MORMÂNTUL POEŢILOR NECUNOSCUŢI | Dragusanul.ro

David Vogel şi premoniţia lirică din 1919

David Vogel avea doar 18 anişori, în 1919, când a scris, pe paginile unui mic calendar, un poem tulburător, marcat de o premoniţie incredibilă. Un poem care nu a mai fost publicat, dar pe care prietenul meu Menachem M. Falek l-a tradus în română şi mi l-a trimis, sub copleşitoarea impresie pe care a făcut-o şi asupra lui:

Menachem Falek şi Radu Bercea, la Gura Humorului

 

Am văzut fete plecând

Şi feţelor lor s-au înroşit şi s-au alungit

Ca apusul stacojiu

Copii rotunzi şi trandafirii

Au mers inocenţi

Căci au fost chemaţi

*

Am văzut oameni

Mândri şi drepţi trecând străzile lumii

Ochii lor mari s-au îndepărtat

Înlăuntrul lor mai departe

Şi ei au urcat liniştiţi

Şi au plecat

*

Ultimii suntem noi

Ziua se înserează

Ultimul şi singurul vagon e deja pregătit

Ne urcă tăcuţi şi noi

Ştim că nu ne va aştepta nimeni.


Oda în limba română din 3 aprilie 1781

Un interesant poem în limba română, scris cu litere latine, dar în ortografie maghiară, a fost publicat, în 3 aprilie 1781, la Sibiu, în tiparniţa lui Martin Hochmeister. Este vorba de „Odă / întru pomenirea Maicei / de-a pururi / a / Augustei / Mariei Tereziei”, o structură clasică în metru latin, având un moto sugestiv pentru starea de spirit a românilor ardeleni, care, sub sceptrul Împărătesei Maria Tereza, beneficiaseră de o adevărată emancipare („Dulci au fost izvoarele / Apelor ei…”), o emancipare care nu ţinea doar de umanismul iluminismului, ci de interesele austriece foarte bine conturate, în strategia de a diminua forţa maghiarilor printr-o contrapondre românească. Iar românii ardeleni, care nu aveau de ce desluşi pricini într-un prezent benefic pentru ei şi încurajator pentru viitor, deja se manifestau ca supuşi fideli ai tronului habsburgic, în care descifrau un „izvor” de drepturi naţionale, religioase, sociale şi culturale, fidelitatea aceasta manifestându-se cu fapta şi jertfa mai ales în anii 1914-1918, când biserica românilor promova „frăţia” româno-maghiară, în dauna „sălbaticilor de peste Carpaţi” – cum ne numea viitorul cel dintâi patriarh al românilor, Miron Cristea.

*

Ca text poetic, „Odă întru pomenirea Maicei…”, are un farmec aparte, în ciuda unei sărăcii a lexicului românesc de atunci, care obligă la ciudate sinonimii („chitara ei” este, de fapt, lira; „liricesc” înseamnă poetic şi aşa mai departe), pentru că modelul latin, respectat cu sfinţenie, induce o senzaţie tulburătoare de modernism liric. Am transcris oda din 1781, din română în… română contemporană, ca să-i pot asigura o meritată circulaţie, deşi nu am aflat cine este autorul „M.” (Samuil Micu-Klein pare să fi fost, din moment ce o adnotare din 6 septembrie 1937 preciza, pe un exemplar tipărit, că „Originalul se află la Biblioteca „Honterus” din Braşov”).

 

Muzelor, încă tot glăsuiți mâhnirea,

ce tot izvodiți graiuri de oftare?

*

S-au deșteptat la glasul

cel cu suspin al Daciei inima mea;

trist, trist cântă chitara ei.

Întrarmează-te, sufletul meu,

și vei cânta jertfa umilinței

cu simțire duioasă:

*

Lasă-mă numai trist

să-mi astâmpăr sub umbre lacrimile,

zise un neam cu cuget curat.

*

S-a răpit cu arpi turtureau săltând,

așa zic muzele:

Vai, nemernicia noastră!

Coaja ta, Atropos, groaznice umbre!

Ai tulburat făptura,

ca un fulger ţi-ai tocmit săgeat

şi acum dorm moaştele Majestăţii.

*

Vin ca vântul Liviei frumoasele ştiinţe

de mireasmă răsplătire Trofeul

cu darurile Minervei.

*

Nu uita, Socrates,

liricescul vers al lui Stesichorus;

că Platon „Pildele” lui Sophron

le-a aşternit capului lui.

Epicharme, adună-ţi puterile mărturisirii

să-ţi sporească descoperirea.

Simfonii aducând daruri mari,

Mari ca ale Teresiei.

*

Repede s-a pus suirea spre cer

să înalţe duh de viaţă,

duhul Mariei;

*

Priveşte acum sceptrul ceresc

mai înainte simţind Dacia sceptrul ei

întins cu milă şi cu îndurări.

Orfeu, ce cânţi cu chitara ta

strămutarea Majestăţii

asemenea cu duhuri cereşti,

glăsuieşte, dară,

cine opreşte înţelepciunea

până când şase zeiţe

cu inimile înfrânte

*

N-au trecut hotărârea până acum,

tot stau triste Muzele

și împletesc cuvinte smerite

de plângere

*

Însă Iosif împlinește noianul

Fiul Augustei

cumpăna sfântă în dreapta ţinând

*

Cerule sfinte, ascultă,

ascultă, ţine pe Iosif

al doilea Traian!

*

supt smerenie, / M.


Alecu Russo: Eroi de drumul mare

Moto: Românul se face hoţ, se face ispravnic, se face judecător, dar călău, niciodată! (Alecu Russo)

*

În colecţia „Clasicii români comentaţi”, apărea, sub îngrijirea cărturarului Nicolae Cartojan, volumul „Al. Russo / Scrieri postume / Traduse de: V. Alecsandri, Al. Odobescu şi Mihail Sadoveanu”, publicat de Petre V. Haneş în Editura „Scrisul Românesc” din Craiova. Anul apariţiei cărţii nu e menţionat, dar este oricum ulterior studiului despre Alecu Russo, publicat în anul 1901, studiu la care se face trimitere în prefaţa semnată de Hasnaş.

*

Cartea în sine, publicată postum (nu există „scrieri postume”, pentru că nici un pământean nu se apucă de scris după moarte), este o minunăţie, şi prin calităţi literare care ţin de scriitura în sine, dar şi prin uriaşa cantitate de mărturii, pe care o încredinţează nepăsătoarelor viitorimi (venitoriilor – cum se scria în presa vremii) româneşti. Eu am ales, deocamdată, textul din 1840, inclus de Hasneş printre textele pe care el le-a numit „Studii naţionale” (pp. 9-15), care se referă la hoţii de drumul mare, care sunt, fără îndoială, mult mai interesanţi decât hoţii de la guvernare din toate vremurile neamului nostru.

Arestarea haiducului Teodor Pantelimon, în 1914

Toate națiile în decădere sau în stare încă necultă au avut și au hoți, pe care poeții și romancierii îi idealizează. Spania, Sicilia, Italia, Calabria sunt chiar astazi cutrierate de bande înarmate, ce se țin la drumuri, viețuiesc în codri și sunt groaza călătorilor. Grecia a avut clefții săi, care, subt pretext de a se răzbuna asupra turcilor, trăiau mai mult din jafurile acute asupra creștinilor, însă numele de cleft este sinonim cu numele de brav.

*

De unde vine această influiență magnetică, pe care o simțim când se pomenește de acei oameni ieșiți din calea dreaptă? Pentru ce suntem dispuși a da simpatiile noastre acelor prigoniti de asprimea legilor? Ne place oare traiul lor zvânturat? Am vrea, ca dânșii, să dormim grin păduri, cu capul răzimat de rădăcina unui stejar, cu mâna pe oțelele pistoalelor? Am vrea să stăm de pândă, pe vârful unei stânci, să ne expunem zilele necontenit la trude, la pericole, la lupte? Ne încântă ideea unui om ce are curajul a se revolta în contra societății întregi și a o combate cu singurele lui mijloace, sau, în sfârșit, există în sufletul nostru un glas tainic, care îndeamnă a lua partea celui mai slab, în contra celui mai tare?

*

Oricum să fie, popoarele au o admirație plină de dragoste pentru unii hoți și chiar un cult pentru vitejiile lor, căci tot curajul națiilor căzute se concentrează în acei oameni energici.

*

Unii din aceștia au fost împinși în calea hoției prin vreo nedreptate, pe care ei au voit să se răzbune. Alții au fost conduși de spiritul lor neastâmpărat, de natura lor activă, alții de farmecul codrului, care îl atrage pe român cu o putere neînvinsă. Cine știe dacă, născându-se în alte timpuri, în alte locuri și în alte condiții, ei n-ar fi ajuns oameni însemnați prin fapte mărețe!

*

Moldova are și ea analele sale, scrise pe frunzele codrilor; și ea are eroii săi de drumul mare, ale căror balade sunt cu drag cântate de popor, căci poporul vede în ei pe nișfte apărători meniți a restabili cumpăna dreptății.

*

Țara Muntenească (numită astfel în glumă, căci cea mai mare parte din ea nu este decât un șes) a avut asemenea hoți înfrățiți cu poporul. La anul 1830, a fost prins și executat, în București, unul din ei. Lume multă asista la acel crunt spectacol, iar când drama fu săvârșită pentru satisfacerea sotietății, un țăran se puse în genunchi lângă trupul mortului și începu a plânge amar.

*

– Ce ai?, îl întrebară cei care-l încungiurară.

– Ce să am?! Mă doare sufletul, căci acesta mi-a fost binefăcătorul meu.

– Cum?

– Acum e o lună, îmi aram ogorul; unul din boi căzu mort de osteneală și de căldură… Începui a-mi smulge părul de desnădăjduire, când omul ăsta, Dumnezeu să-i ierte păcatele, îmi zise: „Ține, sărmane, și nu te mai căina; cumpără-ți alt bou!…”. Îmi dete 12 galbeni, fără a aștepta măcar să-i mulțămesc.

*

Ori fi vreo patruzeci de ani, de când o bandă de trei hoți vestiti domnea în Moldova; pe atunci nu exista poliție și comunicațiile între ținuturi erau foarte grele, prin urmare acel triumvirat prăda țara în ziua mare, fără grijă de poteri. El era compus din Bujor și din doi boieri din cele mai dintâi familii!

*

Prinși, în sfârșit, de arnăuții hătmăniei, Bujor, mojicl, fu spânzurat, iar nobilii, privilegiați până în momentul morții, fură descăpățânați în câmpul Copoului. Cu toate acestea, cronica pretinde că doctorul Gall ar fi cumpărat scump capul lui Bujor, pentru ca să-l studieze, și că n-a dat nici o lețcaie pe tidvele boierești. Acest Bujor și-a primblat vitejia prin Valahia, prin Bucovina și prin Basarabia, fără frică de catane sau de cazaci, iar când se arăta în Moldova, poporul zicea:

*

„S-a ivit Bujor în țară

Pe ciocoi mi-i bagă-n fiară” etc.

*

Și, atunci, boierii mergeau cu câte doi, trei arnăuți, plini de arme, din cap până-n picioare. Cuconul A., ducându-se la Bacău, cu nevasta dumisale, care dormea în trăsură, se văzu, deodată, oprit în mijlocul drumului. Bujor, cu șase tovarăși, îi aținea calea. Arnăutul de pe capră vru să se posomorască, însă nu-i dase vreme unul dintre hoți, căci îl zmunci de sus și-l culcă în țărână, sub genunchiul sau.

*

– Ce vreți?, întrebă boierul.

– Ca să știi ce vrem, cucoane, află că eu sunt Bujor.

– Bujor?

– Bujor!

– Am înțeles, adăugă boierul. Iată punga, însă vă rog să nu-mi treziți nevasta.

*

– N-ai grijă, noi nu spăriem femeile… Câți galbeni ai cu dumneata?

– 150.

– Numai?

– Numai!

– Cu zimți?

– Împărătești.

*

– Prea bine… Mulțămesc… Unde mergi?

– La Bacău.

– Să spui ispravnicului închinăciuni din partea mea. Hai, încalecă, flăcău, și călătorie bună.

Surugiul, de cuvânt, se azvârli pe cal; arnăutul se urcă pe capră, cu sprâncenele posomorâte și boierul răsuflă mai ușor.

*

– Stați!, răcni Bujor.

– Ce mai este?, întrebă boieriul îngrijorat.

– M-am răzgândit, că poate să ai nevoie de parale la drum; iată zece galbeni de la mine.

*

Zicând acestea, Bujor aruncă galbenii în trăsură. Caii plecară cu fuga, iar cucoana, trezindu-se și văzând monedele de aur împrăștiate pe perne, începu a râde, întrebând dacă a căzut vreo ploaie cu bani, în vreme cât dormise.

– Da, răspunse bărbatul ei; mi-au căzut din senin niște Bujori de gălbănași.

*

Lăutarii țigani, ca vechii rapsozi, cântă poporului baladele sale strămoșești, pe un ritm monoton și melancolic. Poporul le ascultă, din copilărie, până la adânci bătrânețe, fără a se sătura de ele, precum nu se satură de apa limpede a izvoarelor, căci poezia e pentru dânsul o apă răcoritoare, care-i îndulcește inima. Care sunt autorii acelor balade? Poporul însuși, poporul întreg!… De aceea, poezia lui cuprinde atâte frumuseți, care încântă și minunează auzul. Un singur om nu ar avea o comoară așa de bogată în imagini poetice, în idei mărețe, în simțiri duioase.

*

Câteodată, se întâmplă ca hoții să fie și poeți; ei atunci își fac cântecul duplă plac și îl răspândesc în țară prin gurile lăutarilor. Ioan Petrariul, din ținutul Neamțului, a compus însuși balada lui, cu câtva timp înainte de a muri:

*

„Cine trece lunca mare?

Ioan Petrariul călare

Cu celmaua despre soare,

Cu trei rânduri de pistoale…” etc.

*

La anul 1834, o brișcă, înhămată cu trei cai, venea, dinspre Siret, cătră padurea Strungei. În brișcă se vedea un om cărunt, dezbrăcat de surtuc și, cu toate acestea, aburit de căldura atmosferei: el era maiorul Bacinschi.

*

Maiorul Bacinschi a fost un tip în societatea noastră, însă un tip original și plăcut. Polon din naștere, el fusese de tânăr înrolat în oastea rusească, făcuse campaniile Franței și ale Italiei, sub comanda lui Suvarov (sau Suhorov – n. n.), și, la 1834, după încheierea păcii între Turcia și Rusia, el se așeză la Moldova, în calitate de staroste rus.

*

Câțiva ani mai în urmă, maiorul fu numit șeful corpului pompierilor, pe care îl organiză prea bine. Cine nu-și aduce aminte de maiorul Bacinschi, alergând la foc, când călare pe calul său roib, când călare pe o saca, când în uniformă, când în halat, după cum îl apuca vremea. Adevărul este că pompierii noştri făceau minuni, sub direcţia lui.

Maiorul Bacinschi era un bon vivant şi avea un bogat repertoriu de anecdote variate, pe care le povestea, într-o limbă moldo-ruso-leşească de multă originalitate. Toţi îl iubeau, în societatea Iaşilor, toţi voiau să-l aibă la petrecerile lor, căci el aducea pretutindeni acea veselie plăcută, ce izvorăşte dintr-o inimă bună.

*

Ajungând în deal la Strunga, maiorul se opri puţin, ca să răsufle caii, privi cu mulţămire întinsa panoramă, ce se desfăşura sub ochii lui! „Precrasnai!”, zise el, după obiceiul său şi, lăsând brişca pe deal, începu a coborî singur în vale, cu puşca în mână. Păsările ciripeau în umbra copacilor; cimbrii răspândeau în aer un miros plăcut, însă soarele era nesuferit; maiorul se puse jos, sub un tufan de măcieş, aşteptând ca să vină trăsura. Deodată, tufarul se deschide şi dete drumul la vreo 12 indivizi, care înconjurară pe vechiul militar.

*

– Domnule!, îi zise unul din ei, nu cumva se întâmplă să ai vreo pungă de prisos?

– Şto?, întreabă maiorul.

– A, eşti rus? No, davai rubla, căpitane!

*

Maiorul înţelese şi scoase din buzunar vreo câţiva sorocoveţi.

– Parcă ai şi un ceasornic, observă hoţul. Adu-l încoace… Nu-i vreun lucru… o ceapă… al meu e mai boieresc.

Hoţul scoase din sân un breguet de aur.

– Vrei să schimbi cu mine?, întrebă maiorul.

*

Hoţii începură a rade, iar căpitanul lor zise:

– Eşti maiorul Bacinschi, te cunosc eu de la Iaşi; ai scăpat de foc casa unui neam al meu din Păcurari. Na-ţi o carboavă de drum.

– Dar cine eşti dumneata?

– Eu sunt Ion Petrariul!

– A, precrasnai! Dumneata hoţ, dar om cinstit!

*

Banda aceasta fu prinsă, peste câteva luni. Unul din ei primi să devină călău, pentru ca să scape de moarte, însă el era ţigan!

Românul se face hoţ, se face ispravnic, se face judecător, dar călău, niciodată!

 

Haiducii Tomescu, cu puşcă în mână, şi Zuluf fotografiaţi la poliţie


Iancu N. Păun: Lăutarul

 

Bătrânul lăutar, slăbit de putere, palid, istovit de nopţile pierdute în orgie prin tavernele murdare, nouroase, acum zăcea pe un aşternut vechi de papură împletită, într-o căsuţă părăsită din marginea oraşului. Din când în când, se târa până la o spiţerie, să ia ceva leacuri. Vremea era rece ţi umedă; vântul de toamnă sufla cu picuri de ploaie măruntă. Nopţi întregi privea în adâncimile întunericului prin spărturile unde altădată fuseseră ferestre, bătându-se cu gândul: unde va ierna? Mâine-poimâine, va da frigul şi el unde va ierna?

Foaia ilustrată, 16 iunie 1891: Viitorul lăutar

Nu mai putea alerga, ca altădată, după câştig. Nu mai putea plăti 5 lei pe lună chirie la gazdă ieftină. Altădată, plătea 15 şi 20 lei chirie; când trăia cu ziua, plătea 40 pe lună. Câştiga bine, pe atunci. Lăutar vestit. Cum fermecase el pe Zinca, fata veselă şi frumoasă, cu doina-i favorită, scoasa din tremurătoarele coarde ale scripcii lui!  Inima tinerei fete vibra în tactul doinei lui cu foc… Cum nu s-a îngrijit el pentru bătrâneţe, când era tânăr chipos!? Deh, n-a dat Dumnezeu greierului o parte dintre calităţile şi instinctul furnicii. Putea să economisească, era muzicant cunoscut şi căutat.

*

Isprăvise totul. Era trist să cerşească. Luă scripca subsuoară, tremurând pe picioarele umflate, în locuinţa sa plină de umezeală, păşea gemând înăbuşit. Fu chemat într-o căsuţă sărăcăcioasă, însă veselă şi iluminată cu multe o lumânări. Era o logodnă. Tineri şi fete glumeau, vorbeau vesel şi alergau nebunatic. Bătrânul lăutar se aşeză într-un ungher, pentru a se susţine mai bine, înveselind adunarea cu felurite cântece de jocuri, după poruncă. Privirea i se pironise asupra miresei, care semăna cu Zinca lui, moarta acum 30 de ani. Ginerele era vesel şi îndatoritor; bătrânii, fericiţi şi mulţumiţi. Era şi un tânăr, foarte trist că pleca grănicer, căruia mireasa îi arunca, în ascuns, câte-o privire şi suspine.

Tânărul grănicer porunci şi el, la urmă, să cânte o doină. Lăutarul acordă scripca bine şi începu să zică doina tânguitoare, cu care fermecase pe Zinca lui. O doina lină intonă pe coardele tremurătoare, ale cărei note jalnice împrăştiau o linişte dureroasă în inimile fiecăruia. Suspinele scripcii plângătoare fermecaseră toată adunarea. Toţi rămăseseră locului pe unde îi apucase vremea. Bătrânul, palid ca ceara, cu privirea aiurită, cânta, cânta duios şi dureros… Fiecare îşi dezvăluia trecutul într-o sfântă amintire. Lăutarul privea clar, în sufletul său, icoanele vechi ale vieţii.

Fiecare îşi ţinea răsuflarea, pentru a prinde cu urechea, din zbor, cele mai neauzite şi sensibile note jalnice de filomelă. Lăutarul simţea pe Zinca lui aproape, aproape de tot… Toţi se descopereau cu evlavie în faţa lăutarului şi cereau să se mai roage şi să plângă din scripca lui. Notele, în tăcerea nopţii, se înălţau spre cer şi se pierdeau în văzduhul nemărginit. Părea o rugăciune sfântă, părea mărturisirea unei inimi murinde. Plânsetele doinei, încetul cu încetul, se pierdeau şi arcuşul căzu jos. Bătrânul artist murise…

*

Acum, bietul lăutar ierna sub pământul îngheţat, acoperit cu o velinţă de zăpadă (Foaia populară, II, No. 2, Bucureşti, 10 ianuarie1899, p. 4).


Anecdotă, de Murgu

*

Conu’ Jean, slujbaș cu vază

și cu leafă serioasă,

om cu patru slugi în curte

și cu alte trei în casă,

*

face calcul peste calcul

cum mai bine-ar izbuti

cu reducerea de lefuri

cheltuiala-a-și potrivi;

*

tocmai când să-și aranjeze

conu’ Jean bugetul nou,

Marișca, bucătăreasa,

iată intră în birou.

*

– Ce poftești? Ce vrei, întreabă

conu’ Jean înfuriat.

– Am venit să-mi dați de piață;

mâine ce gătim?

                                            – Rahat!

*

Unguroaica se închină

cu regret și-ntreabă-apoi:

– Bigne, pentru dumgneavostră,

dar ce ghetim pentru noi?

*

(Umorul din trecut, din „Moftul Român”, în Almanahul Revistei „Veselia”, 1929, p. 51)


Pagina 1 din 612345...Ultima »