pasărea şi clipa | Dragusanul.ro

pasărea şi clipa

 

Coperta mica

 

          Sindicaliştii, cuprinşi de o ciudată nelinişte, caută spre răzoarele cu trandafiri semnele discrete ale unei posibile ieşiri din impasul veşnicelor dispute cu tribunul politicii ţinutale. Dar mugurii sunt atât de firavi şi de abia precizaţi încât e greu să intuieşti dacă vor creşte floare sau spin.
         – Aşa cum domnul Plosneac s-a prezentat, s-a prezentat ca ultimul om!, scrâşneşte sufocat şeful şefilor sindicali. Iar aprecierile pe care le-a făcut… sunt o jignire adusă revoluţionarilor care au murit în decembrie 1989. Dacă nu era revoluţie, nici domnul Plosneac nu era prefect…
         Tribunul ţinutal înfloreşte de plăcere. Nimic nu-i produce o satisfacţie mai deplină decât confruntarea, gâlceava vag politicească în care se lasă ademenit în mod conştient şi premeditat, ca să-i poată altoi, după aceea, pe adversari cu ciomagul cuvintelor pontos colorate de să le meargă fulgii.
         Trăieşte cu o voluptate aproape sexuală zărvuiala politicească, schimbând măştile în permanenţă ca să poată fi doar el cel îndreptăţit să arate cu degetul.
         – Aşa este, domnule sindicalist, dar nici dumneavoastră nu eraţi preşedinte de sindicat. Rămâneam fiecare pe posturile noastre. Eu director la o societate comercială, iar domnia voastră muzeograf şi colaborator la cooperativa „Ochiul şi timpanul”.
         Apărătorul celor ce muncesc se preface a nu observa că i s-a arătat obrazul ca informator al securităţii, tocmai acum în prag de lege Ticu Dumitrescu, când o vorbă spusă-n vânt, dar nimerită-n plasa cui stă de veghe, te poate şterge definitiv de pe liste. Iar fără liste, viaţa nu mai are nici un chichirez, iar vocaţia de apărător al intereselor celor mulţi şi veşnic asupriţi nu mai face nici măcar cât lampa spartă din podul bunicilor.
         – Domnul Plosneac doreşte fair-play din partea tuturor, dar dumnealui este fair-play? Nu este… Cine-i permite să tropăie cu cizmele în viaţa omului? în virtutea cărui drept o face? Este revoltător ceea ce se întâmplă… Nu ştiu cine l-a ticăloşit aşa, că tot vorbeşte de ticăloşie. Cred că funcţia… Nu se poate colabora cu domnul Plosneac. Este un personaj cu totul exotic…
         Maidanezii, speriaţi de gâlceavă, se bulucesc spre treptele de marmură ale palatului administrativ şi încep să latre, neconvingător, spre ferestrele de la etajele superioare.

Carrte asi

         Conducătorul s-a înecat în propriul venin şi s-a prăbuşit într-un leşin pe treptele templului. Nu i se mai întâmplase niciodată aşa-ceva şi, de aceea, nu-şi putuse închipui că şi el este muritor, asemeni tuturor oamenilor. În consecinţă, când şi-a revenit din leşin, lumea i s-a părut ireală şi, crezând că, totuşi, a murit, păşi împleticit pe trepte spre intrarea în templul Istoriei. L-au întâmpinat gărzile înarmate, nişte făpturi asemeni heruvimilor pe care şi-i închipuie lumea, iar Conducătorul a îngenunchiat în faţa lor ca să se spovedească.
         – De ce îngenunchezi?, l-au întrebat gărzile.
         – Pentru că vreau să explic, să nu se creeze confuzii asupra guvernării mele… Preafericiţilor, pe mine m-au durut mereu genunchii… S-au străduit medicii să mi-i vindece, m-au îndopat cu hapuri şi m-au supus tuturor terapiilor cunoscute, dar genunchii au continuat să mă doară… Şi mi-a fost teamă pentru viitor, trebuia să-mi asigur un viitor uşor ca fulgul, ca să nu am de dus poveri pe umeri şi să mă prăbuşesc din cauza genunchilor… De asta am furat prin licitaţii trucate, prin lefuri necuvenite ca membru al unor inexistente consilii de administraţii, prin impunerea de taxe pentru protecţie politică şi printr-o mie de alte ticăloşii… Dar nu sunt vinovat, preafericiţilor, totul s-a întâmplat numai din cauza genunchilor…
         – Lasă vorba şi circulă, cetăţene!, s-au zburlit spre el gărzile de la intrarea în templu! Istoriei.
         – E adevărat, am călătorit prin lumea întreagă pe seama contribuabililor, dar tot din pricina genunchilor, pentru că m-am temut, preafericiţilor, că, mai târziu, n-o să mai pot merge…
         – Cetăţene, lasă vorba şi întoarce-te în lumea ta!, l-au îmbrâncit gărzile pe scări.
         De acolo, de jos, dintre nefericiţii pe care-i conduce, el continuă să se spovedească:
         – E adevărat că mi-am înşelat nevasta cu subalternele, dar am făcut-o din cauza aceloraşi genunchi inflexibili şi dureroşi…
         Trecătorii îl văd, îl aud, dar nu ştiu ce să creadă. Îl salută, totuşi, cu respectul datorat primului demnitar al ţinutului, apoi îşi văd de drum. Câtăva vreme, Conducătorul înregistrează apatic defilarea de saluturi, apoi pricepe că încă e viu şi că genunchii îl chinuie ca de obicei.
         – Trăiesc!, se bucură el, dar fără să fie sigur de asta.

 

Carte inima

         În politică, dominaţia se obţine numai şi numai prin luptă.
         – Preşedintele sindicatelor se bucură, în general, de respect din partea celor care nu l-au cunoscut îndeaproape, fandează dibaci Vanea Plosneac. Nu de mult, fruntaşul sindicaliştilor făgeţeni insinua că am încercat să-l numim consilier şef al Inspectoratului Ţinutal de Cultură şi prin această acţiune „diversionistă” urmăream decapitarea mişcării sindicale din Făgetina… Măi să fie! Chiar crede dumnealui că prim dregător peste instituţiile culturale ale unui ţinut ca Făgetina poate fi numit orice ştiutor de carte?
         – Păi, ce? Nu ştie? E intelectual, dom’le!, se mândresc liderii, pe bună dreptate, în vreme ce scot din buzunare şi de pe unde se mai întâmplă, cărţile şefului lor.
         Plosneac nu se lasă impresionai de vederea cărţilor. Lui nici nu-i plac cărţile de istorie, ci doar cele de poezie declamativă, pe care le şi memorează cu real talent. În clipa de faţă, ştie pe dinafară 18 675 923 729 versuri şi jumătate, dar, din păcate, cei cărora tocmai li se adresează nu par să aibă vreo predispoziţie lirică.
         – Acest ţâfnos lider de sindicat proclamă public că nu sunt de acord cu preşedintele Tirănescu. Dacă preşedintele sindicalelor a ajuns la asemenea insolenţe, o vină, trebuie să recunoaştem, purtăm şi noi, cei care, cu bună credinţă, i-am acordat mai mult credit decât i se cuvine. Am răspuns astfel la mai toate chemările ce ne-au fost adresate, participând la aşa-zisele analize cu liderii de sindical din unităţile economice „analizate”, care repede s-au dovedit a fi penibile întruniri, folositoare doar celor care le-au pus în scenă pentru a demonstra „plebei proletare” cât de grijulie este faţă de interesele ei aristocraţia sindicală.
         – Minciună, noi iubim proletariatul!, strigă cei 24 plus unu lideri sindicali, într-o deplină armonie, care se întinde pe două octave şi jumătate.
         – În dezarmonie cu tâlcul zicalei populare „dacă îi dai nas lui Ivan, el se urcă pe divan”, noi am dovedit o atitudine cooperantă faţă de preşedintele sindicatelor. Dânsul însă, influenţat de orgolii şi interese conjuncturale, sare mereu la creastă, fără să-i pese că prin actele sale nesăbuite poate produce victime… Nu-i nimic, căci va veni şi ziua în care cei ce urzesc mereu intrigi şi răutăţi se vor îneca în propriul lor venin. Amin!

Carte pica

 

         În fiecare clipă, tânjim şi ne vindecăm de tânjire prin sacralizarea domiciliului. Acasă înseamnă altarul intimizării a tot ceea ce există. Acasă reprezintă o identitate difuză, dar cea mai apropiată celei de om, o identitate pe care ne-o asumăm cu voluptate şi prin absolut toate formele de manifestare ale voluptăţii. Acasă e teritoriul în care nu au acces pericolele şi, tocmai de aceea, acasă nu mai avem de ce ne preface, de ce încerca să părem altfel decât suntem.
         Fiecare vârstă are teritoriul specific, revendicat şi hotărât al intimizării. Unei încăperi i se alătură altele, apoi curtea, gospodăria, drumul, localitatea, ţinutul, patria şi cerul de deasupra. Jucăriei i se alătură radioul, televizorul, cartea, tabloul, ziarul, biserica, sportul, politica, adică tot atâtea moduri de înstrăinare, de rupere, de retragere, de abţinere. De cele mai multe ori, aşa se întâmplă, adică tot ceea ce este menit să unească, să solidarizeze, dezbină oamenii si îi iniţiază în ură. Simultan, spaţiul deplinei intimizări, domiciliul, se abandonează, fără să observăm, minciunii, prefăcătoriei, auto-compătimirii.
         Odată cu primele înfrângeri şi cu deziluziile care le însoţesc, domiciliul se desacralizează şi se transformă în ascunziş, dar refuzăm cu disperare să observăm această nedreaptă metamorfoză. Dacă am avea curajul să conştientizăm realitatea, am dărâma casa aceea şi am ridica alta în apropierea altor munţi, în spaţiul altei spiritualităţi. Numai că e greu de presupus că există pe pământ vreun loc în care s-o poţi lua, mereu şi mereu, de la capăt. Câtă vreme nu ştim decât despre o singură naştere, nu ne putem iniţia în repetabilitatea începuturilor şi, deci, nu trăim libertatea decât ca iluzie, decât ca posibilitate de a ne manifesta între patru pereţi cu toate calităţile şi defectele noastre. Când şi pereţii ajung să ne strângă, pariem totul pe suflet şi ne trufim cu această nouă înfrângere, cu îngenunchierea în faţa dogmelor şi în faţa dogmaticilor vremurilor. Din clipa aceea, domiciliul nu mai înseamnă nici măcar un ascunziş, ci un straniu monument funerar prin care se învălmăşesc umbrele, ferindu-se din calea tălpilor care duc, de colo, colo, numai nelinişti. Din clipa aceea, în ferestrele casei numai Calea Robilor se oglindeşte.


pasărea şi clipa

 

Coperta mica

 

         La întâiul cântat al cocoşilor, oraşul îmbracă veşminte poleite, apoi se aşează tacticos la masa de scris pentru a-şi caligrafia mesajele adresate viitorimii.
        La al doilea cântat al cocoşilor, oraşul iese în stradă, respiră blajina răcoare a dimineţilor, apoi păşeşte hotărât în cotidian, bandajându-şi neliniştile cu speranţe.
        La al treilea cântat al cocoşilor, oraşul îşi adună în Agora băncilor din lemn putred, vopsit în galben, inteligenţele lui rostitoare şi începe să cugete cadenţat de parcă abia acum s-ar naşte pentru prima dală.
        Câtu-i ziulica de lungă, oraşul se anonimizează în Agora, îngenunchind supus la picioarele marilor bărbaţi ai zilei, care numai pentru binele cetăţii există.
        Dinspre veşnicie, viitorul iscodeşte cu priviri indiscrete şi se îndrăgosteşte definitiv şi iremediabil de marii agorieni ai prezentului. Pentru că toţi, dar absolut toţi, sunt de un altruism epopeic şi nu lasă clipită să le treacă prin carne fără a trage brazdă adâncă, în care să dea colţ patriotismul, spiritul comunitar şi veşnica preocupare faţă de prosperitatea naţiei.
        O dată la patru ani, şi încă în două reprize, oraşul recunoscător scoate în stradă afişele, icoane ale vrednicilor lui agorieni, determinând trecătorii de fiecare zi să se închine preasfinţiţilor binelui public, cu nedisimulată evlavie.
        – Cinste lor!, scandează imnic o anumită majoritate pietonală.
        – Osana, Nicanor Ţidulă, Mihai Metan, Ghiţă Poiană şi Mihai Bîtcă!
        – Osana, Vanea Plosneac, Adam Răiescu, Simion Cădelnic şi Bazil Piniuc!
        – Osana marilor luptători pentru binele public!
        Cuvintele, revenite în piatra vocaţiei lor ziditoare, se agaţă de ziduri, de paginile ziarelor, de scala aparatelor de radio şi se insinuează în conştiinţa publică asemeni mucigaiului. Deasupra lor, din rama geamului de sus al Palatului Administrativ, Nicanor Ţidulă presură peste creştetele aceleiaşi naţii pedestre petale de trandafir, cu gesturi ample, generoase, care-i îngăduie să-şi admire mâinile, atotputernicele şi magnificele lui mâini proprii şi personale, cu care struneşte dibaci, de mai bine de o veşnicie, frâiele putrede ale administraţiei ţinutale.
        Dinspre copacii din parc, câţiva guguştiuci trupeşi cobesc despre trecerea vremii, încătuşând cu ghearele eterna zbatere a sevelor.

Carrte asi

 

        Un oraş fără cuiburi, abandonat de cocori, de rândunele, de guguştiuci şi de grauri, un oraş condamnat ruinării, bântuit deja de lilieci şi de fluturi cât palma plugarului. Un oraş hăituit de ideologii şi jefuit sistematic în numele ideologiilor. O aglomerare de pietre şi lespezi, lespezi mari, pe care se dansează frenetic, furios, disperant.
        Sus, pe deal, s-au uscat pădurile şi morţii din morminte, urmând să se prăbuşească iarăşi pe pământ, în vremea ploilor diluviene ale ultimului sfârşit.
        Jos, în valea râului bezmetic, mileniile se despovărează de deşeuri, iar în aglomerarea aceea de despovărări prăsesc, deja, molimele vestitoare ale ultimului sfârşit.
        Până atunci, oamenii se zbat în apocalipsele vieţilor lor.
        Până atunci, oamenii abat asupra naturii un adevărat convoi de apocalipse.
        Pe străzile oraşului, vorbim despre vise, dar fără a visa, ci numai încercând să spulberăm singurătăţi.
        – Mâine, poimâine, îmi cresc copiii şi scap de griji!, declară fiecare trecător, fără să realizeze că, în curând, va muri singur.
        Câţiva, fericiţii, îşi scot nepoţii la plimbare prin parcuri şi scuaruri. Ei mai au de trăit, ei se prelungesc dincolo de dealul cu copaci şi cu morţi uscaţi, dincolo de valea fetidă a molimelor ce vor fi să vină.
        Cei care nu mai au pe nimeni se înghesuie în liniştea răcoroasă a bisericilor. Se simt atât de osteniţi, încât nu-i mai ispiteşte nimic: nici viaţa, nici Dumnezeu. Teama, aburul îngheţat al însingurării, le încleştează sufletele şi-atunci, ca să se elibereze de teamă, îşi îndreaptă faţa spre icoane. Idolatrizează icoana, ridică un zid între ei şi Dumnezeu. Idolatrizează propăvăduitorul, fac danii şi se simt, apoi, oarecum împăcaţi, de parcă l-ar fi miluit pe Dumnezeu şi ar fi primit talonul care să-i îndreptăţească să culeagă fructele raiului.
        Apoi vine vremea cinei şi cinăm.
        Vine vremea dragostei şi iubim sau facem dragoste.
        Vine vremea responsabilităţilor şi ne iniţiem în ură şi în singurătate.
        Vine vremea somnului şi ascultăm neliniştile de dincolo de naştere.
        Vine vremea, trece vremea.
        Cândva, vom muta povara de pe sufletele noastre.
        Cândva, o sa fie bine, pentru că trebuie să existe, totuşi, un echilibru.
        – Hei, voi, urmaşilor! Cinaţi, iubiţi-vă, iniţiaţi-vă, odihniţi-vă!… Vine vremea, trece vremea.

 

Carte inima

        Vanea Plosneac cunoaşte ca nimeni altul şi marea artă a sindicalismului nirvănesc, pe care îl răsuceşte pe degete cu voluptate, fără să-i pese prea mult de icnete sau de ovaţii. Dumnealui iubeşte pătimaş jocul de-a şoarecele şi pisica, iar pentru o astfel de îndeletnicire nu există mediu mai prielnic decât cel sindical.
        Cu ştabii sindicali, tribunul nostru ţinutal se poartă când mai cumplit decât Ivan cel Groaznic, când mai blajin decât înţeleptul Solomon, pe care el singur, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, şi l-a ales drept model de viaţă politică. În consecinţă, izbucneşte imprevizibil:
        – „Există pentru toţi loc sub soare”, scrie Cartea Sfântă. Şi eu cred în acest adevăr. În Organizaţia Ţinutală Nirvana a Partidului nu vor avea loc „încăierări” pentru ocuparea locurilor eligibile, pe listele electorale. Şi chiar dacă ar fi să acceptăm o astfel de ipoteză, prin cunoscuta ipoteză a reducerii la absurd, atunci va intra în rol, cu întreaga-i autoritate şi intransigenţă antrenorul. În lotul de bază al fiecărei formaţiuni politice vor intra jucătorii aflaţi în formă maximă, cu mare priză la public, apţi să câştige competiţia. Alte reguli nu cunoaştem şi, chiar de cunoaştem, nu le acceptăm.
        Măreţ bărbat între trecătorii de rând este, în clipa aceasta, Vanea Plosneac!
        Seamănă, în vecinătatea băncii galbene, care trosneşte din încheieturile putrede, cu Colosul din Rodhos şi, de fapt chiar şi este Colosul politicii noastre ţinutale, la care toţi caută cu teamă, cu respect, ba chiar cu speranţă şi cu idolatrie.
        Şi dacă toţi o fac, de ce ar avea ezitări tocmai bieţii sindicalişti-şefi?
        Pentru că i-a târnosit Plosneac de le-au mers fulgii?
        Aş, târnosirea este regula jocului politic, adică unul supune, iar ceilalţi se îndeasă la resturi, după ce s-a îndestulat stăpânul.
        Drept urmare, la începutul anului de graţie 2000, şefii sindicalişti îşi reanalizează gândurile lăuntrice, le poziţionează în istorie şi decid:
        – Partidul plosneacilor este, într-adevăr, un partid naţional şi se dovedeşte pe deplin social democrat!
        Departe, în primăvara reală, stejarii cei vechi ai Nirvanei se trezesc asaltaţi, pe neaşteptate, de piţigoi, nişte păsări ciudate, cărora li se mai zice şi gaiţe de stejar, pentru că în ramurile stejarilor îşi fac cuiburi.

Carte romb

        Purtăm numai vina ignorării ferestrelor. Alte vini nu există. Există numai obloanele, începând cu cele zece porunci.
        – Dumnezeule, cum îl înduri?!, îl aud protestând pe sacerdotul care-mi ascultă gândurile, dar numai până acolo, până unde poale el să priceapă.
        Cele zece porunci au fost constituţia adolescenţei popoarelor, apoi s-au transformat în obloane. Zadarnic există ferestre, dacă uiţi obloanele trase.
        Apoi, şi mai întunecate, şi mai nepătrunse, s-au lăsat peste ferestre calendarele cu sfinţi şi despotismele cinstirii memoriei lor.
        – E prea mult!, strigă sacerdotul, astupându-şi urechile. Aici, trebuie să fie lucrătura necuratului sau a scârbavnicilor sectanţi!… Doar stă scris să cinstim iluminătorii…
        Nu-i poţi cere sacerdotului să priceapă că iluminător înseamnă fereastră şi că sărbătorile au fost create pentru oameni şi nu invers. El poartă lanţurile zornăitoare ale dogmelor şi nu face nici un efort să se lepede de trufia de a se considera unicul stăpânilor al adevărului.
        Cândva, vom şti cum i-ar fi plăcut bunului Dumnezeu să-l cinstim.
        Cândva, vom afla că, indiferent cum anume l-am cinstit, va fi fost pe placul său.
        Dumnezeu e unic, numai vanităţile noastre pământeşti ne dezbină.
        Undeva, pe creasta Mestecănişului, departe de lume, trăieşte un om, care, în aproape o viaţă, nu şi-a amintit de Dumnezeu decât de trei ori, dar fără a se închina vreodată.
        Omul acela nu rupe o frunză, decât dacă trebuie să-şi astupe o rană, nu vânează, decât dacă îi este foame.
        De când se ştie, el doar contemplă frumuseţea din jur şi e fericit.
        Când îi mai rămâne timp, îngrijeşte mormântul comun al eroilor primului măcel planetar, cinstindu-i şi plângându-i, în felul lui, pe toţi cei care au murit acolo, în munţi, pentru patriile lor îndepărtate.
        Nu s-a pedepsii cu singurătatea, ci s-a născut acolo şi s-a obişnuit. Când va muri, cu trupul lui se vor hrăni sălbăticiunile, iar lui i se pare nefiresc să se întâmple aşa.
        Ce se va întâmpla, însă, cu sufletul lui?
        Dacă aş încerca presupuneri, ar fi ca şi cum aş da cu piatra.
        În definitiv, cine mă îndreptăţeşte să-l judec?
        În definitiv, cine vă îndreptăţeşte să-l judecaţi?
        Ai!, şi ce fericiţi am fi fost, totuşi, de-a lungul istoriei, dacă ni s-ar fi dăruit, prin naşteri, harul lipsei lui de trufie!…


pasărea şi clipa

 

Coperta mica

 

         O haită de maidanezi gălăgioşi spulberă, pentru o clipă, liniştea vizionară a Agorei, dar, din fericire, câinii trec, iar politica militantă rămâne. Rămâne să încânte spiritualiceşte sufletul liderului sindical, care îşi fixează privirile pe chipul de bujor veştejit al tribunului Plosneac şi care tremură de emoţie, o emoţie vie şi perceptibilă, care nu poate scăpa nici măcar oratorului, care continuă şi mai avântat:

        – Lăsăm, în continuare, porţile deschise oamenilor de calitate cu care ştim că va trebui să înfăptuim politica Partidului după câştigarea alegerilor…

        Într-adevăr, porţile Partidului şi alte tuturor partidelor, galbene ca şi băncile din cel mai mic parc al oraşului, stau larg deschise, iar lumea politică circulă, intră-iese, caută, află ce-i trebuie sau pleacă mai departe.

        Leafa lunară a unui consilier local sau ţinutal este de minimum două milioane lei, pentru participare la o singură şedinţă lunară de consiliu, aşa că reorientările ideologice se produc rapid şi conform legilor implacabile ale dialecticii.

        „Doamne, de n-ar zice iar că-s rozaliu ca un purceluş abia înţărcat!”, se frământă, tot lăuntric şi asemeni oricărui personaj dintr-un roman cu chichirez, liderul de sindicat, ascultându-l pe orator cu sufletul dezbinat între ură neputincioasă şi respectuoasă evlavie.

        – Acceptând înrolarea sub un stindard, am dobândit calitatea, ca să spun aşa, de „ofiţer” al Partidului, continuă Vanea Plosneac, fără să observe că în jurul băncii lui galbene, care deja scârţâie din încheieturile putrede, s-au adunat mai toţi maidanezii oraşului. Ca politician sunt adeptul unui percept în afara moralei creştine: Să răspunzi cu forţă răului, altfel eşti răspunzător pentru extinderea lui.

        De parcă ar pricepe ceva, maidanezii se trag cu un pas îndărăt şi mârâie subţire.

        – Iubesc şi admir, de când mă ştiu, oamenii vrednici şi cinstiţi, care, în viaţa lor, reuşesc să îmbogăţească zestrea de valori, cu care specia noastră umană îşi asigură necontenit progresul.

        La capătul aleii, Dragoş, nebunul oraşului, se opreşte, ridică piatra şi o zvârle spre piţigoiul care trece în zbor chinuit pe deasupra urbei.

        Maidanezii, atenţi la tot şi la toate, urmăresc să vadă dacă piatra doboară pasărea, apoi cată cu priviri lacome spre politicianul care vorbeşte trecătorilor.

 

Carrte asi

 

        Prin religii, prin patrii şi prin etnii, oamenii renunţă, fără să vrea, la unica lor identitate reală. Se strâng, grupuri-grupuri, participă la ceremonii şi acceptă identitatea mistică a participării la spectacol. Apoi, nu mai au de ales, trebuie să trăiască după regulile stabilite acolo, unde s-au adunat prima oară pentru a încerca să înţeleagă împreună. Deprind un anume limbaj şi îşi imaginează doar între limitele acestuia. Visează, nădăjduiesc şi există între aceleaşi limite. Cine încearcă evadări este izgonit, ca să nu primejduiască aparenta ordine a convenţiilor comunitare, numite religie, patrie, etnie.

        Valorile tradiţionale ale umanităţii înseamnă tot atâtea îngrădiri pe care omenirea le-a acceptat, de dragul unei autosugestionate împăcări cu sine. Valorile tradiţionale ale umanităţii sunt, de fapt, jaloanele incapacităţilor ei.

        Odată cu trecerea timpului, odată cu inventarea roţii, legilor şi destinului, oamenii şi-au modificat înfăţişarea şi sunt asemeni idolilor ocazionali, idolatria devenind, încetul cu încetul, principala caracteristică a vieţii pe pământ.

        –   Prostii!, protestează aproapele meu, apoi vorbim despre ale noastre.

        –   Ai auzit, continuă el, că în Helsinki s-a comis, în luna iunie a anului 2001, o singură infracţiune? Închipuie-ţi că un tânăr biciclist a rulat pe trotuar şi i-a cerut unei bătrâne să se ferească din calea lui!…

        Străluceşte de satisfacţie chipul aproapelui, de parcă lui i s-ar datora absenţa criminalităţii în oraşul Helsinki. Îl las să se bucure, în definitiv, costă atât de puţin să-ţi bucuri aproapele. Fericirea lui constă doar în a nu fi contrazis.

        – Şi încă una: americanii vor folosi clonarea în tratarea bolilor de oase, a infirmităţilor şi handicapurilor fizice!…

        Străluceşte de mândrie aproapele meu şi nu costă nimic să-i amplifici fericirea doar prin simplul gest de înclinare a capului. Aprobarea îi dezlănţuie optimismul, iar aproapele meu încearcă o beţie a sufletului atât de molipsitoare încât şi eu ajung să mă simt mândru de inexistenţa criminalităţii în oraşul Helsinki şi de uriaşele progrese realizate de cercetarea ştiinţifică americană.

        Ne strângem mâinile, apoi pornim fiecare înspre altă direcţie, pentru a duce oraşului veşti încurajatoare şi a-l elibera de angoase.

 

Carte inima 

 

        Liderul de sindicat, care nu pierde nici o ocazie de a se afla la timp în Agora, simte că se sufocă de indignare în faţa excesului de demagogie, aşa că foloseşte, iarăşi, spray-ul de astm, dar fără să înregistreze vreo uşurare. Se simte bietul de el atât de strivit între sediul sindicalelor şi palatul administrativ, încât ar lua-o la fugă spre unde o vedea cu ochii, dar e prea inteligent ca să o şi facă.

        El ştie că e suficient să se ridice de pe banca vopsită în galben şi, imediat, pe scândura liberă, se aşează altcineva.

        Tot aşa şi în politică: cum te ridici, cum se aşează altul, aşa că-i musai să-ţi reconsideri poziţia să cauţi şi să te faci necesar altundeva.

        Până mai ieri, sindicalistul a fost democrat, dar democraţii l-au dezamăgit profund şi tragic, dându-i de înţeles că, în legislatura care urmează, nu va mai fi desemnat pentru un loc eligibil în Consiliul Ţinutal.

        Fără loc eligibil, democraţia nu face nici doi bani, aşa că bietul lider s-a văzut obligat să înceapă tatonări disperate pentru identificarea unui alt loc eligibil pe listă.

        În zilele care au urmat, a avut o întâlnire discretă chiar şi cu Stelian Săcureanu, o întâlnire care i-a umplut sufletul cu atâta speranţă încât, vreme de o lună, n-a mai avut nevoie să folosească spray-ul contra astmului.

        Îi era suficient să iasă în părculeţul cu bănci galbene, în Agora zilei, şi să zică:

        – Ţara, domnilor, se află în pericol de a fi federalizată. O să-mi asum eu responsabilitatea păstrării integrităţii ei, slujind cauza unui partid autentic naţional!

        În clipele acelea, liderul era magnific.

        Semăna, cumva, cu tribunii naţionali de altădată, mai ales dacă îi priveai imaginea oglindită în geamurile discret fumurii ale băncii de peste drum.

        Din păcate, Slelian Săcureanu pare să fi uitat de el imediat şi-atunci imaginea tribunilor naţionali a prins să se estompeze, să se dilueze încet-încet, şi-abia după prima ploaie imaginea reflectată în geamurile largi ale băncii a prins iarăşi contur, dar un alt contur, amintind în mod straniu de Vanea Plosneac, care şi el e un tribun al adevăratului sentiment naţional, din moment ce a declarat, cu diverse ocazii, că religia lui este Făgetina.

 

Carte trefla

 

        Dincolo de fereastră, eterna zbatere a sevelor numără anotimpurile, presurând asupra oraşului nostalgii de pripas. Dincolo de copaci şi de gardul din sârmă ghimpată, care-i desparte, pentru totdeauna, copilăria de adolescenţă şi de restul vieţii, rătăcesc nostalgiile adevărate, profunde, clătinătoare.

        Bărbatul aparţine oraşului acesta, anotimpurile acestui oraş îi înfăşură singurătatea.

        Dincolo de păduri şi de sârmă, i-au rămas doar copilăria, o soră şi toate mormintele străbunilor. De aici până dincolo e cale de aproape jumătate de veac şi o înşiruire de dealuri domoale, pe care le poţi păşi în cel mult o jumătate de zi, dacă ai avea cum răzbate printre armele grănicerilor şi prin gardul ghimpos care-ţi împarte viaţa în două.

        Grănicerii sunt pioni pe tabla de şah a Istoriei, iar gardul – expresia vrăjmăşiilor ei primitive. Ca să dispară, ar fi suficient să ne abandonăm înstrăinările şi să ne rupem de dogme, ceea ce este imposibil, pentru că Istoria nu poate exista fără înstrăinări şi fără dogme.

        După aproape o jumătate de veac, într-o clipită blajină a omenirii, bărbatul păşeşte liber spre punctul cardinal al copilăriei sale. Ajunge într-un sat, care nu mai este al copilăriei, şi întreabă, din poartă, în poartă, de fata lui Gătej, cel bejenit în sudul Bucovinei, dar oamenii tineri ai satului nu-şi mai amintesc de vremurile bejeniei şi nici de victimele lor. Doar bătrânii mai tezaurizează astfel de întâmplări.

        În sat, există un singur om bătrân, o femeie sleită de doruri tainice şi care nu poate închide ochii, pentru că localnicii nu reuşesc să-i aprindă lumânarea cea bună, care să o călăuzească în lumea cosmică a împăcărilor depline.

        Străin, în satul naşterii sale, bărbatul cercetează colbul drumului şi, deodată, regăseşte urmele desculţe ale copilului de odinioară. Calcă pe urme de parcă ar vrea să se recupereze pe sine şi să-şi mute, apoi, naşterea în oraşul celorlalte trăiri.

        Durează recuperarea urmelor, până în uşa unei case bătrâneşti durează recuperarea urmelor.

        Când apasă pe clanţă, lumânarea din sfeşnic se aprinde singură, poleind încăperea într-o lumină mângâietoare.

        – Te-ai întors, Constantine!, murmură glasul femeii de dincolo de aproape o jumătate de veac.

        Departe, în templul Istorie, se încheagă prima ei lacrimă.


pasărea şi clipa

 

 Coperta mica

 

         În zilele în care oamenii de afaceri vin să-şi dea obolul pentru cauza partidului, Nicanor Ţidulă se simte excitat ca un adolescent la primul bal din viaţa lui.

        – Cât?, întreabă el nerăbdător şi stăpânit de o ciudată stare erectivă.

        – Cinci mii de dolari, răspunde clientul partidului, înfăţişând vederii un plic nesigilat, în deschizătura căruia steclesc prăzuliu bancnotele tipărite peste Ocean.

        – Prea puţin! Cu banii ăştia, riscăm să pierdem alegerile şi te ştergi definitiv pe bot de câştigarea licitaţiilor!, ameninţă, într-o doară, Ţidulă, iar omul de afaceri intră într-o panică aproximativă, dar cât se poate de reală.

        – Aş mai putea adăuga ceva, dacă mi se reeşalonează datoriile către stat…

        – În regulă, se face! În clipa de faţă, interesul prioritar al statului suntem noi şi cauza noastră… Aşteaptă, niţel, în antecameră!… Trebuie să mă consult cu cine-i îndreptăţit să decidă…

        Când clientul iese, Nicanor Ţidulă formează un număr de interior şi ordonă să vină la el o funcţionară oarecare, pe care o aşteaptă ca un pândac în imediata vecinătate a uriaşei uşi capitonate a cabinetului.

Subalterna, tânără, nurlie şi fără prejudecăţi, ştie la ce trebuie să se aştepte în anume zile ale săptămânii, aşa că intră în încăpere gata pregătită pentru a fi posedată furios şi pedestru de năbădăiosul ei şef. Cu cât este chemată mai des, cu atât cresc şi şansele de promovare şi de salarizare corespunzătoare, în semn de recunoaştere a incontestabilelor ei merite profesionale, pe care le exercită, vremelnic, doar în biroul dominant al administraţiei.

        Când osteneşte, Nicanor Ţidulă îşi aprinde, satisfăcut, o ţigară şi, în vreme ce pufăie îndesat, iar juna funcţionară îşi aranjează, cât de cât, ţinuta, cere să fie chemat omul de afaceri care-i mai datorează o tranşă din obolul destinat cauzei partidului.

        – Uite ce-i, am chibzuit, m-am sfătuit cu cine trebuie şi am decis că interesele statului cer să-ţi amâni datoriile către stat!, declamă el printre pufăieli ostenite, apoi, după ce pune şi al doilea plic în buzunar, ordonă simplu: Următorul!…

        Prin birouri obscure şi plicticoase, june funcţionare intră în alertă, presimţind că se apropie o nouă promovare şi o altă mărire de salar.

 

Carte trefla

 

        Pe seama Istoriei, s-au construit mituri, adică amăgirile care justifică suferinţele, abuzurile, dezbinările, şi crimele. Eu am trăit Istoria de la capăt şi până aici, am trăit şi am murit de atâtea ori pentru capriciile ei, încât n-o mai pot îndura şi vreau să trăiesc, măcar acum, aşa cum simt nevoia să trăiesc, între cele două naşteri, de la un capăt şi până la celălalt ale vieţii acesteia.

        Aveam, undeva pe pământ, într-o poiană uitată, câţiva stupi de albine. Trăiam, apoi a venit călăreţul şi mi-a cerut mierea stupului şi carnea vânatului. I le-am dat şi am continuat să trăiesc.

        Şi a venit iarăşi călăreţul, să-mi ceară să lupt alături de el, pentru că ar fi venit duşmanii şi că duşmanii aceia au să-mi ia mierea stupilor şi carnea vânatului.

        – Ori ei, ori dumneata, pentru mine-i tot una. Se vede treaba că aşa-i construită lumea aceasta şi că mereu se va găsi cineva care să-mi ceară mierea şi carnea…

        Am fost slab, atunci, şi l-am urmat, tot aşa cum l-au urmat şi bărbaţii din poienile acelor munţi, păduri şi ape. Ne-am luptat voiniceşte, până am simţit usturimea fierului ascuţit, apoi am murit pentru prima dată, din capriciul Istoriei, căci n-am avut inimă rea să izbesc cu piatra sau cu fierul şi să curm viaţa unui seamăn. Când m-am întors, printr-o nouă naştere, în poiana cu stupi, urşii îmi sfărâmaseră stupii, iar sălbăticia îmi şi înşfăcase poiana.

        – Nu-i nimic, o să urc mai înspre inima muntelui, acolo unde nu va răzbi nimeni să-mi ceară mierea stupilor şi carnea vânatului…

        Câtăva vreme, am trăit fericit, departe de Istorie şi de obligaţiile faţă de ea. Apoi, a venit, iarăşi, călăreţul, mi-a luat mierea, carnea şi mi-a cerut să cred în sacralitatea lui şi în legile lui. Am fost slab şi am cedat. De atunci, călăreţul nu mai osteneşte să-mi ia totul, chiar şi viaţa, chiar şi cealaltă naştere, cea de după viaţa de care eram conştient. Oriunde m-aş fi mutat, printr-o nouă naştere, tot mă afla călăreţul acela apocaliptic şi, purtând alte haine şi arme, alte legi şi cuvinte, nu ostenea să-mi ia totul, în vreme ce eu mă sleiam şi abia dacă îndrăzneam să mă mai nasc încă o dată.

        Închinările mele atât de des repetate se numesc tradiţie, iar vrăjmăşia neostenită a călăreţului – Istorie. Cam ăsta-i tâlcul vieţii, oameni buni!…

 

Carrte asi

 

        Discursurile celui mai straşnic politician zonal farmecă, întotdeauna, chiar şi atunci când contrariază, printr-o sensibilitate poetico-patriotică băştinaş-homeriană:

        – Îndrăgesc nespus de mult tot ceea ce a creat frumos şi magnific natura în tainica-i lucrare de milenii la rând. Mă copleşeşte „cerul verii străveziu” din satul copilăriei mele, Pungeasca, comuna Grădiniţa, dar şi fluieratul vântului hai-hui în iernile năprasnice ale acestei mirifice aşezări făgetene, atestată de pe vremea lui Bazil Wolf şi propusă de arhitecţi obedienţi, aflaţi şi astăzi pe scaune de comandă, pentru dezafectare…

        –  Jos Bazil Wolf! Jos ruralii şi restitutio in integrum!, strigă, apropiindu-se solidari, cei 24 de membri de sindicat cu funcţii de conducere, care şi-au urmat liderul ţinutal în Partid.

        – Nu-i vorba de Bazil Wolf, pe care-l ştiţi voi!, precizează liderul, şi-atunci cei 24 de membri-şefi ai sindicatului Partidului se luminează la chip şi izbucnesc, instinctual şi tradiţional, în alte urale la fel de avântate:

        –  Trăiască Bazil Wolf! Trăiască ruralii şi restitutio in integrum!

        Speriaţi de larmă, maidanezii încep să latre îndrăcit şi nu se potolesc până nu se aude, iarăşi, vocea calmă şi înţeleaptă a liderului politic ţinutal:

        – Sunt om şi nimic din ceea ce este omenesc nu îmi este străin. Tatăl meu, Victor Plosneac, domiciliat în satul Pungeasca, comuna Grădiniţa, veteran de război, m-a povăţuit să urmez pilda biblicului împărat Solomon, rugându-l pe Bunul Dumnezeu să-mi ofere înţelepciune şi nu avere…

        –  Trăiască monarhia! Jos republica lui Tirănescu!, izbucnesc cei 24 de sindicalişti, când aud că trebuie să-1 urmeze şi ei pe biblicul împărat Solomon.

        Strigătul sindical unitar, dar care gafează pentru a doua oară într-un răstimp atât de scurt, îl deranjează teribil pe marele bărbat politic al urbei.

        – Este cât se poate de trist, zice domnia sa cu nedisimulat sarcasm, că după dictatura proletariatului în tânăra noastră democraţie s-a instaurat dictatura sindicală, căreia i-a fost foarte uşor să se înrădăcineze, având în vedere că fondul de cadre, alcătuit din lumpenproletariat, a rămas acelaşi…

        – Lupmen eşti tu, bă!, nu se poate abţine un lider din cei 24, dar şeful politic nu îl ia în seamă.

 

Carte inima

 

        Singur, numai clopotul vorbeşte trecătorilor, spulberând nelinişti dintr-o zare în alta.

        Cumplită unealtă e clopotul, neînduplecată tortură e sunetul lui dogit, vegheat îndeaproape şi la fel de duşmănos de ceasornicul vechi al turnului singurătăţii.

        Fericiţi sunt cei care nu aud clopotul şi ceasornicul, dar şi mai fericiţi sunt trecătorii care le ignoră pentru că au de trăit şi sunt conştienţi de asta!

        Mai aproape, dar la fel de stranii, stau balcoanele singurătăţii, mereu aglomerate de cetăţeni mai lacomi decât fiarele, mai neîndurători decât trecerea timpului şi mai cumpliţi decât cumplitul dangăt al clopotului.

        În preajma balcoanelor singurătăţii, se înşiruie balcoanele oamenilor care trăiesc, în linişte, dimineţile, zilele, înserările, nopţile, şi îşi aud sufletele cântând la lumina stelelor.

        E superb oraşul acelor balcoane, iar oamenii, cântând sub spuza luminii, par croiţi şi chiar sunt croiţi după chiupul şi asemănarea lui Dumnezeu.

        Când se aud clopotele şi când ceasornicul le prelungeşte ecoul, vraja se sparge, iar Dumnezeu îşi întoarce chipul îngândurat spre cealaltă zare a Universului. În absenţa Lui, căutăm un alt punct de sprijin, ridicând ochii spre clopote, spre ceasornice şi spre balcoanele singurătăţii.

        – În numele Domnului, căiţi-vă!…

        – În numele Patriei, înduraţi!…

        – În numele Neamului, sacrificaţi-vă!…

        – În numele Graiului, urâţi-vă!…

        – În numele Viitorului, risipiţi-vă!…

        Rând pe rând, mai duşmănoase decât dangătul clopotului şi cadenţele buimace ale ceasornicului, se aud poruncile din balcoanele singurătăţii, iar trecătorii le îndeplinesc cu o cuminţenie incredibilă, de parcă iniţierea în însingurare ar însemna lotul pentru ei şi pentru cei care vor veni după ei.

        Generaţie după generaţie, trecătorii se căiesc fără să fi păcătuit, îndură fără să aibă de ce, se sacrifică la fel de inutil, urăsc şi se risipesc în anonimatul uriaşei pieţe a templului Istoriei.

        Deasupra lor, într-o ameţitoare plutire, păsările zvâcnesc din aripi cernite, poate a moarte, poate a pustiu, poate a nedumerire.

        Deasupra lor, ba încă şi mai sus, dincolo de păsări şi de
nedumerire, clipesc stele umede, aşteptând clipa în care, prin cântec,
omul pare croit şi chiar este croit după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu.


pasărea şi clipa (2)

 

Coperta mica

 

         Vrednicul senator Kolea Drojdiuk se iveşte târziu în Agora, însoţit, ca de obicei, de liota câinilor fără de stăpân, cărora le împarte felii groase de salam, tăiate cu brişca şi cu superbă generozitate dintr-un baton care se iveşte ţanţoş din buzunarul raglanului.
        – Bre jabracilor, zice el spre aglomerarea politicească, e timpul să ne gândim la slujirea ţării şi să batem nişte medalii pe care să le împărţim cui o fi vrednici să le poarte!…
        – Medalii? Ce fel de medalii? La ce ne trebuie nouă medalii?, se nedumereşte brusc şi triplu Nicanor Ţidulă, simţind că iar e rost de cheltuială inutilă din fondurile secrete ale fundaţiilor umanitare ale partidului.
        – Iacă-aşa că ne trebuie, ca să vadă alegătorii că mi-s haiduc viteaz ca Sandu Machidon şi înţelept ca prefectul Solomon!
        – Medalii pentru toţi şi pentru fiecare?, întreabă timid liderul sindical.
        – Pentru toţi ai noştri, desigur, bisău’ vostru de jabraci!… Da’ scumpe şi poleite cu aur, ca să ia faţa şi să aducă voturi cu sacu’…
        – De voturi ne ocupăm noi, organele!, se precipită, plin de solicitudine, generalul Nanău.
        – Brava!, se bucură Drojdiuk, apoi se adresează lui Ţidulă: Să nu cumva să-l uiţi de la o medalie, Nicanoare!
        E prea mult, e din cale afară de mult, aşa că generalul se fâsticeşte ca o fată mare:
        – Merit eu atâta nobilă recunoştinţă?
        Drojdiuk flutură, plictisit, din mână, iar potăile tresar animate de lacomă speranţă.
        – Generale, în democraţie nimic nu se merită, dar se obţine!…
        – Mă opun categoric!, se face auzit, anapoda, glăsciorul unui reprezentant al opoziţiei.
        – De ce? Nu vrei să porţi şi dumneata o medalie ca Sandu Machidon şi ca prefectul Solomon?, se nedumereşte Drojdiuk, iar opozantul se îmbujorează de plăcere.
        – Vreţi să spuneţi că v-aţi gândit şi la mine!?, îngaimă el cu glas pierii
        În secunda următoare, consensul se realizează în Agora, iar epoca medaliilor debutează, pe seama bugetului, triumfal şi cât se poale de costisitor.

Carrte asi

        O carte încă nescrisă se prăbuşeşte pe podelele templului, înspăimântând păsările care fâlfâie uriaş din aripi înspre vitralii.
        – Ce-a fost asta?!, auzim dinspre păsări. Cine-şi permite să ofenseze astfel înalta Instanţă a Istoriei?
        – Martorul Nichiforeanu… Şi-a scăpat sufletul pe podele, risipindu-l în toate cuvintele care-l compun…
        Fâlfâie aripi prin negura templului, apoi se face tăcere, o tăcere cu podele crăpate.
        – Să măture cineva! Să adune cineva cuvintele şi să le arunce pe treptele templului! Aici nu avem nevoie de cuvinte. Şi nici de suflete.
        E frig, un frig viscolit, care încheagă cuvinte pe podelele tăcerii.
        – În noaptea de 17 spre 18 iunie 1951, au apărut, în satele din Banat, în care se refugiaseră bucovinenii şi basarabenii, miliţienii şi, pe bază de tabele care erau întocmite din vreme, s-a făcut dislocarea oamenilor. La miezul nopţii, s-a dat ultimatumul fiecărei familii ca, în maximum două ore, să fie gata de drum. La fiecare casă au fost lăsate câte două santinele dotate cu armament de război… Apoi, am fost urcaţi în vagoane şi duşi, sub escortă militară, înspre alt întuneric. Timp de o săptămână, n-am ştiut unde vom fi duşi, apoi s-a răspândit zvonul că, deşi fuseserăm destinaţi Siberiei, vom fi deportaţi în Bărăgan. După o veşnicie, trenul a oprit la Perieţi, lângă Slobozia Veche, de unde am fost conduşi pe un teren complet gol, parcelat în loturi de 2.400 metri pătraţi. Existau, acolo, o mulţime de ţăruşi, cu plăcuţe din scândură, pe care erau scrise numere de ordine. În jurul nostru, roiau miliţieni călări, care se grăbeau să ne repartizeze fiecărei familii câte un ţăruş. Familia şi ţăruşul. La ţăruşul numărul unu – familia Bîgu Ştefan, un basarabean care a murit, între timp, şi a cărui soţie trăieşte, şi acum, în satul care, de atunci, avea să se numească Fundata. Urma, apoi, la ţăruşul numărul 2, familia Chircu, familia Pocotilă – care mai locuieşte, şi acum, acolo, apoi foarte multe familii de bucovineni. Frunză, Socolescu, Ionaşcu, Hariton – din care provine Mircea Hariton, fost director în Consiliul Judeţean, Nichiforeanu, Bejan, alţi Frunză, Luchian, alţi Ionaşcu, Vlad şi aşa mai departe…
        Rând cu rând, cuvintele se rostogolesc afară, pe treptele templului înaltei Instanţe a Istoriei.

Carte trefla

        Senatorul Kolea Drojdiuk, gras, masiv, posesor al unui admirabil mers târşit, frumos ca un crai în raglanul de culoarea oţelului, trece mândru spre centrul oraşului, lăsându-se admirat, la ceas de preumblare, de mulţimea alegătorilor.
        – Îs brava, bisău’ meu!, cugetă şoptit vrednicul parlamentar, cu binecunoscuta-i modestie.
        – Domnule senator!, se apropie de el, plin de speranţă, un bătrân, cu un manuscris voluminos în mână. Sunt editorul Plămadă… Am, aici, manuscrisul singurului nirvănean recunoscut ca Erou al Umanităţii… Dacă ne-aţi ajuta să-l edităm…
        – Hm!… Şi ce-a făcut ăsta de-i atât de erou, mă?
        – A salvat oameni, domnule senator! Mii şi mii de oameni…
        – Şi? Eu, care-s senator, nu tot asta fac? Ce mare scofală să salvezi oameni!?…
        Ridică din umeri a nedumerire, apoi pleacă mândru spre ale lui, iar lumea, în trecere prin oraş, întoarce capul, privindu-l cu o schiţă de zâmbet.
        – Domnule senator!, îl acroşează, atunci, poetul care-i scrie, de regulă, articolele electorale. Mi-aţi promis sprijin în editarea ultimei mele cărţi, pe care, în mod respectuos, sunt gata să v-o dedic…
        Luat pe nepregătite, Drojdiuk îşi scarpină îndesat, dar la întâmplare, anumite părţi ale impozantei sale corpolenţe, apoi se stropşeşte spre potăile care-i calcă, la fel de pofticioase ca întotdeauna, pe urme:
        – Zât, javrelor!… V-ajunge!… Ţara trece prin momente grele şi de austeritate economică!…
        – Şi cu volumul meu cum rămâne, domnule senator?, întreabă poetul cu o ultimă fărâmă de speranţă.
        – Ia de la bogaţi, poete! Urmează-mi exemplul şi fii haiduc, luând de la bogaţi cât îţi trebuie!
        Rămas doar cu singurătatea câinilor fără stăpân, care-l împresură vâscoasă, poetul cată lung şi hămesit spre intrarea restaurantului „Gloria Partidului”.
        – Poate mai discutăm la o cafea, domnule senator!, zice el cu glas biblic, de închinare.
        – De ce nu!, se bucură Drojdiuk de companie. Că doar cafeaua e jertfa partidului la temelia europeană a culturii noastre naţionale!
        Prin oraş se răsfaţă o zi albă şi strălucitoare ca o carte încă nescrisă.

Carte romb

 

        Presimţind că se apropie ora astrală a neamului, bărbatul urcă treptele templului şi se opreşte foarte aproape de uşă. Ezită să intre, stă îngândurat de parcă şi-ar reinventaria sufletul, apoi întoarce părelnic doar capul şi rosteşte înspre munţi şi altare străvechi:
        – Când, ca în Bucovina şi în condiţiile speciale din Bucovina, cu o majoritate de străini culţi şi bogaţi, stăpânirea noastră, a neamului băştinaş, se restabileşte, el are datoria de a se ridica, prin uriaşe sforţări, la situaţia predomnitoare în muncă şi în cultură, fără care dominaţia lui e o simplă formă, supt care se poartă, întărindu-se zilnic, alte interese… Acolo, la dumneavoastră, România Mare nu e o Austrie mică, aceasta s-o înţeleagă oricine şi s-o înţelegem şi noi, cu toate obligaţiile ce impune această înţelegere… Austria a putut stăpâni, prin calităţi şi puteri pe care nu le avem şi printr-un prestigiu tradiţional care ni lipseşte. România nu se poate sprijini nici măcar pe combinaţii de politică externă, ci numai pe valoarea etnică a neamului românesc…
        Noi, trecătorii spre niciunde, ne privim ceasurile, dar uităm să le potrivim după ora aceea astrală, deşi bărbatul din faţa templului se întoarce spre lume şi avertizează sonor:
– Cărturari şi oameni politici, a uita aceasta ar fi mai rău decât o crimă; ar fi o sinucidere stupidă!…
        – Cine e şi ce vrea omul acela?, întreabă, atunci, unul dintre noi, trecătorii spre niciunde.
        – De ce nu-şi vede de ale lui, că doar porţile templului înaltei Instanţe ale Istoriei sunt larg deschise?, întreabă altcineva dintre noi, trecătorii spre niciunde.
        Îmi aprind o ţigară. Suflă vânt dinspre munţi şi trebuie să mă opresc pentru a proteja flacăra în căuşul palmei. Distrat, privesc, peste marginea flăcării, spre bărbatul înalt, incredibil de înalt, din faţa porţilor deschise ale templului. Îl văd păşind spre negura înlăuntrului, în clipa în care o voce de dincolo de porţi îl îndeamnă:
        – Poftiţi, domnule Nicolae Iorga! Înalta Instanţă a Istoriei vă aşteaptă…
        Bărbatul intră, iar porţile templului îl înfăşură ca nişte aripi uriaşe, culegându-i parcă şi urmele de pe trepte.
        Strâng din umeri, de frig, de nedumerire sau doar din obişnuinţă, apoi grăbesc spre oraşul care-şi respiră calm zilele în care oamenii petrec.


Pagina 1 din 212