MORMÂNTUL POEŢILOR NECUNOSCUŢI | Dragusanul.ro

Zaharia Bârsan: Cântec

 

Lăutare, măi bătrâne

şi străin pe lumea nouă,

de-aş putea în clipa asta

inima mi-aş rupe-o-n două

 

şi străin cum sunt pe lume

şi bătut de sărăcie,

jumătate, măi moşnege,

bucuros ţi-aş da-o ţie,

 

tu din ea ca să-ţi pui strună

dorul ei şi-ntreg amarul

şi să-mi cânţi, apoi, bătrâne,

să-mi izbesc în zid paharul!

 

(Luceafărul, anul V, nr. 7, 1 aprilie /1906, p. 152).


Zaharia Stancu: Rătăcire

 

Am aşteptat azi poşta de la târg

Să văd dacă-mi aduce vreo scrisoare

Şi n-a venit, şi-a fost o zi cu soare

Şi-am rătăcit pe câmpuri fără sârg

 

Am întâlnit cirezi de vite albe

Şi oi cu tina moale cu ciulini

Şi-o fată care-avea în ochi lumini

Şi-o salcie ce zvârle bani din salbe

 

Şi am văzut înveşmântată-n zale

Toamna, trecând într-un vârtej de praf

Şi-am numărat stâlpi strâmbi de telegraf

Înfipţi adânc la depărtări egale.

 

Apoi, când soarele gălbui şi rece

Spre dealul cu podgorii a căzut,

Eu m-am întors acasă abătut:

Din minte-mi chipul tău nu vrea să plece.

 

Simţeam că pot până în zori să-ţi scriu

Şi m-am trezit deodată fără gând

Şi n-am putut să-ţi scriu măcar un rând…

Nu ştiu ce sunt şi nici ce-aş vrea să fiu.

 

Ascult cum vântul se prelinge calm

Prin noaptea care a crescut înaltă.

Trec aripi moi în zbor grăbit spre baltă

Eu numele ţi-l murmur ca un psalm…

 

(Universul literar, XLI, No. 29, duminică 19 iulie 1925, p. 3)


Umorul, mai tare decât aspirina „Bayern”

 

Pe vremea când se făceau reclame inteligente, poezia umoristică avea mare căutare şi efecte benefice mai dihai şi decât aspirina „Bayern”. Ador genul acesta de poezie, foarte greu de scris, în care talentul şi umorul se condiţionează reciproc în realizarea unui panaceu universal şi etern valabil.

 

Păţania lui nenea Nae

 

Procopsitul nenea Nae,

Om deştept şi bun de gură,

Nu e nici un om de paie,

Nu e nici o secătură;

Când se-ntâmplă ca pe-acasă

Să se certe cu nevasta,

Dumnealui puţin îi pasă:

Una ştie el şi basta!

 

Nae nu ridică tonul

Şi nici sânge rău nu-şi face,

Ia căciula şi bastonul

Şi se duce-n bună pace,

Înspre cârciumă îl poartă

Paşii liniştiţi şi rari,

Unde-i trage-un chef la toartă

Cu vin bun şi lăutari.

 

Asta s-a-ntâmplat şi-aseară

Când, spunându-i adevărul,

Ea din nou a vrut să-i ceară

Voie ca să-şi tundă părul;

Cearta s-a încins când Nae

I-a răspuns, ca s-o îngheţe:

„Asta este fiţăraie,

Te-ai tâmpit la bătrâneţe!?”.

 

Şi s-a dus la băutură

Într-o cârciumă din piaţă,

Unde scuipă şi înjură

Omul dezgustat de viaţă;

Când să plece, către ziuă,

După ce se ameţise,

Ploaia bătea apa-n piuă

Şi-un vânt rece se pornise.

 

Către uliţa pustie

O înjurătură-i scapă,

După-atâta vin, se ştie

Că n-ai ce să faci cu apă.

Nae nu avea umbrelă,

Nici palton de îmbrăcat

Şi, cum n-avea nici flanelă,

S-a pornit pe strănutat.

 

„Nae, ce-i cu tine Nae!?”,

I se vaită nevasta.

„Uite, omule, aşa e,

Când te-ncurci pe vremea asta!”.

Neputând să se ridice,

Nae, galben cum e mortul,

Clănţănindu-i dinţii, zice:

„Cheamă popa, să-i dau ortul!”.

 

Dânsa a-nceput să-l frece

Cu oţetul aromatic,

Şi, ca să nu-i se-aplece,

Tot masându-l sistematic,

A aprins şi buruiana

Să afume prin odaie,

Parcă nu ştia sărmana

Cât se afumase Nae!

 

Frigurile-i iau puterea,

Junghiul gata e să-l arză

Când, înnebunind, muierea

I-a mai dat zeamă de varza

Şi-apoi iute la cămară

Se repede disperată

Să-i aducă… sare-amară…

Care poate c-o să-l scoată.

 

Cuie mari i se împlântă

În neodihnitul creier

De ai crede că îi cântă

Tot neîntrerupt un greier,

Ace mici, înţepătoare,

Chiar în tălpi i se înfig,

Îl dor braţele şi-l doare

Trupul scuturat de frig.

 

Cu cartofi la cap, se zbate

În dureri ne-nchipuite,

Cu muştar pe piept, pe spate,

Tot strănută şi sughite

Până când încremeneşte

Şi, cu sufletul la gură,

Nenea Nae… de!.. fireşte,

Scapă iar o-njurătură.

 

„De-astă dată, mi se-nfundă!”,

Zice el. „nu mai am leacul,

Şi nevasta-o să se tundă

După ce-o să mă ia dracul;

Eu abia acum văd bine

Şi pricep, într-adevăr,

Că viaţa noastră ţine

Numai într-un fir de păr!”.

 

Dar nevasta aţipeşte

Rezemată-n cot uşor

Şi în vis i se iveşte

Cel mai mare vrăjitor,

Cu blândeţe-o înconjoară

Şi-apoi pe şoptite-i spune:

„Nenea Nae o să moară,

Căci durerea îl răpune!…

 

Ai o singură scăpare

Să-l poţi însănătoşi,

Pregăteşte-te de-o mare

Ispăşire. Nu greşi,

Reuneşte în cuvinte

Iute litere dintâi,

Numai ele, ţine minte,

Au să-ţi dea de căpătâi!”.

 

Ea din somnu-i se trezeşte

Vorbele să-ţi amintească

Şi încet le dibuieşte

Ca să le silabisească.

E-o minune, aşadară,

Ceea ce îi arăta

Vorba ce se-aşteme clară:

  1. A. S. P. I. R. I. N. A.!

 

Repede la farmacie

Merge, cumpără, se-ntoarce!

Nae e în agonie

Şi viaţa lui se stoarce,

Dar când simte-uşor pe limbă

O tabletă de-Aspirină

Toată soarta lui se schimbă

Şi obrazu-i se-nsenină!

 

Sare jos din pat, aleargă

Vesel şi întinerit,

A-nceput din nou să-i meargă

Ca-n ajun, când s-a pilit;

Respirând proaspătul aer

Cu nesaţ şi cu avânt. Strigă:

„Să trăiască Bayer

Care m-a scos din mormânt!

 

Crucea Bayer să trăiască!

Aspirina ei măreaţă

Face omul să renască

Iarăşi la o altă viaţă!…

Stau în casă ca-ntr-o cuşcă,

Hai, nevastă! Ştii tu unde?

Eu mă duc să-i trag o duşcă

Şi tu du-te de te tunde!”.

 

(Almanahul ziarelor „Adevărul” şi „Dimineaţa” 1929, pp. 63, 64).


N. Beldiceanu: Sara lui Sfântul Vasile

 

Un poem-mărturie, scris de Nicolae Beldiceanu, despre obiceiurile moldovenești de iarnă, din anul 1879, vedea lumina tiparului în „Convorbiri literare” din 1 ianuarie 1880. Merită reprodus și cunoscut, în ciuda simplei versificări, drept mărturie veche, în care figurează și un eres deja pierdut: cel al vrăjii în apa fântânii, în care lumânarea îți poate desluși chipul ursitului.

 

Prin orașe răsfățate,

Prin bordeie și prin sate,

Sara după asfințit

Urătorii au pornit.

 

Simbolul de avuție,

Plugul bine vestitor,

Ne aduce bucurie,

An de bunuri rositor.

Vorba merge legănată,

Sună clopotul tot rar;

Pocnesc bicele de-odată,

Inimile viu tresar.

O ciudată matahală,

Capra tradițională,

Strigă, zbiară ascuțit,

Câinii bat la ea cumplit.

Tobe, fluiere, buhaie

Zgomot fac asurzitor;

Ursul cu blana de paie

Sărutări dă fetelor.

Un cocoș în depărtare

Cântă douăspre’ce oare;

Miezul nopții a sosit

Și cu el anul dorit.

O copilă la fântână

Cu lumânărica-n mână

Face vrajă de iubit,

Caută pe-al ei ursit.

Dar în apă privind, fata

Dă un țipăt speriat,

Căci ea simte deodată

Pe obraz un sărutat.

 

N. Beldiceanu

(Convorbiri literare, Anul XIII, nr. 10, 1 ianuarie 1880, p. 407)


George Tutoveanu: Regina Maria

 

De ce-aţi închis-o-n bolţi de mănăstire

Pustii şi negre, umede şi reci,

În viers domol şi jalnic de psaltire

Şi-m taina tristă-a liniştii de veci?…

 

Să urle tunul aprig în neştire

Pe vârf de munţi şi-n umbra de poteci,

Să ducă-n slavă veşnica-nfrăţire,

De la Bihor, la codrii din Tigheci…

 

Şi ea, acolo, pe Siret, în vale,

Să-şi poarte visul împlinit pe zări

În glas de mari asalturi şi urale…

 

Şi-ostaşii ei, cu mantii de zăpadă,

Năvală dând ca iureşul pe mări,

Sculaţi din morţi să-i vie la paradă…

*

G. Tutoveanu (Neamul Românesc pentru Popor, Anul XXIV, Nr. 16-17, 15 August şi 1-iu Septembre 1938).

*


Pagina 1 din 812345...Ultima »