PAŞTELE LA ROMÂNI | Dragusanul.ro

1933: Paștele la Ierusalim

Tizian, Banul de dajdie - Luceafărul, 1910

Tizian, Banul de dajdie – Luceafărul, 1910

*

Nu există creştin, pe faţa pământului, care să nu dorească, din tot adâncul sufletului său, să ajungă la Sfântul Mormânt al Domnului. A putea să prăznuiască sărbătoarea Paştelui la Ierusalim ar fi cea mai mare fericire pentru un creştin evlavios. Cât de fericiţi sunt socotiţi toţi acei care s-au învrednicit să vadă locurile sfinte, mai ales în timpul sărbătorilor Paştelui! Cinstea ce li se dădea, altădată, acestor oameni era o cinste deosebită. Chiar la numele de familie li se adăuga supranumele de „închinatul”. Ca în toate timpurile, şi azi, fiecare creştin are dorinţa ca, cel puţin o dată în viaţa lui, să poată să ajungă la mormântul Domnului.

*

Înainte de marele război, închinătorii cei mai numeroşi, care veneau la Sfântul Mormânt, erau ortodocșii, şi anume Ruşii. În fiecare an, zece mii, până la treizeci de mii de Ruşi, veneau la locurile sfinte şi-şi îndeplineau făgăduinţele lor religioase, cu atâta credinţă, încât impresionau profund celelalte confesiuni. Printre închinătorii ortodocși, totdeauna au figurat şi Românii, dar numărul lor niciodată n-a trecut de 200 pe an.

*

După război, situaţia s-a schimbat. Rusia, căzând pradă bolşevismului, n-a putut să-şi mai manifeste sentimentele sale religioase, în libertatea de mai înainte. Azi, închinătorii cei mai numeroşi, care vin la Sfântul Mormânt, cu ocazia sărbătorilor Paştelui şi peste an, sunt catolicii. După catolici, vin protestanţii. Dintre aceştia, cei mai mulţi sunt Americanii. Dispunând de o valută forte, Americanii pot vizita Palestina cu multă uşurinţa. Obiş­nuiţi cu automobile din America, ar vrea să viziteze chiar şi Sfântul Mormânt tot cu automobilele. Din pricina îngustimii străzilor Ierusalimului, sunt nevoiţi să vină pe jos, lucru care-i face să se arate indispuşi faţă de guvernul englez, că nu face un tren electric special, care să aducă pe vizitatori, de la gară, la Sfântul Mormânt, direct.

*

Cu ocazia sărbătorilor Paştelui, se strâng în Ierusalim naţiunile confesiunilor următoare:

 

1. Ortodoxă;

2. Romano-catolică;

3. Armeană;

4. Coptă;

5. Syriană;

6. Protestantă (de toate nuanţele);

7. Abysiniană.

Întâlnirea, laolaltă, a tuturor acestor confesiuni impresionează plăcut pe închinători. Francezul, pentru prima dată, vede pe Abysinianul din mijlocul Africii. Românul se întâlneşte cu Copţii de pe valea Nilului. Danezul vede pe Arabul ars de soare, care trăieşte îmbrăcat numai cu o simplă cămaşă de stambă. Vederea acestor oameni, cu deosebiri însemnate, vederea bisericilor şi locurilor sfinte trezesc o impresiune puternică în sufletele tuturor închinătorilor.

*

Închinătorii vin la Ierusalim

*

Paștele romano-catolicilor întotdeauna coincide cu cel al protestanţilor, iar Pastele ortodocșilor din Ierusalim, întotdeauna se prăznuieşte în aceeaşi zi cu armenii, copţii, abysinienii şi syrienii. De obicei, Paștele romano-catolicilor nu cade în aceeaşi zi cu al nostru, al ortodocșilor. Se întâmplă, totuşi, deseori, ca Paștele ortodocșilor să coincidă cu cel al catolicilor şi, deci, toate confesiunile creştine să serbeze, în una şi aceeaşi zi, sărbătoarea Paştelui. Chiar în anul acesta, sărbătoarea Paştelui coincide. Această coincidenţă, însă, aduce după sine o grozăvie. Mulţimea de noroade, strânsă în Ierusalim, nu încape în biserica Sfântului Mormânt. Fiecare credincios ar dori să vadă slujba confesiunii sale şi, pentru aceasta, caută să se strecoare, prin mulţime, cât mai aproape de biserica respectivă. Dar înghesuiala devine aşa de mare, încât nimeni nu poate să se mişte şi, vrând, nevrând, trebuie să rămână în locul unde se află. Cei care n-au venit cu 2-3 ore mai înainte de începerea slujbei, rămân departe de biserica Sfântului Mormânt, care, destul de încăpătoare în cursul anului, rămâne neîncăpătoare acum, la sărbătoarea Paştelui.

*

De obiceiu închinătorii vin la Ierusalim, în aşa fel, încât să poată lua parte la toate slujbele din Săptămâna Patimilor.

În fiecare zi, se fac slujbe, de dimineaţă, iar la ora 5, seara, încep deniile, care se fac cât se poate de frumos. Aceste denii le fac şi catolicii, precum şi celelalte confesiuni, afară de protestanţi, dar ele nu sunt aşa de frumoase şi atrăgătoare ca la ortodocși.

De sărbătorile Paştelui, pe lângă alţi închinători, vin şi mulţi preoţi (de mir şi monahi). Toţi sunt îmbrăcaţi în odăjdii şi introduşi în numărul clerului Patriarhiei de Ierusalim. La vohoadele ce se fac, înşirarea a doi, câte doi, a tuturor clericilor, formează un cortegiu, pe cât de impunător, pe atât de impresionant. Intonarea unei rugăciuni, de acest impozant şir de clerici, produce o tonalitate atât de puternică şi de armonioasă, că zguduie sufleteşte şi pe cel mai rece om.

*

Slujbă în biserica de pe locul pretoriului lui Pilat

Deniile impunătoare încep de Miercuri, când începe descrierea patimilor Domnului. În fiecare zi, de aci, înainte, se fac slujbe pe locurile unde a suferit Domnul. Aşa, de pildă, Miercuri se face slujbă mare în biserica ce se află construită pe locul pretoriului unde Pilat a judecat pe Iisus. Închinătorii, care iau parte la slujba din această biserică, sunt profund impresionaţi de vederea grotelor de piatră masivă, ce se văd în partea de răsărit a bisericii. Aceste grote au tăietura romană şi serveau ca închisoare a deţinuţilor, până la judecarea lor. Aci au stat închişi Baraba şi Mântuitorul, până la judecarea lor, de către Pilat, când Baraba a fost eliberat, iar Mântuitorul, condamnat, pentru că aşa dorea poporul iudeu.

*

Joi, de dimineaţă, se săvârşeşte liturghia, în biserica Sfântului Iacob, din aripa de apus a bisericii Sfântului Mormânt. După săvârşirea acestei liturghii, Patriarhul Ierusalimului, însoţit de clerul său, iese în curtea bisericii Sfântului Mormânt şi face spălarea picioarelor, care, azi, nu se mai oficiază decât în Ierusalim; se săvârşeşte în modul următor: încă de Miercuri seara, Patriarhul înştiinţează pe doisprezece dintre arhimandriţii cinului monahal din Ierusalim, care vor închipui pe cei doisprezece apostoli, cu care Mântuitorul a săvârşit Cina cea de Taină. Toţi aceştia asistă la liturghia, oficiată în biserica Sfântului Iacob şi săvârşită chiar de Patriarh.

*

După terminarea sfintei liturghii, aceşti doisprezece arhimandriţi, împreună cu patru diaconi şi cu Patriarhul, ies în curtea bisericii Sfântului Mormânt. Aci, se află, de mai dinainte aşezat, un postament, unde se suie patriarhul, cu cei doisprezece arhimandriţi. Unul dintre diaconi se suie pe un balcon, aşezat lângă acest postament, şi începe să citească din Evanghelia de la Ioan (13, 11-16), episodul în care se vorbeşte despre spălarea picioarelor. Pe postament, se află o cană mare cu apă, un lighean şi un ştergar mare.

*

Spălarea picioarelor

*

Diaconul citeşte pericopa evanghelică, cu intermitenţe, ca să aibă patriarhul timpul necesar să facă toate mişcările necesare. Ajunşi pe postament, cei doisprezece arhimandriţi se aşează pe scaune, iar patriarhul începe să-şi desbrace veşmintele sale arhiereşti, până la stihar. Rămas numai în stihar, îşi încinge mijlocul cu un şervet mare, toarnă apă, din cană, în lighean, şi se apropie de primul arhimandrit, păstrând concordanţa cu cetirea diaconului. Cei doisprezece arhimandriţi, în timpul cât patriarhul se dezbracă de veşmintele sale, îşi descalţă piciorul drept şi aşteaptă.

*

Patriarhul se apropie, cu ligheanul, de fiecare arhimandrit, îi ia piciorul, îl bagă în lighean şi i-l şterge cu ştergarul, ce-l poartă la cingătoare.

Când vine rândul lui Simon Petru, arhimandritul care-l reprezintă se scoală şi spune cuvintele de împotrivire ale lui Petru. Răspunzându-i patriarhul cu cuvintele lui Iisus, i se spală şi lui piciorul, şi aşa, până se sfârşesc toţi cei doisprezece arhimandriţi.

*

Sfârşită spălarea picioarelor, patriarhul începe să se îmbrace, din nou. În timpul cât se îmbracă el, trei dintre aceşti doisprezece arhimandriţi, care reprezintă pe Iacob, pe Petru şi pe Ioan, merg pe scara postamentului şi se culcă. Patriarhul citeşte o rugăciune, cu glas fierbinte, şi se duce şi scoală pe cei trei. Reîntors, citeşte încă o rugăciune duioasă. Revenind lângă cei trei, îi găseşte iar dormind. Sculându-i, cei trei arhimandriţi merg la locurile lor şi, cu aceasta, ceremonia ia sfârşit.

*

Scena vieţii Mântuitorului, din noaptea trădării

*

Se formează, din nou, cortegiul şi suie, apoi, la reşedinţa patriarhală. Seara, la denie, se cântă slujba Sfintelor Patimi, cu cele douăsprezece evanghelii. Frumoasă şi impresionantă prin natura ei, această slujbă devine şi mai atrăgătoare, prin cetirea celor douăsprezece evanghelii, în limbile popoarelor ortodoxe, care se află venite în Ierusalim.

*

Începută la ora 5 p. m., denia este sfârşită la orele 9. Nefiind târziu, mulţi dintre închinătorii pioşi au dorinţa să parcurgă, cu picioarele lor, drumul făcut de Mântuitor, de la casa în care a instituit Cina cea de Taină, şi până în grădina Ghetsimani, unde s-a rugat şi a fost prins. Drumul se face, sub conducerea unui cunoscător, fiind accidentat şi timp de noapte. Se pleacă de pe muntele Sion (partea de apus a Ierusalimului) şi se continuă, pe lângă zidul vechii cetăţi, în partea sudică a templului lui Solomon, se scoboară coasta văii Iosafat, se trece pârâul Kedron şi, în două minute, se ajunge în grădina Ghetsimani.

*

În tăcerea adâncă a nopţii, numai paşii celor ce merg se aud. Inimile sunt cuprinse de un puls neobişnuit, iar mintea fiecăruia străbate secolele şi, aievea, reface scena vieţii Mântuitorului, din noaptea trădării. După câteva minute de mers, se iese afară din oraş, pe lângă zidul de împrejmuire al cetăţii, zidit după obiceiul celor vechi.

*

Aci, convoiul se opreşte şi conducătorul citeşte din evanghelistul Matei (26, 30-36). Cuvintele izbesc în inimă ca nişte pietre grele şi toată făptura lăuntrică este încordată. Se îngenunche şi toată lumea se roagă. Poate nu este alt moment mai impunător în viaţa închinătorului, în care el să poată înălţa o rugăciune mai fierbinte. După o linişte de câteva minute, convoiul continuă drumul, pe lângă zidul templului lui Solomon, şi începe să scoboare coasta văii Iosafat.

*

Ajuns lângă pârâul Kedron, convoiul se opreşte, iarăşi. Închinătorii sunt atât de emoţionaţi, încât bătăile inimilor li se par nişte tic-tacuri de ceasornice. Conducătorul citeşte, iarăşi, din sfintele Evanghelii (Ioan 18, şi Matei 26, 36-75). Atât de sublime par aceste cuvinte, cetite în tăcerea nopţii şi, mai ales, lângă locul unde Mântuitoriul le-a rostit, încât ochii închină­torilor se înmoaie în lacrimi.

*

După aceasta, convoiul păşeşte, cu pietate, peste pârâul Cedrilor (Kedron) şi se apropie de locul grădinii Ghetsimani. Aci, fiecare îngenunche şi se roagă, mulţumind lui Dumnezeu că l-a ajutat şi l-a învrednicit să calce peste aceste locuri atât de sfinte. În întunericul nopţii, măslinii seculari, din grădina Ghetsimani, par ca nişte năluci nocturne. Luminile mici şi slabe, ce se zăresc la casele din Ierusalim, măresc şi mai mult puterea de impresionare a închinătorilor. Atmosfera este aşa de plăcută, locul atât de scump, încât închinătorul n-ar mai pleca. Totuşi, mulţimea celor de faţă se depărtează.

*

Ortodocşii merg la biserica rusă, iar catolicii, în biserica lor. Pe la orele 11, nimeni nu se mai aude. Cei ce priveghiază au intrat în biserici şi, acolo, se roagă până dimineaţa.

*

În faţa Sfântului Mormânt

*

Vineri, la orele 8 dimineaţa, se citesc Ceasurile Împărăteşti, sus, în biserica de pe Golgota. Ia parte tot clerul partiarhal, în frunte cu patriarhul. În această zi, se posteşte. Nimeni, până la ora 4, după-amiază, n-are voie să guste ceva. La ora 7, seara, se începe serviciul prohodului. În faţa reşedinţei patriarhale, care este aproape de Sfântul Mormânt, se adună tot clerul patriarhal, împreună cu închinătorii clerici, veniţi la Ierusalim, cu ocazia sărbătorilor. Un cortegiu impozant pleacă către biserica Sfântului Mormânt, în sunetele clopotelor bisericii patriarhale. De multe ori, acest cortegiu a numărat până la 100 de clerici.

*

Ajuns în faţa Sfântului Mormânt, cortegiul se opreşte. Patriarhul intră în capela Sfântului Mormânt, unde îngenunche. Ieşit, se îmbracă cu mantia şi trece în scaunul său. Cortegiul intră în altarul bisericii ortodoxe. De aci, după începerea cetirii celor şase psalmi, ies, doi, câte doi, fac obişnuitele închinăciuni şi primesc binecuvântarea patriarhului. Intraţi în altar, se îmbracă în odăjdii. După terminarea canonului, ies, iarăşi, doi, câte doi, şi formează, din nou, cortegiul, la urma căruia merge patriarhul, urmat şi el de guvernatorul Palestinei, de consuli şi de închinătorii mireni, în limita locului posibil.

*

Cortegiul, în cântări specifice bisericii de la Sfântul Mormânt, ocoleşte biserica ortodoxă şi merge la biserica de pe Golgota, care e situată lângă biserica ortodoxă. Aci, se citeşte Evanghelia, se zice Ectenia Mare şi se ţine o predică (azi, în limba engleză).

*

La biserica Sfântului Mormânt, Joi, seara, la slujba Sfintelor Patimi, nu se scoate Sfânta Cruce. Motivul: Nu se poate muta Crucea din locul unde a fost răstignit, cu adevărat, Mântuitorul. Ea rămâne, tot timpul, pe Golgota. După predică, cortegiul scoboară de pe Golgotâ şi merge, cu Sfântul Epitaf, la locul unde Mântuitorul a fost uns cu miresme. Aci, se zice o ectenie şi urmează predica în limba arabă. După această predică, cortegiul merge la Sfântul Mormânt, pe care-l înconjoară de trei ori. Aci, se predică în limba grecească. După predică, se începe prohodul, aşa cum se face şi la noi, fără nici o deosebire. Slujba se termină la ora 11 şi jumătate din noapte. După terminarea ei, patriarhul aşterne, pe piatra de deasupra Sfântului Mormânt, un strat subţire de vată, care rămâne aci până a doua zi, la ora 12.

*

Serviciul Sfintei Lumini

*

Sâmbătă, până la ora 11, dimineaţa, nu are loc nici un serviciu religios. Totuşi, mulţimea închinătorilor, de la ora 7 şi jumătate, când se deschide Sfântul Mormânt, dă năvală ca să apuce un loc, de unde să poată vedea mai bine. Sâmbătă, la ora 11 şi 40, se începe serviciul Sfintei Lumini, serviciu şi minune, care are loc numai la Sfântul Mormânt, în sfânta şi marea Sâmbătă. Descrierea acestui serviciu o vom face cu altă ocaziune, într-un articol special.

*

După serviciul Sfintei Lumini, care se termină la 12 şi un sfert, începe liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Liturghia e terminată la ora 3, după-amiază, când se împărtăşesc mulţi credincioşi.

*

Duminică, la ora 12, noaptea, cortegiul patriarhal scoboară, iarăşi, la biserica Sfântului Mormânt, pentru serviciul învierii. Iau parte, iarăşi, guvernatorul Palestinii, consulii ţărilor ortodoxe, precum şi mulţimea închinătorilor aflaţi în Ierusalim. Se începe, ca şi la noi, însă se face înconjurul Sfântului Mormânt, de trei ori, în intonarea cântării „Învierea Ta Christoase”, după care urmează cetirea Evangheliei, în faţa capelei Sfântului Mormânt, şi slujba cealaltă, după rânduială. Slujba liturghiei se termină la ora 5.

*

Serviciul învierii a doua

*

O ceremonie plină de fast şi frumuseţe este serviciul învierii a doua, care se face, ca şi la noi, Duminică, la ora 12 din zi. În faţa reşedinţei patriarhale, se strânge, iarăşi, tot clerul patriarhal, împreună cu clerul venit la închinare. În frunte cu patriarhul, toţi se îmbracă în odajdiile cele mai scumpe şi, formând cortegiul, scoboară, iarăşi, la biserica Sfântului Mormânt. Intraţi în biserica ortodoxă, se începe slujba vecerniei, pe larg. Ieşirea cortegiului la vohod şi intonarea cântării „Lumină lină” impresionează şi entuziasmează adânc mulţimea celor de faţă.

*

Frumuseţea acestui serviciu o formează cetirea Evangheliei în limbile tuturor naţiunilor ortodoxe. Cetirea se face pe versete. Se citeşte primul verset, în limba grecească, apoi în limba arabă, rusească, românească, sârbească, bulgărească etc. În ordinea aceasta, se cetesc toate versetele, până la finele Evangheliei ce se citeşte la a doua înviere.

*

Cu serviciul învierii a doua se termină aglomeraţia la Sfântul Mormânt. Închinătorii, chiar din ziua aceasta, încep să plece. Cei care mai rămân se duc să viziteze şi celelalte locuri sfinte, ca Betlehem, Nazaret, Iordan etc., după terminarea cărora se întorc în ţările lor.

*

At. NEGOIŢĂ

*

Chipul 6

(din Raze de lumină, în Foaia diecezană, Anul XLVIII, Nr. 17, 23 aprilie 1933, pp. 4-6)


T. Ernescu: Ouăle roşii de Paşte

Gorovei oua nemtesti

Imaginile cu ouă încondeiate, cu care ilustrez acest material sunt luate din

Gorovei, Artur, Ouăle de Paşti, Academia Română, 1937

*

Ca toate credinţele populare, aceea a ouălor roşii de Paşte este foarte veche şi interesantă de cercetat. În mitologia popoarelor antice, oul era principiul oricărui lucru: Universul, mai înainte de a fi fost creat, era cuprins într-un ou. Această dogmă, numită orphică, a fost adoptată de înţelepţi şi de filosofi şi a pătruns, foarte repede, în credinţa popoarelor primitive. Zeitatea egipteana Keneph sau Emeph (adică binefăcător) era înfăţişată cu un ou, care îi ieşea din gură, simbol al fecundităţii şi al producţiunii.

*

Gorovei oua germane 2

*

La Egipteni, oul avu un cult special, celebrat în fiecare an, într-o sărbătoare care avea loc la equinoxul primăverii, în vremea când natura se reînnoieşte şi dă tuturor fiinţelor o nouă existenţă. Atunci, norodul adunat oferea geniului creator ouă, cu multă îngrijire vopsite în roşu, emblema focului, căci focul îşi avea şi el cultul său şi, împreună cu lumina, erau consideraţi ca agenţi păstrători ai vieţii.

*

Gorovei Oua Lituania

*

Juvenal ne spune că, la Romani, în fiecare an, la vremea equinoxului de primăvară (adică atunci când cade paştele nostru de astăzi), se făcea o hecatombă de o sută de ouă, pentru a limpezi aerul şi a goni furtunile. La procesiunea zeiţei Ceres, matroanele romane duceau un ou, cu mare solemnitate.

La Druizi, ouăle de şarpe erau foarte respectate.

Sărbătorea ouălor a fost primită de creştini. Ouăle erau mai cu seamă dăruite noilor căsătoriţi, care erau mai numeroşi în primăvară, vorba aceea veche românească:

*

„După Paşti-n sărbători,

Când e câmpul plin cu flori”.

*

Iată care e originea creştinească a ouălor roşii de Paşti, după tradiţiune.

Se zice că o Samariteană, care-şi avea şorţul plin de ouă, întâlni pe cineva, care-i anunţă învierea Domnului Iisus Christos. Neînerezătoare, ea răspunse: „Cred în învierea lui Christos tot atât cât cred că aceste ouă sunt roşii!”. Şi Dumnezeu făcu minunea că toate ouăle se roşiră, în şorţul necredincioasei.

În Francia, în Sâmbăta Paştelui, studenţii şi dascălii de biserici strângeau ouă, cântând şi sunând cu tobele. Regii Franciei împărteau ouă aurite membrilor familiilor lor şi principalilor demnitari ai Curţii. Sub Ludovic XIV, se făceau mari piramide, din care Regele lua şi da damelor.

*

Ouă încondeiate în Polonia

Ouă încondeiate în Polonia

*

La sfârşitul veacului trecut, obiceiul ouălor roşii saú aurite era încă foarte răspândit; cu timpul, însă, a început să se vopsească ouăle, cu fel de fel de culori; cofetarii au făcut oul de zahăr, iar bogătaşii fură încântaţi ca sa le aibă găunoase, pentru a pune înăuntru tot felul de daruri.

Rasa germană a rămas mai credincioasă acestei vechii tradiţiuni. La Churwalden, în Elveţia germană, în Lunea de după Paşte, se face o sărbătoare populară, la care norodul vine foarte de departe şi care se numeşte aruncarea ouălor.

Polonezii, sub numele de Benis, celebrează ouăle răscoapte, stând în picioare, împrejurul mesei, în ziua de Paşte.

*

Gorovei oua suedeze

*

Persanii, la anul nou (Nuruz), care, la dânşii, cade la 21 Martie, îşi fac daruri şi mai cu seamă îşi dăruiesc, unul, altuia, ouă vopsite sau aurite. Sărbătoarea Nuruz îşi avea obârşia în cultul focului şi musulmanii o considerară ca idolatră; cu toate sforţările lor, însă, Persanii persistară în credinţa lor cea veche, şi o au, şi o respectă şi astăzi.

Israeliţii vechi mâncau un ou răscopt, în onoarea unei paseri uriaşe, care trăia în timpul potopului şi care se numea zez; astăzi, chiar evreii au, totdeauna, un ou răscopt, pe singura mare farfurie, ce pun pe masă, în ziua când celebrează sărbătoarea equinoxială a primăverii.

În Italia, mai cu seamă în Neapole, coroana de ouă răscoapte (casatiello) nu lipseşte, la Paşte, după masa nimănui.

*

Tonitza, Pace vouă - Universul literar, 1926

Tonitza, Pace vouă – Universul literar, 1926

*

Unii învăţaţi cred că explicaţia ouălor roşii ar fi în faptul ca Israeliţii, la vremea Paştelui, aveau obicei să-şi vopsească cu roşu pragul de sus şi pragul de jos al casei lor; acelaşi obicei exista şi la Egipteni, care însemnau cu roşu, culoarea focului, în slava razelor soarelui binefăcător al lumii.

Fenicienii adorau ţinuta supremă sub formele unui ou şi credeau că amorul şi specia omenească au ieşit dintr-un ou clocit de Noapte.

La Indieni, picturile religioase reprezintă pe autorul tuturor lucrurilor având înaintea sa un ou crăpat, în fundul căruia se zăresc sute de fiinţe vieţuitoare, iar pe coajă apare omul, în carne şi oase.

Toate aceste credinţe vechi ca pământul se pot rezuma în fraza lui Harvey: omne vivum ex ovo (tot ce vieţuieşte e din ou).

Să păstrăm cu sfinţenie aceste frumoase credinţe ale strămoşilor şi să le transmitem, cu religiozitate, urmaşilor noştri.

*

T. ERNESCU

*

Chipul 2

(Foaia populară, Anul III, Np. 15 (97), 9 aprilie 1900)


Ouăle încondeiate ale Basarabiei

Ostereier 0

*

În fotografia de mai sus, nu sunt ouăle încondeiate ale Basarabiei, ci ale Germaniei, aşa-numitele „Ostereier”, cale se vopsesc de „Ostern” (Paşte), cu ocazia „Osterfeest”, adică a Sfântului Paşte, „Ostern” însemnând şi Primăvară – zeiţă adorată, cândva, de vechii germani. Din toate încondeierile de mai sus, vagi simboluri din „Oul Cosmic” ancestral se mai regăsesc doar pe ouăle pe care le-am notat cu A, B şi C. Celelalte înseamnă degenerescenţe, cum formula Guenon, mai mult sau mai puţin izbutite. În spaţiul mitologic german, învierea încă se mai numeşte primăvară.

*

Dar şi în spaţiul slav, cu influenţe din ce în ce mai pronunţate în Basarabia şi în Bucovina cumpenei veacurilor XIX-XX, ouăle scrise, ca primă carte religioasă a omenirii, tot în cinstea Primăverii, care se numea Maya, adică luna mai, sunt închinate, chiar dacă înseamnă doar degenerescenţele „oului cosmic”, dar cu foarte puţine elemente de simbolism dreptliniar ancestral. Ostern sau Maya (ritualurile Malăncii de aici vin) se numea, la daci, Eftepir, iar la latini, Lucia, dar, indiferent de numele mitologic („Popoarele, ca să mi se închine – spunea Odin – îmi numesc tot altfel calităţile şi le transformă în zei” – La Voluspa), Ostern (Maya, Eftepir, Lucia) avea să urce pe cer, drept Crăiasa Zăpezii, adică Luna, care este şi Crăiasa înfloririlor, deci şi a primăverii.

*

În Basarabia, unde au existat, odinioară, foarte mulţi răzeşi (doar răzeşii „scriau ouă”, ştim, de la Paul de Alep, încoace, adică din 1653), arta încondeierii avea un anume specific. Astăzi, din păcate, nimeni nu mai încondeiază ouă prin Basarabia – îmi spune Petrică Oloieru – iar dacă ar dori s-o facă oarecine, atunci ar trebui să apeleze la acel specific de odinioară, care nu este de tot pierdut.

*

Ouă de Paşti din Basarabia - Universul literar, 1924

Ouă de Paşti din Basarabia – Universul literar, 1924

*

Influenţa Mayei asupra Crăiesei Eftepir (ca şi cea creştină), se simte şi se vede în structura desfăşurărilor simbolice de pe ouăle scrise ale Basarabiei. Mitologia slavă, fascinată de primăvară, de învierea universală, avea să dezvolte, pe structura lineară a simbolurilor, floralul şi faunistica în exces (şi prin contaminare mitologică asiatică), inclusiv în ornamentaţia veşmintelor sau în cea a macaturilor şi a scoarţelor. În Basarabia, însă, amestecul armonios de ancestral şi de mitologie slavă disimulează stări metafizice, pe care le putem descifra şi retrăi din ce în ce mai greu.

*

Oua Basarabia 1

*

Detaliind şi limpezind puţin imaginea din „Universul literar” din aprilie 1924, regăsim Axa Echinocţială sau Coloana Vieţii, în ouăle notate cu A, B şi C, al doilea fiind, prin „dubla sacralitate” (romburile) şi prin marcarea clară a anotimpurilor, prin crucea solstiţială, iarăşi florală, cunoscută, sub contaminare creştină, drept Crucea Sfântului Andrei, foarte apropiate, ca reprezentare simbolică, de „Oul Cosmic”. Iar oul, pe care l-am notat cu C, are, în  Paradesha (pătratul), marcate şi Dumnezeu-Cerul (crucea dreaptă), şi calendarul lunar (crucea oblică), sugerând, prin folosirea intersectată a celor două cruci, şi Dumnezeu-Soarele, precumîn  Psalmul 18 al lui David: „Soarele în care Dumnezeu şi-a făcut sălaşul”. Interesant este, la acest ou, că în pătrat se disimulează, pe jumătate, rombul, cu crucea dreaptă, deci dubla natură a omului sfânt, care vine din Calea Părinţilor (Pytr-Yana), intersectează Calea Solstiţială a Vieţii şi urcă pe Calea Zeilor (Deva Yana). Rombul acesta, brutal încreştinat în ornamentaţia oului de lângă C, transformă rombul, mai mult decât explicit, în Sfântul Graal, care nu este nimic altceva decât Inima lui Iisus.

*

Oua Basarabia 2

*

În a doua bandă cu ouă, predomină elementele pravoslavnice, deci de mitologie creştină rusă, dar asta nu înseamnă că fiecare ou în parte este mai puţin valoros. Pierzând iniţierile, şi germanii, şi românii, inclusiv cei din Basarabia, şi slavii au pierdut metafizicul, deci posibilitatea de a intra în armonie, de a regăsi, împreună, „precum lumina şi umbra”, „în grota inimii”, „Sinele Universal şi Sinele Particular”, dar esteticul, în capricioasa lui funcţionalitate, are numai de câştigat.

*

Găsind, din întâmplare, această mărturie basarabeană, am crezut că fac bine dacă atenţionez asupra ei. De va fi cuiva de folos sau nu, asta nu mai este problema mea.


Credinţe şi datini de Paşti

Chipul lui Iisus

Chipul lui Iisus

*

Pe întreg cuprinsul pământului locuit de creştini, datinile de Paşti se aseamănă foarte mult între ele. Cu toate deosebirile, de la ţară, la ţară, şi de la popor, la popor, aceste datini arată o trăsătură comună. Pretutindeni găsim ouă roşii şi mielul de Paşti.

*

Ouăle roşii sunt cunoscute din vremurile cele mai vechi, cu mult înainte de ivirea creştinismului. Romanii obişnuiau să-şi trimită ouă roşii ca dar de anul nou. Multe popoare vechi sărbătoreau anul nou, în luna Martie, când ziua era la fel de mare cu noaptea. Atunci, se împărţeau ouăle vopsite, în semn de prietenie şi de spor, căci, din cel mai îndepărtat trecut, oul a fost socotit drept cea mai deplină pildă a unui început de viaţă nouă. Mai târziu, creştinii, care sărbătoreau anul nou iarna, iar Paştele, la începutul primăverii, urmară datina veche, pornind de la credinţa că, precum puiul iese din găoace, aşa a înviat din morţi Iisus. Acum câ­teva sute de ani, la Curtea regală din Franţa, după liturghia mare, din Dumineca Paştelui, se aduceau coşuri cu ouă vopsite, aurite sau argintate, în camera regelui, care le dădea curtenilor şi membrilor familiei.

*

Odată, când Iisus predica, în templu, duşmanii săi se sfătuiră să-l prindă şi să-l omoare. Iisus le cunoscu gândurile şi plecă, înainte ca vrăşmaşii săi să-şi fi putut împlini planul. Aceştia, însă, îl urmăriră şi aruncară cu pietre după dânsul. Isus se opri pe loc, rosti câteva vorbe tainice şi, de-odată, pietrele se prefăcură în ouă roşii. Înspăimântaţi, o luară la goană.

*

La Suceava, din Bucovina, cei care ciocnesc ouă roşii îşi trag nădejdea că se vor întâlni pe lumea cealaltă, alţii cred că acela căruia i s-a spart, întâi, oul va muri înaintea celuilalt. În dimineaţa primei zile de Paşte, fetele şi băieţii se spală cu apă, în care se puneau ouă roşii şi doi bani, unul de aur, altul de argint, ca să fie rumeni la faţă, sănătoşi şi curaţi ca aurul; apoi, pornesc la înviere, de unde se întorc, acasă, la mâncare, şi, după aceea, ciocnesc ouă cu rudeniile şi cu prietenii. Cine sparge oul altuia îl ia, dar dacă se întâmplă să nimerească un zgârcit, care nu vrea să îl dea, se răzbună pe el, spunând că zgârcitul are să-l mănânce cu smoală, pe lumea cealaltă. Femeile care vor să facă farmece de dragoste strâng, cu grijă, ouăle roşii de gâscă, mai tari ca cele de găină.

*

În Munţii Apuseni, spun oamenii că ar trăi un om numit Antihrist, sortit să roadă cu dinţii un lanţ gros. Când lanţul întreg va fi ros, va veni potopul. În fiecare an, Anticrist dă aproape gata lanţul, cam în preajma Paştelui; când vede, însă, copiii cu ouă roşii şi neputându-se stăpâni să nu-i privească, îşi uită de ros. În vremea aceasta, lanţul creşte la loc şi, astfel, lumea scapă, încă un an, de potop.

*

În Polonia, o datină străveche cere ca, în Lunea Paştelui, stăpânul casei să dea un ou roşu oricărui oaspe. Stăpânul taie oul în două şi-l împarte cu oaspele, mâncându-l împreună. Dacă vreo gazdă primeşte oaspeţi mulţi, nu e mai dator să mănânce jumătatea de ou, iar dacă nici musafirul nu-l mănâncă, se naşte mare supărare la ai casei.

*

De la Nemţi şi alte neamuri, ne-a venit şi nouă obiceiul stropitului de Paşte şi anume a doua zi. În unele părţi, copiii şi flăcăii se adună, dimineaţa, pe uliţele satului şi începe bătaia cu apă. De după garduri, răsar izvoare de apă şi, de asemenea, din dreptul ferestrelor. Câte un băiat e târât, pe sus, de prieteni şi dus la pârâu sau lac şi-l scaldă fără voie. Oricine este întâlnit pe drum e botezat, în mijlocul hazului tuturor, care se găsesc de faţă.

*

Pe Sălaj, în unele sate, pentru Sf. Paşte, mâncărurile sunt pregătite înainte, şi, din Sâmbăta Paştelui, nu se mai face foc în casă. Spre seară, tinerii merg spre marginea satului, să îngroape mâncărurile de post, de obicei fasole, varză acră, cartofi, ulei etc.

*

A treia zi de Paşti, femeile pleacă, cu lumânările aprinse, de la biserică, şi cu acestea aprind focul. În noaptea învierii, bisericile sunt împodobite cu crengi de brad.

A doua zi de Paşti, bărbaţii se iau la întrecere, care ajunge cel dintâi acasă, de la biserică, e convins că nu-l va înşela nevasta.

*

Prin Maramureş, îndrăgostiţii se furişează pe sub ferestrele caselor unde sunt fete mari şi bat uşurel în ele. Aceluia căruia fata îi iese în cale voioasă, îl loveşte cu o nuia de salcie şi îi dă un ou, în semn că vrea să-i fie nevastă. Dacă, însă, fereastra rămâne închisă, nenorocosul îndrăgostit pleacă, cu capul plecat, mai bleg ca oricând.

*

În judeţul Satu Mare, fetele, care au fost cerute în căsătorie, au vreme de gândit până în Lunea Paştelui. Dacă ele zic da, se încinge o petrecere, până a treia zi de Paşti, seara. În noaptea învierii, toate pietrele se prefac în pâini şi apa se preface în vin. Un necredincios încăpăţânat, nevoind să creadă aceasta, s-a hotărât să se convingă el singur şi veghea lângă o piatră şi un pahar de apă. La miezul nopţii, piatra se prefăcu, în adevăr, în pâine şi apa în vin. Împins de lăcomie, omul mâncă şi bău cu poftă. Îndată fu cuprins de nişte dureri grozave şi muri. În stomacul lui, piatra îşi luase forma ei, ca pedeapsă pentru necredinţa omului.

În unele părţi, se crede că, în noaptea învierii, se văd comorile arzând şi cine se duce să le însemne locul poate să le dezgroape, a doua zi.

*

În Basarabia, sătenii stau de veghe, până în zori, în jurul unui foc aprins, în curtea bisericii sau a locuinţelor, în amintirea focului la care s-au încălzit oştenii, care păzeau mormântul lui Iisus. Îi ţine treji nădejdea că vor zări flacăra tainică a comorii sau că vor vedea cum se deschide cerul. Cine are norocul să vadă deschindu-se cerul poate să rostească orice dorinţă şi aceia se va împlini.

*

Credinţa că se deschide cerul, de la înviere, până la Dumineca Tomei, este cuprinsă şi in datina veche, de-a scoate, la biserică, uşa raiului, adică acea de mijloc a altarului, care se pune deoparte. Cine se naşte, în răstimpul acesta, va fi norocos, iar cine moare va fi mai norocos, căci se urcă drept la cer, fără să se ţină seama de păcatele sale. Când, la slujba învierii, preotul zice „Hristos a înviat”, fetele bătrâne îşi zic, în gând, repede: „Eu să joc înainte!”, adică să fie căutate la horă şi să se mărite mai curând.

*

În unele comune, se fac două cete de flăcăi. O ceată ia toaca, din clopotniţă, şi-o duce în cimitir, unde petrece noaptea învierii, păzind-o. Cei din ceata a doua încearcă s-o fure şi s-o ascundă (dacă reuşesc să fure toaca, ceilalţi sunt datori să dea, pe cheltuiala lor, un ospăţ).

Fetele din Sălaj spală, în noaptea învierii, limba clopotului cu apă neîncepută, cu care îşi şterg faţa, în dimineaţa următoare, ca să fie frumoase şi să alerge flăcăii la ele cum aleargă la înviere, când sună clopotele.

În judeţul Năsăud, fetele dornice de măritiş şi, mai ales, acelea la care nu se prea înghesuie peţitorii, lipesc găoace de ouă roşii pe uşă şi fac farmece cu un fus, pe care este fir tors de fată de 17 ani.

*

I. PORDEA

*

(Românul, Anul XVII, No 14-15, 1 mai 1932)


Notiţe despre оuăle roşii

Universul literar 1894 Lasati copiii

*

Aproape la toate confesiunile religiei creştine, a rămas vechiul obicei ca, la sfintele Paşti, rudeniile, prietenii şi cunoscuţii să cinstească unul altuia ou roşu, şi mai ales băieţii sunt aceia care cea mai mare bucurie o simt, în sărbătoarea sărbătorilor, pentru ouăle roşii. Chiar de aceea, culegând eu aceste notiţe despre ouăle roşii, cred a procura, pentru cei ce le vor ceti, câteva momente de distracţie, acum, în zilele sfintelor Paşti, când nu prea este casă şi masă în şi pe care să nu se găsească ou roşu.

*

Oul, din vremi bătrâne, la cele mai multe popoare avea un osebit rol, ba uneori chiar exagerat. Aşa, de exemplu, legendele timpului preistoric susţineau că chiar şi universul s-ar fi format din „oul lumii”. Povest e ori paradox?

*

„Veda” , cartea religioasă a indienilor, încă atribuie oului un deosebit rol, la anumite simbolizări. Ca decor simbolic era folosit la mormintele egiptenilor şi la moscheele turcilor, deopotrivă, ba chiar şi creştinii îl priveau, deja demult, ca simbol al răscumpărării. În Germania, încă se aminteşte, de foarte demult, despre rolul oului. Aici, Paştele, demult, nici nu era alta decât sărbătoarea închinată zeiţei păgâne Ostera, ceea ce e probabil, judecând după numirea nemţească a Paştilor, care a rămas, până în ziua de astăzi, după numele acestei zeiţe.

*

Saşii vechi, care locuiau în nordul Germaniei, priveau oul ca simbolul reînvierii naturii şi, la serbările ce le aranjau în onoarea acestei zeiţe, care era zeiţa primăverii, cinsteau, unul, altuia, ou. Tot aşa făceau, încă în evul vechi, perşii, ce locuiau în interiorul Asiei, la sărbătoarea anului nоu, care cădea, totdeauna, în prima zi de primăvară.

*

"un ou roşu, pe care era desenată şi o Cunună"

„un ou roşu, pe care era desenată şi o Cunună”

*

La păgâni era şi un obicei de a se juca cu oul. Era anume un joc de-a „oul ascuns”, cu care se ridica şi mai mult bucuria şi veselia zilei. Jocul era aşa că, în preseara sărbătorii, careva, dintr-o familie ori dintr-o societate, ascundea un ou roşu, pe care era desenată şi o Cunună, într-un anumit loc, de exista odaie, curte ori grădină. Acel ou ascuns, în ziua sărbătorii trebuia să fie găsit de o „fată mare”, căreia, dacă-l găsea, i se explica faptul că avea noroc, având a se mărita până la Paştele următor sau, dacă nu tocmai atunci, în tot cazul va avea peţitori. Acest joc era, la ei, foarte plăcut, mai ales pentru fetele ce găseau oul, şi la superstiţia lor ţineau foarte tare.

*

Pe unele locuri, se zice că ar fi rămas acest joc, în obicei şi la creştini, mai ales între germani. Dacă, însă, găsirea ar tâlcui adevărul şi norocul pentru „fata mare”, atunci, şoptind fie zis, n-ar fi rău dacă s-ar introduce acel joc şi pe la noi. Năcazul ar fi numai că, în ziua care a făcut- o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa, adică în ziua de Paşti, când timbrul dispoziţiei trebuie să fie bucuria, s-ar găsi prea multe fete agitate şi iritate.

*

Ouăle, într-un timp, erau un izvor de venit al preoţilor, capelanilor şi, peste tot, al slujitorilor bisericeşti.

Fiecare creştin era dator ca, la Paşti, să plătească acestora „competinţa de ouă”, căci, în caz contrar, li se putea face execuţia ca şi pentru altă contribuţiune ori datorie . Cică, în Saxonia, în anii primi ai Reformei, fiindcă cei ce trecuseră la Reformă nu mai voiau să plătească preoţilor, ca mai înainte, acestora li s-ar fi încasat, pe calea execuţiei „compeţiniţa de ouă”.

*

O rămăşiţă din datina de a da preoţilor ouă mai este, şi astăzi, chiar şi la poporul nostru. În multe locuri, şi azi, credincioşii, mai ales femeile şi fetele, în ziua de Paşti merg la biserică, cu ou roşu în maramă ori în buzunar, şi, înainte de a primi păştile de la preot, ca răscumpărare pun un ou roşu.

*

La ruşi, se aminteşte de rolul deosebit al oului. Adam Olearius, un savant din secolul al XVIII-lea, într-o carte a sa, descriind sărbătoarea Paştilor, la ruşi, între altele zice că nimenea , fie acela nobil ori iobag, nu deneagă unul altuia sărutul de Paşti, salutându-se unul, pe altul, cu cinstirea reciprocă a oului de Paşti. Însuşi Ţarul, zice mai departe, împărţea ouă roşii personalului de curte şi avea obiceiul că, în ziua Paştilor, dimineaţa, înainte de a merge la rugă, se cobora la temniţă şi, după ce i se deschideau uşile, dădea fiecărui rob câte un ou roşu, zicându-le: „Bucuraţi-vă că Domnul Hristos, care a murit pentru păcatele noastre, a înviat din morţi!”.

*

În Rusia, ouăle, mai demult, se vopseau numai galbene şi roşii, culoarea galbenă însemnând soarele, iar cea roşie, purpura majestăţii divine.

Vopsirea ouălor este de origine foarte veche. Evreii cunoşteau vopsirea ouălor încă pe timpul când erau pe pământul Gozen. Ei le vopsiau cu coji de ceapă, dând, astfel, oului o culoare gălbinie. De aici, a trecut obiceiul şi la creştini, unde apoi i s-a dat oului o însemnătate şi mai mare, pentru că, la Paşti, nu numai că se vopsea, ci se şi pictau pe el semne ce reaminteau scene din suferinţele Domnului Hristos; aşa, de exemplu, crucea, cuiele, inima străpunsă ş. a.

*

Că roşitul ouălor va fi rămas de la evrei mai întăreşte şi tradiţiunea poporală. Ea susţine că, pe când era Hristos pus în mormânt, petrecând fariseii ziua Paştilor, la masă întinsă, unul dintre ei, speriat spune că „Hristos, răstignitul şi mortul, nu s-a mai găsit, azi, în mormânt, iar ai săi spun că a înviat. Atunci, ceata fariseilor striga în cor revoltată: Când cocoşul ăsta (din blid) va striga „cucurigu!” şi când aceste ouă albe (de pe masă) roşii se vor face, atunci credem că a putut învia Hristos. Deodată, o neaşteptată bă taie din aripi şi un puternic „cueurigu!” s-aude. Cocoşul, însă, bătând din aripi, pentru a putea începe „forte”, toate mutrele fariseilor le stropise cu zeamă ferbinte şi, de atunci, zice legenda, rămaseră cu pistrui pe faţă. Ştergându-şi ei bine ochii stropiţi cu zeamă, observară că toate ouăle de pe masă se făcuseră roşii. Aşa li-se dovedi, dar, învierea, precum ei cerură!

*

Maria Magdalena, pentru a dovedi imperatorului Tiberiu că Hristos a fost ucis şi a înviat, îi prezintă mai multe ouă roşii. O altă versiune despre roşirea ouălor este cea despre o fată, care, mergând cu ouă la piaţa din Ierusalim şi auzind, în cale, că Hristos a înviat, a zis că atunci va crede, dacă ouăle ei albe se vor schimba în roşii. Când ajunse în piaţă, cuprinsă de fiori văzu că toate ouăle se roşiseră.

Oul se roşeşte, pentru că el reprezintă forma rotundă a pământului şi acest pământ l-a spălat Hristos cu sângele său.

Din cele mai vechi timpuri şi în toate ţările, există ouă roşii. Pretutindeni, în palat şi bordei, s-au făcut ouă roşii, colorate din anumite şi deosebite substanţe, până când acest lucru a ajuns, acum, o adevărată artă.

*

În Londra, de exemplu, în vitrinele prăvăliilor, dar mai ales a cofetăriilor, poţi vedea ou roşu, începând cu preţul de la 20 bani, şi până la câteva mii fonţi sterlingi. Sunt ouă roşii lucrate de cei mai de valoare artişti, a căror preţ se urcă până pe la 20 mii coroane. Sunt, apoi, ouă lucrate din os de elefant, înlăuntru cărora donatorul poate pune bomboane de primă fineţe ori juvaere preţioase. Un ou la fel a dat fiului să un american bogat. Diametrul acelui ou a fost de jumătate de metru şi în lăuntrul lui era aşezat un instrument de muzică automată, care juca mai multe piese. Acest ou se scrie că ar fi costat 90 mii coroane. Cadou american!

*

Se mai scrie despre un ou şi mai de mare preţ, pe care l-a primit ţarul Alexandru II, de la o prietenă bună a sa. Suprafaţa acestui ou este din aur, în care sunt gravate scene din răstignirea Domnului, înlăuntrul oului, gălbenuşul îl formează o cruce din rubine, cu marginile de diamant. Oul este lucrat în Paris şi preţul lui este nehotărât, pentru că conţine aşa bucăţi de rubin, ca şi care nu mai există altele.

Acest ou se scrie că se păstrează şi în ziua de azi, în muzeul „Eremitage” din Petropolea.

*

Câtă deosebire între ouăle roşii, ce se pregătesc pentru palate, şi între cele ce se lucră în bordeie! Colo, auzi de ouă roşii lucrate cu rubine şi diamante, aici vezi oul natural roşit, de multe ori, în coji de ceapă. Şi totuşi, bucuria pretutindenea e mare, în palat şi bordei. Da, căci Dumnezeu aşa a întocmit sufletele oamenilor, ca, în ziua luminatei învieri, şi săracul din bordei să se ştie bucura, asemenea bogatului din palat.

*

Minerva VAŞIADI

*

(Tribuna, Anul IX, nr. 89, 18 aprilie / 1 mai 1907)


Pagina 1 din 212