Cuza Vodă şi sultanul Abdul Aziz – Le Monde illustré 23 iulie 1864
Moto: „Poporul român, adaogă proclamațiunea,
decretă a se scoate moșiile monastirești
închinate de supt orice mâncător.
Poporul român dă lui Dumnezeu
ce este al lui Dumnezeu
și ia de la Farisei
ceea ce nu este al fariseilor,
ca să dea săracului,
care e fratele Domnului”.
Ca închinător evlavios al memoriei lui Vodă Cuza, am rămas surprins şi contrariat, atunci când am nimerit într-un balcanism politic precum cel de astăzi, menit să întineze statura istorică a singurului nostru Domn care ne-a şi iubit. Am citit de câteva ori filipica din 1867, înainte de a decide să o culeg, în ortografia vremii noastre, şi să o răspândesc, punând-o, astfel, la dispoziţia celor care vor avea nevoie de ea.
Alegoria “Unirea Principatelor”
Epistole politice: Ex-Principelui Alexandru Cuza
La Wiena
La 13 decembrie 1863, punând din nou pe tapet chestiunea monastirilor închinate, ai trimis la Cameră pe domnul Steege, spre a ne vorbi de „patologie, de nervozitate, de fapte și pasiuni meschine”, și cerând 82 de milioane, să ne zică că „ne face un dar”, ne dăruiește moșiile națiunii române. Momentul era propice, atunci, de a profita de greșelile unora, de neștiința altora, de pasiunile generale și a le exploata în bine sau pentru scopuri rele, meschine. Ai profitat de tot, ai exploatat tot, însă în rău, și, după izbândă, te-ai crezut deja un om mare și, imitând pe Mohamed al domnului Eliade Rădulescu, când se preumblă între cadavrele victimelor sale, ai zis cu dânsul:
„Dacă-am amăgit lumea datoria mi-am făcut;
Slava mea este mare pentru că o am putut”.
Ți-ai ales însuți slava amăgirii; ai avut-o deplină, pe cât amăgirea a dăinuit, și nu te poți refuza de a bea acum din cupa adevărului și a te culca precum ți-ai așternut.
În chestiunea monastirilor închinate, ca și-n aceea a proprietății, n-ai făcut decât a lua programa revoluțiunii de la 1848, a o suci, a o schilodi și a o precupeți în paguba tuturor. În chestiunea monastirilor închinate, ca-n toate celelalte, darul ce ne-ai făcut a fost pagube materiale și morale, pe care le plătim acum în toate modurile, „căci este fatal, a zis în Cameră domnul Ion Brătianu, ca națiunile să plătească chiar mișeliile celorlalți, când comit greșeala de a le-ndura”.
Binevoiește, dar, principe, să trecem împreună în revistă și-această chestiune și te vei convinge însuți cât de amare sunt darurile tale.
Proclamațiunea Revoluțiunii de la 1848 zice, în articolul 12: „Emanciparea monastirilor închinate”. „Poporul român, adaogă proclamațiunea, decretă a se scoate moșiile monastirești închinate de supt orice mâncător. Poporul român dă lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu și ia de la Farisei ceea ce nu este al fariseilor, ca să dea săracului, care e fratele Domnului”.
Divanul Ad-Hoc, mai cu seamă cel din Moldova, a hotărât această chestiune tot în acest sens. Îndată ce ai fost numit Domn, câțiva deputați din Adunarea din București și-au adus aminte de drepturile națiunii, de decretul de la 1848 al poporului român și de voturile Divanurilor Ad-Hoc, și, profitând de cererea arendatorilor de a li se face o ușurare, cer ca guvernul să ia în băgare de seamă acea cerere și măsurile ce le va lua să fie generale pentru toate moșiile Statului. Ministrul Măriei-tale declara, atât în Adunare, cât și în „Monitor”, că averile monastirilor închinate „sunt așezăminte cu totul independente de guvern; că în administrarea averii lor guvernul n-are altă ingerință decât a constata cifra veniturilor și a opri de a se înstrăina parte din averea lor, sau a tăia pădurile”. Iacă întâiul dar ce ne-ai făcut în această mare chestiune națională, în a doua lună după suirea-ți pe tron.
Domnul Vasile Boierescu și alți deputați au protestat în Adunare contra cuvintelor Ministrului Măriei-tale. Ziarul din București „Naționalul”, supt direcțiunea domnului Vasile Boierescu, a scris, la 30 martie 1859: „Au doară egumenii greci, care se înavuțesc în țară și trimit banii în străinătate, formează Stat în Stat? Nu credem că dl Ministru ar voi să ia asupră-și răspunderea unui asemenea principiu”.
Subsemnatul am susținut îndată dreptul națiunii („Românul”, 31 martie 1859). În „Românul” de la 16 mai, am publicat un articol, supt titlul „Monastirile românești, închinate la Sfintele locuri”, în care am arătat drepturile absolute ale națiunii, întemeiate pe hrisoave domnești, pe actele de donațiuni și pe fapte, asupra acestor averi; am combătut apoi cuvintele și lucrarea Ministrului Măriei-tale și am cerut stabilirea dreptului. Domnul C. A. Aricescu a publicat, în „Românul” de la 28 mai, un articol, supt titlul „Chestiunea monastirilor închinate”. Domnia sa protesta contra cuvintelor Ministrului, reproducea în parte un articol al domnului Ubicini, prin care, cu istoria în mână, constată dreptul absolut al națiunii asupra acestor averi și încheia, zicând: „Așadar, țara, prin reprezentanții săi, are dreptul de a dezlega această chestiune ca toate celelalte; și nimeni nu se poate amesteca în drepturile noastre ca stat suveran și autonom”.
Ce ai făcut cu această lucrare, ce-ți spuneam atunci, în „Românul”, că „este chestiune de politică, de autonomie, de avere materială, de respect al proprietății, de întărire a guvernului și a Statului”? Ce ai făcut cu dânsa, la începutul domniei și când erai susținut de legi, de drepturile și voturile națiunii, de opiniunea publică în afară și de momentul favorabil ce ți-l oferea răzbelul franco-austriac? Nu numai că n-ai dezaprobat pe Ministru, dar încă, în contra tuturor drepturilor națiunii, amăgești, în 1860, pe miniștri, zicându-le că „puterile garante ți-au comunicat oficial Protocoalele Conferințelor de la Paris și ți-au cerut a te supune lor, și-i faci, astfel, a se conforma cererii ambasadorului Rusiei, conținută în Protocolul XIII, și a convoca pe călugării greci, în conferință, la București, spre a dezbate cu dânșii asupra acestei chestiuni pe deplin națională. Iacă al doilea dar ce ne-ai făcut în această mare chestiune națională.
Venind, atunci, la Ministerul Cultelor, găsesc convocările făcute și trimise călugărilor greci și-mi ceri cu insistență a expedia îndată și pe cele către comisarii români. La propunerea mea, îmi afirmi că Protocoalele ți s-au transmis oficial de către Puterile Garante și, pe a doua parte, neputând crede că puteai șugui cu atâta cutezare și într-o chestiune atât de gravă, ia pe de altă parte, convocările către călugării greci fiind deja de mult expediate, am trimis și pe cele ce priveau pe comisarii de aici, numind însă comisar pe onorabilul domn C. Constantin Bosianu.
După aceasta, voind a cunoaște cuprinderea notei prin care s-au fost comunicat Protocoalele guvernului României, o caut în Ministerul Cultelor, în acel al Afacerilor Străine și, negăsind-o, o cer prin telegramă Ministrului de la Iași, Cogălniceanu. Acesta îmi răspunde că a căutat-o și dânsul în deșert și n-a găsit decât o epistolă vizirială, prin care se recomandă Principelui protocolul în chestiunea monastirilor. Venind, din nou, să-ți cer Nota în chestiune, fuseși silit a-mi spune, în sfârșit, că nu este o asemenea notă și că ai lucrat după cererea și interesului Vizirului. Iacă al treilea dar ce ne-ai făcut.
Văzând cursa, și-aș putea zice trădarea, avui recurgere la o convorbire telegrafică cu Primul ministru din Iași și, totodată, și Ministru al Cultelor. Iată câteva pasaje din telegrafica convorbire cu domnul Cogălniceanu, pe care le reproduc fără a ține șirul dialogurilor, ci cuvintele fiecăruia în totul.
Cogălniceanu: „Lupta a început cu călugării; chiar când legile administrative sunt pozitive și se opun. Calea trasă de Protocol are să ne fie fatală, fiindcă unii din reprezentanții străini ne sunt contrarii. Trebuie, dar, să lucrăm cu multă energie și împreună înțelegere.
Opiniunile tale sunt foarte bune și socot că nu trebuie să ne mulțumim numai cu cele ce se zic de testamentele părinților noștri. Ei aveau alte trebuințe și noi altele. Eu m-am ocupat de chestiunea monastirilor închinate foarte mult și din experiență te pot încredința că sunt multe testamente în care nu se cuprinde nici o condițiune. Statul are pururea dreptul de a trage o parte din veniturile monastirilor. Biserica nu era despărțită în Biserica grecească și în Biserica română. Prin urmare, călugării, refuzând acum de a contribui la sarcinile Statului, voind a face o biserică deosebită de Biserica Națională și sute de ani neîndeplinind condițiunile ctitoricești, rezultă că acum trebuie să-i privim ca niște răi depozitari și să le luăm averea. Vin, acum, la partea practică: cum să se facă aceasta? Să se întrunească comisiunea. Grecii ori vor înfățișa, ori nu vor înfățișa testamentele. Aceasta nu face nimică. Ei au înfățișat destule documente în memorandul de care ți-am vorbit. Negocierile neizbutind, precum sunt sigur, comisarii noștri vor face un raport în concluziuni. Acest raport va trebui să se comunice comisiunii centrale, spre a face un proiect de lege atingător de această chestiune, care proiect se va supune apoi Adunărilor. Numai cu chipul acesta vom fi scutiți de răspundere înaintea națiunii. Iacă opiniile mele. Ele sunt și ale tuturor amicilor noștri politici de aici.
Revenind acum la actualitate, te rog spune-mi dacă călugării se împotrivesc la scăderea făcută arendașilor și la minunata măsură ce ai luat-o de a împărți calicii pe la monastiri.
Îndată ce se va închide Camera, voi veni la voi. Până atunci, bine ar fi ca tu să-mi trimiți aci un om de conființă, care să aibă ideile tale.
Pentru unirea școlilor (de care îmi vorbești), eu am primit de la Cameră carte blanche pentru tot ce privește instrucțiunea publică. Asemenea și pentru armată. Eu ți-oi trimite ție tot ce voi face la trebile interioare, culte și instrucțiune publică. Deci, te rog și pe tine, și pe Brătianu să-mi trimiteți toate dispozițiile atingătoare de acestea. În genere, să știi că aici voi aveţi jumătate din trupul, sufletul și voința voastră, și nu credeți că guvernul meu este precum îl descrie Tribuna”.
C. A. Rosetti. „Partea întâia a depeșei tale este întocmai cu ceea ce am voit a zice. A doua, însă, voi pune-o în dezbaterea alor noștri, căci cred că, în momentul când vom proceda la acțiune, trebuie să facem atât de iute și-atât de radicale, încât, când vor afla, străinii să găsească un fapt împlinit și foarte anevoie de descurcat. N-avem a ne teme de națiune, ci de cei care sunt contra națiunii. Voi vorbi însă cu ai noștri și la timp te voi înștiința.
Noi nu suntem datori a ne supune protocoalelor. Ele nu ne obligă decât dacă în corpul Convențiunii este ceva prescris. Predecesorii noștri au făcut mare rău supunându-se acestei cereri. În protocoale sunt multe lucruri rele, cum, spre exemplu, legea electorală, unde se zice că n-o putem modifica decât la a doua sesiune și cu aprobarea străinilor. Sunt și lucruri bune, pe care însă nu le putem pune în lucrare, nefiind cuprinse în Convențiune. Așadar, protocoalele nu sunt o lege pentru noi. Acum, că s-a făcut greșeala, trebuie să căutăm cum să ieșim dintr-însa. Cred că călugării n-or să voiască s-aducă actele donațiunilor; de nu le vor aduce, chestiunea nu se poate dezbate, fiindcă ei nu se supune; de le vor aduce, se va dovedi că le-au călcat în totul și necurmat.
Sunt încă de părere că la acele monastiri unde vom găsi actele originale să punem noi și îndată în lucrare a lor prescriere. Ce pot face călugării sau, mai drept, Rusia, căci dânsa îi susține? Nu putem să ne temem că vom fi expuși la invaziuni, fiindcă voim să facem să se respecte testamentele. Cu cât cineva s-arată fricos, cu atât dă dorință rivalului său a-l ataca. Să ne arătăm hotărâți a menține drepturile noastre, testamentele părinților, și să le menținem cu tărie, și vor fi silită a se supune, căci Europa nu este în stare a ridica noi încurcături în Orient pentru moșiile călugărilor, și mai cu seamă când dreptul este al nostru. Pentru aceasta însă să nu șovăim un minut, să nu ne sfiim de nici o amenințare, căci ei vor amenința foarte, pentru că nu pot face nimic mai mult. Să nu neglijăm, de a lucra și noi în afară, la Torino, la Paris, prin presa străină, spre a ne atrage sprijinul din afară.
Dacă admiți această linie de conduită, să ne gândim la punerea ei in lucrare, și orice idee va avea fiecare din noi, să ne-o comunicăm, orice lucrare să fie făcută deodată de către amândoi, în acesta ca în toate. Ar trebui încă să întrunim cât mai curând ministerele prin firul electric.
Călugării aici nu cutează a se împotrivi la nimic. Tot ce fac este, unde pot, a amâna și a ne opune inerția. Am dat doi, pân-acum, la criminale și sunt sigur că, în două luni, voi trimite pe cei mai mulți.
Te îmbrățișăm toți cu frăție și te asigurăm că vom merge cât de statornic și cât de departe vei voi. Fă unirea instrucțiunii și a armatei cât mai curând”.
După această convorbire, voind a înlătura cât mai era cu putință răul ce îl făcuși, m-am înțeles cu dl Bosianu și, prin întreaga aprobare a consiliului, am făcut comisarilor noștri o adresă, prin care erau invitați a dezbate mai întâi chestiunea prealabilă, adică: „Până la ce grad pot fi competenți de a examina această chestiune împreună cu niște persoane străine; dacă acea examinare poate fi conformă cu articolele 22, 23 din tratatul din Paris, din 1856, și cu articolul al 2-lea din Convențiune, care constată că nu poate fi nici o ingerință străină în afacerile noastre dinlăuntru; dacă, în fine, această chestiune nu este de pur drept interior și care trebuie, prin urmare, să se reguleze de către puterile legiuitoare ale țării”[1]. Acea adresă ți-am adus-o ca s-o subscrii; însă, întâmplându-se conflictul între noi, în privința regimului constituțional, ți-am lăsat-o pe masă. Domnia ta n-ai mai subscris-o, ai lăsat pe comisari în încurcătură, i-ai silit a se întruni în conferințe cu comisarii străini, și acesta este al patrulea dar ce ne-ai făcut în chestiunea acestor averi.
Alexandru Ioan Cuza, în „Vasárnapi Ujság”
La 4 august, comisiunea centrală, încunoștiințată de modul cu care compromiteai și autonomia țării, și chestiunea averilor, ei îți fac o adresă, în care îți spun că acea comisiune „constituie o abatere de la regimul constituțional și o încălcare a dreptului de autonomie a țării, și-ți declară că această chestiune este cu totul de competența puterilor legiuitoare”. Adresa n-avu nici un efect asupra-ți și nu furăm scăpați decât prin lăcomia călugărilor și prin dibăcia domnului Bosianu, care izbuti a face să se dizolve comisiunea, fără nici un rezultat, lăsându-ne numai dreptul de a trece în registrul istorie al cincilea dar ce ne-ai făcut în această chestiune națională.
Profitând de această chestiune, pentru a specula drepturile și interesele națiunii, lucrezi în afară, până la 1862, și nu mai știm nimic despre această chestiune, decât că călugării greci domneau absolut în țară și guvernul Măriei-tale era umilul executor al voinței lor. Și aceasta a spus-o însuși dl Cogălniceanu, în ziua de 25 ianuarie 1862, adică în a doua ședință a Camerelor întrunite. Iaca interpelarea sa.
„Întreb pe Minister de are cunoștintă că, pe niște motive ce cu greu s-ar putea mărturisi și justifica, moșiile monastirilor pământene, închinate locurilor de jos, sunt a se da în arendă, în zilele de 1 februarie viitor și înainte, adică în mijlocul iernii, cu 15 luni înaintea expirării arendărilor actuale, și cu condițiuni cu totul necompatibile cu driturile și interesele țării, condițiuni care, până acuma, s-au fost respins de către toate ministerele anterioare din Moldova.
Îl interpelez de a ne spune pe ce motive legale, odată cu încuviințarea arendării moșiilor monastirilor pământene închinate, ministerul a prejudecat și chestiunea de fond a monastirilor pământene închinate, punând chestiunea într-o cale contrară autonomiei țării, și protestată de corpurile legiuitoare, și aceasta fără a se înțelege măcar cu ministerul din București, ca pentru o chestiune de interes comun, mergând până a face o încheiere a consiliului și a adresa Domnitorului un raport cu totul contrar adevărului și actelor anterioare ale guvernului, ba a primi și chiar intervenirea și asistența individuală a unor consuli, în însăși deliberațiunile unei chestiuni ce nu se poate hotărî decât în țară și prin țară”.
Iacă, Principe, cum însuși dl Cogălniceanu ne arată al șaselea dar ce ai făcut țării în această mare chestiune națională.
„Monitorul” declară că cestiunea se va hotărî în ţară şi de către ţară, se şi face propunere, pe baza drepturilor ţării, care se votează de Adunare. Opiniunea publică, prin toate organele ei, te împinge şi te susţine să intri pe calea naţională. Guvernul francez, prin foaia sa oficioasă, Le Constitutionel, te îndeamnă, te provoacă să devii român şi el te va susţine: „Să cuteze a o întreprinde şi Europa de la 1789 va aplauda”.
Ai cutezat, în adevăr, însă pentru a lucra în contra voinţei, a intereselor drepturilor naţiunii; ai cutezat a respinge toate voturile naţiunii şi, într-un consiliu de miniştri prezidat de Măria Ta, să declari oficial că te supui unui ordin al Patriarhiei, să devii vătaful de curte al călugărilor greci şi a ne face, astfel, pentru a şaptea oară darul de a compromite chestiunea şi a umili Statul Român.
Nu pot, într-o singură epistolă, să-ţi aduc aminte toate violările de lege ce ai comis în această chestiune şi câte avertismente ţi s-au dat în presă; să-mi dai voie însă să-ţi aduc aminte, în această privinţă, câteva linii dintr-unul din articolele dlui Cesar Bolliac, publicat în „Românul” de la 4 Decembre 1862.
„Guvernul a dat, prin această umilă supunere la acea enciclică patriarhicească, care nu poate fi altceva decât un „firman deghizat”, emanat şi acela dintr-un „ucaz”, o lovitură teribilă Independenţei Statului nostru. Prin această umilinţă a guvernului se umileşte naţiunea chiar şi se creează un precedent …
A veni un ordin de-a dreptul de la Patriarhia Constantinopol în Ministerul Cultelor din România, măcar de-ar fi şi spiritul acelui ordin oricât în folosul nostru, şi Ministerul Cultelor ar zidi îndată, pe acel ordin, un referat, a supune acest referat consiliului de miniştri şi-acesta ar aproba motivul şi forma acestui referat etc., etc.
O, negreşit că ruşii n-au cutezat să facă atâta în Grecia, prin patriarhul Constantinopolului, la 1850, când au mâncat, prin lovirea diplomaţiei lor, capul bietului Corfiotachy …
Este mai mult decât a se constata că biserica Ţării Româneşti este legată, este supusă bisericii Constantinopol; este a se constata că chiar Statul Român este supus de-a dreptul bisericii celei mari a Orientului …
O, amar este să nu poţi spune ce au putea să faci! Amar este să te vezi constrâns de presiunea administrativă, fără ca cel puţin să te simţi răsplătit de dânsa prin fapte naţionale! Amar este să te vezi strivit etc., etc.
O, strivit de către cei ce se strivesc de cel de pe urmă căprar al unui consul! Strivit de către cei ce primesc în genunchi poruncile Patriarhului de Stambul …
Ce facem noi astăzi? Săltăm de bucurie şi suntem mândri că am izbutit, prin dibăcie, să numărăm de două ori banii ce îi iau din ţară călugării greci şi că-n „noroiul ce are să ne rămână pe mâini din aste două numărături o să găsim şi câteva molecule de aur. Să ne fie de bine! Bravo guvern!”.
Principe! Sigur că ţi-au mers la inimă aceste cuvinte, trec peste însemnatele articole din „Românul”, ale dlui Iuliu Maniu şi ale domnului Cesar Bolliac şi vin la votul Adunării, dat din nou şi-n unanimitate în memorabila şedinţă de la 22 decembrie 1862, prin care a cerut trecerea în bugetul Statului a veniturilor averilor monastireşti. Adunarea, am zis în „Românul” din acea zi, „a fost, de astă dată, adevăratul răsunet al voinţei naţionale. Autonomia ţării, sufletul acelui mare corp, ce se numeşte naţiune, proprietate naţională, produsă prin sudoarea poporului român, şi care, până aici, era în mâinile străinilor şi încă întrebuinţată în contra noastră, se dezbătu azi şi se votă, în sfârşit, în unanimitate de către Adunare, astfel precum cereau dreptul şi voinţa naţională”. Şi ce făcură miniştrii Măriei tale! Declarară că nu vor supune votului Adunării, că resping intervenirea naţiunii în drepturile sale, în proprietăţile sale şi că trebuie să aştepte „până ce va termina corespondenţele sale diplomatice”.
În februarie 1863, izbuteşti a încurca şi pe dl Cogălniceanu şi-l faci să lupte, în comisiunea bugetară, şi să lupte din toate puterile sale ca veniturile monastirilor să nu se treacă în buget; însă, cum a zis în Cameră dl Ion Brătianu, „chiar talentul cel mai mare, când este pus în serviciul unei cauze rele, se sfărâmă”. Astfel, Adunarea votează, în două rânduri, trecerea în buget a veniturilor monastireşti şi Măria-ta refuzi, în două rânduri, de a te supune; pui, apoi, pe dl Tell să oprească pe călugării greci de-a cânta în limba elenă, dar să-i lase să ia banii naţiunii; să dea în judecată pe părintele Chiril, căci s-a numit „episcop al tuturor averilor Sfântului Mormânt”, dar să lase în a sa domnie triumfătoare pe părintele Platone a se subscrie „Proprietar de veci” al averilor tuturor monastirilor şi încă ca tribunalele să confirme acte de tranzacţiune şi care să se treacă în foaia oficială şi să se recunoască astfel oficial călugării străini „proprietari de veci de către tribunale”, de către ministerul întreg, şi să putem astfel acum înscrie al optulea dar ce ne-ai făcut în această chestiune.
Şi cu cât acest dar era periculos, când actele oficiale ale guvernelor străine au dovedit că Franţa, prin note oficiale, susţinea că Protocolul XIII nu ne obligă pe noi, că cinci din membrii comisiunii internaţionale din Bucureşti s-au pronunţat în favoarea noastră şi conchideau „că nu se poate admite cererea comunităţilor din Orient, în privinţa dreptului de proprietate” şi că „negocierile nu s-ar putea” face decât în privinţa demnităţii. Cu cât acest dar era periculos, când ai refuzat de a te supune voturilor naţiunii, şi cu cât scopul ce-l urmăreai devine mai învederat culpabil, când Principele Gortchakoff, în nota sa, zicea ambasadorului său la Constantinopol că, pe calea că susţine Franţa chestiunea, „vom da poate Principatelor un cuvânt mai mult de a se ispiti a se încerca să se libereze cu totul de obligările Protocolului XIII”. Şi n-ai voit să dai Franţei, drept punct de reazem, faptul împlinit, şi n-ai voit să displaci Principelui Gortchakoff, liberând ţara de sub Protocolul XIII, şi tocmai când aveai trebuinţă, pentru lovitura de Stat ce o pregăteai, s-arunci un pumn de cenuşă în ochii naţiunii, trimiţi pe dl Steege în Adunare (13 decembrie 1863), să ne spună că ne dă un dar şi, cerându-ne 82 de milioane, recunoaşte că „averile monastireşti din România sunt şi rămân averi ale Statului”.
Cum însă n-ai băgat de seamă nici Măria-ta, nici dl Steege, că dl Cogălniceanu, în raportul ce ţi-a făcut, ţi-a spus curat adevărul? Cum n-ai văzut că începe prin a-ţi spune că „de patruzeci de ani România reclamă soluţiunea acestei chestiuni naţionale”, că ţi-ai adus aminte actele de la 1822, 1828, 1849, 1857 şi voturile Camerelor şi ale Centralei, prin care au revendicat-o în fiecare sesiune, şi că constată, prin urmare, c-ai mers necontenit în contra naţiunii şi a drepturilor ei? Cum n-ai văzut că dl Cogălniceanu mi-a deschis astfel calea să-ţi zic, în acea şedinţă:
„Dar chestiunea aceasta au reclamat-o străbunii noştri, am reclamat-o şi noi, dar atunci pentru ce n-aţi ascultat, pân-aci, pe străbuni, pentru ce n-aţi adus-o de mai înainte, şi pentru ce o aduceţi tocmai astăzi? Pentru ca să nu cunoaştem pericolele ce o înconjoară şi să nu aibă naţiunea gloria că, cunoscându-le, a mers în contra lor?”.
N-ai văzut nimic, căci pasiunea te orbise. N-ai văzut nimic, căci dispreţuiai naţiunea atât încât nu-ţi mai dai osteneală să vezi, sigur fiind c-ai turtit-o atât, încât domnia ţi-era asigurată cu orice preţ.
Statul şi-a reluat averea, cu toate piedicile ce i-ai pus, precum şi-a reluat şi celelalte drepturi, cu toate baionetele ruseşti şi austriece. Ce ai făcut însă cu cele dintâi milioane ce ţi le-a dăruit Camera, la 1863? Le-ai cheltuit pentru uciderea şi degradarea naţiunii. Ce ai făcut cu celelalte 150 de milioane, ce le-ai mai cerut de la Cameră şi de la Senat şi care ţi s-au acordat? O pagubă şi un scandal, destul de cunoscute de ţară, spre a nu-l mai aminti aici. Ce ai făcut, în sfârşit, cu însăşi chestiunea acestor averi? Toţi ştiu că, dacă s-a făcut ceva, acel ceva l-a făcut numai dl Negri. Toţi ştiu că el singur a lucrat, fără a şti mai nimic, şi că tot ce a putut face în bine s-a făcut acolo, fără să te consulte. Şi, cu toate acestea, cum ai lăsat chestiunea? Compromisă prin depredările ce ai făcut averilor acestor monastiri; compromisă prin milioane ce le-ai luat din casa Statului şi le-ai cheltuit în contra intereselor şi-a moralităţii publice; compromisă prin spăimântătoarea ruinare în care ai lăsat monastirile şi biserica naţiunii, şi nedezlegată ca şi-n ziua în care Camera a votat trecerea în buget a acestei averi.
Sper, Principe, că acum cel puţin vei recunoaşte să „darul ce ne-ai făcut” este paguba materială şi morală şi că vei porunci propagatorilor ce îi plăteşti a nu mai repeta cuvintele zise în Cameră de dl Steege. Atunci naţiunea, orbită de pasiune, putu să cadă în cursă; acum însă vede, cunoaşte, ştie şi, întorcându-ţi cuvintele dlui Stege din Cameră, că „pasiunile meschine, opoziţiunile meschine” şi imoralitatea nu-şi mai au locul lor şi nu mai pot lovi decât pe cei meschini şi imorali – îţi zice cu poetul Alexandrescu:
„La darurile tale
Eu nu simt bucurie:
De îmbunătăţiri rele
Cât vrei suntem sătui”.
C. A. Rosetti (Românul, Anul XI, sâmbătă 21 octombrie 1867, pp. 899, 900).
[1] Vezi și Românul de la 11 octombrie 1867.
