Poezia christică la români | Dragusanul.ro

Poezii cristice, la români. Rugăciunile poeţilor

 

 

 

Tendinţa filosofării, în favoarea şi mai ales în disperarea propriului adevăr, amplifică metodele sincerităţii până la a transforma fiecare rugăciune într-o amară spovedanie, în care simţi cum clocoteşte şi sângele lui Iisus. Poetul, flămând, zdrenţăros, torturat, ucis, are demnitatea Celui pe care nu şi l-a luat doar ideal, ci pe care îl trăieşte nepământeşte de profund. Tocmai de aceea a fost pentru mine o dezamăgire să constat că nu există o antologie a rugăciunilor poeţilor, nici la noi, nici oriunde altundeva, apoi, pentru că simt nevoia unui astfel de univers luminos al încredinţării, am alcătuit-o pe aceasta, care ar putea însemna doar un început, dacă se vor găsi şi alţii, care să adune din uitate şi neştiute pagini fărâmele vii de dumnezeire, care sunt rugăciunile poeţilor (Ion Drăguşanul).

 


S. Ţion, 1929: Naşterea Domnului

Dumineca, No. 51-52, Anul III, 19/26 decembrie 1926, p. 1

 

 

Într-un ţinut îndepărtat

Ce nu vi-l pot descrie,

Nişte păstori strajă au stat

Cu turma în câmpie.

 

În jurul unui mic oraş –

Acolo, la păşune,

Veni de sus un îngeraş

Şi iată o minune!

 

Întunericul cel mare

Ce peste tot a fost domnit,

La acea întâmplare

Cu totul s-a risipit.

 

Păstorii cuprinşi de spaimă

Priveau cu ochi aţintiţi,

Şi neştiind ce-nseamnă

Au rămas încremeniţi!

 

Glasul îngerului sună:

„N-aveţi teamă! Eu, de sus,

V-am adus o veste bună:

Astăzi s-a născut Iisus!

 

În a lui David cetate

S-a născut Mântuitor;

Asta-i marea bucurie

Pentru întregul popor.

 

Iată semnul: veţi găsi,

În scutece înfăşat,

Pe pruncul ce veţi privi –

Ce e în iesle culcat”.

 

Şi deodată se unise

Cu îngerul ce vorbea,

Oastea ce din cer venise

Pe Domnul a-L lăuda.

 

Şi-au cântat un imn de slavă

Celui vecinic pururi sfânt;

„Pace şi bună-nvoire

Să fie pe-acest pământ!”.

 

Când plecă oastea cerească,

Păstorii veseli s-au dus

Şi-n Betleem ei aflară

Tot ce îngerii le-au spus.

 

(Lumina, No. 10, Anul I, Oradeadecembrie 1929, p. 1)


Dimitrie Bolintineanu: Iisus pe cruce

 

 

O, Christ cu păr de aur şi cu cuvântul dulce,

Din care se revarsă al mângâierii dar!

Tu însuţi ai zis, Christe, când te-au urcat pe cruce:

„Nu vrei să faci, părinte, să treacă-acest pahar?”.

 

Ce te gândeai tu oare vorbind aşa, Iisuse?

Gândeai că o să piară ce tu ai semănat?

Gândeai că Fariseii au să întoarcă mâine

Poporul din credinţa ce azi ai insuflat?

 

Nu sunt acei puternici ce-mpiedică-o doctrină

Cu toata stăruirea şi influenţa lor!

Ea însăşi, când nu are principiul de lumină,

De viaţă şi dreptate, ucide al ei zbor.

 

Doctrina ta e sfântă şi are viaţă-n sine,

De-aceea pretutindeni lăstari adânci a prins.

Cu cât aflat-a piedici şi suferinţi sublime,

Cu-atâta peste lume în noapte s-a întins.

 

De-atunci de tiranie noi nu ne temem foarte

Când se arată încă aice pe pământ!

O tiranie-n sânu-i aduce a ei moarte

Şi se arată-n viaţă cum naşte un mormânt.


George Coşbuc: Iisus la împăratul

 

 

Pe-o stradă largă-n Nazaret

Copiii se jucau grămadă

Şi-ajunseră din foc la sfadă.

O tânără femeie-ncet

Venea spre ei pe stradă.

 

Văzu că tocmai fiul ei

Plângea şi se zbătea, şi toată

Spre el zbiera-nglotita gloată.

Iar ea a-ntrat să vadă ce-i

Şi fiul să şi-l scoată.

 

Porni cu el apoi pe drum

Şi blândă i-a vorbit cuvinte:

„Sunt răi, îi ştiu, şi fără minte,

Ori tu eşti vinovat acum,

Ori toată gloata minte”.

 

Abia vorbind de multul plâns

Răspunse rugător certatul:

„M-au dus legat la împăratul

Şi m-a durut că prea m-a strâns

Cu lanţul lui soldatul.

 

Dar nu e, mamă, vina mea.

Ei se jucau aici de-a hoţii,

După-un tâlhar fugeau cu toţii,

Să-l ducă la-mpărat, să-şi ia

Pedeapsa-n rând cu toţii.

 

Acesta, mamă, mai ştrengar

Fugi din joc, pe câmp, afară

Şi toţi soldaţii-atunci strigară:

„Pe cine-om duce-acum tâlhar,

Să-l batem jos, la scară?”.

 

Le trebuia un hoţ mişel,

Şi-atunci văzui că unul vine,

S-opri şi arătă spre mine:

„Să-l ducem p-ăsta mititel

Şi iese jocul bine!”.

 

Eu, mamă, nu eram în joc,

Priveam aşa, ca ş-altă dată,

Şi când mi-au zis „Ei, haid’ la plată!”,

Eu n-am vrut să mă mişc din loc

Că n-am vrut să mă bată.

 

Şi-atunci cu ghionturi m-au împins

Să merg cu hoţii la-mpăratul

Şi m-a legat de mâini soldatul,

Iar eu plângeam: de ce m-au prins,

Să-şi prindă vinovatul!”.

 

Aşa i-a zis. Şi-l asculta

Maria cu dureri ascunse,

Dar ea tăcu şi nu răspunse,

Ci-n suflet, în adânc ofta

De-o jale ce-o pătrunse.

 

Eu cred că presimţea de-atunci

Că jocul lor o să mai vie:

Hristos când fiul o să fie

Va fi bătut şi pus la munci

Şi dus la-mpărăţie.

 

Şi-aceşti copii, când vor fi mari,

La Hanna lor au să-l pârască,

Iar El va sta să-l răstignească

De bunăvoie-ntre tâlhari,

Ca scrisul să-mplinească.

 

(Coşbuc, George, Opere complete, Cartea Românească 1905)


Maria Cunţan: Ouă roşii

 

 

Pământul se cutremurase,

S-a-ntunecat în miezul zilei,

Iar sus, pe Golgota, murise

Isus împărţitorul milei.

Apostoli şi mironosiţe

Erau cutremuraţi de-un dor

De-a mântui sfintele moaşte

Şi-a le-ngropa în legea lor.

 

Pilat nu le-a-mplinit rugarea.

Cezarul poate se temea

Că, luat de dânşii, trupul rece

Cum prorocise – va-nvia.

Maria Magdalena însă,

Cea credincioasă lui Iisus,

A înroşit un coş de ouă

Şi cinste lui Pilat le-a dus.

 

Pilat uimit de-aşa minune,

Uitându-şi gândurile grele,

I-a zis Mariei-Magdalene

Să ceară ceva pentru ele.

S-a înroşit mironosiţa

Şi-a îndrăznit să-l roage-ncet:

„Dă-mi mie trupul de pe cruce

Al lui Iisus din Nazaret!”…

 

Pilat s-a turburat o clipă,

S-a hotărât apoi să-l deie,

A luat din mâna ei ploconul…

Ce, să se teamă de-o femeie?

Mironosiţa-nvingătoare

Cu doi apostoli mai străini

Culcară-ntr-un mormânt de piatră

Pe cel încununat cu spini.

 

Şi-a străjuit apoi mormântul

Şi piatra se pecetlui,

Dar cel ce-a întrupat cuvântul

A înviat a treia zi.


Pagina 1 din 512345