Poezia christică la români | Dragusanul.ro - Part 2

Ion Hămbăşian: La denii

Univ lit 1926 Triodul Buzau

*

A-nserat şi trage de vecernii…

Pe drum bătrânii, cu chip de mucenici,

Coboară-ncet la denii,

Tăcuţi la vorbă, duc ca ucenici

 *

Prinosul de smerenii.

S-aşază-n jilţ, ascultă la cazanii…

În sanctuar mijeşte o lumină.

Se scoală; cad făcând matanii

 *

Cu ochii la altar, îi văd cum se închină.

Din stânga-n strana învechită

Bătrân diac din vremile trecute

Întoarce-n glas cu vocea-i răguşită;

 *

Sfinţi de pe iconostas stau pioşi s-asculte.

În mohorâte odăjdii preotul cuvântă:

„La Domnul să-se-ntoarcă toţi care vor iertare,

în el găsiţi odihna, priveliştea e sfântă…

 *

Aprindeţi dar candela, în suflet fiecare!”.

Un moş îşi şterge plânsul…

Pe chipul lui, uscat şi galben cum e ceara,

Pluteşte în miresme

Fumul de tămâie, al arderii de seara.

 *

Norodul prinde a se duce…

Mai sunt doar două ectenii;

Îmi fac o sfântă cruce

Şi plec şi eu din denii.

 *

Ion HĂMBĂŞIAN

 *

Chipul 1

*

(Luceafărul cultural-social, Anul V, No. 3-4, aprilie 1938)


Victor Eftimiu: Iisus pe cruce

Chipul lui Iisus

Chipul lui Iisus

*

Îl istoveau, pe vârful de colină

Oțelul, lancea, spinii și amarul;

Pe brânci, soldații azvârleau cu zarul

Și-i împărțeau veșmintele-n ruină.

 *

Furtuna se opri. Iar luna plină

Albea în fund, urcând și ea Calvarul.

Pe fața lui, mai albă decât varul

Cădea ușor a razelor lumină.

 *

În ochii lui, o boltă înstelată

Își răsfrângea seninul nesfârșit

În clipa când, zvâcnind ca o săgeată,

 *

O stea se spulberă în infinit…

O, steaua ce lucise altădată

În calea celor Trei din Răsărit!

 *

Victor EFTIMIU

 *

(Luceafărul, Anul IX, nr. 9, 1 mai 1910)


George Coșbuc: Ziua-nvierii

Chipul lui Iisus

Chipul lui Iisus

*

E soare-n cer și cântec de clopote e-n sat,

Biserica e plină de cei carie-au plecat

Din zori şi de cu noapte, din dealuri şi cătune.

Sunt Paștile: Văzduhul e parcă-o rugăciune

Şi totu-i sărbătoare pe văi şi pe câmpii,

Cu flori şi cu isvoare, cu glas de ciocârlii.

El, El dă zilei farmsc şi farmec dimineţii,

El morţii dă repaos, dă dragoste vieţii!

 *

Dar colo, într-o casă, la margine de sat,

Nevasta nu-şi găsise nici vreme de-mbrăcat,

Nici loc măcar de-astâmpăr, în ceasul învierii,

Cu faţa pustiită de viforul durerii

Ea stă-n genunchi, de pază bolnavului culcat

În leagăn. Capu-i veşted îi geme răzimat

De-o dungă răbdătoare, cu mâinile sub dânsul.

Ea, vesela de-a pururi, abia ştiu ce-i plânsul

În zilele fetiei, şi-un gând o-nsenina

De când ѳ măritată: că Domnul îi va da

O fată drăgălaşă, cu ochii de cicoare

Ca tată-său, şi blândă şi veşnic zâmbitoare

 *

Ca mă-sa! Puişorul! Oh, bine ce va fi!

Şi va zâmbi copila când mă-sa va zâmbi,

Şi una o să-ndemne la râs pe ceealaltă.

O vede mică-n leagăn, şi inima-i tresaltă

Şi-i creşte fata, creşte, bujur şi ghiocel,

Și uite cum se-ncearcă să steie copăcel

Şi bâlbâie, şi cade, dar râde şi se scoală.

Ce veselă-i, când vine să şi pună capu-n poală

La mamă-sa şi-ndrugă cuvinte de-ale ei.

Şi creşte ca din apă, n-o vezi înaltă ce-i?

Cât mă-sa e de-naltă, şi-ajunge la zăvor

Şi singură-şi deschide, când iese-n foişor.

O vede-n gând şi râde, şi tremură nevasta:

O, Doamne, tu eşti mare, şi dulce-i viaţa asta!

 *

Dar a venit copila s-o-nveţe cum să plângă,

Să-i frângă rostui vieţii şi sufletu-i să-i frângă

Prin zbuciumul durerii; de două săptăâni

Copila mamii n-are răsuflet în plămâni

De multă izbitură şi nopţi făr-alinare.

Degeaba-i mai descântă, că leac într-asta n-are,

Şi slujbele-s degeaba, şi macu-n aşternut,

Şi vinerile mă-sa degeaba le-a ţinut.

Şi i-a citit şi popa, dar nu i-a fost de samă

Sub patru evanghelii a stat sărmana mamă

În braţe cu odorul, sub sfântul patrahil,

Şi tot nu prinde suflet sărmanul ei copil!

 *

E singură. Bărbatu-i e dus la liturghie.

E prea păcat de morte ca nimeni să nu fie

Din casă la-nviere, şi s-аr fi dus și ea,

Dar azi se liniştise copila şi dormea,

Cum stă aşa, pe leagăn, cu frutea pe o dungă,

O-nvinge oboseala şi fierberea-ndelungă,

Pe-ncetlea-nchide ochii: e cald şi e frumos

Şi-n geamuri bate cerul cu soare şi miros,

Şi ea, de nedormire, ѳ galbenă şi frântă,

Şi-i linişte-n odaie, şi clopotele cântă…

 *

Ah, iată cum aleargă, de-a lungul unui plai,

Copila mamii albă ca îngerii din rai

Şi capul mic şi vesel pe spate şi-l aruncă,

E linişte pe dealuri şi cântece pe luncă

Şi fete-n haine-albastre ca cele de-mpărat

Se joacă-n scânteierea văzduhului curat.

Pe sus, năluci încinse cu fulgere încinse.

Copila mamii-n zarea câmpiilor întinse

Tot face semn să vină şi mamă-sa la ea.

Şi mama pleacă grabnic şi parcă se ducea

Pe sus, plutind pe aripi, şi nu putea s-ajungă

O ţintă-aşa de-aproape şi-o cale-aşa de lungă!

 *

Dar uite-acum! Din vale, vin popi, cădelniţând,

Şi-n capetele goale creştinii vin cântând:

Sunt toţi bătrâni ca vremea, iar preoţii-nainte,

Ei sunt bătrâni şi cântă, dar slabele cuvinte

Abia răsar din gură şi-apoi pierdute mor

Prin bărbi tremurătoare; iar cântecele lor

Răsună ca din peşteri, fac vuiete-necate

Ca plângerile toamnei prin frunzele uscate

Şi mama-si face cruce, s-apropie un pas,

Dar când zăreşte mortul, rămâne fără glas,

Copila ei pierise şi-o vede că-i aproape:

 *

Ea sare buimăcită şi-apucă vrăjmăşeşte

Copila, o ridică din leagăn, o priveşte

În ochi: ei sunt de sticlă şi morţi, ca de pământ,

O ţine sus, dar capul copilei cade frânt,

O scutură puternic, ca-n suflet să-i pătrudă,

Cum ţii de piept pe unul şi-l scuturi, să-ţi răspundă

Şi-o strânge furtunatic, un urlet a gemut,

Era durerea mamii, căci ei i s-a părut

Că-aude roata morii şi roata stă deodată.

 *

Se uită lung în juru-i, se-ntoarce spăimântată,

Cu ochii plini de vifor, cu sufletul pătruns

De-un fulger: parcă vede, în casă-aici ascuns,

Duşmanul ei, hainul, ce vine să-i sugrume

Bărbatul şi copila, pe dragii ei din lume.

 *

„Să nu ne laşi, măicuţo!”, îi zice, de la piept,

Copila ei cea moartă. „Nu, nu!”, răspunde biata,

„Te apără măicuţa pe tine şi pe tata!”.

Şi strânge-apoi copila la sufletul ei plâns,

Că moartă să nu fie, murea de-atâta strâns,

Şi iese cu ea-n braţe, spre sat apoi s-abate,

Cu ochi aşa năpraznici, cu mâinile-ncleştate,

Aleargă, ţine dramul bisericii şi-n drum

Se dau creştinii-n lături, cruciți că văd acum

Ce n-au văzut în viaţă: vă groaza şi păctul,

Dr ea aleargă-ntruna, să-şi apere bărbatul,

Căci el acolo-i singur, şi dacă va sosi

Duşmanul înainte, ea nu-l va mai găsi.

 *

Cucernici stau creştinii, în pace şi iubire,

Smerit plecând genunchii şi limpedea privire,

Iar clopotele cântă; deodată ei tresar:

Ea vine, parcă-i vifor, de flăcări ochii-i par,

Năvalnică s-azvârle să-şi facă drum cu sila.

Şi spaima face vuiet şi jalnic ţipă mila

Din tinda-ndesuită de-o lume de femei.

S-abat în două laturi creştinii-n drumul ei,

Năuci de fără-vestea urgiei care-i bate.

*

Cu ochi aşa năpraznici, cu mâinile-ncleştate

Pe piept, ca o nălucă visată de-un nebun,

Desculţă, nedormită, şi hainele ei spun

Că nu e semn a bine, că-i blestem şi pierzare,

Pedeapsă peste dânşii, în ziua asta mare.

 *

Ea însăşi buimăcită, în jurul ei privea,

Căci îşi pierduse capul și nu mai pricepea

Cărările; în fața bărbatului pierdută

Privea în altă parte, el mut și dânsa mută.

Iar când el zise-n urmă „E moartă?”, ca din drum

Un om grăbit, ea silnic răspunse: „D-apoi cum?.

Se-ntoarse-apoi cu spaimă, izbită ca din mână;

Ardea de-ntunecată privirea ei păgână

Și buzele jucară de-un tremur fioros:

Văznse cruci şi facle, şi chipul lui Christos.

El, azi, omoară moartea cu veşnica viaţă,

E sfânt şi e puternic, şi stă aici, de faţă

Cu mine şi cu tine, eă toţi suntem ai lui:

Iar dacă plângi, el tace; sub pază-i de te pui,

El tace: şi durerea când urlă şi te face

Să rupi pământ cu dinţii de mult amar, el tace!

 *

Şi ea, lăsând copila din mână-a ridicat

Cu vuiet pumnii-n aer: „Da, cât nu l-am rugat!

Lui cântec şi tămâie, lui rugile şi plâsul,

Lui preoţi și biserici, şi toate pentru dânsul!

Că zece bani de are un biet de pe cărări,

În loc să-şi iee pâine, îi dă рe lumânări,

Рѳ fumuri de tămâie; el toate ni le cere

Şi-n schimb ne dă-ntunerec, şi foame, şi durere”.

 *

Muriseră creştinii în jur de-acest cuvânt,

Iar preotul din mână scăpă paharul sfânt

Şi sta cu ochii-n ceri şi galben ca paharul:

Părea că s-aprinsese de trăznete altarul.

„Dar cine-l pune, oare, să fie Dumnezeu?

Copilul lui e colo, şi-aici copilul meu:

De-al lui îi pasă numai, de-al altora ce-i pasă?

Lăsaţi-mă! E moartă, şi uite-l, nu mă lasă!”.

*

Cu vuiet ea s-azvârle, dar zece mâini o ţin.

Ea plânge, tot altarul de hohot este plin,

Ea ţipă şi scrâşneşte şi bate din picioare,

Dar alte zece palme pe gură-i pun zăvoare.

Aşa-necată urlă, la Crist cătând mereu:

„Copilul lui e colo, şi-aici copilul meu:

De-al lui îl doare numai!”, şi iarăşi e curmată

De mâinile-ngrozite, de multe mâini deodată,

Şi mulţi se dau în lături şi mulţi se-ngrămădesc,

Iar Crist rămâne singur, căci toţi, acum, privesc

La zbuciumul durerii: de mulţi încercuită,

Mâniile slăbiei o fac mai zvârcolită,

Şi-o clipă, mântuindu-şi vorbirea de sub mâini

Ca fulger se întoarce spre-altar cu ochi păgâni

Şi geme ca junghiată: „De-al altora nu-l doare:

Pe-al lui să şi-l învie, pe-al meu să mi-l omoare!”.

 *

Au scoa-o cu puterea. Pe drumu-ndelungat

O duc acum pe braţe, căci n-a mai încetat

Să ţipe-n zvârcolire, lovind pe cei ce-o poartă.

Bărbatul ei, în urmă, având copila moartă

La piept, e dus cu gândul şi vine-ncet şi trist.

E soare-n cer, puternic şi mândru ca un Crist,

E linişte pe dealuri şi ca o rugă sfântă

Trec şoapte prin văzduhuri, iar clopotele cântă.

E ziua veseliei, cu glas de ciocârlii,

Cu zâmbete şi jocuri, şi risuri de copii,

Căci azi învie Domnul, iar Domnul este mare

Şi nimeni nu cunoaşte ascunsa lui cărare.

 *

George СOȘBUC

*

Chipul lui Iisus

Chipul lui Iisus

(Tribuna poporului, Anul V, Nr. 61, 31 maartie / 13 aprilie 1901)


Poezia christică, la români: Fecioarele Ebree

Durer Rastignirea Univ lit 1927

*

Golgota-şi urcă-n noapte pustia catedrală.

Iisus, pe trista culme, cu cerul a rămas;

Cu moliciunea unei tulpini înfiptă-n vas,

Din gâtu-atins de lună îi cade faţa pală.

*

Departe scânteiază oraşu-ncins de ziduri.

Ard torţe pretutindeni; ospeţe largi se-ntind.

Bătrâni, femei şi tineri, cât mesele-i cuprind

Adulmecă mireazma ce fumegă din bliduri.

 *

Şi fălcile dau goană şi muzicile cântă.

„Să bem pentru-mpăratul eternei înălţimi!”,

Şi buzele aprinse, lucite de grăsimi,

Din cupe-adânci în spasmuri de hohote se-avântă…

*

Şi toţi, din fiu, în tată, de-a valma prind să spue:

– Eu l-alungai cu pietre! Eu numai l-am ciupit…

– Ba eu i-am rupt veşmântul! – Eu rana i-am lărgit!

– Oţet i-am dat! – Eu spinii ! — Eu l-am bătut în cuie!

 *

Doar albele fecioare din pleoape trist adie

Şi-n timp ce creşte larma ies palide în prag…

Suspină lung, cu ochii spre dealul dus şi vag

Pe care crucea-n lună imaginea-şi subţie.

 *

Şi ca o răzbunare ce şi-azi răzbună crima,

În sânii calzi şi fragezi ce neamu-l fecundau,

Adânc înfiorate, fecioarele sorbeau

Paloarea-n care luna învăluia victima.

*

George GREGORIAN

*

(Universul literar, Anul XLIII, No. 17, 24 aprilie 1927, p. 264)


Poezia christică, la români: „Pace vouă!”

Rastignirea lui Iisus Christos Romania lit 1915

*

O, Crist, şi noi ca tine pătimim!…

Creştinii tăi se prăpădesc prin castre

Iar lumea ta e-o lume de dezastre

Căci am uitat de mult să ne iubim.

 *

Iubindu-ne pe tine te-am iubi

Şi-n suflete ar fi de-a pururi soare…

Pământ şi cer ar fi o sărbătoare

De imnuri ce pe tine te-ar slăvi.

*

Ce zâmbitor a vieţii primăvară

Ne-ar desmierda în zilele-nvierii,

Iar zâmbetul de flori al primăverii

Ne ar legăna ca visul de vioară!

*

O, Tatăl nostru, care eşti în cer

Şi pe pământ, ascultă-ne rugarea

Şi peste noi revarsă-ți îndurarea,

Tu, ce-ai sfinţit al dragostei mister!

 *

Cobori la noi ca lacrimă de rouă

În necuprinsul slavei tale haos

Şi dă-ne iarăşi setea de repaos,

Şi-aprinde visul tău de „Pace-Vouă!”,

 *

Să piară toate duhurile rele,

Să moară Cain care ne ţine încă

În iadul urii, ura lui adâncă,

Şi ne-ncovoaie sub gândiri rebele!

 *

Şi iartă, Doamne, iartă-i de păcate

Pe cei ce mor eroic prin străini;

Ei mor zâmbind spre cer, cu ochi senini

Visând o lume nouă, de dreptate!

 *

În sufletele mândre de eroi

O singură nădejde le rămâne:

Că învierea zilelor de mâine

Va înfrăţi pe cei de după noi…

 *

Şi-atuncea se va face voia ta,

Şi vor gusta sublimele ei roade.

De rele bântuitele noroade

Şi slava ta vor binecuvânta.

 *

Leontin ІLIESCU

 *

(Universul literar, Anul XXI, No. 12, Duminică 22 martie 1915)


Pagina 2 din 3123