Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro

şi cântecul zâmbind mi se arată

 

 

e-atât de greu să rătăceşti în doi

prin raiul casei – miticul pătrat –

şi să aştepţi căderea în păcat

ca să te-ntorci în lumea de apoi

în care călărind pe o clipită

doar viaţa ta s-o risipeşti drept vamă

şi să asculţi povestea împietrită

ce sfârtecă prin tine şi te cheamă

 

 

în raiul unei tainice-ncăperi

al ispăşirii cosmice de-acum

şi să te laşi pe crucile de fum

bătut în cuie lungi de primăveri

ca să te doară numai primăvara

pe care-o desluşeşti îndepărtată:

prin carnea mea a înviat vioara

şi cântecul zâmbind mi se arată

 


atâta de târziu, copilărie?

 

 

îţi aminteşti de volbura nebună

ce-şi căuta sub raza lunii loc,

de căţărarea ei într-o minciună

ca-ntr-o speranţă calmă în noroc,

îţi aminteşti de troscotul din cale

ca o pădure fremătând sub paşi

şi cum te întrebai cândva cu jale

acele urme cui ai să le laşi?

 

 

ţi-aduci aminte: deschideai fereastra

la răsăritul zilei de pripas

sperând să-ţi intre-n încăpere vasta

metaforă a timpului rămas

de veghe-n busuiocul de sub grindă

pe care l-ai uitat în veşnicie

să-ţi desluşesc conturul în oglindă

atâta de târziu, copilărie?

 


cenuşile visului meu ideal

 

 

locuiesc pe o planetă bolnavă

ca un copac pe un deal pustiit,

pe trunchi i se văd răni adânci de cuţit

şi de fulgere rupte din slavă,

toate potecile de curând s-au închis,

undeva un copac în tăcere se frânge,

încă-l aud cum îmi cade în sânge

revărsând în talazurile morţii un vis

 

şi de-odată-nţeleg că-i atât de departe

Dumnezeul copilului care am fost:

pe care din ei îl ştiu pe de rost?

cu care din ei eşuez într-o carte?

nu-mi pasă, căci sunt un copac de pe deal

cu muguri buimaci pregătiţi de năvală,

hai, cântece, vino odată şi-mi spală

cenuşile visului meu ideal!

 


la fel ca sub omături iarba verde

 

 

s-au tras zăvoare şi s-au tras ninsori,

clopotniţele zac părăginite,

iar sacerdoţii s-au ivit în zori

şi tot împart cuvinte ostenite:

e frig spre ziuă şi e frig în veac,

cărările şi paşii se vor pierde,

pe cruce urcă numai cei ce tac

la fel ca sub omături iarba verde:

 

copacii toţi, cu muguri în risipă,

au tot chemat cobzarii în zadar

căci cântecele-s mute şi aripă

şi zbor de păcătos vizionar:

să nu te temi, un sacerdot îmi spune,

căci cineva de sus, din cer, ne-ncearcă,

iar caii trec în tropote nebune

şi spulberă şi cântecele parcă

 

atunci când trec pe calea fără cale

şi-apoi dispar buimatici în niciunde

şi doar ninsori ne-acoperă agale

purificând prin preajmă cu secunde:

hei, strig şi strig, aş vrea să trag zăvorul,

e dreptul meu cel sacru la lumină!,

dar nu-mi răspunde nimeni, căci soborul

ninsorilor în linişte se-nclină

 


a poposit în clipă și Iisus

 

 

poemul meu s-a prăbușit pe masă

desferecat prelins din lumânări

și-au ars cobzarii cântecul pe casă

și caii tropotesc îndepărtări,

icoana veche nu mă mai cuprinde

și nu-mi aduce șoapte de prisos,

iar talpa doar din ierburi se desprinde

ca să plutească stelele frumos

 

și e lumină, dar se face frig,

femei de sticlă filele inundă

și fără veste parcă-aș vrea să strig

spre liniștea planetelor rotundă,

dar până-acolo încă-i prea departe

și zămislesc cenușile pustiu,

cuvântule, ascunde-mă în carte

și lasă-mă acolo ca să fiu,

 

să-mi fac din straiul mirilor cămașă

și-apoi să-ncalec iarăși și să plec

căci mă așteaptă-n zare uriașă

doar umbra, s-o trag iarăși la edec,

dar e târziu, cuvintele-s desprinse

și de o vreme picură în sus,

pe masa mea cu aripile ninse

a poposit în clipă și Iisus

 


Pagina 1 din 13612345...102030...Ultima »