Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro

atunci când stelei mele mă înclin

în crucea nopţii a zvâcnit vioara

şi cântecul l-am pus drept căpătâi:

cu florile ce-anunţă primăvara

m-au logodit ai mei întâi şi-ntâi

căci mă născusem mugur în derivă

pe crengile din bolţile cereşti

şi nu mi-a stat vreodată împotrivă

povestea vremuirii în poveşti

*

căci crucea nopţii deschidea o cale

spre crengile eternei învieri

şi mi-a ursit cu cântecele sale

să aparţin doar sfintei primăveri

ca să-i veghez până târziu altarul

de stele care-şi caută un trup

ca să ofere lumilor nectarul

din care-am învăţat cum să mă rup

*

şi-acum petală clipocind lumină

în nesfârşitul zărilor ce vin

aud puhoiul stelelor ce-nchină

atunci când stelei mele mă înclin


deşi un om încă aşteaptă veşti

un singur om mai aştepta o veste

şi tresărea când clopotul de seară

zvârlea câte-o speranţă nouă peste

oraşul copleşit de primăvară,

eu locuiam, tot pe atunci, departe

în mugurii cireşului ştiut

ca să-nţeleg cum timpul se desparte

în ce trăiesc şi ce-i necunoscut,

iar mugurii cu cosmică migală

dansând pe cer cu soarta lor secretă

m-au desfăcut petală cu petală

de parcă doar cireşul îmi regretă

destinul meu de pasăre-mpuşcată

ce nu mai cată locuri de popas

şi, prăbuşită-n cer încă o dată,

pare acolo-n cer să fi rămas

privind nostalgic spre oraşul care

şi-a tras zăvoare chiar şi pe fereşti

pentru-a trăi un fel de disperare,

deşi un om încă aşteaptă veşti


s-a schimbat în înviere

Doamne, rob îmi spun nebunii,

deşi lanţul nu-l suport,

şi-au zvârlit cu pietre unii

în lumina ce o port

ca o candelă curată

după chip să mi te-arate

când te caut câteodată

şi te aflu libertate,

*

Doamne, risipit-au bezne,

peste pribegii buimace

urcă şarpele pe glezne,

iar veninul lui rapace

în cuvinte îl îndeasă

cei ce mi se vor stăpâni,

deşi văd, dar nu le pasă

că am candela în mâni,

*

Doamne, dă-mi iluminare

ca de lanţuri să mă scape,

rugăciunile amare

încă-mi clocotesc sub pleoape

ca să te întrupi cuvântul

care-aduce mângâiere,

căci în jurul meu pământul

s-a schimbat în înviere


ca să-l târăsc cu umbra mai departe

atâţia monştri îţi tot ies în cale

că-nfricoşat aş vrea să mi te strig,

dar văd târziu cum umbra tălpii tale

zburătăceşte frunzele prin frig,

iar eu ca închinat printr-o ursită

purificării sacre prin copaci

aud în sânge cum un glas palpită

ca să-mi şoptească fără veste: taci!,

*

şi tac, cu câte-o piatră strânsă-n mâini

fără să ştiu spre unde să le-arunc,

mi-aş azvârli şi sufletul la câini

neprihănit precum al unui prunc,

dar umbra ta nepotolit se pierde

de parcă m-ar lăsa fără reper

abandonat pustietăţii verde

mugur în crengi ce scapără în cer:

*

în ce să cred?, dau sufletului veste

din necuprinsa pagină de carte

doar ca să văd că sufletul mai este

ca să-l târăsc cu umbra mai departe


ion drăguşanul: cuvintele ce tot m-au locuit

*

întins în iarbă într-o fără vreme

şi picurat dezlănţuit de stele

am auzit un glas: nu te mai teme

căci dragoste sunt cerurile mele!,

iar stelele de sus înduioşate

şi-ntr-o plutire de un calm tiptil

mi-a zis în taină fericită: frate,

ţi-a fost ursit să fii mereu copil,

*

să treci prin trup ca printr-un val de rouă

care inundă ierburile-n zori

şi-abia târziu să ni te-alături nouă

într-un alai al altei sărbători,

căci nunta ţi-a fost dată drept nuntire

necontenită nuntă şi destin,

hai, bea lumina cerului subţire

din trupul tău ca un pocal cu vin!,

*

şi-am râs simţind cum se crăpa de zi

doar ca să am o cale de păşit

drept raţiune sacră de a fi

cuvintele ce tot m-au locuit

*

*


Pagina 1 din 10412345...102030...Ultima »