MORMÂNTUL POEŢILOR NECUNOSCUŢI | Dragusanul.ro

Anecdotă, de Murgu

*

Conu’ Jean, slujbaș cu vază

și cu leafă serioasă,

om cu patru slugi în curte

și cu alte trei în casă,

*

face calcul peste calcul

cum mai bine-ar izbuti

cu reducerea de lefuri

cheltuiala-a-și potrivi;

*

tocmai când să-și aranjeze

conu’ Jean bugetul nou,

Marișca, bucătăreasa,

iată intră în birou.

*

– Ce poftești? Ce vrei, întreabă

conu’ Jean înfuriat.

– Am venit să-mi dați de piață;

mâine ce gătim?

                                            – Rahat!

*

Unguroaica se închină

cu regret și-ntreabă-apoi:

– Bigne, pentru dumgneavostră,

dar ce ghetim pentru noi?

*

(Umorul din trecut, din „Moftul Român”, în Almanahul Revistei „Veselia”, 1929, p. 51)


Abu-Hassan: Noapte de vară

*

În noaptea asta caldă, liniștită,

când nici o frunză nu sărută vântul,

ai crede că-a încremeni pământul

în clipa ce i-a fost mai fericită.

*

Din jilțul lui din Ceruri, Tatăl Sfântul,

privind mereu minunea adormită,

își simte pleoapa tot mai obosită

și-adoarme Cel ce-a fost întâi: Cuvântul.

*

Bătrâna Lună, respectându-i somnul,

își învelește fața jumătate,

dar stelele, privind furiș la Domnul,

*

clipesc, râzând ca niște pui de lele,

pe când Luceafărul, cu gravitate,

se uită fix și mânios la ele.

*

(Almanahul Revistei „Veselia”, 1929, p. 125)


C. Iorgulescu: Viața

*

Te naști la șapte, nouă luni,

părinții tăi sunt oameni buni,

de cum sosești în casa lor

te și declară „scump odor”;

te-mpachetează cu-ngrijire,

deși tu țipi cu îndârjire,

iar mama – tot mai sunt femei –

te pune-n subzistența ei.

*

Trec anii unul după alt,

devii voinic, spătos, înalt

și iată că-ntr-o bună zi

începi o fată a iubi;

din ce în ce mai rău te-aprinzi

pân-ce odată o cuprinzi

și, luând-o cu ea la picior,

rămâne „scumpul tău odor”.

*

Și iarăși anii trec în zbor,

devii bunic nepoților

și-adesea cu păreri de rău

privești la toți, în jurul tău;

te vezi ce ești, te știi ce-ai fost

și, judecând al vieții rost,

constați că ai ajuns, mă rog,

dintr-un odor, un… odor-og.

*

(Almanahul Revistei „Veselia”, 1929, p. 131)


Poezia, mai realistă decât istoria

*

Aud, adesea, câte un politician îngust la minte categorisind opiniile altuia, la fel de limitat intelectual, cu dispreţuitoarea ripostă: „Poezie!”. De fiecare dată, când nimeresc în spaţiul telegenic al unei astfel de nepriceperi faţă de profunzimea şi menirea poeziei, îmi aud sângele clocotind, dar tac, amintindu-mi de un vechi proverb latin, care zice, în traducere românească: „Când un măgar rage spre tine, tu n-ai de ce să ragi spre el”.

*

Din nefericire, în biata noastră ţară nici poezie nu prea mai există, iar cea reală zace necunoscută chiar şi de poeţi, nu doar de ăştia, politicienii. Şi simţul estetic s-a atrofiat, inclusiv la popor, graţie unui parvenitism cultural adorabil: poporul şi elitele sale doar pe ce nu pricep pun preţ. Ilogicul, neinteligibilul sunt artă adevărată, în rest… poezie, puah!

*

Din punctul meu de vedere, poezia este un mesaj clar şi fără echivoc, pe care îl desluşeşte fiecare om, chiar dacă diferit şi în limitele propriului său intelect. Atunci când şi bătrâna analfabetă dintr-un sat de la marginea lumii ţine minte, involuntar, două versuri pe care le-a auzit pe la radio, abia atunci, din punctul meu de vedere, avem de-a face cu poezia, deci cu Eminescu. În rest, politică, prostie, parvenitism.

*

Uneori, la o primă vedere, poezia pare altceva. Poartă veşminte sărmane, dar deghizarea nu înşeală pe toată lumea, pentru că, dincolo de „social”, de „pamflet” şi de „umor”, se poate întrezări fruntea luminoasă a poeziei adevărate, a poeziei care comunică şi fixează idei, aşa cum se întâmplă cu textul „O potriveală”, semnat, în noiembrie 1908, de un oarecare Ion Catina (vag, îmi amintesc de un Ion Cătină, dar nu izbutesc să obţin o imagine cât de cât limpede). Cititorului elitist, cu simţire estetică educată, nu o să-i placă poemul lui Ion Cătină şi nici nu o să desluşească în Ştefan cel Mare din poem oglinda în care încerca să se oglindească, după 40 de ani de domnie, Carol I, cel care, jertfindu-se pentru neamul românesc, în patru decenii agonisi doar „vreo cincizeci de milioane de ducaţi” şi nu pricepea de ce poporenii „făr’ de hrană zbier că sunt, şi se răscoală”. Leneşi, ce mai! Leneşi şi nehăruiţi cu spiritul gospodăresc prusac: „Nu le place munca, Doamne! Ticăloşi, Măria Ta!”.

*

Cu riscul de a mă număra printre „ticăloşi”, adică printre poporenii lipsiţi de vlagă, nu printre hoţi – „ticăloşii” aceştia ţin de statalitate, nu de popor – declar, cu mâna pe inimă şi cu mintea limpede, că mie îmi place teribil poemul lui Ion Cătină şi, tocmai de aceea, vi-l recomand cu căldură spre lectură. Poporenilor, nu ălorlalţi.

*

*

Ion Catina: O potriveală

*

Ne varietur

*

Acest document dovedește că, după 42 de ani de gloroasă domnie a M. S. Regele, oamenii au rămas tot atât de ticăloșiți ca și înaintea venirii în țară a M. S. / Căci sunt egali de ticăloși și acei care au provocat ancheta, și persoanele despre care e vorba în anchetă. / Rog ca acest număr din „Monitor”, cu rezoluția scrisă de mine, să fie păstrat la Biblioteca Academiei. / D. A. STURZA” (Primul ministru și raportorul anchetei contra magistraților din Iași – Ziarele din 1908).

Domn străin poftise țara și de neam de împărat,

iar la târg, plecând, boierii ce-au găsit au cumpărat;

să-l întîmpine poporul a ieșit pân-la hotare…

Dumnezeu se îndurase ca să-i dea un vodă mare!

*

Dar Moldova-i locuită de nătângi și de vicleni

și-ndelungă fu tocmeala ca boierii moldoveni

să-l înduplece pe despot peste ei să-mpărățească,

rari fiind, pe-atuncea, domnii cei de viță-mpărătească.

*

Chezășia stăpânirii pentru viață i s-a dat

și că-n spița lui, pe urmă, tronul fi-va perindat;

o locma din visterie ca plocon având tot anul,

slobod să-și mai înnădească Vlașca, bez Teleormanul.

*

Iar legându-se să-ndrepte ce părea că e greșit,

râu de lapte și de miere ca să curgă negreșit,

„Îmi ajunge – spuse despot –, dreapta mea căutătură,

Slujitori ce tac și-n mine credincioși ca în Scriptură”.

*

Și-a ținut cuvântul țara, poate încă cu prisos,

Doar a lui făgăduințe au ieșit, pe rând, pe dos,

și când el și cu samsarii ca în rai mi se răsfață,

clocotește surd norodul străveziu și supt la față.

*

În castelul din Suceava, mânios acum se plimbă;

numai vornicul cel mare stă-naintea lui smerit;

voievodul nici o vorbă cu Bucioc măcar nu schimbă,

iar acesta să-i grăiască nu găsește nimerit.

*

Mai târziu, păru din zbucium că nițel se potolește;

lui Bucioc îi fuse teamă, neghicind ce poate fi,

orișicum se tot frământă și prin minte răscolește;

ca să afle de-are despot, cât n-ar da și n-ar plăti!

*

„Hei, Bucioc, tu, mare vornic – prinde Vodă ca să zică –

tu ești mâna mea cea dreaptă și-mpreună am luptat

ca să țesem trainic trâmbă de mătase și urzică,

împletind din rău, în bine, șirul trebilor treptat;

*

din pământ, din iarbă verde am croit o viață nouă;

pe făgașe neștiute îndrumăm tot ce a fost;

prin câmpiile uscate, din senin, cu aur plouă

și sub aripa lui despot cine n-are adăpost?

*

E așa ori nu?”. „Așa e!” – prea plecat Bucioc răspunde;

să-i astâmpere pornirea cuteză să zică-apoi:

„Dar de ce te tulburi, Doamne, și ce cuget te ajunse

când lumina ta s-aprinde înainte, nu-napoi?

*

Domn mai ager și mai falnic, mai avut-am noi, stăpâne?

Îmbuibând pe toată lumea, milostiv ai fost destul

că nu-i nimeni să nu-și aibă bucățica lui de pâine,

ocrotit ca să nu fie ori la vreme nesătul!”.

*

„Deci credeam, suspină despot, ca să văd recunoștință;

Boierii dădui acelor ce căzură în păcat,

Înțelepți făcui din oameni ce, lipsiți de socotință,

prigonitu-m-au… și totuși, nu e unul împăcat!

*

Tremura Bucioc, dar Vodă neclintit urmă-nainte:

„Pretutindenea se suflă că din jaf mă pricopsii,

când tu ştii cu câtă trudă, cu ce zbatere de minte

vreo cincizeci de milioane de ducaţi agonisii.

*

Te miri ce şi mai nimica! Şi-apoi cine e de vină?

Azi nu poate bani a strânge numai cel ce n-ar voi;

n-am pus piedică la nimeni, ne-voind să cat pricină

şi nici vreme n-am în pravili mucegaiu-a răsfoi,

*

iar o faţă-mpărătească e obraz de tot subţire,

i se cere cheltuială, dacă vrei a n-o păta;

ponegrit de ce sunt, oare, cu atâta-nsufleţire?!”.

Grabnic, vornicul răspunde: „Ticăloşi, Măria Ta!”.

*

„Unii urlă că dreptatea nu-i decât o vorbă goală,

coate toţi judecătorii pentru galbeni că şi-ar da;

dar mojicii? Făr’ de hrană zbier că sunt şi se răscoală!”…

„Nu le place munca, Doamne! Ticăloşi, Măria Ta!”.

*

„Pârcălabii, dregătorii, căpitanii de oştire,

popii, dascălii, iznafii, chiar şi sfetnici, de-i căta,

mă cârtesc în taină, gura clevetindu-le-n neştire”…

„Ticăloşi am fost, stăpâne, şi-am rămas, Măria Ta!”.

*

„Însă-atuncea – strigă Vodă – totul e ticăloşie!

Putregai domnia noastră şi nevrednici suntem toţi!

Lângă numele lui despot se va scri: „Păcătoşie!”

de boierii săi: o turmă de lingăi urâţi şi hoţi!”.

*

Pe-o sofa se lasă despot, chibzuind îngândurat:

„Şi Bucioc, şi logofeţii buni erau de spânzurat!…

Peste veacurile toate voi rămâne de ocară,

cu pecetia ruşinii înfierat voi fi la scară!”…

*

Judecata cea din urmă îi cutreieră prin gând,

de durere, printre gene îi dau lacrime, plângând…

„Despot!… Despot!… Fii un despot mai, vârtos ţinându-ţi firea!

De deasupra frunţii tale izgoni-voi eu bârfirea!”.

*

Astfel vornicul grăieşte: „Eu de grijă voi purta

să rămânem doar noi, obştea, ticăloşi, Măria Ta,

căci o cronică de slavă pentru Tine se va scrie,

de mărirea Ta eu însumi stând chezaş ţi mărturie”.

*

Mare Domn fu Despot-Vodă, după-acel letopiseţ,

însă piserul ce-l scrise, să arate mai isteţ,

mai adaose pe-o filă, cu putere de la sine,

alte câteva braşoave, cugetând că e mai bine:

*

„Patruzeci de ani, o, Despot!, să fi fost să mai domneşti,

tot n-ai fi-nţeles tu rostul astei ţări moldoveneşti;

stând străin de neamul nostru, cum să-nveţi aşa de iute

zicătoarea: Orice peşte de la cap întâi se-mpute!”.

*

Bucureşti, noiembrie 1908 (Almanachul ilustrat 1909, pp. 27-30).


1909, N. Timiraș: Mama

*

Trosnesc ferestrele de ger

și vântul șuieră cu toane.

O candelă, într-un ungher,

mâhnită arde la icoane.

*

Vorbim arar, vorbim încet

căci e bolnavă biata mamă.

În vechiul zid e un portret

ce ne privește dintr-o ramă.

*

E fiul ei. Cu graiul stins

încât abia îi prinzi cuvântul,

ea zice, înecată-n plîns:

„Aș vrea să-i mai revăd mormântul…”.

*

Și vorbele sunt slabe, moi,

topite de dureri și rare

că lacrimile curg șiroi

și-n casă-i liniștea mai mare.

*

Nu îndrăznim nici un cuvânt

de teamă că-i mărim durerea

și, cu privirea în pământ,

plângând, parcă-ascultăm tăcerea…

*

„Departe, părăsit în văi,

pe groapa lui acuma ninge…”,

ea ar dori la căpătâi,

în voie ca să poată plânge,

*

să poată plânge ne-ntrerupt

cu glas de vânt în cimitire,

odorul ei din suflet rupt,

pe veci pierduta ei iubire.

*

… În prada crudelor dureri,

adoarme de vegheri slăbită.

Clipind bolnavă, în ungher,

se stinge candela mâhnită.

*

(Almanah 1909 Adevărul și Dimineața, p. 53)


Pagina 1 din 512345