Ditrău, satul care a dat nume oraşului Detroit

*

Înainte de a pleca în America, nişte meşteri secui au durat, la Ditrău, o superbă catedrală, pe care o zăreşti, de departe, fie că vii dinspre Topliţa, spre Gheorghieni, fie dinspre celelalte sate de secui din depresiunea netedă şi străjuită, jur-împrejur, de munţi a Gheorghienilor. Catedrala catolică din Ditrău, albă ca neaua, conturată, ici-colo, cu griuri şi nuanţe de negru, e nespus de frumoasă, mult mai frumoase decât cele construite, de către aceiaşi meşteri secui, peste ocean, în America, cea mai apropiată de minuăţia arhitectonică de la Ditrău fiind catedrala “Sweetest Heart of Mary”, construcţie precum cea din Ditrău, dar durată în cărămidă roşie şi violentată cromatic, conform gusturilor estetice americăneşti.

*

*

În America, în acelaşi loc, meşterii secui au construit mai multe biserici şi catedrale, toate în stilurile bisericii catolice din Ditrău şi, tocmai de asta, i s-a spus şi noului oraş american Ditrău, numele fiind scris Detroit – ca să se poată pronunţa… Ditrău.

*

În secuime, la Ditrău, nu am întâlnit nici un steag unguresc, deşi localnicii au îndreptăţirea de a-şi cinsti culorile naţionale. Nici inscripţii bilingve nu am întâlnit, decât pe cele în română şi în engleză ale unităţilor comerciale, dar am întâlnit, din abundenţă, altceva: memorie. Un steag înseamnă doar un simbol, pe când memoria înseamnă mult mai mult, înseamnă identitate.

*

În faţa catedralei din Ditrău, se află un parc minunat, în care se află şi monumentul eroilor din localitate, dincolo de o frumoasă poartă secuiască, vegheată, firesc, de eroul maghiar de la 1848, Kossuth Lajos:

*

*

În vecinătate, o piatră de marmoră, pe care scrie doar “Honfoglaló Vezérek Emlekere 2013”, înconjurată de 7 stâlpi de lemn, ciopliţi cu simbolistica acestrală a populaţiilor boreale, inclusiv Venus, inclusiv Dumnezeu-Cerul, inclusiv Mama Glie, o simbolistică întâlnită, desigur, şi la români. Ceva asemănător visam să fac, împreună cu sculptorii bucovineni, de la Reuseni, până la Tihuţa, atunci când plănuisem Calea Străbunilor, cel mai lung muzeu de sculptură în aer liber din lume, pe care, vrând să exploatez şi mitul lui Vlad Ţepeş, îl numisem Calea lui Dracula. Costa proiectul mai puţin decât un festival literar, dar s-a şters finanţarea, din motivele electorale ale triumvirilor daco-geţi Ponta-Nechifor-Lungu, care Lungu, înveterat vrăjmaş al culturii şi al memoriei, era, pe vremea aceea liberalo-pontic – mai mult pontic decât liberal.

*

 Monumentul acesta discret, cu placa de marmoră şi 7 stâlpi ciopliţi (în toate culturile, stâlp înseamnă strămoş şi, mai apropiat de noi, străbun) a fost durat, în 2013, “Pentru a comemora generalii cuceritori”, cei 7 generali maghiari de la 1848, la care şi secuii, nu doar maghiarii arădeni, ţin atât de mult. Asta înseamnă, de fapt, identitate, iar eu chiar îi admir pe maghiari pentru că se bat pentru memorie. Păcat doar că noi, românii, nu învăţăm nimic de la alţii şi ne călcăm memoria în picioare, terfelindu-ne identitatea.

*

*

Şi anul 1989 beneficiază, la Ditrău, de memorie, simbolistica fiind simplă şi transparentă: pe Axa Celestă se conturează Paradesha:

*

*

La Ditrău, oamenii, gospodari prin excelenţă, sunt deschişi la suflet şi comunicativi. Vorbesc şi româneşte, curat şi chiar prietenos (vorba lui Josef Attila: “Cumană era mama, iar tatăl meu secui, / un pic şi-un pic român sau pe de-a-ntregul poate, / eu de la gura mamei luai hrană şi crescui, / iar de la gura tatii, cuvânt despre dreptate”), iar când îţi citesc încântarea pe chip, în vreme de priveşti spre minunăţia arhitectonică închinată aceluiaşi Dumnezeu, chiar că se şi bucură.

*

*

Pionul sau Ceahlăul şi Cheile Bicazului

*

Până pe la 1900, Ceahlăul s-a numit Pionul, în ciuda eforturilor disperate ale lui Gheorghe Asaki de a impune un nume “creştin”. Odinioară Ceahlăul fusese, ca şi Rarăul, cu care, de altfel, seamănă, când vii dinspre Ardeal, un munte al Soarelui, un “AR RA AR AUM” (“crezi în Soare, crezi în Dumnezeu” – cum se zice şi în Psalmul 18 al lui David, în care “Dumnezeu şi-a făcut sălaşul în Soare”), iar numele Pionul venea de la troienii balcanici, care slujeau, începând de pe vremea pelasgilor, în Muntele Soarelui. Erau sute de temple solare în muntele Pionul, pe ruinele cărora s-au durat, mai târziu, schituri şi mănăstiri creştine. Iar crucea, înrădăcinată în Ceahlău, se sprijină impresionant pe cer.

*

*

De-a lungul lacului de la Bicaz

*

Lacul Hidrocentralei “V. I. Lenin” de la Bicaz înseamnă prima izbândă a unei generaţii, primul motiv de mândrie a bietului meu neam, la ieşirea lui dintr-un feudalism şi la intrarea în alt feudalism, şi mai dur, şi mai însângerat. Îmi aduc aminte cum, copil fiind, am văzut cum, încet, încet, lămpile cu petrol lampant începură să dispară, pentru a face loc unor sfere de lumină, spre care căutam mut de uimire. Din difuzorul staţiei de radioficare Vereşti mi se explica faptul că lumina electrică vine de la Bicaz, de acolo unde tăranii, pe cale de a se dezrădăcina, populau şantirele patriei, în vreme ce intelectualitatea României era jertifită prin puşcării şi lagăre de muncă forţată, iar cărţile neamului erau arse prin curţile interioare ale închisorilor.

*

Mi-am dorit de multă vreme să ajung în valea Bistriţei, acolo unde apele ei aurii, depuse peste mormintele străbunilor (de prin mileniul trei, înainte de Hristos, străbunii se înmormântau sub albiile râurilor, după cum o probează şi mărturiile recente, aflate în albia lacului de acumulare de la Bicaz), dar abia acum, când nori negri se adunaseră plumb cosmic în jurul Ceahlăului, am izbutit să ajung şi să parcurg, printr-o dezlănţuire de fenomene climaterice (întâi, caniculă tropicală, apoi ploi, apoi boabe de gheaţă risipite din cer, apoi ploi cu gheaţă şi furtuni impresionante), de la capăt la capăt întinderea de zeci de kilometri, până la Poiana Largului, a impresionantului lac din inima Carpaţilor.

*

*