Noi regăţenii | Dragusanul.ro

Burdujeni, Plopeni, Salcea și Dumbrăveni, în 1904

 

Două spinări de dealuri, pe o câmpie strălucind la soarele de iulie în verde, în aur, în toate colorile florilor verii. O apă îngustă, șuviță mișcătoare de argint, lunecă repede între ele, pe un pat de pietriș. În apropierea ei, se văd câteva căsuțe albe, vite albe, ce pasc supt paza unui băiețandru. Linia trenului taie, ceva mai departe, valea, mergând alături cu vesela apă de munte.

 

Pe unul din dealuri[1], care se ridică, deodată, într-o singură undă moale, se urmează, aproape drept și se mântuie prin scrijelături ciudate, sticlesc în rând turnuri, și mai vechi, și mai noi, șapte la număr. Lânga acela care strânge asupră-i mai multă lumină se pitulează un meterez de ceate, o movilă gălbuie de țărnă răscolită și de pietre clădite, unele dintr-însele în înălțime, iar altele revărsate în neorânduială. Doi colți negri se ivesc deasupra.

 

Așa, pe coastele și culmile de dealuri, s-au clădit, totdeauna, târgurile și orașele românilor. Recunoști semănarea capricioasă a caselor, belșugul arborilor, mândria turnurilor sfințite. E, desigur, o așezare de-a noastră, și zidurile acelea de pe movilă arată silințele ce s-au cheltuit, odată, pentru păstrarea acestui oraș.

 

Cele șapte biserici, între care a Sfintului Gheorghe, a Sfântului Dumitru, a Învierii, a Sfântului Ioan, a Mirăuților, sunt biseridile Sucevei, și cetatea de lângă dânsele e aceea care a văzut plecând, fără nădejde, pe ostașii cei mulți și bine înarmați ai lui Ioan Albert, regele Poloniei. E unul din cele mai mândre sfinte locuri ale neamului nostru, dar apa aceea a Sucevei, care curge devale, limpede și senină, parcă ar despărți două grădini, e hotarul vamal și taie Suceava vechii Moldove de trupul României.

 

A noastră e întinsa gară de jos[2], cu coperămintele ei de table roșie, măreața clădire de folos și de parade, cu pereții de cărămidă aparentă și sălile multe și largi. Și a noastră e așezarea din fața Sucevei, unde iarăși se înalță turnuri de biserică din verdeața bogată a livezilor. Aici sunt Burdujenii: satul și târgul.

 

 

Odată era, în aceste locuri, numai o mănăstire, a Todirenilor, pe care o întemeie, pe la 1600, un frate, după tată, al voievozilor Ieremia și Simion și al Mitropolitului Gheorghe, Movileștii: Toader Movilă. Satul urmașilor lui Burdujea[3], ai „Burduhosului”[4], prin urmare: Burdujenii duceau, în preajma zidurilor încunjurătoare ale mănăstirii aproape domnești, o viață sărăcăcioasă.

 

Ruperea Bucovinei[5], nenorocirea țării aduse fericirea acestui umil colțișor de viață țărănească și, mai mult decât fericirea, întinderea și îmbogățirea lui. Putința câștigului cu mărfuri strecurate supt ochii vameșului și supt baioneta jandarmului, ademeni pe evrei, care veniră, crescură și se înmulțiră. Mai târziu, în vremea lui Mihai Sturza, se făcu un târg pentru acești oaspeți fără iubire, al căror număr se ridică, în zilele noastre, la cinci sute de capete de familie, românii, cu funcționari, cu tot, fiind, pe lângă ei, vreo nouăzeci de gospodari.

 

Apoi marele proprietar de pământ, al cărui grâu găsea tot mai multă trecere pe piețele lumii, de la 1830, încoace, avu nevoie de brațe și el le căută aiurea. Astfel veniră și rămăseseră țărani ruși din Bucovina apropiată. Satul păstră numele său vechi, dar urmașii lui Burdujea se adăugiră prin muncitorii de pământ, sosiți din nou. Limba noastră sluji drept mijloc de înțelegere între rutenii din sat și evreii din târg.

 

De la gara uriașă, drumul duce, întâi, printre cochetele vile, pe care statul le-a clădit pentru funcționarii gării și vămii. Apoi, de-a lungul șoselei se ivesc curatele căsuțe ale fruntașilor târgului, pe lângă înjghebări țărănești, cu scheletul de lemn solid și coperământul de șindrilă sau de draniță. O primărie de cărămidă aparentă, o școală cu geamurile sparte. Evreii desfășoară, apoi, în mijlocul îngustului trotuar de piatră, mărfurile lor ieftine și rele: în liniștea unei seri obișnuite, când nu se fac afaceri, negustorii în caftane se primblă alene sau privesc, din pragul locuințelor murdare, pe când femeile își strâng copiii, care scheaună ascuțit.

 

Curtea mare a bisericii e încinsă încă de zidurile, acum în ruină, ale mănăstirii de odinioară. Un turn greoi apără intrarea. În dreapta, se înalță altul, mai mic și mai nou, lângă o intrare astupată. Biserica, schimonosită astăzi printr-un urât pridvor jos, e croită în liniile nobile ale arhitecturii religioase din veacul al XVI-lea, mai ales din zilele lui Petru Rareș. Pereții se sprijină pe patru puternice contraforturi; un altul, ca o masă de piatră dintr-o singură bucată, poartă, în litere latine, însemnarea „Kos. 1596 Bt.”, ceea ce pare a cuprinde numele lui Constantin Batiște (Baptista) Vevelli, cunoscut boier grec al domnilor Moldovei, poate în însușirea de ispravnic al clădirii. Zugrăveala e mai nouă: ea a fost făcută de un Veniamin din Troada, la 1785, când clădirea s-a reparat, supt egumenia grecului Anania, mitropolit de Sivas.

 

Biserica din sat, la care mă duce preotul vechii mănăstiri, priceput și harnic pictor și săpător de icoane, e un dar al arhiereului Filaret Scriban, cleric cărturar și sprijinitor al unirii. Tot el a făcut și spitalul. În biserică e îngropat fratele lui Filaret, Neofit, episcop titular de Edesa.

 

Satul e bine împrejmuit cu garduri de răchită. Casele sunt în mare parte acoperite cu șindrilă; odaia de oaspeți, cu grinzile ei încrucișate deasupra, cu fereștile destul de mari, dar care nu se deschid, cu scoarțe frumoase, care acopăr lavița ce urmează de jur-împrejur pereții, e foarte cuviincioasă. Grădinile, în care se pun toate feturile de legume, sunt minunat lucrate. Adăugându-se lucrul lemnelor și scoaterea pietrei, sătenii au cu ce-și petrece, câștigând, vremea care nu li se cere la câmp. Banca populară merge binișor.

 

„Auzi cum cântă copila românește”, îmi spune un țăran, la izbucnirea veselă a unui glas argintiu. Oamenii sunt veseli, vioi, fără sfială; ei nu se apleacă, să sărute mâna „boierului”, ci dau „bună ziua”, fără multă mirare. Sfaturile ce le împarți le ascultă și par a se gândi să le urmeze. Amintirile lor din oaste cuprind ideile „politice” trebuitoare pentru starea lor: unul ar dori să aibă în casă icoane românești, în locul celor polone și rutene, și chipurile regelui și reginei, în locul acelor ale suveranilor Germaniei, dar nici unele, nici altele nu se pot cumpăra, fiindcă nu e nimeni să le vândă.

 

De la Burdujeni, spre Botoșani, în trăsura bunișoară, cu cai focoși, a unui birjar evreu, rapt în coate, care a slujit în oaste și vorbește destul de înțeles românește. De o parte, apa Sucevei, cu vederea orașului numit de la dânsa. De alta, valuri blânde de pământ foarte roditor, pe care grâne înalte așteaptă încă secerișul, și porumbul cu foile largi și grele își leagă rodul supt spicul auriu, pe când pășunile sunt smălțate de o nemărginire de flori galbene, de lumânărele înalte și drepte, de busuioc vânăt, de cicori ca niște picături de cer senin, de coada-șoarecului albă, cu floricelele adunate strâns în mănunchi. Pe drumul uscat, vântul rece înalță nori de praf, prin care răzbat care încete, cu boii cuminți, privind dulce cu ochii mari, negri și umezi, căruțe cu calul înhămat supt arcul de lemn, care se obișnuiește și în toată Rusia, săteni frumoși, în cămăși foarte curate, purtând pălăria de pâslă, cu margini mari, peste pletele ce fâlfâie, țărance mai mult ofilite, îmbrăcate urât, în polcuțe și rochii de cit din oraș, cu cosițele tuflite supt barizul negru, tot de cumpărătură. O trăsurică încărcată cu sifoane poartă numele domnului fabricant Șmilovici, al cărui vizitiu botos duce marfa, de la un crâșmar de sat, la altul.

 

Dintru întâi, satele au încă înfățișarea bună: case cu șindrilă stau lângă acelea pe care le acoperă stuful, așezat frumos, în pături sau căzând în mițe putrede; fereștile sunt, chiar și la acestea din urmă, mărișoare, ferești de târg, prin care poate veni lumina.

 

Plopenii arată o foarte frumoasă biserică, din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, întemeiată de marele boier Lupu Balș, a cărui soție se odihnește lângă lăcaș, supt o piatră cu armele Cantacuzinilor, familia ei. Preotul și poporenii au reparat, deunăzi, marea clădire, care ar împodobi și un oraș.

 

Salcea are o biserică mai nouă, care e încunjurată, însă, de plantații de brazi și de flori. Gospodăria proprietarului, care e dl Alexandru Cantacuzino-Pașcanu, se poate socoti printre cele mai bune din țară: un heleșteu se revarsă la soare cu luciul său de oțel; apele lui dau puterea electrică, prin care se luminează curtea; în cuprinsul ei se îngrămădesc coșarele și magaziile, și un păstor mână un cârd de viței sperioși, care zburdă nebunatici în jurul trăsurii.

 

Dumbrăvenii, pe care îi împart un proprietar român și un arendaș evreu, dintre evreii care caută să se apropie și să se confunde cu noi. Curtea celui dintâi se pierde în vechea măreție a unor uriași copaci de pădure, cealaltă râde la soarele vesel. Supuși și uneia, și alteia, țăranii se adăpostesc în case sărăcăcioase, prizărite, prin marile livezi neîngrijite (Iorga, Nicolae, România cum era până la 1918, volumul II, Moldova și Dobrogea, București 1972, pp. 27-33).

 

 

[1] Suceava, văzută din tren, pe ruta Verești-Burdujeni – n. n.

[2] Gara Burdujeni a fost construită de o companie poloneză, condusă de contele Sapieha – n. n.

[3] Doi frați din Bistrița, negustori de vite, Mihai și Petria Burduja, care au închiriat dealurile nelocuite ale mănăstirii Teodrenilor (înercaseră, mai întâi, cu dealurile Mitropoliei Sucevei, dar li s-a cerut prea mult), au construit saivane și bordeie pentru văcari, întemeind, astfel, prin veacul al XVIII-lea, viitorul sat. Unul dintre ei, Petria Burduja, s-a însurat, ulterior, cu o câmpulungeancă, stabilindu-se pe „drumul vitelor” – n. n.

[4] Nicolae Iorga s-a înșelat: în româna veche „burduhos” se numea „fultic”, iar „burduja” defina umflătura de pe pulpa vacilor, care se ivea după înțepături de tăun – n. n.

[5] La 7 mai 1775, Bucovina a fost anexată samavolnic de către Austria, datorită slăbiciunii Turciei și corupției unei părți a boierimii ( n. ed.).


1848: Monastirea Slatina şi legenda zidirii ei

Slatina, în 1901, fotografiată de Antoniu

 

A doua zi, când se revărsa de ziuă, plecarăm la monastirea Slatina, ce se află cale de trei ore de la Folticeni. Drumul e neumblat şi sălbatic. Trăsura e silită să treacă, de multe ori, prin apa Moldovei, care curge limpede şi curată. În acele momente, îmi veni în minte o poezie, adresată râului Moldova, de un amic al meu (N. Neculeanu, se precizează în nota de subsol – n. n.), poezie insuflată de o frumoasă simţire:

 

La râul Moldova

Cine-ar zice, văzând apa-ţi limpede, curată, lină,

Mai albastră decât cerul, tresărind pe bolovani,

Cine-ar zice că jeleşte, cine-ar zice că suspină

Ca o văduvă zdrobită de durere şi de ani?

 

Ah!, tu plângi, tu plângi, Moldovă, timpul cel de bărbăţie

Când românul plin de sânge şi de lupte obosit

Arunca spada pe ţărmuri, după-o zi de bătălie,

Spăla faţa şi părul în valul tău strălucit,

 

Şi când nobila română nebunatică şi vie

Îşi făcea din unda-ţi pură o cămaşă azurie

Să-şi ascundă sânul fraged, alb, rotund ca un pahar,

 

Dar acum cine pluteşte pe-a ta dulce legănare,

Cine bea şi cine soarbe delicioasa ta răcoare?

Jidauca neruşinată şi jidovul murdar[1].

 

Pe la opt ore, de dimineaţă, ajunserăm la Slatina. Această monastire se află nemijlocit la picioarele Carpaţilor, într-o îngustă şi adâncă vălişoară, prin care curge un mic pârâu, numit iarăşi Slatina. Treizeci de călugări locuiesc în ea; cu toţii sunt bătrâni şi mulţi din ei infirmi. Spiritul timpului şi legile nu mai favorizează recrutarea de călugări, ca odinioară. De aceea, unul după altul din aceşti oameni se vor trece, fără a găsi înlocuitori şi, peste câtva timp, acest cuvios locaş va rămâne pustiu. Un om sociabil se simte cuprins de o groază involuntară, în lăuntrul acelui locaş. Ziduri înalte şi munţi mai înalţi opresc comerţul cu restul omenimii. Monahii, supuşi între ei la cea mai tiranică ierarhie, sunt condamnaţi la necontenite închinări, şi zi, şi noapte, la lipsa tuturor îndemânărilor şi plăcerilor vieţii şi la un post necurmat. Viaţa lor e aceeaşi în toate zilele. Monahii nu aşteaptă şi nu doresc nici o schimbare în uniformitatea tristă a traiului lor. Aceea ce au făcut astăzi au să o facă şi mâine, şi aşa necurmat, fără variaţiune, până la moarte. Din toate monastirile noastre, Slatina singură a păstrat, cu sfinţenie, acest regim crud de post şi privaţiune. Vizitatorul acestui locaş se simte cuprins de tristeţe, la asemenea aberaţiuni ale minţii omeneşti, dar, totodată, nu se poate apăra de un profund sentiment de respect faţă cu aşa credinţă, cu aşa umilinţă şi cu atâta abnegaţiune de sine.

 

Slatina, astăzi – foto: Cezar Suceveanu

 

Monastirea Slatina fu zidită, în secolul XVI, de domnul Alexandru Lăpuşneanu, în timpul domniei sale a doua. Legenda, care s-a păstrat în gura poporului despre întemeierea monastirii, este următoarea: Într-o noapte întunecoasă, toţi acei ce locuiau în vecinătatea văii unde, astăzi, se află monastirea, fură deşteptaţi din somn printr-o melodioasă cântare, ce se auzea din pădure. Cântarea era aşa de dulce, aşa de armonioasă, încât nu putea rămâne îndoială că ea nu era produsă de un glas omenesc. Unii dintre locuitori se luară după acel glas şi, cufundându-se adânc în pădure, văzură deodată înaintea ochilor o flamă supranaturală, ce răspândea, de pe un arbore, o cerească lumină împrejurul ei. Înţelegând, atunci, că cântarea ce auziseră era glasul unui înger şi că flama era raza dimprejurul capului său, îi căzură în genunchi şi mulţămiră lui Dumnezeu de această minune. A doua noapte, glasul se auzea şi flama lucea din nou; toţi oamenii cuvioşi se apropiară şi se închinară. Apariţiunile cereşti prelungindu-se, se făcu mare vuiet în ţară despre această îndurătoare minune şi zgomotul pătrunse până la urechile Domnului. Alexandru se arătă, întâi, rece şi luă în râs pe toţi cei care credeau în adevărul acelor vuiete; mai pe urmă, însă, când vuietele deveniră atât de puternice, încât se organizau peregrinagiuri spre pădurea încântată, Alexandru fu înduplecat să se ducă, în persoană, pentru a se încredinţa de adevărul acelei minuni. Niciodată lumina nu fusese mai strălucitoare şi cântarea mai sublimă decât în noaptea în care domnul se afla de faţă. Se spune că, în momentele în care Lăpuşneanu văzu, cu ochii săi, aceasta minune, el ar fi căzut în genunchi, cu faţa la pământ, muncit de cumplite mustrări de cuget şi ar fi rugat pe Dumnezeu să îi ierte toate nelegiuirile şi uciderile cu care nenorocise ţara. Sculându-se, el jură, în fiinţa tuturor celor adunaţi, că va zidi o monastire, pe locul unde se arătase cereasca viziune. Abia pronunţase jurământul, lumina şi cântecul dispărură, pentru a nu se mai arăta niciodată. Credincios jurământului său, Alexandru puse, de a doua zi, să se înceapă zidirea şi, în curând, se văzu înălţându-se în mijlocul codrului o măreaţă monastire, care, după pârâu, primi numele Slatina.

 

Alexandru Lăpuşneanu

 

Două tablouri, reprezentând pe Alexandru Lăpuşneanu, se găsesc în Monastirea Slatina. Unul, care pare a fi posterior secolului XVI şi se află în locuinţa stareţului, înfăţişează pe Lăpuşneanu în tot ornatul domnesc, precum îl descrie autorul care a scris istoria sa, în momentul când veni domnul la Mitropolie, ca să se împace cu boierii. Fizionomia lui Lăpuşneanu e regulată şi împodobită cu plete negre, care se cobor pe umeri largi şi binefăcuţi. Privind frumoasa sa faţă, care pare a exprima atâta blândeţe, cine ar crede că Lăpuşneanu a fost un tiran atât de crud şi de despotic, a cărui domnie a lăsat „o pată de sânge în istoria Moldaviei”?

 

Lăpuşneanu arătând soţiei sale capetele boierilor ucişi

 

Al doilea portret se află în biserică, pe peretele de deasupra uşii intrării. Acolo Lăpuşneanu stă în picioare, ţinând cu mâna dreaptă pe Doamna Ruxanda, care iarăşi ţine pe fiul lor, Bogdan, de care se ţin, în rând, mai multe rude ale Domnului, de ambele sexe, iar pe mâna stângă ţine monastirea Slatina, pe care o binecuvântează Iisus Christos, şezând pe globul Pământului. Astă originală idee şi modul în care au fost zugrăvite figurile, fără proporţiune, simetrie, perspectivă şi cunoştinţă de colori, aminteşte de tablourile egiptene, atât de mult studiate de învăţaţi.

 

Doamna Ruxandra Lăpuşneanu, fata lui Petru Rareş

 

Toţi pereţii sunt împodobiţi cu fresce, care reprezintă pe Christos, pe Sfinţi, scene din istoria sfântă etc. Pe fiecare frescă stă explicată, în limba română, ce înfăţoşează. Aceste icoane, împreună cu tabloul de pe uşă, sunt toate din timpurile zidirii monastirii şi s-au conservat foarte bine. Monumentul cel mai însemnat din biserică e însă mormântul lui Lăpuşneanu, care se află într-un unghi (colţ – n. n.) adâncit. Deasupra mormântului se află încă icoana Maicii Domnului şi a lui Christos, amândouă de lemn, aşezate acolo îndată după înmormântarea lui Alexandru. Cadavrul Doamnei Ruxanda a fost împreunat cu oasele soţului ei. Piatra ce acoperă mormântul e înzestrată cu multe înscrieri, care însă sunt toate în limba slavonă.

 

Bogdan Lăpuşneanu, într-o frescă de la mănăstirea Dochiariu, în Muntele Athos – ca şi Doamna Ruxandra

 

Mitropolitul Moldaviei şi Sucevei, Veniamin (Costache – n. n.), avea mare preferinţă pentru Monastirea Slatina. Aceasta era locul său favorit şi în el petrecea, cu mulţămire, zilele în care se afla departe de Iaşi. Prin voinţa sa de pe urmă, ordonând a fi înmormântat la monastirea Slatina, rămăşitele sale fură coborâte în mormântul lui Lăpuşneanu[2] şi aşa se află amestecate, în aceeaşi urnă, cenuşa despotului celui mai crud, a doamnei celei mai blânde şi a arhiereului celui mai cuvios!

 

Arborele de pe care, după legendă, se auzise glasul cel ceresc a fost cuprins în zidul monastirii şi, printr-o bortă lăsată sau făcută, în urmă (mai târziu – n. n.), în zid, se putea rupe o bucată din acel arbore, devenit, în curând, putregai. Credincioşii ce vizitau monastirea nu lipseau niciodată a vârî mâna prin bortă şi a rupe o bucăţică de lemn sfânt, ca aceasta să le servească de talisman mântuitor în nenorocirile şi ispitele vieţii. Atât de multe bucăţi au fost rupte din sfântul putregai, încât, astăzi, credinciosul se încearcă în zadar de a atinge cu mâinile rămăşiţa arborelui şi trebuie să întrebuinţeze cârlige lungi, pentru a-şi îndeplini voinţa.

 

Monastirea Slatina a suferit, ca multe altele, în timpul revoluţiunii greceşti. Toate casele de prinprejurul bisericii fură arse de turci, biserica scăpă singură din mâna păgânilor, care au respectat sfântul locaş. Lupta de la Slatina, la 1821, între turci şi voluntari, şi arderea unei părţi a monastirii a fost descrisă de Beldiman, poet român din începutul secolului nostru, în poemul său, intitulat „Jalnica tragodie a Moldaviei”[3] (Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 309-311; ilustraţii: commons.wikimedia.org).

 

Almanahul Român, 1866: Stema judeţului Suceava

 

[1] Mă surprinde acest final antisemit al poemului, dar şi tentaţia antisemită a lui Iacob Negruzzi, în condiţiile în Care Costache Negruzzi şi Vasile Alecsandri promovau compasiunea pentru aceşti obidiţi ai soartei în Moldova vremii lor – notă I. D.

[2] Aşa s-a întâmplat şi cu mormintele voievodale de la Putna, inclusiv cel al lui Ştefan cel Mare, unde diverşi ierarhi bisericeşti au fost înmormântaţi în sfintele cripte ale istoriei româneşti (pe ierarhul îngropat în cripta lui Ştefăniţă Vodă, doar mâna lui Ştefăniţă, dezgropată în 1856, mai amintea de tânărul voievod, iar în cel al lui Ştefan cel Mare nu mai exista os din legendarul voievod, scheletul descoperit în 1856, îmbrăcat în mantie de ierarh şi depus pe bare de metal, nu este a lui Ştefan Vodă); Veniamin Costache, înhumându-se în cripta lui Lăpuşneanu, continua o tradiţie ipocrită, prin care diverşi călugări, mai mult sau mai puţin înţelepţi, îşi asigurau în posteritate evlavia cuvenită Eroilor Moldovei, din partea generaţiilor viitorimii – notă I. D.

[3] Vezi România Literară din 30 ianuarie 1855, No. 5 – adnotare târzie a autorului.


Baia, o descriere din 1848

Biserica Albă din Baia

 

În depărtare de o oră de la Folticeni[1], la poalele munţilor, se află Baia, odinioară numele unei cetăţi, astăzi o mare moşie, proprietatea unui gentilom spaniol, care o dobândi prin căsătorie cu o română. Baia se deosebeşte prin poziţiunea sa pitorească, prin frumoasa aşezare a proprietarului şi prin trei ruine, rămase din timpurile Marelui Ştefan, care iubea a locui în acea cetate. Palatul proprietarului, deşi nu de o arhitectură impozantă, este mare şi frumos şi aşezat în mijlocul unui parc englezesc destul de întins. Prin el curge o ramură a Moldovei, care formează mai multe lacuri frumuşele. O parte a grădinii e mai sălbatică şi primblătorul, străbătând prin strâmte şi întunecoase alei, se află, fără de veste, în mijlocul unor ruine. Acestea înfăţişează toată mărimea trecutului: zidurile de piatră, de o lungime de vreo 15 picioare, înălţimea unor părţi a zidurilor, care se întrec falnic cu înălţimea munţilor din apropiere, pietrele căzute, cu inscripţiunile lor, toate aceste insuflă mirare şi respect. Pe cât se poate presupune, după forma ruinelor, ele trebuie să fi fost, din vechime, o biserică; inscripţiunile de pe pietre sunt în limba slavonă şi un filolog versat în acea limbă ar descoperi, desigur, ştiinţe interesante asupra acestor locuri.

 

În mijlocul ruinelor se află un mormânt, în care, după cât se lămureşte de pe inscripţiunea grecească, se odihneşte Cantacuzin, un vechi proprietar al moşiei Baia. Acest Cantacuzin, care trăia cu unu secol în urmă, a fost, pe cât povestesc locuitorii din Baia, un bărbat de un caracter straniu şi sălbatic. El nu avea palaturi în capitală, nici nu era servitor al tronului, ca cei mai mulţi boieri; el afla plăcere în singurătate şi în vânat. Pasiunea vânatului era atât de mare în el, încât se acufunda, cu sute de săteni, în adâncul munţilor, unde petrecea, vânând, pătrimi şi jumătăţi de an. Când se cobora în vale, după asemenea vânătoare, aducea cu el mulţime de urşi şi de cerbi ucişi, cu a căror piei şi coarne îşi orna palatul. Când nu vâna, îi plăcea a rătăci singur prin păduri şi se oprea, cu deosebită mulţămire, între ruinele din grădină, care erau locul său favorit. Acest pasionat vânător atinse o înaltă etate. La sfârşitul vieţii, risipise o mare parte din avere; sătenii ce erau sub stăpânirea sa, uitând întrebuinţarea plugului, erau prefăcuţi în sumeţi vânători, şi moştenitorii lui Cantacuzin nu dobândiră, prin testamentul său, decât un mare număr de piei de fiare sălbatice, cu îndatorirea de a-l înmormânta în mijlocul ruinelor atât iubite de el.

 

Celelalte două ruine, ce se află la Baia, sunt mai bine conservate. Una dintre ele, o biserică părăsita, în care, după superstiţia sătenilor, locuiesc spirite infernale, a rămas întreagă, afară de clopotniţă. A doua, iarăşi o biserică, e conservată şi mai bine, şi a fost prefăcută şi înnoită, aşa încât înfăţoşează un aspect ridicol, cu grandioasele sale ziduri, pe care se reazemă o clopotniţă de lemn. Deşănţat contrast între energicul trecut şi neputinciosul prezent!

 

Baia, Ruinele Cetăţii în 1815, CLA 1909, p. 188

 

După vizitarea acestor locuri, ne întoarserăm în Folticeni, cu intenţiunea de a pleca, a doua zi, la monastirea Slatina şi în munţii Bucovinei; târgul atinsese toată floarea sa; petrecerile deveneau din zi în zi mai numeroase şi cetăţeni din Folticeni, deveniţi acum amicii noştri, voiau să ne oprească, încă câtva timp, pentru ca să luăm parte la baluri, adunări şi preumblări ce erau să se facă în acele zile. Noi, însă, nu ne înduplecarăm a ne opri mai mult. Nu ceream plăceri şi jocuri; abia scăpaţi din înăduşeala oraşelor, dorul nostru era să gustăm simplicitatea şi frumuseţea naturii! (Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 308-309).

 

Piatra de mormânt a primei soţii a lui Alexandru cel Bun, Margareta, de la Baia – foto László Gergely Pál

 

[1] Cu mai mulţi ani în urmă, am întreprins, în societatea unui amic, o primblare de câteva luni prin munţii Moldovei, Bucovinei şi Transilvaniei. În vreme ce amicul meu desemna locurile cele mai frumoase, eu descriam călătoria noastră. Descrierea ar fi prezentat poate oareşicare interes acelor care se ocupă cu moravurile poporului şi care sunt amatori de frumuseţea naturii, căci adesea siliţi de a căuta un adăpost prin colibe sau de a dormi pe câmp, sub cerul înstelat, am fost într-un necurmat contact cu oamenii din popor, din gura cărora adunasem mai multe legende şi cântece populare, pe care le reprodusesem credincios, în modul cum le culesesem. Această descriere însă s-a pierdut din întâmplare. N-am mai putut găsi, dintr-însa, decât aceste câteva pasagii, care se rătăciseră printre alte hârtii. Dându-le aici publicităţii, sper că nu vor fi luate decât pentru nişte fragmente, precum sunt în adevăr. / I. N.


Barbarie la Băneşti

 

Archip Roșca: Copil

 

„La moşia din Băneşti, aproape de gara Vereşti, o crimă teribilă tocmai s-a comis, din ordinele baronului Kapri, proprietarul acestei moşii. Un copilaş, fiul unui biet ţăran, a îndrăznit să intre în livada învecinată curţii susnumitului baron. Doar pentru aceasta, doamna a încuiat copilaşul în hambar şi a poruncit slugilor să-i verse o găleată cu gudron în cap. Nefericitul copilaş a fost orbit de lichidul care i-a intrat în ochi. Aceasta nu a fost suficient pentru ignobila stăpână, care le-a cerut, apoi, slugilor să înmoaie copilul în smoală dizolvată, din cap, până în picioare, şi să-i dea foc. Această ultimă poruncă, după ce au fost executate cele anterioare, au fost refuzate de slugi, care nu au avut putere să-l supună pe bietul copilaş şi acestui ultim supliciu” (Les civilisés sauvages, in La Fraternité, Cinquieme année, No. 2, Paris, le 24 octobre 1894, p. 2).


D’ale Folticenilor, prin ţara franţujilor

 

În vremea în care presa românească, inclusiv cea fălticeneană, „păstra tăcerea” asupra măcelăririi Eroilor Independenţei, în 1888, după încălcarea revoltătoare a promisiunilor regale de împroprietărire, ţărănimea fiind înfăţoşată bucolic doar în petreceri şi şezători, prin Franţa mijeau detalii discrete din evenimentele moldoveneşti ale primăverii:

 

„Tulburările pricinuite de țăranii români au luat proporții îngrijorătoare. Trupele au fost trimise în districtele în care ţăranii s-au revoltat. Domnul Rosetti a promis în Senat că va acţiona cu multă rigoare, dacă situaţia se va agrava. Cauzele politice ale acestei mişcări sunt încă foarte obscure. Publicaţia oficială păstrează tăcerea; dar l’Indépendance roumaine, care a început o anchetă, pretinde că, în împrejurimile Fălticenilor, prefectul ignoră țăranii care au cerut arendarea unor noi terenuri și care au maltratat primarii pe care ei i-au acuzat de abuzuri (L’agitation en Roumanie, in  La Justice, Neuviéme année, Paris, Samedi 14 avril 1888,  p. 2).

 

 

Revista de Arheologie din Paris primea, de la procesul de liceu Vasile Ciurea, director al Muzeului Regional din Fălticeni, câteva fotografii ale unor antichităţi extrem de interesante, precum basorelieful cu inscripţie, descoperit de ţăranul Constatin Florea din Buneşti, pe fosta frontieră cu Bucovina, la doar 60 cm adâncime. Sculptat în gresie, obiectul cu dimensiunile de 39/18 cm şi o grosime de 10,5 cm, în prim-plan aflându-se capul unui lup, cu botul deschis şi cu o dantură fără canini.

 

 

Un al doilea basorelief, găsit tot la Buneşti, cu dimensiunile 17/11 cm şi o grosime de 3,5 cm, reprezintă „un personnage fort curieux”, cu o faţă imberbă şi fără mustaţă. Francezii presupuneau un chip de femeie, reversul plăcuţei fiind dedicat unui mesaj scris, încă nedescifrat, arheologul A. Van Gennep susţinând, în Mercure de France din 15 martie 1931 (p. 699) că aceste inscripţii, deci şi cea cu capul de lup, „au fost făcute după cioplirea chipurilor şi fără legătură cu ființele reprezentate” (Revue Archéologique, Cinquiѐme série. Tom XXXIII, Janvier-Avril 1931, pp. 22-24).

 


Pagina 1 din 512345