Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro

din preajma lui aleanuri şi cuvinte

*

dar filosoful nu ştiu nimic,

trăia pentru cuvinte rătăcite

din sensul zămislirilor în spic

spre eşuări în pâinile dospite

ce odihnesc de-atâta timp pe mese

sub umbra zveltă-a cupelor cu vin

şi asculta din ce în ce mai dese

înstrăinări în propriul lui destin:

*

acesta-i trupul meu, şopti atunci

şi îşi întinse palmele spre zări

ca să primească noile porunci

ale speranţei prin îndepărtări,

dar nici o slovă nu i s-a prelins

pe liniile palmelor întinse

şi s-a întors în trupul său învins

şi o tristeţe cosmică-l cuprinse

*

acolo, lângă masa cu belşug

de pâini curate şi de vinuri sfinte

şi parcă văd cum se tot rup şi fug

din preajma lui aleanuri şi cuvinte


din umbra lor în umbrele din mine

*

aici au fost numai femei frumoase,

dar umbrele se-adună în ruine

şi mor cobzarii-n treceri peste case

şi se aud cântările divine

cum rostuiesc amurguri prin femei

tămăduind prin visele deşarte

în clopote din ce în ce mai sparte

cu respirarea lor fără temei,

*

dar ochii mei aidoma le sorb

şi desluşesc doar calme frumuseţi,

deşi oraşul e la fel de orb

pe calea cenuşiei noastre vieţi,

deşi oraşul mantia de gală

a zdrenţelor bolnavului trecut

şi-o pune uneori sub cerul mut

minţind cu o poveste ancestrală

*

şi văd pe străzi femeile cum trec

sperând ca cineva să le închine

poemele cu care mă petrec

din umbra lor în umbrele din mine


deşi-i târziu şi-ntunecat, şi plouă

*

din ceruri s-a desprins un plâns nervos

ce poposeşte încă peste lume

şi tot aud galopul furios

când caii vremii tropotesc în spume

ca să adaste-n margine de veac,

acolo unde-ncărunţesc păşuni,

iar ploile acestea mă prefac

în oarbă vatră pentru stinşi tăciuni

*

şi-aş vrea să văd înfăşurate-n ploi

păşirile femeilor frumoase

care-şi uitară urmele în noi

când toamna zvârcolise ploi nervoase

peste speranţe, peste aşteptări

şi peste-ntinsul altei irosiri

pe sub lumina curmezişei zări

în care ard mocnit doar amintiri:

*

hai, vino, cosmic plâns, şi mă răpeşte

ca să mă duci într-o speranţă nouă

în care veşnicia se trăieşte,

deşi-i târziu şi-ntunecat, şi plouă


există, totuşi, o matrice

*

ştiu că există o matrice

din care-a fost să mă desprind

drept bob de grâu în nişte spice

şi-l voi hrăni pe cel flămând

ce gustă pâinea-ngândurat

şi-aproape fără să îi pese

de jertfa ce l-a săturat,

nici că jertfirile-s mai dese

*

cu cât flămânzii se-nmulţiră

şi-s parcă mai înfometaţi,

iar urmele care-i înşiră

i-au desluşit nenumăraţi

în marşuri fără vreo adresă

şi fără-ntoarcere în spic

chiar dacă ştirile de presă

nimicnicesc despre nimic,

*

nimicnicesc nimicnicie

cum cartea cărţilor o zice

încredinţând că-n veşnicie

există, totuşi, o matrice


drept rădăcină care îi ursi

*

din trunchiul acesta s-au desprins lăstari,

ia rădăcina plină de vigoare

pulsează liniştit în fiecare

ram conturând stejarii şi mai tari

din vremea care lanţurile-şi sfarmă

cu zăngănit năprasnic de secunde

sub prăbuşirea căror se ascunde

tăcerea ca un ţipăt de alarmă,

*

dar nu îmi pasă, fiindcă în urmaşi

întotdeauna este cald şi bine

încât aud cum sufletul din mine

s-a aşternut acolo pentru a-şi

găsi odihna binecuvântată

de cei ce vin cu mine din trecut

căci i-am trăit mereu şi m-au durut

când îmi lipseau din suflet câteodată,

*

deci mi-am promis că eu nu voi lipsi

din nici o taină care o să vină

pentru-a nutri lăstarii cu lumină

drept rădăcină care îi ursi


Pagina 1 din 9212345...102030...Ultima »