Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 10

în paginile-n care se destramă

Fără titlu, de Radu Bercea

*

o, cum aş pune capul pentru somn

pe prima stea ce mi-ar ieşi în cale,

cea care-şi cată locul ei de veci

pe urmele păşirilor finale

ca să le şteargă una câte una

până-n întâiul cosmic zori de zi

acolo unde eu trăisem spaima

cuvintelor ce-au prins a mă rosti

*

în spaţiul vinovat al foii albe

în care-mi amintesc ce-i interzis

şi unde lăncii mai despică rana

să curgă nişte sânge pentru scris,

deşi se arunca mereu cu pietre

şi se-mpleteau cununile de spini

să mă adun în mine, să nu-mi pese

de rătăcirea asta prin străini

*

şi-acum aş pune capul pentru veghe

sau pentru somn, dar încă-mi este teamă

că steaua îmi va fi mereu vrăjmaşă

în paginile care se destramă


într-o carte scrisă pe omăt

*

mi-era dor să răsfoiesc zăpadă

şi-mi era să îmi îngheţe muşchii-n

povestiri de Gogol şi de Gorki

şi-n poeme sigure de Puşkin

*

şi-mi era deasupra lumii vamă

şi-mi era de parcă-ar trece reni-n

nesfârşitul albului din mine

cel vegheat de albul lui Esenin

*
hai, aprinde stelele departe

şi, uitându-ţi paşii îndărăt,

fă-ţi din umbră literele urmei

într-o carte scrisă pe omăt!


sunt obcinele tale, le-a părăsit cuvântul

*

te-ai pustiit de tine, prin vremuri, Bucovină,

iar cântecele tale nu sunt decât cenuşă,

pe sub icoana nopţii înstrăinat se-nchină

şi toamna ce-şi adună plecările la uşă,

te-ai îmbrăcat în dihor şi îţi arăţi cârnaţii

prin geamurile triste ca un sfârşit de lume,

în rafturi numai colbul străbunei tale naţii

acoperă ce-i suflet, prădându-te de nume

*

şi-ajungi prin substantivul comun ce te omoară

banală şi bolnavă de-acelaşi fapt divers

de când cu nonşalanţă prostia te-mpresoară

şi tot aruncă bulgări de rai în univers,

dar ai şi afinată, şi halca de slănină

ce-acoperă năvalnic mormintele prădate

şi te-ai golit de tine amarnic, Bucovină,

pierzându-ţi şi statutul cel sacru de cetate

*

ca să rămâi aiurea în timpul nimănui

tot frământând horelnic pe sub opinci pământul

şi-aud în depărtare cum plâng nişte statui,

sunt obcinele tale, le-a părăsit cuvântul


să simt tăcerea gândurilor tale

*

aştept să vină viscolul, să-mi cânte

în nopţile de taină şi splendoare,

deja presimt că-i pregătit să-mplânte

în universul larg imaculare,

şi de-o veni, atunci când o să vină,

o să-i depun ofrandele în cale,

poemul meu ninsorilor se-nchină

şi simt tăcerea gândurilor tale

*

cum îşi aşterne aripile sfinte

de-a curmezişul noilor ninsori

şi-o să aud cum se depun cuvinte

din viscolul scrâşnind prin căpriori,

abia atunci cerescul nostru tată

ne-o asculta şi el înduioşat

şoptindu-ne-n auz că niciodată

iubirea-n judecată n-a schimbat,

*

iar viscolul, atunci când o să vină

şi-i voi depune litere în cale,

mă va-nchina năvalnic în lumină

să simt tăcerea gândurilor tale


deja-n nesomn numai poetul tace

*

când fără somn s-a fost născut poetul

şi s-au aprins în ceruri lumânări

s-a auzit în veşnicii regretul

acestei vremuite condamnări,

iar noi, ca cititori de veşnicie,

răsfoitori ai paginii cereşti,

ca nişte lupi muşcam din poezie

şi sfârtecam prin cosmice poveşti

*

fiindcă veneam din beznă şi din ură

împovăraţi cumplit de suferinţi

încă vădind sălbatica natură

a celor ce-au rămas fără părinţi

şi am strigat şi am zvârlit proteste

asupra trecătorilor pe străzi

tot aşteptând, poate o ninge peste

oraşul pângărit şi prin ogrăzi,

*

dar o să ningă, totuşi, fii pe pace

şi-nvaţă să mai rabzi încă niţel,

deja-n nesomn numai poetul tace

ştiind că albu-i numai pentru el


Pagina 10 din 106« Prima...89101112...203040...Ultima »