Poezia christică la români | Dragusanul.ro - Part 2

Mircea Pavelescu: Sărutul lui Iisus

Reverie de Paşti - Realitatea ilustrată, 1930

Reverie de Paşti – Realitatea ilustrată, 1930

*

Era la cină Domnul cu ucenicii săi,

Toţi ascultau cu grijă poveţele divine,

Iar El, plimbându-şi leneş privirile senine,

Îi sfătuia să-ndrepte, să ierte pc cei răi.

 *

Cum noaptea se lăsase pe umedele văi,

Se mai vorbi de milă, de patimi, de ruşine,

De calea care duce spre cer şi către bine,

De alte înţelepte şi fericite căi.

 *

Se duse-apoi la Iuda şi pletele-i cărunte

Le mângâie o clipă îl sărută pe frunte,

Dar sărutarea-i rece ca fierul roş ardea,

 *

Apoi, văzând pe Iuda cum se îngălbenise,

Zâmbi Mântuitorul de spaima lui și zise:

„Te-a-nfricoşat sărutul? Mi-l vei înapoia!”.

 *

Mircea PAVELESCU

 *

Chipul 4

(Universul literar, Anul XLII, No. 14, 4 aprilie 1926)


Vasile Voiculescu: Cina cea de taină

F. Doubec, Învierea lui Cristos - Universul literar, 1924

F. Doubec, Învierea lui Cristos – Universul literar, 1924

*

Băteai domol şi norii silnici cercau zadarnic să te-ascundă

Când Ţi-am deschis, în noaptea ceia, cămara-mi sufletului scundă.

De cum intraşi, târând lumina de lunga-Ţi haină aninată,

Chilerul mi-a părut mai muced, poiata mai întunecată,

 *

Şi-n duhnitorul întuneric, pândind prin colţuri înfoiat,

Eu însumi n-aveam loc, bicisnic, ci stam pe brânci şi-ncovoiat.

Dar ridicaşi din tindă mâna uşor spre-a binecuvânta

Şi iată, se bolti tavanul ’nălţându-se deasupra Ta…

 *

Te-am cunoscut, deşi veniseşi un tainic oaspe nechemat

Şi-am priceput că-Ţi este sete şi încă, Doamne, n-ai cinat:

„M-am abătut să fac, la tine, de-ngădui, Cina cea de taină.

Chiverniseşte pentru Paşte şi pune-ţi grabnic altă haină.

*

Adună rudele şi soţii, cu slugile la sărbătoare

Şi toarnă apă caldă-n vase, să-i spăl frăţeşte pe picioare”…

– Stăpâne, Ţi-am răspuns, şi glasul în gât mi se făcuse ghem,

În tot pământul n-am pe nimeni, să vie-atuncea când îl chem.

 *

Sărac şi fără de prieteni, mă ocolesc de mult drumeţii,

Căci n-am nici azimă, nici sare, pe masa goală a vieţii.

Priveşte, ca-n pustietate-i… doar eu în faţa Ta mă scol

Şi n-am o dramură de pâine să-Ţi pun ’nainte pe pristol…

 *

Atunci, spre inima-mi crescută, purtându-Ţi slobod braţul drept,

Ca dintr-o lacră ne-ncuiată mi-ai scos-o repede din piept,

Ai rupt-o, lesne, ca pe-o roadă ce, coaptă, spânzură pe ram

Şi n-am simţit nici o durere, aşa de bucuros eram,

 *

Apoi, frângând-o-n bucăţele, cum nu aveam de cină soţi,

M-ai dus, tăcut, la o răscruce şi-am împărţit-o-n zori la toţi…

 *

Vasile VOICULESCU

 *

Tare în credinţă - Vatra, 1895

Tare în credinţă – Vatra, 1895

*

(Universul literar, Anul XLII, Nr. 15, 11 aprilie 1926)


Ion Hămbăşian: La denii

Univ lit 1926 Triodul Buzau

*

A-nserat şi trage de vecernii…

Pe drum bătrânii, cu chip de mucenici,

Coboară-ncet la denii,

Tăcuţi la vorbă, duc ca ucenici

 *

Prinosul de smerenii.

S-aşază-n jilţ, ascultă la cazanii…

În sanctuar mijeşte o lumină.

Se scoală; cad făcând matanii

 *

Cu ochii la altar, îi văd cum se închină.

Din stânga-n strana învechită

Bătrân diac din vremile trecute

Întoarce-n glas cu vocea-i răguşită;

 *

Sfinţi de pe iconostas stau pioşi s-asculte.

În mohorâte odăjdii preotul cuvântă:

„La Domnul să-se-ntoarcă toţi care vor iertare,

în el găsiţi odihna, priveliştea e sfântă…

 *

Aprindeţi dar candela, în suflet fiecare!”.

Un moş îşi şterge plânsul…

Pe chipul lui, uscat şi galben cum e ceara,

Pluteşte în miresme

Fumul de tămâie, al arderii de seara.

 *

Norodul prinde a se duce…

Mai sunt doar două ectenii;

Îmi fac o sfântă cruce

Şi plec şi eu din denii.

 *

Ion HĂMBĂŞIAN

 *

Chipul 1

*

(Luceafărul cultural-social, Anul V, No. 3-4, aprilie 1938)


Victor Eftimiu: Iisus pe cruce

Chipul lui Iisus

Chipul lui Iisus

*

Îl istoveau, pe vârful de colină

Oțelul, lancea, spinii și amarul;

Pe brânci, soldații azvârleau cu zarul

Și-i împărțeau veșmintele-n ruină.

 *

Furtuna se opri. Iar luna plină

Albea în fund, urcând și ea Calvarul.

Pe fața lui, mai albă decât varul

Cădea ușor a razelor lumină.

 *

În ochii lui, o boltă înstelată

Își răsfrângea seninul nesfârșit

În clipa când, zvâcnind ca o săgeată,

 *

O stea se spulberă în infinit…

O, steaua ce lucise altădată

În calea celor Trei din Răsărit!

 *

Victor EFTIMIU

 *

(Luceafărul, Anul IX, nr. 9, 1 mai 1910)


George Coșbuc: Ziua-nvierii

Chipul lui Iisus

Chipul lui Iisus

*

E soare-n cer și cântec de clopote e-n sat,

Biserica e plină de cei carie-au plecat

Din zori şi de cu noapte, din dealuri şi cătune.

Sunt Paștile: Văzduhul e parcă-o rugăciune

Şi totu-i sărbătoare pe văi şi pe câmpii,

Cu flori şi cu isvoare, cu glas de ciocârlii.

El, El dă zilei farmsc şi farmec dimineţii,

El morţii dă repaos, dă dragoste vieţii!

 *

Dar colo, într-o casă, la margine de sat,

Nevasta nu-şi găsise nici vreme de-mbrăcat,

Nici loc măcar de-astâmpăr, în ceasul învierii,

Cu faţa pustiită de viforul durerii

Ea stă-n genunchi, de pază bolnavului culcat

În leagăn. Capu-i veşted îi geme răzimat

De-o dungă răbdătoare, cu mâinile sub dânsul.

Ea, vesela de-a pururi, abia ştiu ce-i plânsul

În zilele fetiei, şi-un gând o-nsenina

De când ѳ măritată: că Domnul îi va da

O fată drăgălaşă, cu ochii de cicoare

Ca tată-său, şi blândă şi veşnic zâmbitoare

 *

Ca mă-sa! Puişorul! Oh, bine ce va fi!

Şi va zâmbi copila când mă-sa va zâmbi,

Şi una o să-ndemne la râs pe ceealaltă.

O vede mică-n leagăn, şi inima-i tresaltă

Şi-i creşte fata, creşte, bujur şi ghiocel,

Și uite cum se-ncearcă să steie copăcel

Şi bâlbâie, şi cade, dar râde şi se scoală.

Ce veselă-i, când vine să şi pună capu-n poală

La mamă-sa şi-ndrugă cuvinte de-ale ei.

Şi creşte ca din apă, n-o vezi înaltă ce-i?

Cât mă-sa e de-naltă, şi-ajunge la zăvor

Şi singură-şi deschide, când iese-n foişor.

O vede-n gând şi râde, şi tremură nevasta:

O, Doamne, tu eşti mare, şi dulce-i viaţa asta!

 *

Dar a venit copila s-o-nveţe cum să plângă,

Să-i frângă rostui vieţii şi sufletu-i să-i frângă

Prin zbuciumul durerii; de două săptăâni

Copila mamii n-are răsuflet în plămâni

De multă izbitură şi nopţi făr-alinare.

Degeaba-i mai descântă, că leac într-asta n-are,

Şi slujbele-s degeaba, şi macu-n aşternut,

Şi vinerile mă-sa degeaba le-a ţinut.

Şi i-a citit şi popa, dar nu i-a fost de samă

Sub patru evanghelii a stat sărmana mamă

În braţe cu odorul, sub sfântul patrahil,

Şi tot nu prinde suflet sărmanul ei copil!

 *

E singură. Bărbatu-i e dus la liturghie.

E prea păcat de morte ca nimeni să nu fie

Din casă la-nviere, şi s-аr fi dus și ea,

Dar azi se liniştise copila şi dormea,

Cum stă aşa, pe leagăn, cu frutea pe o dungă,

O-nvinge oboseala şi fierberea-ndelungă,

Pe-ncetlea-nchide ochii: e cald şi e frumos

Şi-n geamuri bate cerul cu soare şi miros,

Şi ea, de nedormire, ѳ galbenă şi frântă,

Şi-i linişte-n odaie, şi clopotele cântă…

 *

Ah, iată cum aleargă, de-a lungul unui plai,

Copila mamii albă ca îngerii din rai

Şi capul mic şi vesel pe spate şi-l aruncă,

E linişte pe dealuri şi cântece pe luncă

Şi fete-n haine-albastre ca cele de-mpărat

Se joacă-n scânteierea văzduhului curat.

Pe sus, năluci încinse cu fulgere încinse.

Copila mamii-n zarea câmpiilor întinse

Tot face semn să vină şi mamă-sa la ea.

Şi mama pleacă grabnic şi parcă se ducea

Pe sus, plutind pe aripi, şi nu putea s-ajungă

O ţintă-aşa de-aproape şi-o cale-aşa de lungă!

 *

Dar uite-acum! Din vale, vin popi, cădelniţând,

Şi-n capetele goale creştinii vin cântând:

Sunt toţi bătrâni ca vremea, iar preoţii-nainte,

Ei sunt bătrâni şi cântă, dar slabele cuvinte

Abia răsar din gură şi-apoi pierdute mor

Prin bărbi tremurătoare; iar cântecele lor

Răsună ca din peşteri, fac vuiete-necate

Ca plângerile toamnei prin frunzele uscate

Şi mama-si face cruce, s-apropie un pas,

Dar când zăreşte mortul, rămâne fără glas,

Copila ei pierise şi-o vede că-i aproape:

 *

Ea sare buimăcită şi-apucă vrăjmăşeşte

Copila, o ridică din leagăn, o priveşte

În ochi: ei sunt de sticlă şi morţi, ca de pământ,

O ţine sus, dar capul copilei cade frânt,

O scutură puternic, ca-n suflet să-i pătrudă,

Cum ţii de piept pe unul şi-l scuturi, să-ţi răspundă

Şi-o strânge furtunatic, un urlet a gemut,

Era durerea mamii, căci ei i s-a părut

Că-aude roata morii şi roata stă deodată.

 *

Se uită lung în juru-i, se-ntoarce spăimântată,

Cu ochii plini de vifor, cu sufletul pătruns

De-un fulger: parcă vede, în casă-aici ascuns,

Duşmanul ei, hainul, ce vine să-i sugrume

Bărbatul şi copila, pe dragii ei din lume.

 *

„Să nu ne laşi, măicuţo!”, îi zice, de la piept,

Copila ei cea moartă. „Nu, nu!”, răspunde biata,

„Te apără măicuţa pe tine şi pe tata!”.

Şi strânge-apoi copila la sufletul ei plâns,

Că moartă să nu fie, murea de-atâta strâns,

Şi iese cu ea-n braţe, spre sat apoi s-abate,

Cu ochi aşa năpraznici, cu mâinile-ncleştate,

Aleargă, ţine dramul bisericii şi-n drum

Se dau creştinii-n lături, cruciți că văd acum

Ce n-au văzut în viaţă: vă groaza şi păctul,

Dr ea aleargă-ntruna, să-şi apere bărbatul,

Căci el acolo-i singur, şi dacă va sosi

Duşmanul înainte, ea nu-l va mai găsi.

 *

Cucernici stau creştinii, în pace şi iubire,

Smerit plecând genunchii şi limpedea privire,

Iar clopotele cântă; deodată ei tresar:

Ea vine, parcă-i vifor, de flăcări ochii-i par,

Năvalnică s-azvârle să-şi facă drum cu sila.

Şi spaima face vuiet şi jalnic ţipă mila

Din tinda-ndesuită de-o lume de femei.

S-abat în două laturi creştinii-n drumul ei,

Năuci de fără-vestea urgiei care-i bate.

*

Cu ochi aşa năpraznici, cu mâinile-ncleştate

Pe piept, ca o nălucă visată de-un nebun,

Desculţă, nedormită, şi hainele ei spun

Că nu e semn a bine, că-i blestem şi pierzare,

Pedeapsă peste dânşii, în ziua asta mare.

 *

Ea însăşi buimăcită, în jurul ei privea,

Căci îşi pierduse capul și nu mai pricepea

Cărările; în fața bărbatului pierdută

Privea în altă parte, el mut și dânsa mută.

Iar când el zise-n urmă „E moartă?”, ca din drum

Un om grăbit, ea silnic răspunse: „D-apoi cum?.

Se-ntoarse-apoi cu spaimă, izbită ca din mână;

Ardea de-ntunecată privirea ei păgână

Și buzele jucară de-un tremur fioros:

Văznse cruci şi facle, şi chipul lui Christos.

El, azi, omoară moartea cu veşnica viaţă,

E sfânt şi e puternic, şi stă aici, de faţă

Cu mine şi cu tine, eă toţi suntem ai lui:

Iar dacă plângi, el tace; sub pază-i de te pui,

El tace: şi durerea când urlă şi te face

Să rupi pământ cu dinţii de mult amar, el tace!

 *

Şi ea, lăsând copila din mână-a ridicat

Cu vuiet pumnii-n aer: „Da, cât nu l-am rugat!

Lui cântec şi tămâie, lui rugile şi plâsul,

Lui preoţi și biserici, şi toate pentru dânsul!

Că zece bani de are un biet de pe cărări,

În loc să-şi iee pâine, îi dă рe lumânări,

Рѳ fumuri de tămâie; el toate ni le cere

Şi-n schimb ne dă-ntunerec, şi foame, şi durere”.

 *

Muriseră creştinii în jur de-acest cuvânt,

Iar preotul din mână scăpă paharul sfânt

Şi sta cu ochii-n ceri şi galben ca paharul:

Părea că s-aprinsese de trăznete altarul.

„Dar cine-l pune, oare, să fie Dumnezeu?

Copilul lui e colo, şi-aici copilul meu:

De-al lui îi pasă numai, de-al altora ce-i pasă?

Lăsaţi-mă! E moartă, şi uite-l, nu mă lasă!”.

*

Cu vuiet ea s-azvârle, dar zece mâini o ţin.

Ea plânge, tot altarul de hohot este plin,

Ea ţipă şi scrâşneşte şi bate din picioare,

Dar alte zece palme pe gură-i pun zăvoare.

Aşa-necată urlă, la Crist cătând mereu:

„Copilul lui e colo, şi-aici copilul meu:

De-al lui îl doare numai!”, şi iarăşi e curmată

De mâinile-ngrozite, de multe mâini deodată,

Şi mulţi se dau în lături şi mulţi se-ngrămădesc,

Iar Crist rămâne singur, căci toţi, acum, privesc

La zbuciumul durerii: de mulţi încercuită,

Mâniile slăbiei o fac mai zvârcolită,

Şi-o clipă, mântuindu-şi vorbirea de sub mâini

Ca fulger se întoarce spre-altar cu ochi păgâni

Şi geme ca junghiată: „De-al altora nu-l doare:

Pe-al lui să şi-l învie, pe-al meu să mi-l omoare!”.

 *

Au scoa-o cu puterea. Pe drumu-ndelungat

O duc acum pe braţe, căci n-a mai încetat

Să ţipe-n zvârcolire, lovind pe cei ce-o poartă.

Bărbatul ei, în urmă, având copila moartă

La piept, e dus cu gândul şi vine-ncet şi trist.

E soare-n cer, puternic şi mândru ca un Crist,

E linişte pe dealuri şi ca o rugă sfântă

Trec şoapte prin văzduhuri, iar clopotele cântă.

E ziua veseliei, cu glas de ciocârlii,

Cu zâmbete şi jocuri, şi risuri de copii,

Căci azi învie Domnul, iar Domnul este mare

Şi nimeni nu cunoaşte ascunsa lui cărare.

 *

George СOȘBUC

*

Chipul lui Iisus

Chipul lui Iisus

(Tribuna poporului, Anul V, Nr. 61, 31 maartie / 13 aprilie 1901)


Pagina 2 din 3123