Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 10

cântec pentru roman istrati

*

în piața mică, doar grădini captive,

iar în exilul dulce-amărui

numai poeții mai găsesc motive

să fie pe vecii ai nimănui

când verbele lor zac crucificate

pe lungile tarabe dimprejur

și mâinile-s atât de disperate

că nu găsesc în aură contur,

*

în piața mică fierbe vinul creț

și aburii se-ncolăcesc pe cer,

femeile uzate țin la preț,

iar mărul se transformă-n giuvaer

să nu repete vreun poet păcatul

și să nu muște bietul din destin,

iar nourii, de-a lungul și de-a latul,

ne pradă de tăcere și senin

*

să ne ajungă bezna, să ne strângă

de-amar și suflet, și de gânduri; cică

de ieri, de azi, au început să plângă

poemele uitate-n piața mică


și nici n-am apucat să știu

*

atâtea stoluri, stoluri, stoluri

s-au prăbușit adânc în cer

că-aud secundele cum țipă

prin largul lumii efemer

și cum vâslesc din niște aripi

ca sfârtecarea unui cui

înfipt în rana de pe cruce

prin sângele nu mai știu cui

*

fiindcă deja e plin paharul

și vinu-i aspru oțetit,

iar stolurile în cădere

sunt vârful lăncii ruginit

desferecând încă o rană

dumnezeiască în înalt

și-nșiroind câte-o durere

ca un ecou în celălalt:

*

mă iartă că arunc cu vrăbii

în cerul toamnei plumburiu

ce și-a făcut sălaș în mine

și nici n-am apucat să știu


dincolo de cea dată poezie

*

destinul meu de frunză în cădere

tânjește după ierburile mute,

iar cântecul nescris, de prin stingere

melancolii silabele-și ascute

și le împlântă nemilos în mine

de parcă-s vinovat că nu l-am scris,

dar rănile acestea îmi fac bine

și-mi amintesc că nu-s decât un vis

*

pe care l-a trăit mereu un altul

din cine știe care depărtări

atunci când s-a desprins de prin înaltul

de dincolo de veci și-ntunecări

ca să aducă zorii mai aproape

de sensul cel tânjit, dar fără sens,

apoi s-a scufundat în niște ape

cu cerul lui fatidic și imens

*

ca să ignore cântecele lui

pe care n-apucase să le scrie

căci el știa că altă viață nu-i

dincolo de cea dată poezie


ci numai respirarea de poet

*

nu stă în jilț, ci freamătă-n mesteceni

și în izvorul năvălind pe prund,

iau uneori îl și aud cum trece-n

trupul culcuș în care mă ascund

și-atunci se face pe deplin lumină

și cad din rafturi șubredele cărți

ca frunzele în toamna ce se-nchină

evlavios spre cele patru părți

*

spre care cineva mă tot destramă

fiindcă refuz să-i fiu supus și rob

și-ți cer să mă mai naști o dată, mamă,

să dau cu piatra în acel neghiob

care-mi desparte sufletul în două,

deși mi-a fost menit ca un întreg

din care s-a ivit o viață nouă

pe care-s obligat să o-nțeleg,

*

iar jilțul vechi, în care stau tiranii,

se spulberă din calea mea încet

încât, de-o vreme, nu-mi mai număr anii,

ci numai respirarea de poet


prostia fără leac a guvernării

*

acest viespar nu-i capitala ţării,

ci întruparea marelui eşec

prin care trag românii la edec

prostia fără leac a guvernării

şi-adeseori se prăbuşesc pe drum

epuizaţi de culmea disperării,

acest viespar nu-i capitala ţării,

ci un coşmar neîncetat postum,

*

aici nu poţi găsi nici o răscruce

şi nici un început pentru speranţă,

ci numai irosiri de circumstanţă

în zvârcoliri zadarnice, caduce,

iar sufletu-mi depus ca o jertfire

în viermuirea crâncenă, nedreaptă,

s-a-nchis în trup ca-n temniţă şi-aşteaptă

întoarcerea în nord ca-n nemurire:

*

eu ştiu că se trăieşte-n largul ţării

unde-i stăpână cosmica poveste,

deşi ades şi-acolo se plăteşte

prostia fără leac a guvernării


Pagina 10 din 105« Prima...89101112...203040...Ultima »