PAŞTELE LA ROMÂNI | Dragusanul.ro

1907, Minerva Vaşiadi: Notiţe despre ouăle roşii

 

Caricaturi: Calicul, Număr dublu de Înviere 7-8, Anul XXXXVI, Sibiu 1927

 

„Aproape la toate confesiunile religiunii creştine a rămas vechiul obicei ca, la sfintele Paşti, rudeniile, prietinii şi cunoscuţii să cinstească unul altuia ou roşu , şi mai ales băieţii sunt aceia care cea mai mare bucurie o simţesc, în sărbătoarea sărbătorilor, pentru ouăle roşii.

 

Chiar de aceea, culegând eu aceste notiţe despre ouăle roşii, cred a procura, pentru cei ce le vor ceti, câteva momente de distracţie, acum în zilele sfintelor Paşti, când nu prea este casă şi masă în şi pe care să nu se găsească ou roşu.

 

Oul, din vremi bătrâne, la cele mai multe po­poare avea un osebit rol, ba uneori chiar exagerat. Aşa, de exemplu, legendele timpului preistoric susţineau că chiar şi universul s-ar fi format din „oul lumii”. Poveste ori paradox? Weda , cartea religioasă a indienilor, încă atribuie oului un deosebit rol la anumite simbolizări. Ca decor simbolic, era folosit la mormintele egiptenilor şi la moscheile turcilor deopotrivă, ba chiar şi creştinii îl priveau, deja de mult, ca simbol al răscumpărării. În Germania încă se aminteşte foarte de mult despre rolul oului. Aici, Paştele, de mult, nici nu erau alta, decât sărbătoarea închinată zeiţei păgâne Ostera (Ostera, în germană înseamnă ou – n. n.), ceea ce e, probabil, chiar şi numai de după numirea nemţească a Paştelor, care a rămas până în ziua de astăzi, după numele acelei zeiţe. Saşii vechi, care locuiau în nordul Germaniei, priveau oul de simbolul reînvierii naturii şi, la serbările ce le aranjau în onoare a acestei zeiţe, care era zeiţa primăverii, cinsteau, unul, altuia, ou.

 

Tot aşa făceau, încă în evul vechi , perşii c e locuiau în interiorul Asiei, la serbarea anului nou, care cădea, totdeauna, pe prima zi de primăvară. La păgâni era şi un obicei de a se juca cu oul. Era anume un joc de-a „oul ascuns”, cu care se ridica şi mai mult bucuria şi veselia zilei. Jocul era aşa că, în presară sărbătorii, careva dintr-o familie ori dintr-o societate ascundea un ou roşu , pe care era desenată şi o cunună, într-un anumit loc, de exemplu în odaie, curte ori grădină. Acel ou ascuns, în ziua sărbătorii trebuia să fie găsit de o „fată mare”, care, dacă-l găsea, i se explica spre noroc , având a se mărita până la Paştele următor, sau, dacă nu tocmai atunci, în tot cazul va avea peţitori. Acest joc era la ei foarte plăcut, mai ales pentru fetele ce găseau oul, şi la superstiţia lor ţineau foarte tare.

 

Pe unele locuri se zice că ar fi rămas acest joc în obicei şi la creştini, mai ales între germani. Dacă însă găsirea ar tâlcui adevărul şi norocul pentru „fata mare”, atunci, şoptind fie zis, n-ar fi rău dacă s-ar introduce acel joc şi pe la noi. Năcazul ar fi numai că, în ziua care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa, adică în ziua de Paşti, când timbrul dispoziţiei trebui e să fie bucuria, s-ar găsi prea multe fete agitate şi iritate.

 

 

Ouăle, într-un timp, erau un izvor de venit al preoţilor, capelanilor şi, peste tot, al slujitorilor bisericeşti. Fiecare creştin era dator ca, la Paşti, să plătească preoţilor competenţa de ouă, căci, la caz contrar, li se putea face execuţia ca şi pentru altă contribuţiune ori datorie. Cică, în Saxonia, în anii primi ai reformei, fiindcă cei ce trecuseră la reformă nu voiau să plătească preoţilor de mai înainte, acestora li s-ar fi încasat, pe calea execuţiei, competenţa de ouă.

 

Rămăşiţa din datina de a da preoţilor ouă mai este încă şi astăzi chiar şi la poporul nostru, pentru că, în multe locuri, şi azi, credincioşii, mai ales femeile şi fetele, în ziua de Paşti merg la biserică cu oul roşu în maramă ori în buzunar şi, înainte de a primi păştile de la preot, ca răscumpărare, dau un ou roşu.

 

La ruşi încă se aminteşte de rolul deosebit al oului. Adam Olearius, un savant din secolul XVIII, într-o carte a sa, descriind sărbătoarea Paştelor la ruşi, între altele zice că nimenea, fie acela nobil ori iobag , nu deneagă unul altuia sărutul de Paşti, salutându-se unul pe altul cu cinstirea reciprocă a oului de Paşti. Însuşi Ţarul, zice mai departe, împărţea ouă roşii personalului de curte şi avea obiceiul că, în ziua Paştelor, dimineaţa, înainte de a merge la rugă, se cobora la temniţă şi, după ce i se deschideau uşile, dădea fiecărui rob câte un ou roşu, zicându-le: „Bucuraţi-vă că Domnul Hristos, care a murit pentru păcatele noastre, a înviat din morţi! În Rusia, ouăle mai de mult se vopseau numai galbene şi roşii, culoarea galbenă însemnând soarele, iar cea roşie purpura majestăţii divine.

 

­Vopsirea ouălor este de origine foarte veche. Jidovii cunoşteau vopsirea ouălor încă pe timpul când erau pe pământul Gozen. Ei le vopseau cu coji de ceapă, dând astfel oului o culoare gălbuie. De aici a trecut obiceiul şi la creştini, unde apoi i s-a dat oului o însemnătate şi mai mare, pentru că, la Paşti, nu numai că se vopsea, ci se şi pictau pe el semne ce reaminteau scene din suferinţele Domnului Hristos, aşa, de exemplu, crucea, cuiele, inima străpunsă şi altele. Că roşitul ouălor va fi rămas de la jidovi o mai întăreşte şi tradiţiunea poporală. Ea susţine că, pe când era Hristos pus în mormânt, petrecând fariseii ziua Paştelor, la masă întinsă, unul dintre ei, speriat, spune că „Hristos, răstignitul şi mortul nu s-a mai găsit azi în mormânt, iar ai săi spun că a înviat”. Atunci, ceata fariseilor striga în cor revoltată: „Când cocoşul ăsta (din blid) va striga „cucurigu” şi când aceste ouă albe (de pe masă) roşii se vor face, atunci credem că a putut învia Hristos”. Deodată, o neaşteptată bătaie din aripi şi un puternic „cucurigu” s-aude. Cocoşul încă bătând din aripi, pentru a putea începe „forte”, toate mutrele fariseilor le stropise cu zamă fierbinte şi, de atunci – zice legenda – rămaseră cu pistrui pe faţă. Ştergându-şi ei bine ochii stropiţi cu zeamă, observară că toate ouăle de pe masă se făcuseră roşii. Aşa li se dovedi, dar, învierea, precum ei cerură!

 

Maria Magdalena, pentru a dovedi imperatorului Tiberiu că Hristos a fost ucis şi a înviat, îi prezentă mai multe ouă roşii.

 

O altă versiune despre roşirea ouălor este cea despre o fată, care, mergând cu ouă la piaţa din Ierusalim şi auzind, în cale, că Hristos a înviat, a zis că atunci va crede, dacă ouăle ei albe se vor schimba în roşii. Când ajunse în piaţă, cuprinsă de fiori văzu că toate ouăle se roşiseră.

 

Oul se roşeşte pentru că el reprezintă forma rotundă a pământului şi acest pământ l-a spălat Hristos cu sângele său. Din cele mai vechi timpuri şi în toate ţările există ouă roşii. Pretutindeni, în palat şi bordei, s-au făcut ouă roşii, colorate din anumite şi deosebite substanţe, până când acest lucru a ajuns acum o adevărată artă.

 

În Londra, de exemplu, în vitrinele prăvăliilor, dar mai ales a cofetăriilor, poţi vedea ou roşu, începând cu preţul de la 20 bani şi până la câteva mii fonţi şterlingi. Sunt ouă roşii lucrate de cei mai de valoare artişti, a căror preţ se urcă până pe la 20 mii coroane. Sunt apoi ouă lucrate din os de elefant, înlăuntru cărora donatorul poate pune bomboane de prima fineţe ori juvaiere preţioase. Un ou la fel a dat fiului său un american bogat. Diametrul acelui ou a fost de jumătate metru şi în lăuntrul lui era aşezat un instrument de muzică automată, care juca mai multe piese. Acest ou se scrie că ar fi costat 90 mii coroane. Cadou american!

 

Se mai scrie despre un ou şi mai de mare preţ, care l-a primit ţarul Alexandru II de la o prietenă bună a sa. Suprafaţa acestui ou este din aur, în care sunt gravate scene din răstignirea Domnului, înlăuntrul oului, gălbenuşul îl formează o cruce din rubine, cu marginile de diamante. Oul este lucrat în Paris şi preţul lui este nehotărât, pentru că conţine aşa bucăţi de rubin ca şi care nu mai există altele. Acest ou se scrie că se păstrează şi în ziua de azi, în muzeul „Eremitage” din Petropolea.

*

Câtă deosebire între ouăle roşii, ce se pregătesc pentru palate, şi între cele ce se lucră în bordeie! Colo, auzi de ouă roşii lucrate cu rubine şi diamante, aici vezi oul natural, roşit de multe ori în coji de ceapă. Şi totuşi, bucuria pretutindenea e mare, în palat şi bordei. Da, căci Dumnezeu aşa a întocmit sufletele oamenilor, ca, în ziua luminatei învieri, şi săracul din bordei să se ştie bucura asemenea bogatului din palat”[1].

 

 

[1] Vaşiadi, Minerva, Notiţe despre ouăle roşii, în Tribuna, Nr. 89, Anul XI, Arad, 18 aprilie / 1 mai 1907, pp. 2, 3


Ciocnirea ouălor de Paști

Dumnezeu-Timpul, pe coperta cărţii lui David N. Talbot,The Saturn myth / A reinterpretation of rites and symbols illuminating some of the dark corners of primordial society, Oregon 2013

 

Puţini sunt cei care şi-ar putea imagina că în deja banala ciocnire a ouălor de Paşti se află şi o tentaţie, dar şi o nostalgie gnoseologice, dacă nu o cunoaştere metafizică din care nu ne mai putem împărtăşi. Obiceiul exista în toată lumea, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar în rare locuri se mai cunoşteau semnificaţiile iniţiale iniţiatice, totul fiind considerat un joc, o glumiţă ceremonială[1], una dintre glumele populare, născocite de comunităţile umane pentru însorirea primei săptămâni de după ultima de îndelungat Post, când, odată cu Bucuria Învierii, totul se descătuşează până la năzbâtii – de unde şi numele de „săptămâna nebuniilor” pe care îl are această scurtă durată de timp.

 

Se ciocnesc şi se sparg doar ouă vopsite într-o singură culoare, nu şi cele „scrise” sau „încondeiate”, care sunt adevărate opere de arte, care merită să fie păstrate în vitrină, fără să ne pese se semnificaţii, ci doar de esteticul desenelor simbolice. Iar atunci când ciocnim ouăle, la masa de familie de după Înviere, nici măcar de legendele creştine târzii nu ne mai amintim, deşi toate legendele bisericeşti sunt puerile până la a fi înţelese de toată lumea şi tocmai de aceea atât de durabile în timp. Una dintre aceste legende târzii spune că, pe când Iisus era răstignit pe cruce, Sfânta Lui Maică a adus bucate, inclusiv câteva ouă fierte şi, punând panerul la baza crucii, Sângele Lui s-a prelins, înroşind ouăle. O altă legendă spune că, după Înviere, aflând zvonul, o femeie din Ierusalim, care mergea la piaţă cu un coş cu ouă proaspete, ar fi spus că ea va crede în această minune a Învierii abia atunci când ouăle ei albe se vor face roşii. Şi roşii s-au făcut.

 

Dumnezeu-Timpul, lângă altarul bisericii mănăstirii Moldoviţa

 

Cu secole înainte, „creștinii timpurii, văzând oul ca simbol al învierii lui Hristos, au păstrat acest obicei” [2], din două motive: „în amintirea sângelui lui Hristos: o amintire a morții sale sângeroase” şi în amintirea martirilor creştinismului, când oul de fier, „Vora ignita producea tortura oribilă, pe care barbarismul roman a aplicat-o martirilor creștini. Oul de foc era un ou metalic înroșit în foc, care era introdus de călău în gura martirului” [3]. Legendele mai târzii le anihilează pe cele ale Evului Mediu, prin contrafaceri şi mai persuasive, pentru că nici o tortură, oricât de cumplită şi de nedreaptă, nu poate fi pusă în balanţă cu martiriul lui Iisus. În paralel cu aceste legende, pentru că originea antică a dăruirii şi ciocnirii ouălor nu putea fi total ignorată, nici măcar prin „consacrare”, s-a întreţinut confuzia între Roma de odinioară şi Roma papalităţii vremurilor, deşi „romanii dețineau, fără îndoială, acest obicei al orientalilor, în care oul avea, din toată antichitatea, un caracter mistic, reprezentând pentru ei haosul și simbolizând starea primitivă a lumii[4]. Prin urmare, esenţializând obişnuinţele de până atunci, „un articol din Gentleman’s Magazine, din 1783, spune că ouăle de Paște sunt emblema Învierii, puiul fiind chemat să-și spargă cochilia, în timp ce ființele umane sunt chemate să iasă din mormânt, pentru a renaște în viața viitoare”[5].

 

Spargerea cochiliei înseamnă o rădăcină a tentaţiei şi a nostalgiei gnoseologice a omenirii, care aspira la al patrulea cer, cel de dincolo de „cerurile temporale, care formează sferele superioare ale oului cosmic… cel mai înalt cer, prin faptul că nu se atinge, la Eliberare, decât după ce „coaja” sau „peretele” oului cosmic a fost „străpunsă”, este definit ca „infinitul de sus, limitat mai jos”[6]. Dar coaja oului cosmic are şi o spargere anterioară, prin naşterea trimişilor lui Dumnezeu pe pământ, dar „a sparge învelișul oului înseamnă, în parabola lui Buddha, a desființa samsāra, roata existențelor, adică a transcende atât Spațiul cosmic, cât și Timpul ciclic[7].

 

Dumnezeu-Timpul, pe oul încondeiat

 

Aparenţa de trimitere la mitul androginului este doar aparenţă, pentru că oul cosmic este, în egală măsură, şi origine, şi destinaţie, precum în cele două naşteri, din care una definitivă, vestite de Iisus, viaţa omului, precum în simbolistica horirii romburilor de pe mijlocul oului încondeiat, fiind doar un parcurs şi o încercare, dacă nu cumva doar o purificare, o despovărare de impurităţi pe Cale. Deci şi ciocnirea  ouălor, de Paşti, face trimitere subconştientă, prin însuşi gândul pios la martiriul lui Iisus, la cele două spargeri ale învelişului oului, care determină o altă dublă natură a ciclicităţii existenţei umane, cea în care „oul cosmic al tradițiilor” iniţiatice poate fi „identificat formal cu Anul, expresie simbolică a Timpului cosmic”[8]. Dacă ne reamintim că Anu, tatăl Marelui Păstor Enlil (Enlil înseamnă Fiul Muntelui) iniţiatorul ancestral devenit însuşi Cerul şi că anul, ciclu formal al existenţei pământeşti, face parte din Timpul cosmic – concepţia aceasta fiind universală, pentru că „Mircea Eliade găsește amintiri ale oului cosmic în Indonezia, Iran, Fenicia, Letonia, Estonia, Africa de Vest, America Centrală și coasta de vest a Americii de Sud”[9], înţelegem semnificaţia florii în opt petale  sau a stelei în opt colţuri (suprapunerea rombului peste pătrat în catapitesmele tuturor bisericilor creştine, drept suport pentru icoanele cu Iisus Mântuitorul sau cu Maica Sfântă şi Pruncul) de Dumnezeu-Timpul, expresie întâlnită şi în culturile primordiale, pe care preoţii egipteni le numeau „insula începuturilor”, în care un „ou, de unde a emis lumina zilei[10], în toate acele culturi străvechi considerându-se că Originea lumii a fost un ou, iar „această concepție a formei sferice a primei mase arată un avans mare în gândirea speculativă”. Mai târziu, oul cosmic „a fost împărțit în două părți. Deoarece o jumătate a sa este considerată a fi planeta noastră, Pământul, este evident că Pământul a fost privit ca sferic și nu plat, în formă… În această lume, atunci când a fost lipsită de strălucire şi de lumină şi învăluită, peste tot, de întuneric total, a intrat, ca fiind cauza primordială a creaţiei, un ou puternic, inepuizabil, sămânţa tuturor fiinţelor create (Adi Parva, I, p. 3)… În sfârșit, ideea nașterii sau despărțirii soarelui de jumătatea aurie a sferei este demnă de atenția noastră”[11].

 

Pornind de la cele două ciclicităţi, semnalate de Mircea Eliade, cea a anului pământesc şi cea a Timpului Cosmic, un tânăr filosof al culturii american, David N. Talbot, desluşeşte în mitul lui Saturn, pe care grecii îl numeau Cronos, elinizând numele celtic al cerului îndepărtat, Cernunos, „o reinterpretare a riturilor și simbolurilor care luminează unele dintre zonele întunecate ale societății omeneşti primordiale”, în care „simbolul” lui Saturn, deci al lui Dumnezeu-Timpul este, ca şi pe ouăle încondeiate ale ruralităţii europene de odinioară, steaua în opt colţuri. Şi mai are Talbot o „ecuaţie” interesantă, adică şi îndrăzneaţă, şi de bun simţ – ca să nu spun corectă, prin care pune semnul egalităţii între Timp şi Primăvară, deci între Eternitate şi Reînviere ciclică. Este ca şi cum s-ar consacra locul şi identitatea omului în Univers, cum scria Lucian Blaga, în Trilogia Cosmologică.

 

 

Elementele sacre ale culturilor primordiale, feniciană, egipteană, sumeriană, chineză. Hitită şi a ruralităţii europene, toate ne-idolatre, ci „naturale”, adică bazate pe identităţi simbolice astrale, au fost preluate şi de creştinism, adică de religia urbană europeană, care a omis, cu premeditări ciudate, să precizeze vreodată că toate culturile străvechi menţionate nu erau păgâne şi că termenul păgân nu desemna idolatrul, ci ruralul, cuvântul latin pago însemnând sat, şi nicidecum idolatricum.  Un teolog german, Heineo Pfannenschmid, recunoştea, în 1869, dar întreţinând confuzia între credinţe ancestrale, inclusiv cele din ruralitatea europeană din fiecare pago cu păgânismul, că din religia primordială au fost preluate de creştinism „binecuvântarea apei și a uleiului (care) este aceeași cu cea a ouălor de Paște (ovorum Paschalium)… Cei care sunt familiarizați cu antichitatea și mai ales cu mitologia germanică știu că toate acele consacrări și o bună parte din altele se referă la obiceiuri păgâne autentice, care au fost asimilate de Biserică, prin consacrările lor”[12].

 

 

Nici măcar în 1869, elementele culturilor primordiale feniciană, egipteană, sumeriană, chineză, hitită şi a ruralităţii europene nu erau şi nu vor fi vreodată de stigmatul „obiceiurilor păgâne autentice, care au fost asimilate de Biserică, prin consacrările lor”, ca şi cum creştinismul ar fi preluat idolatria prin simple binecuvântări şi consacrări, deci printr-un ciudat botez cu rol de legitimare în comunitate. Ideile esenţiale, pe care le predica şi Iisus, ale „religiei dintotdeauna” – cum scria Augustin, în Civitas Deus, nu au fost „binecuvântate” şi „consacrate”, ci doar elementele materiale aparent ţinând de idolatrie şi, astfel s-au ajuns ca ouălor înroşite de sângele lui Iisus să le aruncăm, odată cu coaja, şi… Sângele Lui Iisus, oricât de simbolic şi de nepremeditat ar fi gestul, dar cu această involuntară sugestie simbolică. Când vorbea despre „religia pe care acum o numim creştinism” şi „care a existat” dintotdeauna, Iisus fiind Soarele Dreptăţii”, Augustin încredinţa viitorimii o idee de mare notorietate atunci, şi anume aceea că, în credinţa lor, oamenii folosesc elemente lingvistice ale identităţii lor pentru a defini aceleaşi atribute sacre.

 

 

Şi Postul Paştelui, şi Paştele, ne vin din aceleaşi „vremuri cărunte, ba poate şi mai cărunte” ale antichităţii.  Postul Paştelui vine din „luna de așteptare”, când se cântau lamentaţii, apoi, după echinocţiul de primăvară, urma „Festivalul Bucuriei”, Paştele, numit şi „Mireasa şi Mielul”, ceea ce în creştinism semnifică „unirea lui Hristos (cuπνύα) cu Biserica, Mireasa Mielului[13]. Dar postul devenise, în Evul Mediu, o pedeapsă, în ciuda aparenţei de virtute, pe care o desluşea „Théodule, episcopul de Orleans, care a scris, în 607, într-o instrucție adresată preoților eparhiei sale, relativ la abstinență şi de zile de post: „că e considerat un om cu o mare virtute cel ce se putea abține de la ouă, brânză, pește și vin”[14]. Excesul de înfometare, avea să conducă la o revoltă disperată, reluată, ulterior, în Franţa, ca un ritual glumeţ şi ca o explicaţie a „cerutului de ouă”, care s-a practicat peste tot în lume, dar cu semnificaţii vechi mult mai profunde şi care ţineau din iniţierile în cele două naşteri, prin spargerea cojii. Flămânzi de regulă şi aduşi la o foame disperată, pe timpul postului, datorită regulilor bisericeşti excesive în privaţiuni, aşa cum povestea, în scris Legrand d’Aussy, „în una dintre zilele săptămânii Paștilor, elevii școlilor, clericii bisericilor şi tinerii orașului s-au adunat în piața publică, în zgomotul castanietelor și al tobelor. Unii purtau măşti burleşti, alții erau înarmați cu sulițe sau bastoane; din piață s-au dus, cu zgomotul oribil de care o asemenea grabă era capabilă, până la ușa exterioară a bisericii principale a oraşului. Acolo au cântat laude, după care s-au răspândit în tot orașul, pentru a cerşi ouă de Paște” [15].

 

 

Ideea de ou cosmic a şocat omenirea trezită din bezna credulităţii, datorită aparenţei de primordialitate a materiei în faţa spiritului, deşi oul cosmic nu însemna materie, ci energie, fărâma energetică a începuturilor şi, desigur, a concluziilor ştiinţifice de astăzi. În 1878, un englez, Hugh Doherty, apelând la parabola cloştii, opina că „poate că nu există vreo analogie între starea de ou cosmic a unei planete noi, până când anumite condiții de agregare internă și incubație cosmică (prin căldura soarelui) pe suprafața răcită a globului au făcut posibilă evoluția organică?”[16], deşi antichitatea îndepărtată formula, din ce în ce mai inteligent, conceptul egiptean al oului cosmic, „o incintă aprinsă pe marea primordială, un cerc cu un „punct de soare” în centru”[17].

 

În zorii omenirii, originea lumii a fost concepută sub „forma unui ou”, iar „această concepție a formei sferice a primei mase arată un avans mare în gândirea speculativă”. Mai târziu, oul cosmic „a fost împărțit în două părți. Deoarece o jumătate a sa este considerată a fi planeta noastră, Pământul, este evident că Pământul a fost privit ca sferic și nu plat, în formă… În această lume, atunci când a fost lipsită de strălucire şi de lumină şi învăluită, peste tot, de întuneric total, a intrat, ca fiind cauza primordială a creaţiei, un ou puternic, inepuizabil, sămânţa tuturor fiinţelor create (Adi Parva, I, p. 3)… În sfârșit, ideea nașterii sau despărțirii soarelui de jumătatea aurie a sferei este demnă de atenția noastră”[18].

 

 

Concepţia nu însemna o dogmă şi, cu atât mai puţin, o religie, ci un fapt stilistic, cum numeşte Lucian Blaga orice tentativă creatoare, imaginativă a omenirii, de regulă săvârşită individual şi acceptate de comunităţi drept iluminare. Nu contează cât adevăr sau neadevăr există în conceptul oului cosmic (adevărul îl vom afla doar prin naşterea definitivă sau nu-l vom afla niciodată, cum spunea Lev Tolstoi), cu adevărat importantă fiind forţa imaginativă a aşa-zisului om primitiv (omul pelasg, după Klagges), care o depăşeşte cu mult pe cea a omului modern, obligându-ne la o altă perspectivă asupra primelor generaţii totemice de oameni din istoria civilizaţiei pământeşti. Este posibil, dar nu obligatoriu, ca forţa imaginativă a aşa-zisului om primitiv să fi însemnat o identitate metafizică, argumentată, de altfel, de vechii egipteni, care erau de părere că omenirea pierde în metafizic exact atât cât câştigă în civilizaţie, conceptul egiptean al dualităţii armonice plin-deşert fiind identică, de fapt, cu yin-yang. În fond, nu există mai multe credinţe, ci doar mai multe biserici.

 

În efervescenţa cercetărilor de astăzi asupra tentaţiilor gnoseologice ale omenirii, cercetări mai asidue şi mai îndrăzneţe decât oricând, Richard Leviton, încă fascinat de rolul planetei Venus în regionalizarea modurilor de a practica religia, şi nu credinţa, scrie că „Oul Cosmic (autorul îl numește Phanes – n. n.) a fost primul care a strălucit, s-a ivit și a fost o aprindere a luminii. În măsura în care face lucrurile vizibile, luminează restul creației. Oul Cosmic a fost numit uneori Lumina însăși. Cu siguranță, el a existat înainte de Soare, pe care l-a creat. Singur Oul Cosmic a început procesul de creație și de manifestare și s-a menținut și după ce emisferele Oului cosmic s-au despărțit și Cerul și Pământul au fost separați, iar miriadele de semințe au fost diferențiate în viață și stele; Oul Cosmic a trebuit să fie plafonul (deci bolta cerească – n. n.), să stea între cele două tărâmuri și să le țină împreună”[19].

 

 

Credinţa omului primordial că el îşi are locul şi rolul său în Univers şi că e dator să se bucure de acest privilegiu înseamnă adevărate lui identitate, care îl obligă la demnitate şi nicidecum la umilinţă. Despre vechimile acestei încredinţări universale ne vorbesc doar culturile străvechi, care au văzut în mişcarea armonioasă a astrelor „legile”, pe care trebuia să le respecte şi să le încredinţeze celorlalţi prin scriere, prin transpunere celor scrise pe cer şi, astfel, oul încondeiat a fost să fie prima carte a credinţelor omenirii. Iar goana după înţelepciunea iniţiatică iniţială ignoră tocmai această sursă, care, de-a lungul vremurilor, şi-a înstrăinat parte din rostiri în favoarea esteticului. De asta, textele sacre ale antichităţii anterioare celei greceşti şi romane, deşi contaminate de religios, deci de metoda persuasivă de îngenunchere a mulţimilor umane, sunt folosite pentru a înţelege… înţelesul existenţei primordiale pe deplin metafizice, în care „oul cosmic, cunoscut și sub denumirea de oul de aur (hiranyagarbha) reprezintă particula fundamentală, atomul sau cea mai de bază particulă subatomică, cel mai mic obiect din univers. Mitul lui este prima manifestare a fizicității. La nivel macrocosmic, oul reprezintă Universul sau Cosmosul. Între aceste extreme, universul reprezintă Pământul, Luna și Soarele. De asemenea, reprezintă roata (dhamma). În sens literal, ou, anta, se referă și la cupola emisferică… care este o versiune în formă de clopot”[20].

 

Obiceiul scrierii ouălor, care se mai păstrează, cu o acurateţe remarcabilă, doar la români, ar trebui să însemne pentru noi, împreună cu toate celelalte elemente ale Datinii, un produs turistic de excepţie al unei călătorii în timp spre strămoşii comuni ai tuturor popoarelor lumii. Dar nu o facem şi e păcat.

 

Fotografii ale ouălor încondeiate: Victor T. Rusu

 

[1] „În țările de religie ortodoxă, obiceiul de a ciocni ouăle de Paște există încă” – Mathieu, Joseph, La coutume des oeufs de Paques, în Lou Cassaire, No. 117, 27 Mars 1864, p. 513; în Anglia există „un joc al ciocnirii ouălor unul de celălalt” – A. P., Les oeuf de Pâques, în Le Chenil, No. 15, Trente-troisiéme Année, 15 avril 1915, p. 470

[2] Barthélemy, F., L’oeuf de Pâques, în Le Journal de Confitures, Pâtissiers, Glaciers, No. 3, Dix-huitième année, Mars 1907, p. 65

[3] Barthélemy, F., L’oeuf de Pâques, în Le Journal de Confitures, Pâtissiers, Glaciers, No. 3, Dix-huitième année, Mars 1907, p. 65

[4] Barthélemy, F., L’oeuf de Pâques, în Le Journal de Confitures, Pâtissiers, Glaciers, No. 3, Dix-huitième année, Mars 1907, p. 65

[5] . P., Les oeuf de Pâques, în Le Chenil, No. 15, Trente-troisiéme Année, 15 avril 1915, p. 470

[6] Schrader, F. Otto, Introduction to the Pāncarātra and the Ahirbudhnya Samhitā, Madras 1916, pp. 49, 50

[7] Eliade, Mircea, Imagini și simboluri, Humanitas 1994, p. 97

[8] Eliade, Mircea, Imagini și simboluri, Humanitas 1994, pp. 96, 97

[9] Talbot, David N., The Saturn myth / A reinterpretation of rites and symbols illuminating some of the dark corners of primordial society, Oregon 2013, p. 38

[10] Talbot, David N., The Saturn myth / A reinterpretation of rites and symbols illuminating some of the dark corners of primordial society, Oregon 2013, p. 38

[11] Krishna, Bal, Hindu Philosofers on Evolution, Bombay 1934, p. 124

[12] Pfannenschmid, Heineo, Das weihwasser im heidnischen und christlichen cultus (Apa sfântă, în cultul păgân şi creştin), Hannnover 1869, p. 142

[13] Hilprecht, Hermann Vollrat, The Babylonian Expedition, Volume XXX, Part 1, München 1913, p. VII

[14] Mathieu, Joseph, La coutume des oeufs de Paques, în Lou Cassaire, No. 117, 27 Mars 1864, p. 514

[15] Mathieu, Joseph, La coutume des oeufs de Paques, în Lou Cassaire, No. 117, 27 Mars 1864, p. 515

[16] Doherty, Hugh, Organic Philosophy or man’s true place in nature, Vol. V – Organic Method, London 1878, pp. 291, 292

[17] Talbot, David N., The Saturn myth / A reinterpretation of rites and symbols illuminating some of the dark corners of primordial society, Oregon 2013, p. 38

[18] Krishna, Bal, Hindu Philosofers on Evolution, Bombay 1934, p. 124

[19] Leviton, Richard, The Nine Faces of Lucifer, Lord of Light, Hampton Roads 2004 p. 16

[20] Roberts, Tyson R., Manifestations of the Gajasimha of Suryavarman, Oregon 2003, pp. 171, 172


1933: Paștele la Ierusalim

Tizian, Banul de dajdie - Luceafărul, 1910

Tizian, Banul de dajdie – Luceafărul, 1910

*

Nu există creştin, pe faţa pământului, care să nu dorească, din tot adâncul sufletului său, să ajungă la Sfântul Mormânt al Domnului. A putea să prăznuiască sărbătoarea Paştelui la Ierusalim ar fi cea mai mare fericire pentru un creştin evlavios. Cât de fericiţi sunt socotiţi toţi acei care s-au învrednicit să vadă locurile sfinte, mai ales în timpul sărbătorilor Paştelui! Cinstea ce li se dădea, altădată, acestor oameni era o cinste deosebită. Chiar la numele de familie li se adăuga supranumele de „închinatul”. Ca în toate timpurile, şi azi, fiecare creştin are dorinţa ca, cel puţin o dată în viaţa lui, să poată să ajungă la mormântul Domnului.

*

Înainte de marele război, închinătorii cei mai numeroşi, care veneau la Sfântul Mormânt, erau ortodocșii, şi anume Ruşii. În fiecare an, zece mii, până la treizeci de mii de Ruşi, veneau la locurile sfinte şi-şi îndeplineau făgăduinţele lor religioase, cu atâta credinţă, încât impresionau profund celelalte confesiuni. Printre închinătorii ortodocși, totdeauna au figurat şi Românii, dar numărul lor niciodată n-a trecut de 200 pe an.

*

După război, situaţia s-a schimbat. Rusia, căzând pradă bolşevismului, n-a putut să-şi mai manifeste sentimentele sale religioase, în libertatea de mai înainte. Azi, închinătorii cei mai numeroşi, care vin la Sfântul Mormânt, cu ocazia sărbătorilor Paştelui şi peste an, sunt catolicii. După catolici, vin protestanţii. Dintre aceştia, cei mai mulţi sunt Americanii. Dispunând de o valută forte, Americanii pot vizita Palestina cu multă uşurinţa. Obiş­nuiţi cu automobile din America, ar vrea să viziteze chiar şi Sfântul Mormânt tot cu automobilele. Din pricina îngustimii străzilor Ierusalimului, sunt nevoiţi să vină pe jos, lucru care-i face să se arate indispuşi faţă de guvernul englez, că nu face un tren electric special, care să aducă pe vizitatori, de la gară, la Sfântul Mormânt, direct.

*

Cu ocazia sărbătorilor Paştelui, se strâng în Ierusalim naţiunile confesiunilor următoare:

 

1. Ortodoxă;

2. Romano-catolică;

3. Armeană;

4. Coptă;

5. Syriană;

6. Protestantă (de toate nuanţele);

7. Abysiniană.

Întâlnirea, laolaltă, a tuturor acestor confesiuni impresionează plăcut pe închinători. Francezul, pentru prima dată, vede pe Abysinianul din mijlocul Africii. Românul se întâlneşte cu Copţii de pe valea Nilului. Danezul vede pe Arabul ars de soare, care trăieşte îmbrăcat numai cu o simplă cămaşă de stambă. Vederea acestor oameni, cu deosebiri însemnate, vederea bisericilor şi locurilor sfinte trezesc o impresiune puternică în sufletele tuturor închinătorilor.

*

Închinătorii vin la Ierusalim

*

Paștele romano-catolicilor întotdeauna coincide cu cel al protestanţilor, iar Pastele ortodocșilor din Ierusalim, întotdeauna se prăznuieşte în aceeaşi zi cu armenii, copţii, abysinienii şi syrienii. De obicei, Paștele romano-catolicilor nu cade în aceeaşi zi cu al nostru, al ortodocșilor. Se întâmplă, totuşi, deseori, ca Paștele ortodocșilor să coincidă cu cel al catolicilor şi, deci, toate confesiunile creştine să serbeze, în una şi aceeaşi zi, sărbătoarea Paştelui. Chiar în anul acesta, sărbătoarea Paştelui coincide. Această coincidenţă, însă, aduce după sine o grozăvie. Mulţimea de noroade, strânsă în Ierusalim, nu încape în biserica Sfântului Mormânt. Fiecare credincios ar dori să vadă slujba confesiunii sale şi, pentru aceasta, caută să se strecoare, prin mulţime, cât mai aproape de biserica respectivă. Dar înghesuiala devine aşa de mare, încât nimeni nu poate să se mişte şi, vrând, nevrând, trebuie să rămână în locul unde se află. Cei care n-au venit cu 2-3 ore mai înainte de începerea slujbei, rămân departe de biserica Sfântului Mormânt, care, destul de încăpătoare în cursul anului, rămâne neîncăpătoare acum, la sărbătoarea Paştelui.

*

De obiceiu închinătorii vin la Ierusalim, în aşa fel, încât să poată lua parte la toate slujbele din Săptămâna Patimilor.

În fiecare zi, se fac slujbe, de dimineaţă, iar la ora 5, seara, încep deniile, care se fac cât se poate de frumos. Aceste denii le fac şi catolicii, precum şi celelalte confesiuni, afară de protestanţi, dar ele nu sunt aşa de frumoase şi atrăgătoare ca la ortodocși.

De sărbătorile Paştelui, pe lângă alţi închinători, vin şi mulţi preoţi (de mir şi monahi). Toţi sunt îmbrăcaţi în odăjdii şi introduşi în numărul clerului Patriarhiei de Ierusalim. La vohoadele ce se fac, înşirarea a doi, câte doi, a tuturor clericilor, formează un cortegiu, pe cât de impunător, pe atât de impresionant. Intonarea unei rugăciuni, de acest impozant şir de clerici, produce o tonalitate atât de puternică şi de armonioasă, că zguduie sufleteşte şi pe cel mai rece om.

*

Slujbă în biserica de pe locul pretoriului lui Pilat

Deniile impunătoare încep de Miercuri, când începe descrierea patimilor Domnului. În fiecare zi, de aci, înainte, se fac slujbe pe locurile unde a suferit Domnul. Aşa, de pildă, Miercuri se face slujbă mare în biserica ce se află construită pe locul pretoriului unde Pilat a judecat pe Iisus. Închinătorii, care iau parte la slujba din această biserică, sunt profund impresionaţi de vederea grotelor de piatră masivă, ce se văd în partea de răsărit a bisericii. Aceste grote au tăietura romană şi serveau ca închisoare a deţinuţilor, până la judecarea lor. Aci au stat închişi Baraba şi Mântuitorul, până la judecarea lor, de către Pilat, când Baraba a fost eliberat, iar Mântuitorul, condamnat, pentru că aşa dorea poporul iudeu.

*

Joi, de dimineaţă, se săvârşeşte liturghia, în biserica Sfântului Iacob, din aripa de apus a bisericii Sfântului Mormânt. După săvârşirea acestei liturghii, Patriarhul Ierusalimului, însoţit de clerul său, iese în curtea bisericii Sfântului Mormânt şi face spălarea picioarelor, care, azi, nu se mai oficiază decât în Ierusalim; se săvârşeşte în modul următor: încă de Miercuri seara, Patriarhul înştiinţează pe doisprezece dintre arhimandriţii cinului monahal din Ierusalim, care vor închipui pe cei doisprezece apostoli, cu care Mântuitorul a săvârşit Cina cea de Taină. Toţi aceştia asistă la liturghia, oficiată în biserica Sfântului Iacob şi săvârşită chiar de Patriarh.

*

După terminarea sfintei liturghii, aceşti doisprezece arhimandriţi, împreună cu patru diaconi şi cu Patriarhul, ies în curtea bisericii Sfântului Mormânt. Aci, se află, de mai dinainte aşezat, un postament, unde se suie patriarhul, cu cei doisprezece arhimandriţi. Unul dintre diaconi se suie pe un balcon, aşezat lângă acest postament, şi începe să citească din Evanghelia de la Ioan (13, 11-16), episodul în care se vorbeşte despre spălarea picioarelor. Pe postament, se află o cană mare cu apă, un lighean şi un ştergar mare.

*

Spălarea picioarelor

*

Diaconul citeşte pericopa evanghelică, cu intermitenţe, ca să aibă patriarhul timpul necesar să facă toate mişcările necesare. Ajunşi pe postament, cei doisprezece arhimandriţi se aşează pe scaune, iar patriarhul începe să-şi desbrace veşmintele sale arhiereşti, până la stihar. Rămas numai în stihar, îşi încinge mijlocul cu un şervet mare, toarnă apă, din cană, în lighean, şi se apropie de primul arhimandrit, păstrând concordanţa cu cetirea diaconului. Cei doisprezece arhimandriţi, în timpul cât patriarhul se dezbracă de veşmintele sale, îşi descalţă piciorul drept şi aşteaptă.

*

Patriarhul se apropie, cu ligheanul, de fiecare arhimandrit, îi ia piciorul, îl bagă în lighean şi i-l şterge cu ştergarul, ce-l poartă la cingătoare.

Când vine rândul lui Simon Petru, arhimandritul care-l reprezintă se scoală şi spune cuvintele de împotrivire ale lui Petru. Răspunzându-i patriarhul cu cuvintele lui Iisus, i se spală şi lui piciorul, şi aşa, până se sfârşesc toţi cei doisprezece arhimandriţi.

*

Sfârşită spălarea picioarelor, patriarhul începe să se îmbrace, din nou. În timpul cât se îmbracă el, trei dintre aceşti doisprezece arhimandriţi, care reprezintă pe Iacob, pe Petru şi pe Ioan, merg pe scara postamentului şi se culcă. Patriarhul citeşte o rugăciune, cu glas fierbinte, şi se duce şi scoală pe cei trei. Reîntors, citeşte încă o rugăciune duioasă. Revenind lângă cei trei, îi găseşte iar dormind. Sculându-i, cei trei arhimandriţi merg la locurile lor şi, cu aceasta, ceremonia ia sfârşit.

*

Scena vieţii Mântuitorului, din noaptea trădării

*

Se formează, din nou, cortegiul şi suie, apoi, la reşedinţa patriarhală. Seara, la denie, se cântă slujba Sfintelor Patimi, cu cele douăsprezece evanghelii. Frumoasă şi impresionantă prin natura ei, această slujbă devine şi mai atrăgătoare, prin cetirea celor douăsprezece evanghelii, în limbile popoarelor ortodoxe, care se află venite în Ierusalim.

*

Începută la ora 5 p. m., denia este sfârşită la orele 9. Nefiind târziu, mulţi dintre închinătorii pioşi au dorinţa să parcurgă, cu picioarele lor, drumul făcut de Mântuitor, de la casa în care a instituit Cina cea de Taină, şi până în grădina Ghetsimani, unde s-a rugat şi a fost prins. Drumul se face, sub conducerea unui cunoscător, fiind accidentat şi timp de noapte. Se pleacă de pe muntele Sion (partea de apus a Ierusalimului) şi se continuă, pe lângă zidul vechii cetăţi, în partea sudică a templului lui Solomon, se scoboară coasta văii Iosafat, se trece pârâul Kedron şi, în două minute, se ajunge în grădina Ghetsimani.

*

În tăcerea adâncă a nopţii, numai paşii celor ce merg se aud. Inimile sunt cuprinse de un puls neobişnuit, iar mintea fiecăruia străbate secolele şi, aievea, reface scena vieţii Mântuitorului, din noaptea trădării. După câteva minute de mers, se iese afară din oraş, pe lângă zidul de împrejmuire al cetăţii, zidit după obiceiul celor vechi.

*

Aci, convoiul se opreşte şi conducătorul citeşte din evanghelistul Matei (26, 30-36). Cuvintele izbesc în inimă ca nişte pietre grele şi toată făptura lăuntrică este încordată. Se îngenunche şi toată lumea se roagă. Poate nu este alt moment mai impunător în viaţa închinătorului, în care el să poată înălţa o rugăciune mai fierbinte. După o linişte de câteva minute, convoiul continuă drumul, pe lângă zidul templului lui Solomon, şi începe să scoboare coasta văii Iosafat.

*

Ajuns lângă pârâul Kedron, convoiul se opreşte, iarăşi. Închinătorii sunt atât de emoţionaţi, încât bătăile inimilor li se par nişte tic-tacuri de ceasornice. Conducătorul citeşte, iarăşi, din sfintele Evanghelii (Ioan 18, şi Matei 26, 36-75). Atât de sublime par aceste cuvinte, cetite în tăcerea nopţii şi, mai ales, lângă locul unde Mântuitoriul le-a rostit, încât ochii închină­torilor se înmoaie în lacrimi.

*

După aceasta, convoiul păşeşte, cu pietate, peste pârâul Cedrilor (Kedron) şi se apropie de locul grădinii Ghetsimani. Aci, fiecare îngenunche şi se roagă, mulţumind lui Dumnezeu că l-a ajutat şi l-a învrednicit să calce peste aceste locuri atât de sfinte. În întunericul nopţii, măslinii seculari, din grădina Ghetsimani, par ca nişte năluci nocturne. Luminile mici şi slabe, ce se zăresc la casele din Ierusalim, măresc şi mai mult puterea de impresionare a închinătorilor. Atmosfera este aşa de plăcută, locul atât de scump, încât închinătorul n-ar mai pleca. Totuşi, mulţimea celor de faţă se depărtează.

*

Ortodocşii merg la biserica rusă, iar catolicii, în biserica lor. Pe la orele 11, nimeni nu se mai aude. Cei ce priveghiază au intrat în biserici şi, acolo, se roagă până dimineaţa.

*

În faţa Sfântului Mormânt

*

Vineri, la orele 8 dimineaţa, se citesc Ceasurile Împărăteşti, sus, în biserica de pe Golgota. Ia parte tot clerul partiarhal, în frunte cu patriarhul. În această zi, se posteşte. Nimeni, până la ora 4, după-amiază, n-are voie să guste ceva. La ora 7, seara, se începe serviciul prohodului. În faţa reşedinţei patriarhale, care este aproape de Sfântul Mormânt, se adună tot clerul patriarhal, împreună cu închinătorii clerici, veniţi la Ierusalim, cu ocazia sărbătorilor. Un cortegiu impozant pleacă către biserica Sfântului Mormânt, în sunetele clopotelor bisericii patriarhale. De multe ori, acest cortegiu a numărat până la 100 de clerici.

*

Ajuns în faţa Sfântului Mormânt, cortegiul se opreşte. Patriarhul intră în capela Sfântului Mormânt, unde îngenunche. Ieşit, se îmbracă cu mantia şi trece în scaunul său. Cortegiul intră în altarul bisericii ortodoxe. De aci, după începerea cetirii celor şase psalmi, ies, doi, câte doi, fac obişnuitele închinăciuni şi primesc binecuvântarea patriarhului. Intraţi în altar, se îmbracă în odăjdii. După terminarea canonului, ies, iarăşi, doi, câte doi, şi formează, din nou, cortegiul, la urma căruia merge patriarhul, urmat şi el de guvernatorul Palestinei, de consuli şi de închinătorii mireni, în limita locului posibil.

*

Cortegiul, în cântări specifice bisericii de la Sfântul Mormânt, ocoleşte biserica ortodoxă şi merge la biserica de pe Golgota, care e situată lângă biserica ortodoxă. Aci, se citeşte Evanghelia, se zice Ectenia Mare şi se ţine o predică (azi, în limba engleză).

*

La biserica Sfântului Mormânt, Joi, seara, la slujba Sfintelor Patimi, nu se scoate Sfânta Cruce. Motivul: Nu se poate muta Crucea din locul unde a fost răstignit, cu adevărat, Mântuitorul. Ea rămâne, tot timpul, pe Golgota. După predică, cortegiul scoboară de pe Golgotâ şi merge, cu Sfântul Epitaf, la locul unde Mântuitorul a fost uns cu miresme. Aci, se zice o ectenie şi urmează predica în limba arabă. După această predică, cortegiul merge la Sfântul Mormânt, pe care-l înconjoară de trei ori. Aci, se predică în limba grecească. După predică, se începe prohodul, aşa cum se face şi la noi, fără nici o deosebire. Slujba se termină la ora 11 şi jumătate din noapte. După terminarea ei, patriarhul aşterne, pe piatra de deasupra Sfântului Mormânt, un strat subţire de vată, care rămâne aci până a doua zi, la ora 12.

*

Serviciul Sfintei Lumini

*

Sâmbătă, până la ora 11, dimineaţa, nu are loc nici un serviciu religios. Totuşi, mulţimea închinătorilor, de la ora 7 şi jumătate, când se deschide Sfântul Mormânt, dă năvală ca să apuce un loc, de unde să poată vedea mai bine. Sâmbătă, la ora 11 şi 40, se începe serviciul Sfintei Lumini, serviciu şi minune, care are loc numai la Sfântul Mormânt, în sfânta şi marea Sâmbătă. Descrierea acestui serviciu o vom face cu altă ocaziune, într-un articol special.

*

După serviciul Sfintei Lumini, care se termină la 12 şi un sfert, începe liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Liturghia e terminată la ora 3, după-amiază, când se împărtăşesc mulţi credincioşi.

*

Duminică, la ora 12, noaptea, cortegiul patriarhal scoboară, iarăşi, la biserica Sfântului Mormânt, pentru serviciul învierii. Iau parte, iarăşi, guvernatorul Palestinii, consulii ţărilor ortodoxe, precum şi mulţimea închinătorilor aflaţi în Ierusalim. Se începe, ca şi la noi, însă se face înconjurul Sfântului Mormânt, de trei ori, în intonarea cântării „Învierea Ta Christoase”, după care urmează cetirea Evangheliei, în faţa capelei Sfântului Mormânt, şi slujba cealaltă, după rânduială. Slujba liturghiei se termină la ora 5.

*

Serviciul învierii a doua

*

O ceremonie plină de fast şi frumuseţe este serviciul învierii a doua, care se face, ca şi la noi, Duminică, la ora 12 din zi. În faţa reşedinţei patriarhale, se strânge, iarăşi, tot clerul patriarhal, împreună cu clerul venit la închinare. În frunte cu patriarhul, toţi se îmbracă în odajdiile cele mai scumpe şi, formând cortegiul, scoboară, iarăşi, la biserica Sfântului Mormânt. Intraţi în biserica ortodoxă, se începe slujba vecerniei, pe larg. Ieşirea cortegiului la vohod şi intonarea cântării „Lumină lină” impresionează şi entuziasmează adânc mulţimea celor de faţă.

*

Frumuseţea acestui serviciu o formează cetirea Evangheliei în limbile tuturor naţiunilor ortodoxe. Cetirea se face pe versete. Se citeşte primul verset, în limba grecească, apoi în limba arabă, rusească, românească, sârbească, bulgărească etc. În ordinea aceasta, se cetesc toate versetele, până la finele Evangheliei ce se citeşte la a doua înviere.

*

Cu serviciul învierii a doua se termină aglomeraţia la Sfântul Mormânt. Închinătorii, chiar din ziua aceasta, încep să plece. Cei care mai rămân se duc să viziteze şi celelalte locuri sfinte, ca Betlehem, Nazaret, Iordan etc., după terminarea cărora se întorc în ţările lor.

*

At. NEGOIŢĂ

*

Chipul 6

(din Raze de lumină, în Foaia diecezană, Anul XLVIII, Nr. 17, 23 aprilie 1933, pp. 4-6)


T. Ernescu: Ouăle roşii de Paşte

Gorovei oua nemtesti

Imaginile cu ouă încondeiate, cu care ilustrez acest material sunt luate din

Gorovei, Artur, Ouăle de Paşti, Academia Română, 1937

*

Ca toate credinţele populare, aceea a ouălor roşii de Paşte este foarte veche şi interesantă de cercetat. În mitologia popoarelor antice, oul era principiul oricărui lucru: Universul, mai înainte de a fi fost creat, era cuprins într-un ou. Această dogmă, numită orphică, a fost adoptată de înţelepţi şi de filosofi şi a pătruns, foarte repede, în credinţa popoarelor primitive. Zeitatea egipteana Keneph sau Emeph (adică binefăcător) era înfăţişată cu un ou, care îi ieşea din gură, simbol al fecundităţii şi al producţiunii.

*

Gorovei oua germane 2

*

La Egipteni, oul avu un cult special, celebrat în fiecare an, într-o sărbătoare care avea loc la equinoxul primăverii, în vremea când natura se reînnoieşte şi dă tuturor fiinţelor o nouă existenţă. Atunci, norodul adunat oferea geniului creator ouă, cu multă îngrijire vopsite în roşu, emblema focului, căci focul îşi avea şi el cultul său şi, împreună cu lumina, erau consideraţi ca agenţi păstrători ai vieţii.

*

Gorovei Oua Lituania

*

Juvenal ne spune că, la Romani, în fiecare an, la vremea equinoxului de primăvară (adică atunci când cade paştele nostru de astăzi), se făcea o hecatombă de o sută de ouă, pentru a limpezi aerul şi a goni furtunile. La procesiunea zeiţei Ceres, matroanele romane duceau un ou, cu mare solemnitate.

La Druizi, ouăle de şarpe erau foarte respectate.

Sărbătorea ouălor a fost primită de creştini. Ouăle erau mai cu seamă dăruite noilor căsătoriţi, care erau mai numeroşi în primăvară, vorba aceea veche românească:

*

„După Paşti-n sărbători,

Când e câmpul plin cu flori”.

*

Iată care e originea creştinească a ouălor roşii de Paşti, după tradiţiune.

Se zice că o Samariteană, care-şi avea şorţul plin de ouă, întâlni pe cineva, care-i anunţă învierea Domnului Iisus Christos. Neînerezătoare, ea răspunse: „Cred în învierea lui Christos tot atât cât cred că aceste ouă sunt roşii!”. Şi Dumnezeu făcu minunea că toate ouăle se roşiră, în şorţul necredincioasei.

În Francia, în Sâmbăta Paştelui, studenţii şi dascălii de biserici strângeau ouă, cântând şi sunând cu tobele. Regii Franciei împărteau ouă aurite membrilor familiilor lor şi principalilor demnitari ai Curţii. Sub Ludovic XIV, se făceau mari piramide, din care Regele lua şi da damelor.

*

Ouă încondeiate în Polonia

Ouă încondeiate în Polonia

*

La sfârşitul veacului trecut, obiceiul ouălor roşii saú aurite era încă foarte răspândit; cu timpul, însă, a început să se vopsească ouăle, cu fel de fel de culori; cofetarii au făcut oul de zahăr, iar bogătaşii fură încântaţi ca sa le aibă găunoase, pentru a pune înăuntru tot felul de daruri.

Rasa germană a rămas mai credincioasă acestei vechii tradiţiuni. La Churwalden, în Elveţia germană, în Lunea de după Paşte, se face o sărbătoare populară, la care norodul vine foarte de departe şi care se numeşte aruncarea ouălor.

Polonezii, sub numele de Benis, celebrează ouăle răscoapte, stând în picioare, împrejurul mesei, în ziua de Paşte.

*

Gorovei oua suedeze

*

Persanii, la anul nou (Nuruz), care, la dânşii, cade la 21 Martie, îşi fac daruri şi mai cu seamă îşi dăruiesc, unul, altuia, ouă vopsite sau aurite. Sărbătoarea Nuruz îşi avea obârşia în cultul focului şi musulmanii o considerară ca idolatră; cu toate sforţările lor, însă, Persanii persistară în credinţa lor cea veche, şi o au, şi o respectă şi astăzi.

Israeliţii vechi mâncau un ou răscopt, în onoarea unei paseri uriaşe, care trăia în timpul potopului şi care se numea zez; astăzi, chiar evreii au, totdeauna, un ou răscopt, pe singura mare farfurie, ce pun pe masă, în ziua când celebrează sărbătoarea equinoxială a primăverii.

În Italia, mai cu seamă în Neapole, coroana de ouă răscoapte (casatiello) nu lipseşte, la Paşte, după masa nimănui.

*

Tonitza, Pace vouă - Universul literar, 1926

Tonitza, Pace vouă – Universul literar, 1926

*

Unii învăţaţi cred că explicaţia ouălor roşii ar fi în faptul ca Israeliţii, la vremea Paştelui, aveau obicei să-şi vopsească cu roşu pragul de sus şi pragul de jos al casei lor; acelaşi obicei exista şi la Egipteni, care însemnau cu roşu, culoarea focului, în slava razelor soarelui binefăcător al lumii.

Fenicienii adorau ţinuta supremă sub formele unui ou şi credeau că amorul şi specia omenească au ieşit dintr-un ou clocit de Noapte.

La Indieni, picturile religioase reprezintă pe autorul tuturor lucrurilor având înaintea sa un ou crăpat, în fundul căruia se zăresc sute de fiinţe vieţuitoare, iar pe coajă apare omul, în carne şi oase.

Toate aceste credinţe vechi ca pământul se pot rezuma în fraza lui Harvey: omne vivum ex ovo (tot ce vieţuieşte e din ou).

Să păstrăm cu sfinţenie aceste frumoase credinţe ale strămoşilor şi să le transmitem, cu religiozitate, urmaşilor noştri.

*

T. ERNESCU

*

Chipul 2

(Foaia populară, Anul III, Np. 15 (97), 9 aprilie 1900)


Ouăle încondeiate ale Basarabiei

Ostereier 0

*

În fotografia de mai sus, nu sunt ouăle încondeiate ale Basarabiei, ci ale Germaniei, aşa-numitele „Ostereier”, cale se vopsesc de „Ostern” (Paşte), cu ocazia „Osterfeest”, adică a Sfântului Paşte, „Ostern” însemnând şi Primăvară – zeiţă adorată, cândva, de vechii germani. Din toate încondeierile de mai sus, vagi simboluri din „Oul Cosmic” ancestral se mai regăsesc doar pe ouăle pe care le-am notat cu A, B şi C. Celelalte înseamnă degenerescenţe, cum formula Guenon, mai mult sau mai puţin izbutite. În spaţiul mitologic german, învierea încă se mai numeşte primăvară.

*

Dar şi în spaţiul slav, cu influenţe din ce în ce mai pronunţate în Basarabia şi în Bucovina cumpenei veacurilor XIX-XX, ouăle scrise, ca primă carte religioasă a omenirii, tot în cinstea Primăverii, care se numea Maya, adică luna mai, sunt închinate, chiar dacă înseamnă doar degenerescenţele „oului cosmic”, dar cu foarte puţine elemente de simbolism dreptliniar ancestral. Ostern sau Maya (ritualurile Malăncii de aici vin) se numea, la daci, Eftepir, iar la latini, Lucia, dar, indiferent de numele mitologic („Popoarele, ca să mi se închine – spunea Odin – îmi numesc tot altfel calităţile şi le transformă în zei” – La Voluspa), Ostern (Maya, Eftepir, Lucia) avea să urce pe cer, drept Crăiasa Zăpezii, adică Luna, care este şi Crăiasa înfloririlor, deci şi a primăverii.

*

În Basarabia, unde au existat, odinioară, foarte mulţi răzeşi (doar răzeşii „scriau ouă”, ştim, de la Paul de Alep, încoace, adică din 1653), arta încondeierii avea un anume specific. Astăzi, din păcate, nimeni nu mai încondeiază ouă prin Basarabia – îmi spune Petrică Oloieru – iar dacă ar dori s-o facă oarecine, atunci ar trebui să apeleze la acel specific de odinioară, care nu este de tot pierdut.

*

Ouă de Paşti din Basarabia - Universul literar, 1924

Ouă de Paşti din Basarabia – Universul literar, 1924

*

Influenţa Mayei asupra Crăiesei Eftepir (ca şi cea creştină), se simte şi se vede în structura desfăşurărilor simbolice de pe ouăle scrise ale Basarabiei. Mitologia slavă, fascinată de primăvară, de învierea universală, avea să dezvolte, pe structura lineară a simbolurilor, floralul şi faunistica în exces (şi prin contaminare mitologică asiatică), inclusiv în ornamentaţia veşmintelor sau în cea a macaturilor şi a scoarţelor. În Basarabia, însă, amestecul armonios de ancestral şi de mitologie slavă disimulează stări metafizice, pe care le putem descifra şi retrăi din ce în ce mai greu.

*

Oua Basarabia 1

*

Detaliind şi limpezind puţin imaginea din „Universul literar” din aprilie 1924, regăsim Axa Echinocţială sau Coloana Vieţii, în ouăle notate cu A, B şi C, al doilea fiind, prin „dubla sacralitate” (romburile) şi prin marcarea clară a anotimpurilor, prin crucea solstiţială, iarăşi florală, cunoscută, sub contaminare creştină, drept Crucea Sfântului Andrei, foarte apropiate, ca reprezentare simbolică, de „Oul Cosmic”. Iar oul, pe care l-am notat cu C, are, în  Paradesha (pătratul), marcate şi Dumnezeu-Cerul (crucea dreaptă), şi calendarul lunar (crucea oblică), sugerând, prin folosirea intersectată a celor două cruci, şi Dumnezeu-Soarele, precumîn  Psalmul 18 al lui David: „Soarele în care Dumnezeu şi-a făcut sălaşul”. Interesant este, la acest ou, că în pătrat se disimulează, pe jumătate, rombul, cu crucea dreaptă, deci dubla natură a omului sfânt, care vine din Calea Părinţilor (Pytr-Yana), intersectează Calea Solstiţială a Vieţii şi urcă pe Calea Zeilor (Deva Yana). Rombul acesta, brutal încreştinat în ornamentaţia oului de lângă C, transformă rombul, mai mult decât explicit, în Sfântul Graal, care nu este nimic altceva decât Inima lui Iisus.

*

Oua Basarabia 2

*

În a doua bandă cu ouă, predomină elementele pravoslavnice, deci de mitologie creştină rusă, dar asta nu înseamnă că fiecare ou în parte este mai puţin valoros. Pierzând iniţierile, şi germanii, şi românii, inclusiv cei din Basarabia, şi slavii au pierdut metafizicul, deci posibilitatea de a intra în armonie, de a regăsi, împreună, „precum lumina şi umbra”, „în grota inimii”, „Sinele Universal şi Sinele Particular”, dar esteticul, în capricioasa lui funcţionalitate, are numai de câştigat.

*

Găsind, din întâmplare, această mărturie basarabeană, am crezut că fac bine dacă atenţionez asupra ei. De va fi cuiva de folos sau nu, asta nu mai este problema mea.


Pagina 1 din 212