Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 10

opriţi planeta, eu vreau să cobor!

Grafica: Hawkins History of Music

Grafica: Hawkins History of Music

*

mi se desface cobza grea în ierburi

decapitând şi-ngenunchind înfrântă,

ţărâna are gura-nsângerată

şi fulgeră cuvintele, şi cântă;

până la tălpi mă-ncenuşez albastru

amanetând în veac singurătate

şi-mi urcă-n palme umedă ţărâna

cât încă-mi reazăm tâmplele pe coate;

*

femei schiţate pe un zid de cretă

m-ademenesc năprasnic şi m-alungă,

pe bulevardul care nu mă-ncape

câte-o iubire leneşă mă-ndungă

şi-mi neguţez cuminte tinereţea

prin pieţele cu rame cenuşii,

încă mai ard dezlănţui pândarii

prin vulpile de bitum şi prin vii;

*

femei subţiri cu gura ca o crimă

pe un tăiş sau pe un plumb fierbinte

îmi riscă la ruletă tinereţea

furată violent dintre cuvinte,

nu protestez timid în piaţa mare,

ci îmi dărâm genunchii într-un număr,

sunt o fiară parcă hăituită

cu-o unghie de plumb înfiptă-n umăr;

*

nu mai ucid provincial amante,

nu mai vânez ninsori pentru ospeţe,

în abatorul mondial, prieteni,

se junghie din scurta-mi tinereţe

şi-ncenuşat şi parcă fără mine

dau filele absente mai departe,

pot să-mi păstrez nesăbuita-mi vârstă

doar cetluind-o singular pe moarte;

*

n-am idealuri, gândului i-i reazăm

un pat închiriat şi o planetă,

în mersul ei rotund numai cuvântul

mă tânguie-mpuşcat şi mă regretă;

nu m-acuzaţi de pesimism, prieteni,

un luptător s-a prăbuşit înfrânt,

decapitat frumos cu buza ierbii

şi-ascultă poeziile-n pământ

*

şi mă mai dor poemele nescrise

din tălpile desculţe până-n creştet,

în abatorul mondial, prieteni,

se junghie cu fier îngust şi veşted

ca să rămân încă o vreme tânăr,

străfulgerat de linişte şi dor,

ca să vă strig târziu, la miezul nopţii:

opriţi planeta, eu vreau să cobor!

*

*

23 august 1978,

într-un cămin de nefamilişti

din Bucureşti, dar, astăzi,

în preajma festivalului

Bucovina Rock Castle,

mai actual decât oricând


ca un pumnal de gheaţă şi zăpadă

Selenara 1 Radu Bercea

*

la vremea vremii mă pândiră ochii

fiarelor din bolţilor cereşti

pe care Luna i-a cusut pe rochii

din calea ei mereu să mă fereşti,

dar nu-mi păsa, căci fascinat de noapte

îi aţintisem calea ca un fur

stigmatizat de cosmicele şoapte

ce-mi precizau în noapte un contur

*

în care mulţi au azvârlit cu piatra

şi au căzut de piatra lor striviţi,

şi-i număra cu nonşalanţă vatra

în nişte urme parcă ţintuiţi;

din vremea vremii cochetez cu Luna

şi-mi duc pe suflet rănile puhoi,

însă din toate doare numai una

atingerea cămăşii de apoi

 *

şi-n vremea vremii, unde nu-i măsură,

dar umblă furii încă după pradă,

şi-n Soare se zăreşte o arsură

ca un pumnal de gheaţă şi zăpadă


să fiu cuprins de-o calmă bucurie

Radu Bercea Catarge

*

să ştii, mi-au zis atunci nişte mesteceni

încolonaţi spre nu ştiu ce plecări,

fiindcă era o modă să se plece-n

adâncul condamnabilei uitări,

tot ce trăieşti acum drept bucurie,

chiar când simţi lespezi  ce atârnă greu

şi îţi strivesc şi urma prin pustie,

tot ce trăieşti înseamnă Dumnezeu!,

 *

şi frunze verzi prin trupul meu se-aud

cum freamătă şi frunză mă înseamnă,

ieri îmi vândusem sufletul pe-un scud,

iar astăzi un mesteacăn mă îndeamnă

să îl ridic de jos şi să-l aştern

pe căile vegheate de pădure,

chiar dacă nu tânjesc după etern,

chiar dacă trupul mi-i ursit să-ndure,

*

chiar dacă plouă cu întunecări,

iar cerul risipeşte vrăjmăşie,

m-am semănat în zori pe depărtări

să fiu cuprins de-o calmă bucurie


şi te aud cum ştii să mă respiri

Bercea encaustica 1

*

atâtea căi s-au furişat pe gleznă

şi zornăie pe urmele pierdute

în colbul care-ascunde câte-o beznă,

câte-un amar de veşnic neştiute

despicături de soare şi de lună

prin care urma-n două se desparte,

dar nu contează, suntem împreună,

hai să păşim spre zare mai departe

*

căci ne aşteaptă undeva şi zorii

spre care am tânjit dintotdeauna

ca să zărim pe culmea lor cocorii

cum domolesc cu aripa minciuna

şi-ndeamnă spre înaltul lor drumeţii

ieşiţi din bezna vieţii la liman,

deja aud cum tânguie poeţii

şi cum presoară verbele în van,

*

deja îi văd pe cei ce se închină

pe treptele supremei umiliri

şi mă cuprinde liniştea divină

când te aud cum ştii să mă respiri


ca să-i trăieşti îndepărtare

Acasa la Radu Bercea 12

*

cât timp pe umeri duci un mâine

precum o uriaşă stâncă,

ţi-i sufletul un colţ de pâine

din care vremile mănâncă

precum ţăranii în amurg

pe lunga brazdă, ca o cale

în care stelele se scurg

şi umplu fluierul cu jale,

*

cât timp mai ai ceva de dus

înspre aleanuri şi tăcere,

poemul nu se lasă spus,

ci rătăceşte prin unghere

de cer înalt şi depărtat

în care n-ai să poţi ajunge,

deşi ai fost crucificat

pe-nşiruire de secunde,

*

deci te aşterne ostenit

în filele de calendare,

căci iată, cerbii au venit

ca să-i trăieşti îndepărtare


Pagina 10 din 98« Prima...89101112...203040...Ultima »