cu sufletul durând eternitate

Desen de Nicolae Crasi

*

n-am să mă plâng şi n-am să-mi pun poemul

să lâncezească-n jale şi-n desfrâu,

în viaţa asta o să-mi port totemul

năvalnic şi doar caii fără frâu

vor tropoti prin mine în cadenţa

luminilor din zori şi din apus

căci viaţa-n frumuseţe-i mai presus

decât va fi vreodată aparenţa

 *

nevoii omeneşti de veşnicie,

de-nchipuiri poetice primare,

eternitatea e o poezie

ce şi-a făcut sălaş în fiecare,

de-am învăţa vocală cu vocală

s-o desluşim şi s-o trăim cu firea

ne-ar copleşi frumos dumnezeirea

fără să-i dăm vreodată socoteală:

 *

trăind din plin miracolul vieţii

şi-n geruri cenuşii, şi-n ploi uitate,

în noi afla-vom cheia frumuseţii

cu sufletul durând eternitate

vino, să vezi şi să te bucuri, plouă!

*

stau lângă foc şi-mi povestesc străbunii

ce a mai fost prin cer cât am lipsit

şi sufletul mi-i tare ostenit

de ce înseamnă viaţă pentru unii:

ţi-am pregătit o ploaie, zice tata,

pe frânghiile ei să te scobori,

mai ai de ispăşit, încă nu-i gata

osânda vieţii printre muritori:

 *

mai lasă-l, zice mama bucuroasă

să îmi atingă sufletul încet

cu gesturi delicate, cu regret

că nu mă-ntorc definitiv acasă,

dar intervin părinţii din părinţi

şi visul mamei îl îndepărtează:

întoarce-te, căci ştii, de mai contează,

precum în cer aşa-i şi pe pământ!

*

şi iarăşi rupt din mama mea în două

cobor pe frânghii tot mai ostenit

şi-aud o voce calmă: te-ai trezit?

vino, să vezi şi să te bucuri, plouă!

coboară-ți, tată, fiul de pe cruce!

*

ce ai de spus în apărare ta?

și-am priceput că-i clipa cea din urmă,

căci înspre ceruri pământeasca turmă

pășea cântând măreț o osana,

iar cosmicul părinte, dintr-odată,

s-a încruntat, pe tronul ce străluce

iluminând, aproape, lângă tată,

însângeratul fiu, uitat pe cruce,

*

și am simțit că rănile-i mă dor

nepământește și de-o veșnicie,

de când m-au deportat în poezie

să-mi crească aripi și să-nvăț să zbor:

mărturisește-ți multele păcate!

dar cum s-o fac, că-s multe și mărunte

și-n plus au fost așa nevinovate

încât pe tata n-au cum să-l încrunte;

*

mă simt pierdut și azvârlit pe boltă

și-n flăcările stelelor răpus

când văd, pe cruce, rana lui Iisus

cum șiroiește-n mine cu revoltă

și m-aș rosti, și lanțul mi l-aș frânge,

și l-aș zvârli cu grelele-i tăceri,

să pot trăi și eu același sânge

prelins din mitul rănilor de ieri,

 *

dar sunt nevrednic, firul de nisip

zburătăcit de mările în spume,

un fir de praf, ce nu contează-n lume

nici dacă sufăr cosmic, dacă țip,

dacă-mi ridic, la judecăți finale,

cu demnitate sufletu-mi pribeag

ca să-și rostească-n cursul rugii sale

nu vreun păcat, ci numai ce-i e drag:

 *

în focul veșnic bucuros m-oi duce

să-mi ispășesc risipa în cuvinte,

dar iartă-mi doar această rugăminte:

coboară-ți, tată, fiul de pe cruce!

şi-adânc m-ai ars cu lacrimile tale

*

străbuni prin ceruri izbucnesc în plâns

şi lacrimile cad ca o osândă,

iar eu m-ascund în trup şi stau la pândă

sperând că-n cer cărbunii nu s-au stâns,

o să-mi ghicesc destinul în tăciuni

doar descântându-i până-n necuprinsuri

cândva, să-mi aflu calea spre străbuni

eliberat la rândul meu de plânsuri

*

şi-o să-mi purific sufletul cu ploi

şi zborul lin cu flăcări fumegânde,

deja mă-nvaţă ploile plăpânde

cum plâng străbunii pururi pentru noi,

cum ard în ceruri şi se fac lumini

ca să ne-arate calea-n vremuire

pe când le punem iar cununi de spini

doar prin uitări, buimacă adormire

 *

într-un potop al ploii ce ne cheamă

în plânsul sacru năvălind pe cale;

şi te-am văzut plângând aseară, mamă,

şi-adânc m-ai ars cu lacrimile tale

*

*

mileniul trei după Hristos

Desen de Nicolae Crasi

*

mileniul trei după Hristos

într-un fragment al vremuirii:

copacii freamătă frumos,

frumoasă-i desluşirea firii,

dar se aud şi nişte paşi

şi nişte rătăciri buimace,

şi frică parcă ţi se face

şi umbra-ţi vine să o laşi

 *

pe la răscruci ca pe-o cămaşă

ce sufletul cumplit ţi-l strânge

atunci când cerul uriaşă

lumina şi-o preface-n sânge

ca să te lege mult mai strâns

de iarba care ţi-i destin,

la fel şi celor care vin

din ne-nţelesul necuprins,

 *

dar nu contează, ceasul tău

şi-aşterne limbile duios

de-a curmezişul unui hău:

mileniul trei după Hristos