Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 10

hai, închină-te şi nu te

 

clopote din catedrală

strigă munţilor porunci

într-o lume ireală

văduvită de atunci,

smulsă dintr-un altădată

al peceţilor străvechi,

iar ecourile, iată,

au culcuşuri în urechi,

 

nu şi sus, în şi mai sus-ul

sensului primordial,

răsăritul şi apusul

călăresc acelaşi cal

şi se duc în tropot iute

dând contururi noi peceţii,

hai, închină-te şi nu te

du şi tu cu călăreţii

 


ai auzit sufletul cât de blând se descheie?

 

de o vreme drumurile sunt ca o vrajbă

iar cununile de spini nu mai dor,

încă se mai aruncă cu pietre prin preajmă

şi-n umbra-ţi subţire de biet călător:

ai văzut zdrenţele umbrelor tale

vânturate de cerul fără prihană,

ai auzit ţipetele lor ancestrale

spintecând liniştea lumilor vană?

 

de o vreme clepsidra-ţi vesteşte doar chipul

şi sângele tău prelinge tăcut

pe zvâcnetul umbrei ostenite nisipul

de parcă încheagă un nou început:

ai văzut Soarele cum te cheamă să vii,

să fii în lumină o firavă scânteie,

ai văzut scapărul care-ai să fii,

ai auzit sufletul cât de blând se descheie?

 


Invocaţie şamanică pentru oprit ploaia

 

nu mai plouă, poate, poate

va veni din nou şamanul

să se reazeme pe coate

şi să dea pe cer cu banul

pentru cântec şi descântec

şi horiri cu leacuri sfinte,

hai, îndură-te, părinte

şi fă spaţiu pentru cântec,

 

pentru suflet care cată

doar în ceruri un contur

şi din aripi ne arată

adâncimea din azur,

deci îndură-te, părinte,

iar de cei ce ţi se-nchină,

cântecul e o lumină,

deci desferecă-l cuvinte!

 

Duminică, 7 iulie, la Vatra Dornei ploua dens din nouri groşi, cenuşii. Trebuia să plec la probele de sunet, dar îmi uitasem umbrela acasă. Înainte de a pleca prin ploaie, am scris, în două minute, o invocaţie şamanică pentru oprit ploaia, pe care, apoi, am citit-o cu glas tare. Amuzată, nevastă-mea a privit pe fereastră şi a izbucnit în râs: nu doar că s-a oprit ploaia, dar, în cele 3-4 minute, şi nourii au dispărut de pe cerul recucerit de azur. Habar nu am dacă e o pură întâmplare, dar aceasta este povestea poemului de mai sus.


câtă vreme munții cântă

 

munții care-au fost altare

încă freamătă pe cer

risipind în fiecare

taina marelui mister,

dar se-aud cum stau la pândă

și cum se îndeasă furii

pe când trâmbițe osândă

țipă sunetele urii,

 

iar cuțitele lor ude

de-ntuneric presupus

caută tot mai zălude

coasta bunului Iisus

ca să-și lege strâns supușii

în robie milenară,

parcă-aud în dosul ușii

țipăt lacrima amară,

 

dar încă există munții

care vindecă de teamă

și încing în jurul frunții

doar lumină bună, mamă,

când prin cosmice livezi

dă în rod șoptirea sfântă:

încă ai în ce să crezi

câtă vreme munții cântă


când auzi strigând prostia: România! România!

 

sus, în jos pe Dâmboviţa,

neamul nostru cel uituc

urcă, ignorându-şi viţa,

numai proşti, ce ne conduc

când cu biciul, când cu parul,

cu jandarmi şi cu mascaţi

risipind cu sârg amarul

peste cei ce le-au fost fraţi,

            alelei, feciori de lele,

            voi aduceţi vremuri grele!

 

prostu-i prost şi proasta-i proastă

orişicum ar fi palatul

unei clipe, ce-i adastă

să ne pedepsească natul,

iar copiii nu au ţară,

ci sunt robi vânduţi în pripă,

când în noi e o ocară

unde-ar trebui aripă,

            Doamne, n-ai în ceruri oşti,

            să ne scapi cumva de proşti?

 

proşti mai mulţi, păscând pe liste

pentru consacrat prostia,

cu contururile triste

asaltează România,

iar speranţa se dărâmă

şi o ară ei cu plugul,

suflete, rămâi o râmă

de nu poţi să-ţi lepezi jugul

            când auzi strigând prostia:

            România! România!


Pagina 10 din 135« Prima...89101112...203040...Ultima »