Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro

sunt obcinele tale, le-a părăsit cuvântul

*

te-ai pustiit de tine, prin vremuri, Bucovină,

iar cântecele tale nu sunt decât cenuşă,

pe sub icoana nopţii înstrăinat se-nchină

şi toamna ce-şi adună plecările la uşă,

te-ai îmbrăcat în dihor şi îţi arăţi cârnaţii

prin geamurile triste ca un sfârşit de lume,

în rafturi numai colbul străbunei tale naţii

acoperă ce-i suflet, prădându-te de nume

*

şi-ajungi prin substantivul comun ce te omoară

banală şi bolnavă de-acelaşi fapt divers

de când cu nonşalanţă prostia te-mpresoară

şi tot aruncă bulgări de rai în univers,

dar ai şi afinată, şi halca de slănină

ce-acoperă năvalnic mormintele prădate

şi te-ai golit de tine amarnic, Bucovină,

pierzându-ţi şi statutul cel sacru de cetate

*

ca să rămâi aiurea în timpul nimănui

tot frământând horelnic pe sub opinci pământul

şi-aud în depărtare cum plâng nişte statui,

sunt obcinele tale, le-a părăsit cuvântul


să simt tăcerea gândurilor tale

*

aştept să vină viscolul, să-mi cânte

în nopţile de taină şi splendoare,

deja presimt că-i pregătit să-mplânte

în universul larg imaculare,

şi de-o veni, atunci când o să vină,

o să-i depun ofrandele în cale,

poemul meu ninsorilor se-nchină

şi simt tăcerea gândurilor tale

*

cum îşi aşterne aripile sfinte

de-a curmezişul noilor ninsori

şi-o să aud cum se depun cuvinte

din viscolul scrâşnind prin căpriori,

abia atunci cerescul nostru tată

ne-o asculta şi el înduioşat

şoptindu-ne-n auz că niciodată

iubirea-n judecată n-a schimbat,

*

iar viscolul, atunci când o să vină

şi-i voi depune litere în cale,

mă va-nchina năvalnic în lumină

să simt tăcerea gândurilor tale


deja-n nesomn numai poetul tace

*

când fără somn s-a fost născut poetul

şi s-au aprins în ceruri lumânări

s-a auzit în veşnicii regretul

acestei vremuite condamnări,

iar noi, ca cititori de veşnicie,

răsfoitori ai paginii cereşti,

ca nişte lupi muşcam din poezie

şi sfârtecam prin cosmice poveşti

*

fiindcă veneam din beznă şi din ură

împovăraţi cumplit de suferinţi

încă vădind sălbatica natură

a celor ce-au rămas fără părinţi

şi am strigat şi am zvârlit proteste

asupra trecătorilor pe străzi

tot aşteptând, poate o ninge peste

oraşul pângărit şi prin ogrăzi,

*

dar o să ningă, totuşi, fii pe pace

şi-nvaţă să mai rabzi încă niţel,

deja-n nesomn numai poetul tace

ştiind că albu-i numai pentru el


cântec pentru roman istrati

*

în piața mică, doar grădini captive,

iar în exilul dulce-amărui

numai poeții mai găsesc motive

să fie pe vecii ai nimănui

când verbele lor zac crucificate

pe lungile tarabe dimprejur

și mâinile-s atât de disperate

că nu găsesc în aură contur,

*

în piața mică fierbe vinul creț

și aburii se-ncolăcesc pe cer,

femeile uzate țin la preț,

iar mărul se transformă-n giuvaer

să nu repete vreun poet păcatul

și să nu muște bietul din destin,

iar nourii, de-a lungul și de-a latul,

ne pradă de tăcere și senin

*

să ne ajungă bezna, să ne strângă

de-amar și suflet, și de gânduri; cică

de ieri, de azi, au început să plângă

poemele uitate-n piața mică


și nici n-am apucat să știu

*

atâtea stoluri, stoluri, stoluri

s-au prăbușit adânc în cer

că-aud secundele cum țipă

prin largul lumii efemer

și cum vâslesc din niște aripi

ca sfârtecarea unui cui

înfipt în rana de pe cruce

prin sângele nu mai știu cui

*

fiindcă deja e plin paharul

și vinu-i aspru oțetit,

iar stolurile în cădere

sunt vârful lăncii ruginit

desferecând încă o rană

dumnezeiască în înalt

și-nșiroind câte-o durere

ca un ecou în celălalt:

*

mă iartă că arunc cu vrăbii

în cerul toamnei plumburiu

ce și-a făcut sălaș în mine

și nici n-am apucat să știu


Pagina 1 din 9712345...102030...Ultima »