Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 10

cu poeme doar cenuși în zori

*

n-am văzut când au plecat cocorii,

nu i-au plâns cobzarii de pe drum:

eu sunt furul ce așteaptă zorii,

verbele-mi sfârșesc cenuși sub scrum

și tresare câte-o licărire

de alean de lacrimă și foc

când în ceruri câte-o-nșiruire

de mistere vechi se prind în joc:

*

cine-s eu să pun la îndoială

din cuprinsul nopții legea firii?

ca pândar cu țintă ireală

mă mai țin captiv doar trandafirii

cu boboci târzii sfidând înghețul

și ninsoarea care o să vină

ca să-mi ceară numai mie prețul

irosirii fără nici o vină

*

și-am să scot atunci dintre clipite

șiruri ignorate de cocori:

eu sunt furul veșnicei ispite

cu poeme doar cenuși în zori


şi să mă prind şi eu în horă!

*

atâtea stele-ntind spre lume

aceleaşi strune de viori

vestind doar cosmice ninsori

şi caii care trec în spume

prin carnea mea mereu supusă

acelor care o-nspăimântă,

căci e o pasăre răpusă,

n-aude stelele cum cântă,

*

cândva le auzeau străbunii,

dar au plecat s-aprindă focuri

şi să frământe nişte jocuri

împrăştiind pe cer tăciunii

deasupra lor să lumineze

şi-n noi să-ntunece ocară

căci, adormind pe metereze,

nu mai ieşim în primăvară

*

să-ncingem brâul – închinare

pământului care ne naşte,

ci numai beznei ce ne paşte

înfricoşând cu-nfricoşare

şi strunele viorii sfinte

atârnă luminos, dar mute,

muţenia şi în cuvinte

tăişul ucigaş şi-ascute

*

încât mă dor printre surzenii

cântările ce dau năvală

să-mi ceară mie socoteală

în clipa cosmicei vecernii

de ce n-aud când stele clare

deasupra lumilor revarsă

aceleaşi lacrime amare

pe care-ai mei în cer le varsă

*

şi tac şi nu-s decât tăcere,

deşi zăresc deasupra dansul

îndepărtându-se-n balansul

desprinderii de efemere

şi-i prea târziu când strig spre cer

cu vocea altuia sonoră:

staţi, doar să scap de efemer

şi să mă prind şi eu în horă!


dar razele clipesc îndepărtări

*

să nu mai crezi în ce nu vrei să crezi,

să nu te pleci în faţa nimănui,

să nu aştepţi renaşteri sub zăpezi

şi sufletul nu ţi-l rosti nicicui,

ci doar păşeşte, intră în coloană

şi pune-ţi talpa peste căi pecete

căci urma ţi-i ursită drept icoană

şi verbele-s deprinse să-ţi regrete

*

cu fâlfâiri de păsări irosirea

şi-ntoarcerea de unde ai plecat

dacă auzi cum se-nspăimântă firea

de clopotul vestind în lung şi-n lat

numai amar şi ispăşiri finale

pentru eroarea unei judecăţi

ce a durat în vremuri ancestrale

încercuirea cu prejudecăţi,

*

ignoră tot şi-ncântă-te cu viaţa

frunzişului ce lunecă spre zări,

deja îţi face semne dimineaţa,

dar razele clipesc îndepărtări


dacă-o fi să mă mai nasc

*

dacă-o fi să mă mai nasc

lunii cerbii nu-i mai pasc

căci aud cum gem sub teasc

de clipite răzvrătite

şi prin unii risipite

vieţi strivite de copite,

*

brazde pururi fără rod

şi lungi şiruri de norod

şi chiar fructele în pod

asudate-n aşteptare,

pe când cerbii, fiecare

apucând pe o cărare,

*

mi-au făcut din suflet vreasc

numai cerbii să nu-i pasc

dacă-o fi să mă mai nasc


întâi şi-ntâi tot eu m-am desfrunzit

*

o linişte de început de lume

s-a furişat în frunze despletită

ca o femeie în oglinzi anume

visând căderi finale în ispită,

iar seva rătăcită prin copac

a ignorat lumina şi absoarbe

doar liniştea în care mă desfac

proptit pe cer cu degetele oarbe

*

ca nişte crengi pe care le adie

o slobozire calmă de culori

sub frigul care încă întârzie

s-adune promoroacă pe viori

şi să găsească doar neprihănire

aproape sfântă-n ultimul păcat,

şi-aud în depărtare o iubire

sub paşii toamnei cum s-a scufundat,

*

iar liniştea asupră-mi dă năvală

şi face răni adânci în asfinţit

încât nu mai încape îndoială:

întâi şi-ntâi tot eu m-am desfrunzit


Pagina 10 din 102« Prima...89101112...203040...Ultima »