Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro

prin gara asta am mai fost cândva

 

prin gara asta am mai fost cândva,

mi-aduc aminte sălile de dans

în care frunza toamnei în balans

păşea cătând discret pe cineva,

dar numai umbre scrijeleau pereţii

cu fulgerele unui aprig joc

şi eşuau, striviţi de nenoroc,

acolo, printre umbre, şi poeţii,

 

deşi afară orbi cu piatra-n mână

visau la clipa când or să apuce

să-i urce iarăşi în dureri pe cruce,

iar beznele păreau că îi îngână,

dar fără să le spună că departe

şi pentru orbi s-a născocit un leac

rămas pe trepte-n preajma unui veac

ce răsfoieşte-n tihnă dintr-o carte

 

şi dintr-odată-aud cum undeva

cobzari însinguraţi încep să cânte

şi-atunci pricep şi îmi aduc aminte:

prin gara asta am mai fost cândva

 


şi timp ursit drept poezie

Bustul pierdut al lui Eminescu, creaţie, din 1933, a artistului plastic sucevean Dimitrie Loghin

 

să stai cu timpul la taifas,

să-ţi presuri degetele-n stele

şi să asculţi ce-i fără glas,

să spargi obloanele rebele

şi să veghezi la o fereastră

rămasă pururi deschisă

înseamnă poezia noastră

şi poate pasărea ucisă

 

ce se încheagă din cenuşi

ca să întrupe iarăşi zborul

când ard zăvoarele pe uşi

întemniţând doar viitorul:

prin case încă-i cald şi bine

tăcerea încercând să fie

ecoul aripii senine

şi timp ursit drept poezie

 


prin noua naştere, de ieri

 

acesta este universul

în care ieri eu m-am mutat:

pe masă-ncărunţeşte versul

pe care, când l-am întrupat,

îl mai trăiam cu-nfrigurare

drept trup de jale şi pripas

lăsându-l stelei călătoare

să-i fie-n veşnicie glas

 

şi-aud cum încolţesc seminţe

în pâinile din viitor

jertfite proaspetei fiinţe

ce-a smuls obloane din zăvor

şi fără nici un sens grăbeşte

pe calea inutilei vieţi:

pe masă versul ofileşte

alt univers, ca să înveţi

 

că altceva vei fi, Ioane,

în lumea asta de buimaci,

în care-ţi vei afla icoane

în mugurii de prin copaci

ca să te-nchini doar învierii,

hrănindu-te cu primăveri,

desprins din negura tăcerii

prin noua naştere, de ieri

 


păşind prin noapte tic, tic, tac…

Fotografie de Radu Bercea

 

aveam nevoie de ninsori

să mi le pun ca pe-o cămaşă

atunci când mirele, în zori,

cuprins de noaptea uriaşă,

îndeamnă doar la alb şi pace

din cerul fără de prihană

în care sufletul meu tace

ca ferecat într-o icoană

 

şi vin ninsori patriarhale

şi viscoleşte în tăcere

şi-asudă brazdele natale

ca de o cosmică plăcere

şi-n casă e demult lumină

mocnind în tihnă solitară

şi doar icoanele se-nchină

visând o altă primăvară,

 

ceasornicul în aşteptare

înfige degetele-n cer,

iar clipa care mi-s mă doare

precum o lamă de jungher,

dar nu mă plâng şi nu suspin,

ci-aproape sacru mă împac

cu toate clipele ce vin

păşind prin noapte tic, tic, tac…

 


atunci când va muri actorul

 

în universul împietrit

de nepăsarea lui obscenă

aşa precum i-a fost ursit

actorul va muri pe scenă

şi-atunci au să-nţeleagă psalţii

ce-i ţin isoanele senine

că el nu i-a jucat pe alţii,

ci s-a trăit adânc pe sine

 

arzând în semenii lui sferici

ce l-au tot strâns ca o cătuşă

ca lumânarea din biserici

care nu lasă vreo cenuşă

şi numai tropotul din gleznă

al cailor ce trag zăvorul

va rătăci ecou prin beznă

atunci când va muri actorul

 


Pagina 1 din 13412345...102030...Ultima »