MORMÂNTUL POEŢILOR NECUNOSCUŢI | Dragusanul.ro - Part 3

1919: George Tutoveanu: Mărire Vouă!

1919 Rasaritul 6

*

Din munţii suri, cu vârfuri sclipitoare,

Şi până-n largul Dunării albastre,

Aţi stat în umbra văilor sihastre

Legaţi de brazdă-n grindini şi ninsoare,

*

Dar când au vrut urdii cotropitoare

Să-şi ducă-n zbor pe câmpurile noastre

Fiorul crunt al negrelor dezastre,

V-aţi ridicat ca vulturii în soare…

*

Şi v-au căzut, din cer, la Mărăşeşti,

Cununi de foc pe-armură şi pe căşti

Şi-adânci puteri, să-ncepeţi viaţă nouă

*

Aşa precum de secole v-a dat

Porunca lui un aprig împărat…

Ţărani ostaşi, în veci mărire vouă!

 *

(Răsăritul, nr. 14, 15 martie 1919, p. 3).


1910, Liviu Marian: Revedere

1919 Rasaritul 7

*

Mort m-au crezut cu toţii,

Şi tu, care altădată

Abia-mi zâmbeai trufaşă în visu-ţi fericit!

Din toţi câţi te-au iubit

Şi-au plecat în luptă

Mă-ntorc târziu eu singur

Rănit, slab, palid, o umbră înviată…

*

Făptura-ţi fermecată

Din nou îmi iese-n cale

Şi-un zâmbet diafan,

Ce-ar vrea întreg trecutul

Din mintea mea să-l şteargă,

În preajma mea aleargă

Ca să mă strângă-n braţe…

*

Nu te trudi în van,

Dacă-am putut în iadul

De lupte sângeroase

Să stau făţiş cu moartea

Şi plumbii să-i înfrunt

Cu-o oarbă îndrăzneală,

Tăcuta-ţi milogeală,

Ce vine-aşa târzie

Şi-aşa de laşă-n locul

Iubirii îngropate,

Nu pot ca s-o ascult!

*

(Răsăritul, nr. 14, 15 martie 1919, p. 10).


1919: Vasile Lainiceanu: Cântec

1919 Rasaritul 9

*

Falnic vânt de toamnă lungă,

Trist rapsod rătăcitor,

Vreau să ştii şi tu povestea

Ne-mplinitului meu dor.

*

Vreau să ştii şi tu durerea

Ce mi-a-nfrânt avântul drag,

Risipindu-mi fără milă

Mândrul viselor şirag

*

Şi cu tine frate-n lume

Să mă prind apoi curând,

Eu alin cântând în lacrămi,

Tu salcâmii scuturând

*

Şi pierduţi aşa, pe drumuri,

Doi pribegi, din loc în loc,

Căpătâiul să ni-l facem

Din acelaşi nenoroc.

 *

(Răsăritul, nr. 14, 15 martie 1919, p. 11).


1919, Constantin Asimini: Vis

1919 Rasaritul 10

*

Pe cine-o fi jelind frumoasa noapte

Că-n toate dimineţile anină

Brăţări de lacrămi pe tulpini de iarbă

Şi în splendoarea zorilor se-nchină?

 *

Ca nişte pietre rare-n fund de lacuri

Se odihnesc podoabele de stele

Şi luna ca un bulgăre de ceară

Îşi plimbă ochii galeşi printre ele…

*

În taină stuful fâşâind se-ndoaie

Umbrind oglinda apelor senine

Şi cel iubit, mereu pribeagul soare,

La sânul nopţii dornice nu vine.

*

Păşind pe iarba moale-abia se-aude

Cum trece-un visător îndurerat,

Uşor lovite de zefir şi-n şoapte

De freamăt tainic crengile se bat.

*

Pe margini de cărări îşi fac popasul

Noroadele de fluturi ninşi pe flori,

Cu vâslele înfipte-n roua nopţii,

Copii nevinovaţi şi visători…

*

Tăcerea aşternută prin ponoare

Vrăjeşte struna murmurului lin

Ce smulge somnul florilor şi scoate

Din fiecare val câte-un suspin.

*

O, sfântă noapte, cine poate spune

Cât farmec pui în clipa unui dor?

Duios răsună doina de la stână,

Sfioasă luna se ascunde-n nor…

*

Ce-adesea ne poartă inima pe drumuri,

Ni-i sufletul ocean care frământă

Măreţul vis de zbucium şi ispită

Ce tot mai mult spre alte zări se-avântă!

 *

Tremurătoare candele de veghe

Prin buruiene licuricii prind

Şi-n cinstea celui ce-şi urzeşte visul

Ca-n vechi biserici rând pe rând le-aprind

 *

Să ardă untdelemnul care împle

Potirul sfânt al florilor – iubire,

Înfăşură-mi cu iedera ta viaţa

Şi-ntinde-mi braţul tău de fericire,

*

O noapte-ntreagă să umblăm prin crânguri,

Cărările sunt ninse de lumină,

Cuminţi dorm teii încărcaţi de floare:

De ce nu vii, durere sfântă? Vină!

*

Mi-i dor de-un sân frumos ca brâul lunii,

mi-i dor de-un suflet blând şi visător;

Aprins ca ceru-n vâlvătăi de soare

Aş vrea să frâng zăgazul şi să zbor!

*

(Răsăritul, nr. 16, 1 mai 1919, p. 11).


1919, Mihail Pricopie: Ostaşul

1919 Rasaritul 11

*

Din drum, abia de-i vezi mormântul mic,

Copacii tineri frunza-şi scuturară

Clădind deasupra lui un mic morman

Şi-o cruce joasă-abia răsare-un pic

Cu braţul scris: Ostaşul Gh. Ştefan

Mort pentru ţară.

*

Când ai plecat, era sfârşit de vară

Şi nu-ţi strânsesei rodul muncii tale,

Părinţi şi fraţi avan te lăcrimară,

Dar i-ai certat şi ţi-ai văzut de cale.

*

Cu grele lipsuri tu te-ai dus la luptă

Cu sufletul deschis ca şi-altădată…

Puterea duşmanului fuse ruptă

Şi faima lui prin tine-ntunecată,

*

Dar într-o zi de iarnă liniştită,

Când, stând la pândă fără nici o grijă,

Gândeai la satul tău şi la iubită,

Te-a nimerit în cap un colţ de schijă…

*

Vor trece ierni, la fel va bate vânt,

Copaci bătrâni vor cerne frunza iar

Mărind mormanu-n fiecare an

Şi crucea joasă va intra-n pământ,

Şi cine-l va mai şti pe Gh. Ştefan

Mort pentru ţară?

*

(Răsăritul, nr. 17-18, 15 mai / 1 iunie 1919, p. 12).


Pagina 3 din 41234