MORMÂNTUL POEŢILOR NECUNOSCUŢI | Dragusanul.ro

Constanţa de Dunca-Schiau: Puterea arcuşului

Constance Dunka de Sajo portet decupat sepia

*

– Scurt roman recent –

 *

 Am văzut-o, nu e o lună. Cât de frumoasă era! Cât de  frumoasă şi de jună! Naltă, mlădioasă, fină, eterică; cu ochi mari, negri, scânteietori şi păr bălai, lucitor şi auriu.

*

Şedea, totdeauna, la concerte, în primul rând; şedea pierdută în mijlocul lumii.   Căutătura nu i se întorcea nici la dreapta, nici la stânga; nici la femei, nici la bărbaţi. Pe podium sta aţintită privirea sa şi, în acea privire citeai un dor, o aşteptare, un entuziasm, o îndumnezeire nespusă.

*

Când linişte se făcea în sală şi el sosea cu instrumentul său, când înainta spre public, se aşeza şi-şi ridica arcuşul, o vedeai pe dânsa pălind; respiraţia îi devenea precipitată sau înceată cu totul, o comoţiune electrică părea a-i mişca toate fibrele corpului, fiori repetaţi îi treceau din cap până în picioare şi florile ce-i acopereau pieptul se vedeau tremurând sub bătăile violente ale inimii sale. Şi totuşi, cine ar fi crezut ce se petrecea, atunci, în acel suflet atât de june şi atât de imens iubitor!

*

Precum toiagul lui Moise, care din stânca stearpă a scos izvor nesfârşit pentru adăparea unui popor întreg, astfel artistul, cu arcuşul său, cum i-a atins auzul, cum i-a pătruns inima liniştită, a deşteptat un torent de simţiri necunoscute şi tulburătoare, ce, ca torentul înfuriat, au dezrădăcinat candoarea sa, inocenţa sa, pie­tatea şi datoriile sale şi, în valuri turbate, au târât şi înecat totul în o iubire disperată.

*

Ea nu s-a aruncat la picioarele lui, să-i spună toate adoraţia sa; castele sale buze nici un cuvânt de amor nu au rostit; muma ei, de lângă dânsa, nu ştia şi nu vedea nimic. O amică, jună ca şi dânsa, singură i-a presimţit secretul; dar şi ea a tăcut, cum tăcea cea care suferea.

*

Zi după zi, biata copilă îl asculta cântând şi suspinele, gemetele, plânsul, rugăciunile, pasionatele accente ale arcuşului său o îmbătau tot mai tare cu pasiune îngrozitoare. Mintea i s-a dus cu totul; a pierdut iubire de părinţi şi credinţă în Dumnezeu. În sufletul despuiat, acum, de toate alte simţiri, a luat loc numai o cugetare: „El, el sau nimeni!”. Dar ce putea el deveni pentru dânsa? El, artist încărunţit, bătrân şi însurat!… Ea ştia totul, dar nimic nu i-a putut înăduşi nebunul amor.

*

Încă o dată a mai mers la concertul unde l-a putut asculta; încă o dată şi-a umplut sufletul de sonurile arcuşului său fermecat şi fermecător şi, zguduită până în ultimul atom ce-i compunea fiinţa, s-a dus acasă, cu mintea, cu sufletul tot la el, la sonurile lui, a scris două cuvinte, s-a culcat şi a înghiţit otrăvitoarea băutură… Veninul a fost mortal; ca fulgerată, a trecut sărmana în altă lume, uitând de toţi cei care o iubeau şi numai cu amorul pentru artistul necunoscut.

*

Zdrobeşte-ţi instrumentul, nenorocit muzicant, să nu mai ucizi cu arcuşul tău copile unice, fericirile părinţilor, podoabele societăţii!

*

În cimitirul din capitală, zace, acum de două săptămâni, ofilita albă floare, între albe flori ofilite, unde nici lacrimile arzătoare ale mumei sale, ce usucă rozele de pe proaspătul mormânt, nu o pot încălzi şi deştepta.

*

Curând, se va pune pe acea groapă o cruce, ce va zice că, aici, este o moartă de şaisprezece ani, care a fost frumoasă şi purta un nume de patrician. Marmura va spune multe, dar nu va revela grozava taină, că ea s-a sinucis din iubire pentru un artist; că viaţa ei a fost zdrobită de puterea arcuşului.

*

 Constanţa de Dunca Schiau

*

Puetrea Arcusului 1

(Familia, XXIV, nr. 48, 27/9 decembrie 1888, pp. 553, 554)


1863, Zacharia Boiu: Poeților români

1863 Poetilor romani

*

Nu laurul ce trece, nu gloria ce piere,

Nici aur ce preface a inimii culori

Sunt sacrele impulsuri ce au să dea putere,

Ce au să-nsuflețească un cor de cântători.

*

Poeți ai românimii, de e-ntre voi oricine

Pe care-aceste fumuri mai pot a-l amăgi,

Acela lase hora, căci face mult mai bine

Când lira-și profanată de piatră-o va zdrobi!

*

Poeți ai românimii, voi nu aveți chemare

De jos, de către lume, nu, nu de sus din cer.

Vedeţi de nu schimbaţi dar, seduşi, mărgăritare

Pe lut făr’ de valoare, ce omeni vi-l ofer.

 *

Preoţi ai armoniei, când ora vă sosește,

Când stați pe lâng-altarul la care să jertfiţi,

Spălați-vă-ntâi mâna de tot ce înjosește,

Că-atuncea Maiestăţii supreme voi serviti.

*

Amici legați de popul prin farmecul cântării,

Răsunetul simțirii, ce bate-n largu-i piept,

Apărători ai limbii și guri ale-ntâmplării,

Ce-a moșului virtute în strănepot deștept!

 *

Surcei fideli, pe care nici moartea, nici viața

Nu-i poate din trupina poporului tăia,

Fii buni, ce-atuncea numai simţiţi că beți dulceața,

Când bine, rău cu muma puteți a suporta!

 *

Profeți ai gintei vostre, luptaci ai libertăţii,

Pe calea de-nfrățire suavi conducători,

Pedepsitori ai crimei, răsplătitori dreptăţii,

Ingenui inocențe voioşi apărători!

*

Stegari umanităţii, ce castele dezleagă

Și prinde-n lanț de roze coliba de palat,

Apostoli ai doctrinei ce face lumea-ntreagă

Edenu de fii și fiice, ce Tatăl i-a amat!

 *

Poeţii românimii, acestea sunt comoara

Ce voi, băieși prea nobili, aveți a dezgropa;

Acestea sunt acorduri ce lira-vă, sonora,

Vibrând din Tisa-n Mare îl are-al răsuna.

*

O, când acele tonuri, din cer vouă-nsuflate,

Voru învia-ntr-un popul, ce v-are fii iubiţi,

Când muma pe copilul sătul de sărutate

Îl va-nvăța o strofă ce voi i-o dăruiţi,

*

Când cântul vostru secol la secol îl vestește

Și el va fi în floare, când voi de mult plecați:

Ce laur este-n lume, ce-atâta fericește

Și ce cununi ca asta sunt demne s-apucați?!

*

Iar când iubirea voastră se va-mpiepta cu ura,

Când pieptul vi-l vor bate, cel plin de dulci simţiri,

Nu denegati atuncea cerească-vă natura,

Săltați, cântați în imnuri că v-ați făcut martiri!

 *

(Aurora Română, anul I, nr. nr. 8, Pesta, 15/27 aprilie 1863)


Adrian Forgaci: La Nistru

Christos inaintea lui Pilat M Munkacsy LUCEAFARUL 1 1903

*

Râu măreț din moși străbuni

Plin de ani și plin de gânduri,

Tu pe frunte-mi rânduri-rânduri

Amintirile le-aduni.

*

Tu, hotar din veac și vremuri

Între două vechi popoare,

Vestea lor în lumea mare

Trist o duci și te cutremuri.

*

Dar eu fără spor nici rod

În noianul jalei mute

Caut urmele pierdute

A lui Ştefan Voievod.

*

De pe țărmurile tale

Ce se pierd în cotituri,

Tu cu taina-ți doru-mi furi

Şi cu tine-l duci la vale.

Iar mărirea din străbuni

Trist prin amintire-mi trece,

Numai tu încet și rece

Maiestos din valuri suni.

*

(Luceafărul, II, nr. 8, Budapesta, 15 aprilie nou 1903, p. 154)


1919: Mormântul Poeţilor Necunoscuţi

1919 Rasaritul 0

*

Pentru mine, singura poezie cu adevărat poezie este cea trăită, un altoi din suflet, răsădit în suflete. Şi găsesc o astfel de poezie în rândurile generaţiilor decimate ale anului 1919, generaţii care îşi rosteau rănile şi durerile, prin paginile unei reviste basarabene, de care nu am auzit până acum, „Răsăritul”, un trist mormânt comun al poeţilor necunoscuţi. Şi mă cutremur, înţelegând, nepăsătorule drag contemporan, când înţeleg „că, pe unde-ţi calcă pasul şi pe unde-ai vrea s-apuci, / calci pe sfinţii noştri care dorm uitaţi şi fără cruci”. La fel mi se întâmplase şi mie, dar iau aminte, îngenunchez şi mă închin memoriei româneşti. Cu sfioşenie şi cu încredinţarea că nu-i voi converti şi pe alţii, dar important este să încerc, după puteri, să-mi fac datoria. Ca să mă pot privi în oglindă şi în ochii copiilor şi nepoţilor mei.

*

În 15 ianuarie 1919, când apărea la Chişinău, str. Leovei nr. 90 (după 15 aprilie, în Bulevardul Academiei nr. 6, „casa Mircea, vis-a-vis de Grădina Carpaţi”), numărul 10 al gazetei lunare basarabene „Răsăritul”, nume importante ale culturii române se năpusteau într-o admirabilă solidaritate, cu materiale publicitico-literare şi cu poezie. Printre semnatarii propagandei de cosmetică românească se numărau Lucian Blaga (cugetări din volumul „Pietre pentru templul meu”), Camil Petrescu, Al. Cazaban, Vasile Militaru, G. Tutoveanu, Liviu Marian (cu povestirile „Furnica”, „Zburătoare şi târâtoare” şi poeziile „Revedre”), Henri Stahl, Nichifor Crainic, prefectul Chişinăului D. Bogoş (povestirea „Mărioara şi un urs prost”).

*

Există, însă, ca prin toate paginile uitate de odinioară, şi poezie bună, poezie respirată cu toţi porii, şi pe care, începând de astăzi, o să încerc să o adun de sub necuprinsa şi vinovata noastră nepăsare.


1919, Pan Halippa: Clopotele

Roman Types et Costumes de la Russie Raoult Ivan

*

Din clopotniţa din sat

Sună clopotele, sună,

Vestind lumii vestea bună

Că Hrisos a înviat.

*

Cele mici în cor duios

Sună des, cu voioşie,

Că e zi de bucurie

Pentru mari şi cei de jos.

 *

Iar cel mare, cam dogit,

Sună rar, sună agale,

Că s-a dus vremea de jale

Şi că răul s-a sfârşit.

*

Sunaţi, clopote, sunaţi

Şi vestiţi în lumea toată

Că robia e sfărmată

Şi că toţi de-acum-s fraţi!

*

Şi mai spuneţi tuturor

Că sunt vremile unirii

Şi că-i timpul primenirii

Stărilor bătrânelor!

*

(Răsăritul, nr. 19, 15 mai 1919, p. 7).


Pagina 1 din 41234