Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro

suflete, nu-ţi pese, cântă!

 

între teamă şi speranţă

dragostea nu mai există,

iar credinţa-i o uzanţă

ce-şi întinde umbra tristă

peste suflete golite

de fărâma de lumină

şi-aud caii, or să vină

să ne ducă pe copite

 

colb subţire ce se pierde

sub galopul lor pe cale,

mai sperăm în iarba verde

care freamătă de jale

şi spre seară se-nspăimântă

de firească adiere:

dacă s-a făcut tăcere,

suflete, nu-ţi pese, cântă!

 


răstignită-n poezie

 

uneori, din necuprins

vine glasul şi îmi spune

mie, veşnicul învins:

Hai şi scrie cu cărbune

pe usciori, pe la intrare

sau în pagina subţire

câte-o veste călătoare!,

iar pe cer prind să se-nşire

 

tainele nepricepute

ferecate în cuvinte

tot în chip de stele mute

care-au început să cânte,

iar cărbunele adună

numai litere şi semne,

mâna-ncepe să apună

încercând să mă îndemne

 

să fiu cântec, închinare

ca şi steaua-mi ce străluce

conturând o înălţare

şi o batere pe cruce

şi-atunci biata mea fiinţă

de învins în veşnicie

nu-i decât o suferinţă

răstignită-n poezie

 


şi-n univers se face pace

 

să crezi, să nu te laşi înfrânt

chiar şi când corbii te-mpresoară

căci tu eşti trup pentru cuvânt,

dar şi ţărână milenară

din care cresc mlădiţe noi

menite cerul să-l atingă

singurătăţile în doi

în univers să le prelingă

 

ca tu să crezi, să-ţi aperi crezul

şi să arunci în corbi cu mâna

în care împietreşte miezul

clipite-i care-i săptămâna

sau luna, anul, veşnicia

de după suflet, de dincoace,

auzi?, vuieşte poezia

şi-n univers se face pace

 


se descheie în sine, suflet al meu

 

hai, suflete, să stăm la taifas,

soarele tău e paharul cu vin,

soarele meu e un strop de destin

în pocalul acela de-o vecie rămas,

soarbe-l acum sau aruncă pocalul

în tăria tăriilor vremii buimace,

stăm împreună şi e bine şi pace,

doar în tine se-aude cum vibrează cavalul

 

curgerii vremii în făclii potolite

care te-or strânge, suflet al meu,

iar departe de veghe iarăşi stă Dumnezeu

depănându-ţi poveşti cu finaluri mocnite

căci presoară cuvinte cineva peste noi,

ostenitule suflet, şi te arde-n tăcere,

trupul meu nins nu-ncetează să spere

în înaltul cuprins al vestirii în doi

 

şi-i târziu şi-i pustiu şi umbrit ca-n uitare

în paharul cu vin ce-a rămas de băut,

nu există, desigur, un nou început

după strânsoarea cu clipite amare

şi tot ard lumânări în firesc curcubeu

încropit migălos înspre-o naştere nouă,

în pocalul cu vin numai stropul de rouă

se descheie în sine, suflet al meu

 


care vesteşte-ntotdeauna zorii

 

trăind, trăind, am câştigat o viaţă

căci am dansat cu stelele-n balans

şi am zidit cuvinte-n dimineaţă

şi ele pregătite pentru dans:

în cerul meu delimitat de iarbă

nicicând nu a fost loc pentru intruşi,

doar cerbii au venit ca să adoarmă

în timp ce-mi stau de veghe pe la uşi,

 

iar mai departe straiul meu de mire

îmi pregătea un templu ireal

ca închinarea zilelor să-nşire

potecile spre-acelaşi ideal

cu care mă născusem într-o iarnă

ursit numai în el să mă întrup

cândva numai ninsorile s-aştearnă

pe urma mea aleanul unui lup

 

cu ochi flămânzi şi cu auz de fiară

prin alte vieţi năprasnic hăituită

ce evadează doar în primăvară

ca-ntr-o cădere leneşă-n ispită

şi multe alte-am dobândit trăind

şi respirându-mi darul cu toţi porii

aidoma străvechiului colind

care vesteşte-ntotdeauna zorii

 


Pagina 1 din 12712345...102030...Ultima »