Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro

pe calea căii doar copilăria

copii ascunși de vremuri în bătrâni

când mamele-s plecate-n depărtare

ca să hrănească stelele la sâni

primind ursiri de stele căzătoare

și-i un imens pustiu de ocrotiri

în toți copiii blândului apus

în care clocotesc mereu vestiri

și nostalgii spre cei care s-au dus,

*

spre mamele trăite dureros

de pruncii unor trupuri irosite,

iar stelele se clatină duios

și ierbile dansează din cuțile,

și scrâșnete se-aud în univers

stigmatizând pe veci vremelnicia:

bătrânii cântă deslușind în mers

pe calea căii doar copilăria


ca să mă spulberi, sfântă Bucovină

 

în casa mea un cântăreţ de rock

îşi construise aripi presupuse,

dar îl ursise viaţa cu noroc,

cu aripi de lumină se născuse

şi s-a-nfruptat cu verbe de pe masă

luând vreo câteva pentru popas

şi-ncet, încet s-a depărtat de casă,

de viaţa care încă mi-a rămas

*

şi a păşit pe munţi spre mai departe

şi a vâslit din aripi depărtări,

adeseori prin filele de carte

mă mai ajută la despovărări,

iar cântecele lui îmi dau povaţă

de unde să mai sorb din apa vie,

pe mine viitorul mă învaţă

cum să-mi găsesc odihna-n poezie

*

şi cum să-mi fac durabilă cetate

din muzica acelor generaţii

prin care năzuiesc spre demnitate

urmaşii buni ai româneştii naţii

şi cum s-aprind scânteia în urmaşi

ca să le fie calea din lumină:

ţi-am însemnat cărările cu paşi

ca să mă spulberi, sfântă Bucovină


femeile în trecere mă dor

femei păşind pe frunze risipite

prin leagănul cântărilor cereşti

de parcă împresoară cu ispite

aceste orizonturi pământeşti

se-ndepărtează calme prin păşiri

de trupurile lor ca o oglindă

şi din copaci se tot desprind iubiri

întregul univers ca să-l desprindă

*

din pleoapa mea – corabie stingheră

prin răvăşiri de alb şi funigei

căci veşnicia-i totuşi efemeră

încolonare-a vremii în femei

astfel că nici de frunze nu-mi mai pasă,

nici de suişul lor multicolor:

când cerul cu octombrie apasă

femeile în trecere mă dor


pe sub lumina mirelui divin

copacii-s lăutari și-i văd cum cântă

printr-o risipă calmă de culori

în zarea zării intimă și sfântă

ce-mi poticnește calea uneori,

dar vin copacii mei și mă ridică

să pot păși pe treptele-n balans

într-un superb octombrie de pică

și să mă prind cu stelele în dans

*

desprins din frunza care mă tot rupe

în curmezișul cerului pieziș

atunci când tot încearcă să astupe

melancolia vieții cu frunziș:

octombrie, superbă catedrală

în care simt nevoia să mă-nchin,

mi-a pregătit veșmintele de gală

pe sub lumina mirelui divin


cântec pentru tiberiu cosovan

 

pe prispa vieţii proaspăt aşternut

octombrie mai freamătă din verbe,

iar în frunzare universul fierbe

în căutarea altui început,

căci vor veni îngheţuri şi ninsori

să despletească-n vise veşnicie

şi somnul să-l prefacă-n poezie

şi-n viscol risipit prin căpriori,

*

dar să nu-ţi pese, cosmice risipe

de frumuseţe urcă înspre cer

şi tot ce-i sacru încă-i efemer

cu rădăcini în frunze şi în clipe

de parcă Dumnezeu îşi pregăteşte

sălaşul în păşirile pe moarte

pe când presoară urme într-o carte

şi-n file uriaş se desluşeşte,

*

iar tu, pe prispa vieţii odihnind

şi numărând silabe-n închinare,

ai să înfăşuri suflete-n ninsoare

şi-n nostalgia primului colind

ce va răzbi spre case leru-i ler

în noaptea sfântă-a naşterii depline,

octombrie s-a prăbuşit în tine,

octombrie s-a aşternut pe cer


Pagina 1 din 11012345...102030...Ultima »