Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro

ca să mă-nfășure-n natură

 

cireșul, un prieten vechi,

de parcă-ar învăța să zboare

își pune florile perechi

deasupra lumii trecătoare

și-mi zice: Hai, nu te mai teme, hai

cât universul ne încape

și cât nici o-nserare n-ai

în necuprinsul de sub pleoape!,

 

dar tot ezit, ca să nu-l prad

de bucuria lui solară

și-aud cum apele în vad

ceva prin mine tot măsoară

și știu că stelele, la noapte,

vor da contur pentru măsură,

cireșul meu presoară șoapte

ca să mă-nfășure-n natură


amarnic plouă doar cu amintiri

 

e-atâta de târziu în gara veche

încât chiar şi viorile-au tăcut

şi nici nu mai dansează vreo pereche

drept risipire în necunoscut,

salonul orb şi ostenit de sine

îşi sigilează somnul sub zăvor,

iar trenurile lunecă pe şine

să-ndepărteze timpul călător,

 

copaci nepăsători, supuşi de floare,

nădăjduiesc discret spre alte lumi

şi nu există verbele cu care

spre sufletul vibrând să îi îndrumi

ca să presimţi prin ei că lumea nouă

ar risipi sub paşii tăi vestiri,

în gara veche-ntotdeauna plouă,

amarnic plouă doar cu amintiri


de parcă tu mă mai amâni

 

părea că s-a făcut lumină

şi cum că veşnică va fi,

un om cu candela în mână

îmi pregătise acea zi

ce se pierduse într-o filă

din nu ştiu care calendar

şi parcă-ncărunţeam de milă

şi de lumini aduse-n dar,

 

dar alte lumânări aprinse

statorniceau acel contur

al bucuriilor desprinse

lumină calmă împrejur

şi numai candela rămâne

în sprijinirea altor mâini

de parcă-ar vrea să mă amâne,

de parcă tu mă mai amâni

 


în timp ce el repetă învieri

 

şi-acum copacul va-ncerca să-mi spună

cu glasul lui de frunze ce răsar

că ne ursise Luna împreună

prin cuiele bătute-n minutar,

căci amândoi cunoaştem răstignirea

şi-o acceptăm de veşnicii supuşi

căci desluşim cu mintea şi privirea

în jurul nostru cete de Iisuşi

 

ce caută grăbiţi prin calendare

doar urmele din care s-au desprins

şi tot păşesc, tânjesc spre-ndepărtare

ademeniţi de-acelaşi necuprins

pe care îl descopăr într-o floare

din crengile acestei primăveri,

copacu-mi este suflet şi mă doare

în timp ce el repetă învieri

 


ca să le poată el trăi pe toate

 

în ultimele mele anotimpuri

am fost proscris şi-am chiuit spre cer

şi am dansat cu Luna în răstimpuri

ca să învăţ ce-ar trebui să sper,

din palma ei am tot cules aleanuri

şi am băut nectarul unei flori

doar calea mea pândind-o dintre lanuri

şi aruncând miresme-n trecători,

 

iar trecătorii toţi cuprinşi de vrajă

n-au mai zvârlit cu pietre înspre mine,

iar sus, în ceruri, Luna sta de strajă

destinului ursit să i se-nchine,

destin amar de înnăscut proscris

cu mâinile mereu însângerate

de verbele ce-n pagină le-a scris

ca să le poată el trăi pe toate

 


Pagina 1 din 12312345...102030...Ultima »