Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 100

Cântecul sensului: lui Constantin Plăcintă

*

Cândva, în cer, m-au condamnat la viaţă,

osânda s-a rostit cu-nfrigurare,

năluci albastre mi-au tot dat povaţă

să mă socot dator cu ascultare,

trimisu-m-au, apoi, în trup şi-n vreme

anume pentru-o lungă ispăşire

născocitor de crâncene poeme

trăite în adânc drept răstignire,

iar eu, supus, am acceptat zidirea,

nu mi-am luat aripile cu mine,

*

Purtam în locul lor numai rostirea

liturgică a zărilor divine,

astfel încât uitasem să le smulg

conturul unor cosmice lumini

iradiind din pulsul unui fulg

nervurile cununilor de spini.

tot mai târziu şi tot mai nicăierea

adulmecând, căci vine graţierea.


Cântecul oraşului: lui Constantin Horbovanu

*

Curând şi eu am poposit la porţi,

oraşul se-nchina cu resemnare

nuntirilor şi învia din morţi

să-ncerce-o rătăcire şi mai mare,

târziu era, sosisem prea târziu,

amurgul se fixase în piroane,

noaptea-şi clădise beznele-n pustiu

tulburător întins peste balcoane,

iar prin oraş se auzeau femei

născând o zi cu mult mai inutilă

*

Hotărnicită vag cu flori de tei,

orbecăind cu tălpile în silă

rostogolite peste nopţi şi zile,

bătând cadenţa vremii în derivă,

oraşul năruindu-l peste file

vâscos precum cerneala impulsivă

a nopţii care s-a topit în sine;

nu mai e timp, cu grabă decisivă

ultimul cântec spulberă prin mine.


Cântec de pradă: lui Vasile Galan

*

Vinovat pentru păsări, pentru cerul opac,

am să urc eşafodul de cuvinte nescrise

să mă las pedepsit de cuvinte, să tac

iarăşi şi iar despre lumea de vise

la un ţărm părăsită doar de păsări în zbor,

eu am fost şi-am văzut şi-am dat ţipăt amar,

*

Graurii toţi mi-au cerut să-i omor

atunci, lângă ţărm, lângă timpul hoinar,

lângă sufletul meu copleşit de zăpadă,

amurgind în zăpezi anotimpul barbar

năruit doar în sufletul meu ca o pradă.


Cântecul Corlatei

Cerbul

*

Când ne-nchinăm în cântecul nescris,

oraşele se surpă-n depărtare

rostogolite-n ierburi şi în vis

la marginea Corlatei uimitoare,

apoi apare Cerbul de pe cer

topindu-se în vârste dezinvolte

atunci când în Corlata, din mister,

*

Vin stelele, desferecând revolte

iarăşi în sacre hore strămoşeşti

odihna să şi-o afle-n poezie,

la marginea Corlatei chiar trăieşti

eternitatea neamului târzie,

târziu poem, care ne urci în sânge

asediat de ritmuri ancestrale,

*

Ţie ţi-i dor şi ţie ţi-i a plânge

adeseori înspre această cale,

ridică-te şi mergi, şi ia-ţi răsplata

aici şi-acum! În veacul ce se frânge,

nemuritoare este doar Corlata.


Cântecul infernului: Crinei Laura Chaşoschi

*

Contur pentru infernul cu iluzii

răsfrânte senzual în dimineaţă

iar seamănă supremele confuzii

numai sub paşii desluşiţi drept viaţă,

apoi se face iarăşi primăvară

*

Lângă ceaslovul clipei ce mă toarce

aproape ireal şi mă-mpresoară

uimirile spre care m-aş întoarce

rarefiat de vise şi izbânzi

asemeni unei păsări solitare

* 

Când stelele sunt ochii lumii blânzi

habotnic plânşi în semne de-ntrebare,

ademeniţi, apoi, într-un pripas

şi-ncarceraţi într-un alean cu vise

orbirilor finale să dea glas

sonor doar despre viaţa care mi se

crucifica în cântec, să rămână

hotar între luminile promise

iluziei ce încă mă amână.


Pagina 100 din 110« Prima...102030...9899100101102...110...Ultima »