Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro

în veșnicia leru-i ler

 

prin cântec vechi mă tot respiră

aleanul florilor de măr

pe calea înspre adevăr

în noaptea sfântă când se-nșiră

și când nu am nimic de zis,

deși nu m-am născut tăcere,

căci e ninsoarea mângâiere

și florile de măr – un vis,

 

un de demult, un ce va fi

și-un curmeziș durat în mine

de-ndepărtările străine

și de lumini vibrante, și

atunci renasc cu flori de măr

deasupra bolții risipite

în licărire de clipite

din cioburatul adevăr

 

al vremii ce ne vremuiește

cu cinică indiferență

și simt mereu câte-o absență

în cântul vechi, când povestește

cu florile de măr pe cer

de parcă lumea s-ar desprinde

doar ca să urce prin colinde

în veșnicia leru-i ler


ning cu primele iubiri

 

s-a fost stins o lumânare

și-atunci paznicii de noapte

au pocnit din biciuri grele

până hăt, în prea departe,

risipind întunecare

peste ultimele șoapte

ale cântecelor mele

părăsite într-o carte

*

și-am tot dus doar eu arsura

și cenușile rămase

până jos, la temelia

universului în spuză,

clocotea în beznă ura

și incendiase case

și-auzeam cum veșnicia

mi-a depus cenuși pe buză,

*

hei, poemelor nescrise,

eu vă presur pe cărare,

dar din urmă vin zăvozii

sângeroși să vă sfâșie,

iar tu, suflete, proscrise,

aștepți iarna călătoare

să înfășure nerozii

de sub bici cu veșnicie

*

și nu-ți pasă că în beznă

stăpânesc niște litanii

și că lanțurile fură

și-nrobesc neprihăniri,

afundat până la gleznă

în omăt simți doar că anii

ce se schimbă în natură

ning cu primele iubiri


doar ca să-mi sufle-n lumânare

 

atâta chin şi suferinţă

şi numai fugă prin deşert

încât cu-ntreaga mea fiinţă

nici nu mai ştiu ce să mai iert,

golite filele din cărţi

nu au să-mi dea nici o povaţă,

pe cer nu desenează hărţi

mai nici o stea şi despre viaţă,

*

doar frunza verde din copaci

atunci când vremea o sloboade

aproape că îmi strigă: Taci,

nu căuta la ce te roade,

căci nu-s răspunsuri să încapă

în numai câteva cuvinte…

dar frunza mi-i de mult o pleoapă

ce-nchide ochiul ce mă minte

*

şi poate-i şi conturul gurii

ce-a refuzat să mai sărute

vâscosul curmeziş al urii

din lumile acestea mute

şi-atunci în filele desprinse

din iluzorii calendare

se-aştern zăpezile prelinse

doar ca să-mi sufle-n lumânare


doar ninsoarea din poveste

Doamne, cât de sfântă-i clipa

când te-nfăşuri în omături

şi când îngeri cu aripa

ni te-aduc şi mai alături,

căci şi zborul calm de îngeri

dintr-un larg în celălalt

desluşeşte că mai sângeri

stele umede-n înalt,

*

dar, cuprinşi de-nfăşurare

în ciudata bucurie,

năvălim în sărbătoare

ca drumeţii în pustie

şi prin tălpile rănite

nemilos roade nisipul

presurării de clipite

care-ţi conturează chipul

*

în ninsorile de-acasă

care viscolesc prin vreme

încât vinul de pe masă

îmi dă semne că se teme

ca şi pâinea aburindă

că în iarnă nu mai este

ce a fost; şi ne colindă

doar ninsoarea din poveste


Cântecul Unirii

 

şi-a fost atunci o nouă mântuire

şi-a fost şi-o altă zi după Hristos

când îmbrăcând cămăşile de mire

s-au răstignit pe cerul luminos

cei ce-au păşit în jertfă pentru ţară

despovărându-şi neamul de păcat

şi-a fost şi-o nuntă şi a fost povară

destinul care ni s-a arătat

*

pe calea numai aură şi cetini

care vestea o sfântă sărbătoare

în care să fim fraţi, să fim prieteni

doar sprijinind pe frunţi o viitoare

cunună de lumini care să-nşire

doar fericirea neamului, prinos

rodit atunci din sacra mântuire

din cea de-a doua zi după Hristos

*


Pagina 1 din 11412345...102030...Ultima »