Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro

tatăl nostru, dacă ne eşti tată!

tatăl nostru, rău mai urgisit,

m-ai zvârlit în lumea ta ostilă

să exist în ea înlănţuit

şi tot eu să-ţi cer la urmă milă

vinovat fiind că am ales

sufletul să mi-l păstrez lumină,

că-am zvârlit cu barda în eres

şi-n cuvinte care ne dezbină:

*

da, era doar beznă sub sutane

şi-n îndatorarea la stăpâni

n-au zărit scânteia milioane

de-nrobiţi în viaţă ca români,

ci au dus din veac în veac povara

îndemnaţi de bice spre genuni,

eu m-am răzvrătit, însă vioara

nu va săvârşi nicicând minuni:

*

sufletul meu piară precum ramul

părăsit de frunze dintr-odată,

însă mântuieşte-mi măcar neamul,

tatăl nostru, dacă ne eşti tată!


după un scapăr uman poezia

de-o viata și-o noapte stăm la taifas,

e beznă și-n jur nici un scapăr

să-nlăture-n mituri robiri de pripas,

să pot să-ndrăznesc să mă apăr,

iar candeli împrăștie neguri mai dese

și umbre se-ndeasă în lumânări

și-adesea mă rog să nu îmi mai pese

că nu ni-s ursite măcar evadări,

*

dar sufletul, suflet adus de departe,

încă tânjește după lumină

și-n noaptea de-o viață ca-n fila de carte

se-așterne supus și se-nchină,

deși se aud suferințe în zări

când semenii trec ca-n lanțuri prin viață

și gem sub poveri și sub disperări

căci și resemnarea se-nvață

*

zvârlită în suflete drept speranță din urmă

a vieților care acceptă robia,

de-o viață și-o noapte aud cum tot scurmă

după un scapăr uman poezia


că nu sunt vrednic nici să mă închin!

să te invoc drept cosmicul sigiliu

al sufletului nostru din cuvânt

când Slavici are-acelaşi domiciliu

de deţinut politic şi-n mormânt,

s-aprind o lumânare în ogradă

înţelenind-o prefăcut în jale

când văd că tu ai aşternut zăpadă

pe ziua inculturii naţionale?

*

să râd în nas poeţilor de azi

înşiruiţi flămânzi spre îmbrâncire

deşi-s făclii înalte, deşi-s brazi

vestindu-te mereu din nemurire

şi să accept mărşăluirea oştii

spre mitizări perfide şi caduce

când neamul tău îl spulberară proştii

şi spre mormânt prostia îl conduce?

*

în vremi de dezbinare şi de ceartă

sub abundenţa cruntului venin,

eu doar îngenunchez, să-ţi cer: mă iartă

că nu sunt vrednic nici să mă închin!


şi degetele-mi picură cuvinte

am fost prin târg şi am văzut tristeţea

urcând pe ziduri tot mai cenuşie

şi-am vrut să evadez din poezie,

chiar dacă-mi uit acolo tinereţea,

premeditând să fug spre patru bezne

căci îmi făcusem încălţări superbe,

însă purtam drept lanţuri nişte verbe

ce-mi sfârtecau mult prea adânc în glezne

*

şi-am auzit cum clinchete de linguri

se risipeau aiurea prin oraş

semn că sunt mulţi ce-n dansul uriaş

se-ncolonează-ntotdeauna singuri

şi-apoi se-aşează undeva, pe drum,

ca să-şi mai tragă sufletul în pripă,

dar clopotul desface din aripă

un orizont deasupra, în postum:

*

mă ştiu captiv şi parcă iau aminte

la rănile ce le tot duc cu mine,

în sinea mea îmi spun că încă-i bine

şi degetele-mi picură cuvinte


şi să mă sting apoi din drag de drag

prietenii plecaţi la vânătoare

când mi-au trimis noi aripi pentru zbor

mi-au povestit şi despre aşteptare

deasupra lumii, în săgetător,

dar încă am de săvârşit păcate

şi ispăşiri mai am de îndurat

încât le strig, în zori, că nu se poate,

că încă nu e vreme de plecat

*

şi-mi pun lumina sarică pe umeri

să stau de veghe turmei nimănui,

de-atâta trudă când să stai să numeri

şi să-ţi decizi plecările hai-hui,

chiar de-ţi zâmbeşte din înalt fecioara

când pune în balanţă tot ce-am fost,

iar capricornul şi-a-năsprit vioara

ca să presoare clipe fără rost

*

pe care trupul meu cu greu le-ndură

şi le icneşte încă pe drumeag

să fiu pe dinăuntru o arsură

şi să mă sting apoi din drag de drag


Pagina 1 din 10012345...102030...Ultima »