Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro

şi-n jurul lor doar cei ce văd se-nchină

hai, meştere, s-a auzit un glas,

încearcă să zideşti nişte cuvinte

să poţi să urci în templu pas cu pas

şi să te-ncapă spaţiile sfinte!

n-am zis nimic, doar am luat povara,

dovadă-s nişte răni ce mă-mpresoară

şi-mi şiroiesc în toamna vieţii vara

durându-mă precum odinioară,

*

altminteri câmpul a rodit sălbatec

şi-n ziduri urcă stranii buruieni

chiar dacă pietrele-s durate din jăratec

şi interzise unor pământeni

şi-n urma lor nici urma nu rămâne,

ci numai umbra dusă la edec

inconştient din ieri în azi şi mâine

şi-mi scormonesc prin răni şi mă petrec

*

spre zidul meu din verbe amurgite

cu treptele pierdute-n înălţimi

şi-i vuiet, şi e scrâşnet de cuţite

încrâncenarea oarbelor mulţimi

sortite doar zvârlitului cu pietre

în piatra care ferecând lumină

a risipit în ceruri nişte vetre

şi-n jurul lor doar cei ce văd se-nchină


să intru în lumina călătoare

copacul meu mă va găsi cenuşă

cu tot ce sunt, cu tot ce nu am fost,

iar flacăra-mi va fi deschis o uşă

ca să-mi găsesc un ultim adăpost,

ştiu că lumina sacrificii cere

de vrei să intri-n componenţa ei,

de vrei să te întorci ca adiere

prin flori de câmp, prin dans de funigei,

*

de vrei să fii şi cerul, şi pământul

în curmezişa lor desferecare

în care m-a zidit cândva cuvântul

prin omeneasca lui înstrăinare

şi veţi vedea ici-colo câte-o rimă

arând ogorul răsfăţat de paşi

cum brazdelor de-acasă le imprimă

zvâcniri şi nostalgii de uriaşi

*

care-au urcat pe cer s-aprindă focuri

şi să se-nchine-n jurul lor prin dans,

eu ştiu că mă aşteaptă-acele jocuri

şi universu-ntr-un ciudat balans,

de-aceea nu-mi mai pasă de cenuşi

şi de neostenita-ncenuşare,

cuvintele s-au descălţat la uşi

să intru în lumina călătoare


drept zidirea lui Iisus

Doamne, nu mai sunt biserici,

nu e loc de închinare

unde să ne afle sferici

scapărul din lumânare,

nu-s nădejdi şi nu e vis,

ci doar cel care ne minte

cum că Tu ai fost ucis

şi doar el ne e părinte

*

după spusa lui nu-s fiu

şi nici frate în lumină

ci doar rob într-un pustiu

unde spaima e deplină

şi doar biciul lui scrâşneşte

cu venin şi-ameninţare,

Doamne, rău ne asupreşte

făcând viaţa închisoare,

*

deşi viaţa-i darul Tău

împlinit în libertate

şi nu prăbuşire-n hău

şi în frici nemeritate,

de aceea dor îmi este

doar de ce există sus

după cum am prins de veste

drept zidirea lui Iisus


cu roua să-i aduni, Iisuse!

când văd prin ierbi înrourate

desculţe tălpi din vremuri duse,

aştept să le aduni pe toate

sub rana rănilor, Iisuse,

şi-atunci când poate s-or prelinge

pe lemnul crucii de povară

doar munţii cei cărunţi vor strânge

păşirea de odinioară

*

ca s-o aştearnă pe o masă

cu manuscrise şi cu cărţi

pe care umbra mea o lasă

atunci când pleacă-n alte părţi

să-mi cate şi să-mi afle trupul

din care zilnic s-a desprins,

în prea înalt se-aude lupul

şi tăinuitul necuprins

*

îmi cheamă umbra, s-o dărâme

sub dansul unor rădăcini

ce-au izbutit să mă amâne

rătăcitor printre străini,

cumplită-i lumea cu vrăjmaşi

la pândă-n veacuri suprapuse,

prin iarbă trec desculţii paşi

cu roua să-i aduni, Iisuse!


își fac sălaș de veci în poezii

mi-a fost de mine cer și mi-a fost apă

și-am frământat pământul sub viori

sperând că universul o să-ncapă

sub aura trezirilor din zori

și-n jurul meu mai poposeau străbunii

în colțul lumii vitreg și stingher

și azvârleau înspre văzduh tăciunii

ca să aprindă lumânări în cer

*

nu cunoșteau altfel de închinare

erau pe zări doar niște stâlpi de piatră

înconjurând cenușile din soare

și-ademenindu-mi stelele pe vatră

de câte ori viorile destramă

deasupra ierbii timpul în clipite

sau doar atunci când datoria-i cheamă

să-mi lumineze viața cu ispite

*

ca să îmi fie cer, să-mi fie apă

destinul ce-l mai am de ispășit

și de prelins în pagină din pleoapă

ca pe o rană sacră de cuțit

când mă îndur lumină și tăcere

sub aura trezirilor târzii,

iar slovele la fel de efemere

își fac sălaș de veci în poezii


Pagina 1 din 10612345...102030...Ultima »