LĂUTĂRIA ROMÂNEASCĂ | Dragusanul.ro - Part 3

Cântecul compus de Ştefan cel Mare

 

Cântece mai vechi ostăşeşti ale Moldovei cunoaşem următoarele: mai întâi, acel al lui Ştefan cel Mare, şi acel ce se cânta de protopopul hatmaniei, a căror text s-a păstrat la amândouă de Mitropolitul Dosoftei, care le-a scris pe scoarţa Psaltirii tipărită sub Duca Vodă, păstrat în bi­blioteca comitelui Swidzinski, la Kiev. Iată-le:

 

„Iară în vremi dinainte se cânta la tabără, ieşind la halcă, cântarea faptă (făptuită – n. n.) de Domnul Ştefan Vodă cel Bun şi Mare, aşa:

 

Hai, fraţi, hai, fraţi, la năvală daţi,

La năvală daţi, ţara vă apăraţi.

Hai, fraţi, hai, fraţi, la năvală daţi,

La năvală daţi, Crucea vă apăraţi.

Hai, fraţi, hai, fraţi, la năvală daţi,

La năvală daţi, Steagul vă apăraţi

 

Şi apoi, strigând „hat şi cap daţi!”, strigă cu toţii: „Gospodi pomilui!”. Apoi cântarea, precum se cânta în vremi din urmă, după obicina tabărei de protopopul hatmaniei:

 

 

Trei angheli de ţară ne păstră hotară,

Ş-a noastră năzuinţă, cea veche credinţă,

Ţara-i nebiruită, cu îngeri oştită:

Noastra Doamna Maria, Moldovei tăriea,

Ioan ot Suceava, a moşiei slavă;

Şi din Eşi Paraschivă, de noi drăgostivă.

 

Ş-apoi da la năvală, tot striglnd: „haida, haida !”

 

(Burada, Theodor, T., Cercetări asupra musicei ostăşeşti la români,

în Revista pentru istorie, archeologie şi filologie, Volumul 06, fascicula 1, 1891, p. 69).


Gh. Alexici: Din trecutul poeziei poporane române

Chevalier: Ardeleni

 

De multă, multă vreme, ştiu acest studiu al lui Gheorghe Alexici, care mi-a fost de folos pentru premeditarea concertului „Zicălaşilor”, din iunie 2016, pe care îl numisem „Chemarea străbunilor” pentru că retrezea la viaţă străvechiul „Sub o culme de cetate”, dar şi trei cântece din perioada lui Ştefan cel Mare. Exista şi un al patrulea cântec ştefanian, închinat Lunii – „păstoriţa” care şi-a pierdut „turma de capre” (Capricornul ca reper al Timpului Lunar), dar îl vom lua în interpretare, muzicală şi teoretică, în curând.

 

Există, acolo, în aparenta negură a veacurilor, o puzderie de mărturii despre muzica veche a românilor, începând cu cele ale poetului Balassa Bálint (1551-1594), continuând cu cele ale Codex-urilor, cel al lui Cajoni şi al lui Anonymus, cu ale prinţului Paul Eszterházy sau ale „prinţului armoniilor”, Franz Liszt, care păstrează, în templul sacru al Muzeului din Budapesta nu doar notaţii ale melodiilor, ci şi importante consemnări ale prezenţei tarafurilor de lăutari în fruntea oştilor româneşti, ba chiar şi în deschiderea coloanelor triumfale ale alaiurilor domneşti. Liszt, de pildă, menţionează intrarea lui Mihai Viteazul în Karlstadt, în 1599, cu o suită şi o pompă asiatică, în fruntea alaiului aflându-se 10 lăutari ţigani, care cântau un marş triumfal[1], iar dacă vom corela informaţiile despre acest „marş” din 1502, 1599 şi 1680, cu partiturile polone, ungureşti şi româneşti, care conservă acelaşi „marş” al gărzilor domneşti, „Haiducii”, putem lesne înţelege, dacă vom asculta şi muzica reînviată din acele partituri, că muzica veche a românilor, stranie pentru unii, avea două segmente stilistice: o componentă preclasică, de tip „romanesca” (eu crezusem că „romanesca” fusese adusă la Suceava de Maria de Mangop, dar alte variante din spaţiul românesc, precum şi cele trei hore, culese de Domnul de Guisse, mă determină să concluzionez spre această segmentare; una mai populară, de tip „tarantela” – deci de Păstor care îşi pierde „turma” de închinători solari (şi le caută, în neostenit colind, şi Luna, dar şi Soarele), care devine muzică (şi dans) absolut lumească, lăutărească, rareori cu vagi trăsături ceremoniale (horele în cerc sau sinusoidale, dansurile cu măşti şi ancestrala bătaie cu ciomege etc.). Dar să nu ne grăbim, câtă vreme un strălucit antecesor al identităţii noastre, Dr. Gheorghe Alexici, ne-a lăsat o impresionantă temelie, pe care muzicologii, folcloriştii, etnografii ar fi avut obligaţia să dureze; măcar noi să poposim, pentru o clipită, acolo unde buruienişul indiferenţei şi al suficienţei, doseşte o importantă comoară a spiritualităţii naţionale”:

 

Nuntă la Rădeşti, Alba

 

Jocul, ritmul şi melodia sunt strâns înrudite la toate popoarele din răsăritul Europei. Ceea ce ştiinţa nemţească numeşte „scală maghiară” (ungarische Tonleiter) se găseşte aproape în­tocmai şi la noi, în muzica slavilor de miazăzi, la malo-ruşi, ici-colea şi la slovacii din Ungaria, în muzica turcească, la cazaci şi la baschiri. Aceleaşi condiţii de trai, legăturile geografice, istorice, etnografice şi încrucişările de sânge au lăsat urme neşterse în fiinţa etnică a popoare­lor din răsăritul Europei, care urme se vădesc mai lămurit în productul nefalsificat al geniului lor: în poezia poporană, în muzică şi în jocuri. Să nu uităm însă un lucru, că nu numai, spre pildă, portul şi poveştile trec de la popor la popor, dar mai cu seamă o baladă sau legendă, un cântec duios ori vesel, un joc plin de mişcare şi atrăgător etc.

 

Aşa, bunăoară, balada noastră „Meşterul Manole” (Cf. G. Dem. Teodorescu: Poezii populare române, pp. 460-470, şi în colecţia lui V. Alecsandri, Mănăstirea Argeşu­lui, pp. 186-195) a trecut la vecinii noştri unguri (la secui), unde ea poartă titlul de Kömives Kelemenné. Românii şi secuii de veacuri îndelungate trăiesc împreună şi precum se află urme de influenţă reciprocă în limba lor, astfel a priori trebuie să presupunem că şi în port, în joc şi în cântece vom da de influenţă venită dintr-o parte sau din alta. În constatarea obârşiei cuvintelor străine, punctul de pornire tot­deauna trebuie să ne fie: există oare la vecini, căci o împrumutare se poate face numai din con­tact? Vecinul cel mai apropiat al secuilor este poporul român, la care într-adevăr dăm de ba­ladă, unde e vorbă de un obicei (zidirea de viu în temelia unei clădiri), cu desăvârşire străin poporului unguresc, care obicei îl găsim numai la popoarele balcanice. Fără şovăire vom zice, deci, că secuii idea şi conţinutul baladei Kömives Kelemenné le-au auzit de la noi, şi fiindcă poporul analfabet nu traduce din cuvânt în cuvânt, numai cât îi rămâne în minte, au prescurtat balada noastră şi apoi au localizat-o, aplicându-o la clădirea cetăţii Deva. Părerea mea despre obârşia românească a baladei secuieşti Kömives Kelemenné, pe care am emis-o într-o broşură: Vadrózsapör (Budapest, 1897), azi e primită de întreaga ştiinţă ungurească (Cf. şi cartea mea: Texte din literatura poporană română, Buda­pesta, 1899. I., pp. 281-283).

 

Cea mai veche urmă în literatura maghiară despre influenţa poeziei poporane române o aflăm la poetul Balassa Bálint (1551-1594), care e cel mal talentat poet ungur din veacul XVI[2].

 

A fost un om cult, vorbea foarte bine latineşte, nemţeşte, turceşte şi limba polonă; înţelegea italieneşte, româneşte (a trăit şi în Ardeal) şi limba croată. El ne-a păstrat, dintr-o poezie po­porană română, şi un vers întreg, scris cu orto­grafie ungurească. Versul aflător la Balassa este pentru noi preţios, deci, şi ca monument de limbă din veacul XVI. Frumuseţea celor două poezii poporane române, amintite de el, şi duioşia ariilor lor au influenţat într-atâta pe Balassa, încât s-a apucat să scrie şi el două poezii ungureşti, după aria celor româneşti. Balassa Bálint poe­ziile lui (de dragoste) le scrie mai totdeauna după vreun cântec, auzit de el ca ostaş: face poezii după arii sârbo-croate, turceşti etc.

 

Poezia, nr. XXIX. e scrisă: „Az «Szavu nu laszenkaassa fata» oláh ének nótájára” (După aria cântecului românesc; «Savu nu lasă-n casă fata» sau: «Savu, nu lăsa în casă fata?»); poezia nr. XXXV: „ Arra az oláh nótára: «Az mint az eltévedt juhokat siratja volt az oláh leány» (Pe aria cântecului românesc: «Cum se văieta fata de român după oile rătăcite»)[3].

 

Iată cântecul cel mai vechi românesc, despre a cărui existenţă avem date sigure. Aceste date mărturisesc că el a trăit deja în veacul XVI şi a fost un cântec lăţit şi frumos. De n-ar fi fost o melodie plăcută, de bună seama n-ar fi trecut şi la străini. Dl Béla Vikár, care din încredinţarea Muzeului etnografic din Buda­pesta adună, de câţiva ani, melodii prin ţară, cu fonograful, a aflat acest cântec la Oroszhegy (com. Udvarhely), de la secui. În colecţia de melodii poporane a Muzeului etnografic, el poartă numărul 389. Punerea pe note, din placă, o mulţumesc domnului Stefan Kereszty, custode la Muzeu, care este un adânc cunoscător al muzicii poporane.

 

 

În Vásárhelyi daloskönyv (scris circa la 1670, editor Ferenczy Zoltán, Budapesta 1899), care conţine poezii de dragoste şi cântece glumeţe, poezia nr. 166 (p. 192) se bănuieşte a fi alcătuită tot de Balassa Bálint. Ritmul poeziei (4-4-4-2) este cu desăvârşire românesc […].

 

La cele înşirate, am să mai adaog notele unui joc românesc din veacul XVII, pe care le-am aflat în Biblioteca Academiei Maghiare. Jocul românesc (Olach Tanc) se găseşte într-un manuscris (circa 200 fete), făcut de un diletant, care şi-a notat deosebite cântece poporane de pe vremea lui, cântece bisericeşti, jocuri inter­naţionale şi de-ale popoarelor din Ungaria (cele mai multe slovace). La poeziile poporane de­scrie nu numai notele (adică aria), ci dă şi un vers din ele (versul începător), ceea ce la jocuri nu face de loc (numai notele le-a păstrat).

 

Notele sunt date cu tabulatură de orgă şi sunt scrise pe două voci. Pesemne sunt scrise pentru „epinette”; relaţia dintre bas şi melodie ne face să presupunem asta. Se mai află unele cântece bisericeşti, scrise pentru două clarinete şi cam 60 piese de studiu, tot pentru două clarinete. Numirile şi conţinutul jocurilor inter­naţionale, precum şi textele cântărilor ungureşti, literele şi bucăţica de hârtie alăturată, pe care se găseşte întreaga titulatură a prinţului Paul Eszterházy, mărturisesc, că cartea asta de cân­tece s-a scris în veacul XVII (între anii 1665-1700). Mai multe cântece din timpul curuţilor, descrise de Gheorghe Szencsey (manuscrisul, la Muzeul Naţional din Budapesta), cele ce se află în Codicele Mátray (tot acolo), în Vásárhelyi daloskönyv, în colecţiile din poezia curuţilor ale lui Thaly Kálmán (Vitézi énekek, Adalékok) se aseamănă cu cele ce se găsesc în colecţia asta a lul P. Eszterházy.

 

Înşirând cântecele, pe cari le ştie cânta pe „virghinal”, între jocuri (după, Süveges tánc) descrie notele jocului Olach Tanc. Acest joc are două părţi: o introducere mai scurtă, care se repetă, şi partea principală, mai lungă. „Proporcio” înseamnă repetarea întregii melodii niţel mai repede. Ritmul şi melodia seamănă cu jocurile noastre, numai cât modulaţia e mai primitivă, mai învechită şi ne sună cam straniu:

 

 

Se vede, deci, şi din manuscrisul prinţului Paul Eszterházy, că, în veacul XVII, jocurile româneşti erau foarte lăţite între unguri, ceea ce ne spune şi baronul Altorjai Apor Péter, în cartea sa Metamorphosis Transilvaniae, că ungurii joacă şi „jocuri româneşti” (Luceafărul, anul II, nr. 22, 15 noiembrie stil nou 1903, pp. 366-371).

 

Nuntă la secui

 

[1] Liszt, Franz, Des Bohémiens et leur musique en Hongrie, Leipzig 1881, p. 442

[2] Poeziile lui le-a editat Szilágyi Áron, Gyarmathi Balassa Bálint költeményei, (Budapesta, 1870.) Cf. şi celor scrise de dr. V. Branişte, în Transilvania, anul XXII.

[3] Şi cronicarii zic că aliatul lui Rákóczi, Constantin Vodă, când intra în Oradea-mare, muzica călăreţilor săi au cântat Cântecul fetei de român, care, pierzându-şi caprele, plângând le caută între munţi, iar soldaţii lui Rákóczi cântau Cântecul lui Kemény János, psalmul Dumnezeul lui Israel, care locuieşti în ceruri.


Întâlnirea lui Barbu Lăutaru cu Liszt, „si non e vero”…

Franz Liszt, în WIKIPEDIA

 

Dacă Alecsandri, prin canţoneta lui, îşi dorise doar să menţină nostalgia faţă de lăutăria de altădată, un francez, pe nume Carle des Perrières, a creat legenda minunatei întâlniri, încă din 1874[1], când Viena şi Parisul erau încântate de prestaţia unui lăutar cu origini basarabene, în cătunul Ciolacu, de lângă Ungheni, dar textul publicat de el, cu semnătura „KARL”, nu a atras atenţia nimănui, nici a românilor, nici a europenilor. Surpriza pe care a reprezenta-o, pentru vestici, Angheluţă Dinicu, în 1874, în condiţiile în care lăutarii maghiari îl concurau şi cu un fragment al cântecului românesc „Haiducii”[2], numit, din 1680, când călăreţii moldoveni intrau, cu lăutarii în frunte, în Oradea, „Marşul lui Racoczy”[3], moldovenii fiind aliaţii lui Racoczy, dar contele Esterházy, care îl notase în partitură a lăsat şi mărturia că marşul acesta, transformat şi în ceardaş, înseamnă un cântec moldovenesc, pe care muntenii îl numeau „Banul Mărăcine”, cântându-l doar în 3 părţi, nu în 6 – ca moldovenii, iar românii transilvani, preluând alte două părţi, au numit varianta lor cântată „Bătuta ardelenească” sau „Ardeleneasca” – nume cu care a revenit, mai târziu, în uitătoarele sate moldoveneşti.

 

 

În 3 ianuarie 1874, Carle des Perrières lansa, în cultura europeană, o legendă, „Barbo” şi un termen vechi românesc, „laoutar”, dar abia în 1889, când o orchestră dirijată de Dinicu[4] sau Dinică[5] R. Ciolacu, dar numit de „Philippon, phot. à Versailles”[6], în albumul său fotografic Joan, deci Ioan, Ciolacu, mitul creat de des Perrières în 1874 este preluat, uneori cu rezerve de genul „Si non e vero…”[7], alteori cu trimiteri la o sursă iniţială inexistentă, sugerată de des Perrières, Neue Musikzeitung din Stuttgart, dar această superbă publicaţie germană avea să apară între anii 1880-1829. Cum neadevărata sursă era sugerată în 1889, mulţi s-au lăsat păcăliţi, ceea ce era posibil în care Carle des Perrières, trecând peste succesul parţial al materialului „Liszt et Barbo” din 1874, vinde, în 1889, povestea tuturor gazelelor franţuzeşti (de asta La Vie parisienne publică textul aşa de târziu, în 28 noiembrie 1889), cu sau fără semnătură. O cronologie a vehiculării legendei, mereu şi mereu la rubrica „Variété”, ar începe cu Le Grand écho du Nord de la France (4 mai 1889), Le Gaulois (13 mai 1889 – semnat Carle des Perrières), Le Monde artiste (14 mai 1889) şi continuând cu Le Ménestrel (28 iulie 1889), L’Impartial (4 decembrie 1890), Comoedia (26 decembrie 1911),  etc., ajungând la apogeu prin includerea în La Revue hebdomadaire (1892).

 

 

Carle des Perrières chiar era pasionat de lăutăria balcanică şi de cea românească în special, publicând, adesea, sub genericul Scrisori pariziene, studii interesante, la concurenţă cu Leo Claretie, un iubitor atât de pătimaş al muzicii lui Cristache Ciolacu („Ciulacu” – după cum îi grafia el numele), încât venea des la Bucureşti, ca să îl asculte cântând. O probă în sprijinul acestei afirmaţii o constituie „Le Figaro” din 30 august 1913, care publica, sub semnătura lui Leo Claretie, drept „Cartea zilei”, un interesant studiu despre spiritualitatea românească, Feuilles de Route en Roumanie, pe care îl ilustra cu „Deux chansons populaires roumaines”, transcrise şi armonizate de Stan Golestan (lui Golestan tocmai se cântase, în 1910, la Paris, Symphonie roumaine, de către o orchestră dirijată de Dimitrie Dinicu – cf. L’Actualité musicale din 15 februarie 1910), cu versuri traduse în limba franceză, „Chanson de larmes” (o doină) şi „La jeune fille du village” (Ţărăncuţa).

 

 

Cum nu pot trece indiferent pe lângă nici o mărturie, haideţi să vă prezint partiturile celor două piese (cine ştie, poate cineva are nevoie de ele).

 

 

Le Figaro înseamnă gazeta pariziană cea mai ataşată de muzica lăutarilor români. Drept dovadă, în 26 august 1889, în onoarea noii ediţii a Expoziţiei Universale de la Paris, Figaro a organizat, în saloanele Primăriei din Paris, un strălucitor concert, la care au contribuit, alături de vedetele franceze (Domnişoara Eames de la Operă; domnii Mounet-Sully, cadetul Coquelin, Berr, Domnişoara Bertiny de la Comedia Franceză, domnişoara Jeanne Graniere şi domnul Paulus), Lăutarii români, dansatorii javanezi cu „Maccarona” şi cântăreţii maghiari. Un recital la Pian a fost asigurat de domnul Mangrin.

 

 

[1] La Vie parisienne din 3 ianuarie 1874, pp. 673, 674.

[2] Notat pe tabulatură de Jan z Lublina, în 1502, când solia lui Ştefan cel Mare a dansat, pe muzica tarafului ostăşesc, acest cântec-dans de luptă.

[3] Le Ménestrel din 1 septembrie 1889.

[4] Epoca, IV, No. 971, marți 14/26 februarie 1889, p. 2

[5] România liberă, IX, Nr. 2252, joi 17 ianuarie 1885, p. 3

[6] Album de 33 phot. des membres d’un orchestre roumain, dont une signée Philippon, phot. à Versailles, don R. Bonaparte – 1889

[7] Revue Musicale Sainte-Cécile, anul 6, no. 16, 2 iunie 1899, p. 126


Barbu Lăutaru, o legendă a diafanizării vieţii (I)

 

Nu există domeniu al spiritualităţii româneşti, în care, datorită absenţei memoriei, să nu fi apelat noi la legendare, conştienţi fiind că „legenda diafanizează viaţa”[1] până într-atât, încât sfârşeşte, în cele din urmă, până la a şterge orice urmă de istorie reală, de care, fie vorba între noi, am putea fi şi mai mândri şi ne-ar putea „diafaniza” aproape dumnezeieşte propriile noastre neputinţe. Pentru că, în fond, asta fac legendele: ne ajută să trecem cu ochii peste muşuroiul neîmplinirilor proprii, sub fascinaţia orizontului larg al închipuirii. Un exemplu, în acest sens, îl reprezintă legenda „Barbu Lăutaru”, lăutar vrednic, dar despre care nu prea ştim multe lucruri, în condiţiile în care măcar celebra „întâlnire cu Franz Liszt”, din ianuarie 1847, nu poate fi probată – ca să nu mai vorbesc despre faptul că, în cazul în care legenda ar conţine şi un bob de adevăr, tot nu am şti despre care Barbu este vorba: Stan, Gheorghe sau Vasile?

 

Dimitrie R. Rosetti, de pildă, susţine că Gheorghe Barbu, „vestit lăutar, născut la 1800, în Iaşi, încetat din viaţă la 1893, în Iaşi … pe la 1847, ar fi uimit chiar pe vestitul compozitor Liszt, aflat la Iaşi, şi în prezenţa căruia executase, după auz, mai multe bucăţi muzicale”[2]. Petrecerea s-ar fi dat în casa vistiernicului Alecu Balş, deci cu ocazia primului concert al lui Liszt la Iaşi, cel din miercurea lui 5 ianuarie 1847. Dar cronica spectacolului, scrisă de Gheorghe Asachi, nu menţionează o astfel de întâlnire[3].

 

Profesorul ieşean Titus Cerne, care a colaborat cu „partea muzicală” la alcătuirea impresionanta Enciclopedie română a sibianului Corneliu Diaconovcz, născut la Borşa, susţine că „Stan, născut pe la jumătatea secolului trecut (al XVIII-lea – n. n.) … mort 18 august 1858, în Iași, în vârstă de peste o sută ani” ar fi personajul canţonetei lui Alecsandri, dar că fiul acestuia, „George, cel mai mare, născut pe la 1790, în Iași, mort în 1893 … pe la 1847, având a cânta la o petrecere dată la consulatul austriac, în prezența lui Liszt, după ce acesta improvizase cava pe pian, George Barbu reproduse ceea ce a auzit; rezultatal a fost așa de uimitor pentru Liszt, că s-a sculat, a sărutat pe lăutar și i-a oferit un pahar frumos, garnisit de toți comesenii”[4]. Numai că al doilea spectacol, Matinée Musicale[5], şi cel de-al treilea, din 11 ianuarie 1847, s-au desfăşurat la Teatrul Nou[6], şi nu Consulatul Austriei, evenimentul moldovenesc fiind întâlnirea dintre Liszt şi Alexandru Flechtenmacher, care tocmai compusese Uvertura Moldovei, pe care o cânta într-o primă audiţie, bisată – desigur, iar „spre încheiere, domnul Liszt a făcut improvizaţii briliante, pe tema horei şi a Uverturii Moldovene, şi prin asta a dat o mărturisire solemnă a recunoştinţei sale pentru primirea cea însemnată, care i s-a făcut, atât în public, cum şi în particular de societatea publicului nostru”[7]. Nimic nu se povesteşte despre o întâlnire a lui Liszt cu Barbu Lăutaru, care, dacă era George Barbu – şi probabil că despre el putea fi vorba, avea, pe atunci, 57 de ani.

 

Grigore Posluşnicu este şi mai evaziv, probabil surprins şi el de absenţa mărturisirilor lui Vasile Alecsandri (dacă prietenul lui Alecsandri, Franz Liszt, s-ar fi întâlnit cu Barbu Lăutaru, nu ar fi scris, în amănunţime despre acest eveniment autorul povestirii „Vasile Porojan” şi al canţonetei „Barbu Lăutaru”?), dar pune legenda pe seama lui Vasile Barbu: „numele de Barbu, Vasile Barbu, concentrează în jurul unei singure persoane toată acea strălucită aureolă, care personifică în ea un trecut mare, o faimă de genială muzicalitate românească”[8].

 

Franz Liszt, deşi scrie şi publică, mai întâi la Paris[9], în 1859, o admirabilă lucrare monografică despre ţiganii din întreaga Europă[10], nu menţionează nici un nume de lăutar român, deşi precizează că, „în Bucureşti şi în Iaşi, mi-au fost aduse câteva bande ale acestor virtuozi rătăcitori, în stilul celor din Ungaria. Am avut în faţa ochilor frumoase mostre ale marelui filon muzical. Au melodii foarte fericite, din care am făcut o colecție interesantă, în timpul seriilor lungi, petrecute în compania lor. Acestea diferă, destul de sensibil, de caracterul și de nuanțele melodiilor țiganilor din Ungaria, ca principiu spiritual, și stimulează şi comprimă o arie muzicală largă, în Moldova şi în Țara Românească, prin acompaniamentul unui bas, într-o pedală continuă, limitată invariabil la tonicul care ține armonie, în slujbă constantă; ea este dureros ataşată pământului”[11].

 

Liszt vorbeşte despre ţiganii din Kiev, pp. 219-222, inclusiv despre cei din Szatra, şi despre obiceiurile de Rusalki, despre cei din Podolia şi din Mica Rusie, pp. 223-226, pp. 227, 228, are două capitole distincte despre arta lăutărească înnăscută, Les musiciens Bohémiens (pp. 365-388) şi La musique des Bohémiens (pp. 389-410), dar nu menţionează nici un nume de lăutar, deşi vorbeşte la superlativ, în baza unor analize atotcuprinzătoare, despre lăutăria ţigănească europeană, înrudită oarecum, mai ales prin tehnici instrumentale, dar bine şi distinct „împământenită” naţional, în toate ţările Europei. Menţionează, de asemenea că, la  intrarea lui Mihai Viteazul în Karlstadt (Karlsburg, adică Alba Iulia), în 1599, cu o suită şi o pompă asiatică, în fruntea alaiului aflându-se 10 lăutari ţigani, care cântau un marş triumfal (p. 442), „Haiducii”, care avea să se cânte, la asediul Oradei Mari, şi în 1680.

 

Fără îndoială, Franz Liszt a avut cuvinte de laudă pentru fiecare lăutar care i-a cântat şi l-a încântat, dar dacă Barbu din Iaşi i-ar fi făcut o impresie şi mai profundă decât Dumitrache din Bucureşti sau Picu din Cernăuţi, de la care a cules multe piese, după cum singur o mărturisea, l-ar fi menţionat, în 1859, când apărea prima ediţie a studiului său despre lumea mirifică a ţiganilor Europei şi când dedica lăutarilor maghiari Bihary, Sarcoczy etc. câte un capitol.

 

Nici măcar Paul Bataillard, care a hotărât să scrie studiul Les derniers travaux relatifs auc Bohémiens dans l’Europe Orientale, după ce a citit studiul despre ţiganii din Moldo-Vlahia, Moeurs des Bohémiens de la Moldavie et de la Valahie, Paris 1878, publicat de Revue critique din 28 mai 1870 (Bataillard, pp. 1, 68) şi care citează temeinic şi din studiul lui Liszt, nu menţionează întâmplarea ieşeană cu care noi ne mândrim. Iar Hasdeu, care-i recomanda prietenului său Bataillard, în 1868, cartea Stematograohia tsigana madiarschi (în sârbă), publicată la Pesta, în 1834 (p. 24), nu avea cunoştinţă despre legendele lăutarilor români care l-au impresionat pe Liszt. Iar Albina românească a lui Asachi, care publica, în 1847, diverse anecdote cu Liszt şi muzicienii ţigani, nu aminteşte de vreo întâlnire Barbu Lăutaru – Franz Liszt, deşi, în ultimul număr din ianuarie, prelua din presa germană o anecdotă, conform căreia Liszt în dăruise unui lăutar din Praga 2.000 de florini, iar acesta, fericit că deja are dotă pentru fiica sa, o excelentă pianistă, l-ar fi întrebat dacă nu vrea s-o ia de nevastă, „acum când are şi dotă”.

 

Despre o posibilă întâlnire a lui Liszt cu Barbu Lăutaru, „la curtea unui boier moldovean”, petrecută în 1856 se vorbeşte, dar fără trimiteri la dovezi în Études tsiganes[12], iar sursa trebuie verificată, chiar dacă anul acesta este cel al morţii lui Barbu Lăutaru, pe care Études îl menţionează ar fi încadrat, ca durată a vieţii, între anii 1775-1858. Sunt sigur că, undeva, la răscrucea legendelor, există şi un adevăr cu mult mai important decât legendele. Dar, până voi ajunge acolo, vă las în compania cronicilor concertelor lui Liszt la Iaşi, în ianuarie 1847:

 

 

Liszt la Iaşi

 

Un meteor din cele mai strălucitoare, ce se înfăţişează pe orizontul artistic, ţinteşte în ist moment toată a noastră luare aminte şi admirare. Domnul Liszt a dat, în 5 a curgătoarei (luna ianuarie 1847 – n. n.), un concert în salonul Domnului Vistiernic Alecu Balş. Ni se pare de prisos de a număra piesele care au sunat, lucrul de căpetenie ar fi a încunoştinţa cum a sunat, de ar fi cu putinţă a descrie aceasta prin cuvinte. Producerile penelului şi al instrumentelor trebuie a le primi chiar prin organul pentru care ele sunt urzite, şi prin a căruia mijlocire ele pot înrâuri asupra sufletului, căci descrierile cele mai nimerite sunt pururi neîndeplinite în astă privinţă. Încât se cuvine a auzi o piesă de muzică pentru a vedea cu ochii o zugrăvire, spre a avea despre ele o cunoştinţă deplină şi clară. Hiperbolele poetice, atât de deseori întrebuinţate în descrieri, învechite prin a lor deasă aplicaţie, nu sunt alta decât o mărturisire de neajunsul cuvintelor spre a rosti impresiile sufleteşti.

 

Drept aceea, ne mărginim astăzi numai a adăogi către opinia Europei, micul tribut al admirării noastre pentru talentele cele mari ale Domnului Liszt.

 

Manevrele claviaturii sale sunt non plus ultra al acestui instrument. În săltările cele mai sumeţe, în păşirile şi trecerile cele mai grele, şi sunetele cele mai delicate, mâna stângă rivalizează cu cea dreaptă, se confundă cu ea şi, fără o învederată opinteală, ambele nasc sunete care răpesc pe ascultători spre durere, bucurie şi duioşie, după pornirea sentimentelor acestui mare maestru.

 

Primirea ce nobleţea noastră făcu Domnului Liszt era entuziastă şi de acel fel încât a învederat că aice, ca şi în alte capitale ale Europei, meritul adevărat află preţuire dreaptă.

 

Miercurea viitoare are a se mai da o Matinée Musicale” (Albina Românească, Anul XIX, No. 3, joi 9 ianuarie 1847, pp. 9, 10 – adică 1 şi 2 a numărului de gazetă).

 

 

Liszt. Concertul al doilea.

 

Uvertura lui Wilhelm Tell. Pianul a dat un freamăt ca Pitoneassa la apropierea zeului şi, deodată, sala s-a prefăcut în o vale adâncă a Sfiţeriei (Elveţiei – n. n.), unde graţiosul şi înfricoşatul se îmbină la fiecare pas. Câmpul e plin de flori şi munţii cei încomaţi se miră în luciul lacurilor. Ceru-i senin, dar oarecare nouri petrec peste bolta cea azurie şi umbrele lor pe încetul se preumblă peste câmpii, peste ape, peste genuni şi munţii de gheaţă. Chiar ca umbrele sufletelor fericite, pogorâte spre a fi de faţă la triumful Libertăţii. Vezi desfătare câmpenească, hora fierbe peste iarbă. Tell este aice, de faţă, ca şi furtuna peste orizont. Iacă freamătul tunetului depărtat mugeşte în miezul cântecului armonios şi voios al muntenilor. Norii se deschid, ploaia se coboară şi dănţuitorii fug spăimântaţi. Soarele revine şi cu mărire surâde prin roua ploii. Melodia armonioasă a fluierului, a buciumului şi a cimpoaielor invită iar la danţ, murmurând suspine de amor, de nădejde şi de amor, printre mugetele îndelungate ale râurilor şi ale tunetelor, ce răsună din fundul râpelor. Furtuna sporeşte şi apropie noaptea. Iacă, deodată, scapără focurile de libertate, care lucesc ca nişte comete peste culmile cele mai înalte, şi sub acele lumini tremurătoare, umbrele gigantice ale munţilor se mişcă în fundul văilor.

 

Către mugetul înfricoşat al elementelor se adaogă vuietul mai înspăimântător al unui popor ce sfarmă fiarele şerbiei. Săgeata lui Tell şuieră ca fulgerul şi tiranul cade nimicit în miezul strigărilor de ecou prelungite.

 

De asemene, Liszt, poetul cel mare, a ştiut a înfăţişa pe un pian toată compunerea măreaţă a lui Rossini, a îndeplini o întreagă orchestră şi a reproduce chiar caracterul particular al fiecărui instrument. Din asta se vădeşte că Liszt nu s-a mulţumit de a se îndeplini pe pianul, ci că a împins studiile sale şi asupra tuturor altor instrumente.

 

 

Invitarea la Vals. Să ne înturnăm în salon. Orchestra preludează uşurel valsul. Un june cu sfiire se apropie către dama ce-o iubeşte. El tremură de frică şi de fericire. Abia cutează să murmure câteva cuvinte; amanta (în sensul de „iubita”, în semantica vremii – n. n.) lui înroşită, cu ochii plecaţi, îi întinde mâna ei, se aude bătaia inimilor lor şi ale lor suspinuri armonioase  ca cel al turturelelor în fundul unei păduri. Dar orchestra se însufleţeşte, vârtejul se formează, puterea ei cea magnetică îi atrage. Şi se cuprind cu braţele lor în freamătul unei fericiri dulci, ce leagănă pe încet, îşi aruncă câteva cuvinţele înfocate.

 

Tactul se îndeasă, ăi saltă mai iute; plăcerea lor este o fericire. Armonia se repede în triluri, în game sunătoare şi întrerupte de săltarea măsurată a valsului. Încă mai iute, el se preface în delir, în nebunie; până când uraganul armonios, asemenea obosit, se aliniază, pe încetul, şi fireasca îmbătară de fericire o depune pe zâmbet.

 

Liszt a completat această piesă. Spre încheiere, se apucă de o idee a lui Weber, însă toate adâncurile muzicii învăţate, şi în acea uşoară inspiraţie, cunoscătorii  află într-însul nu numai un artist mare, ci încă un dibaci contrapunctist.

 

Cum să zicem, contrastele culorilor cu nimerire pregătite sau cu mândrie sunate în fantezia cea briliantă a Somnambulei?

 

N-avem altă părere de rău decât aceea că nu a sunat toată, dar în jumătatea din urmă el arată deplina putere ce are de a învinge greutăţile mecanismului, dând formele cele mai ţesute, game simple, în terţă sau în sixtă, şi pasul cel minunat al octavelor. Mai ales grea este a-şi închipui cu câtă lămurire a reprodus cele două teme ale acestei fantezii, acompaniindu-le pe triluri ce sunt o perfecţie deplină.

 

Amu oare se va înţelege dacă acest artist, care a înfăţişat un entuziasm, o furie ce ajunge până la delir, ar putea deodată trece către dulceaţa unui amor duios şi doritor, pe care atât de bine l-a rostit în Serenada în care ne făcu să răsuflăm aerul cel plăcut al unei frumoase nopţi de vară.

 

De la ist amor împătimitor şi dulce, prin puţine măsuri, dar cele mai sublime, el îndată a pregătit sufletul ascultătorului plin de mirare către Balada cea frumoasă a lui Goethe, pusă în muzică cu aşa de mare strălucire prin nemuritorul Schubert, într-atâta că nu se ştie cine este cel mai mare, poetul, compozitorul de muzică sau artistul ce o execută.

 

După toate aceste, se părea că artistul n-ar putea produce nimic mai vrednic de mirare; cu toate acestea, el ne-a arătat culmea sumeţiei sale în Galopul cromatic.

 

Cu un cuvânt, Liszt este de admirat atât în sunare, cum şi în dezvelirea unei puteri învingătoare şi pornirea unei furii  de acel fel că se pare că instrumentul are să se sfarme în ţăndări; atunci artistul, mai puternic decât el însuşi, înfrânează şi îmblânzeşte a sa pornire încât, deodată şi fără zgâlţâituri, nici opinteală, trece la amănuntul de delicateţea cea mai aleasă şi a unei perfecţii dintre cele mai graţioase.

 

Prin asemenea mijloace, Liszt însuşeşte Pianului sunete şi efecte armonioase, care până amu s-au socotit neputincioase. El a înapoiat şi a păşit peste marginile putinţei. El are cu temei meseria ştiinţei sale ştiinţa meseriei sale, în a căreia a ajuns gradul cel mai înalt. Pe vârful fiecăruia din degetele sale este câte un suflet de foc şi de armonie, care se încunoştiinţează la fiecare freamăt a corzii sale, prin care turbură, în adâncul inimii noastre, sentimentele cele mai ascunse şi cele mai înalte. Sunarea lui este o iluminare repede, o surpriză, o îmbătare necontenită. Ea este cea mai frumoasă realizare a idealului, un deplin triumf al geniului asupra materiei. De aceea, nimeni se va mira că popoarele se mişcă la apropierea sa ca la apropierea unei mari întâmplări, pentru că ele au presimţit că ist reprezentant al Esteticii le aduce lumină şi plăcere.

 

Aşadar, să ne grăbim de a aplauda, să dăm cununi acestei fermecături omeneşti, căci triumful lor este foarte repede: Imperiul lor este briliant, dar trecător ca un vis. Hârtia, pânza, marmora, metalurile ţintesc celelalte capodopere ale artelor frumoase, rămânând de moştenire pentru admirarea popoarelor viitoare. Dar oare cum să se statornicească sunetele aceste uşoare şi briliante, fluturi ai armoniei? Care abia născute zboară la cer, ca şi cum pământul ar fi nevrednic de a le păstra. Ce ne rămâne despre dânsele? Un suvenir minunat, dar care amar se şterge!

 

„Aşa surâsul se curmă,

Aşa moare făr-a lăsa urmă

Cântul unei paseri din pădure”.

 

Mai adaog că artistul bine s-a ajutat de instrument, încât toate au conlucrat a face din cel concert minutele cele mai plăcute şi ferice ce se pot întâlni în viaţă” / A(saki). G(heorghe)” (Albina Românească, Anul XIX, No. 4, duminică 12 ianuarie 1847, pp. 13-16).

 

 

Concertul al treilea şi de pe urmă al lui F. Liszt

 

Ştirea sosirii acestui artist în Iaşi a adunat, de pe la începuturi, un mare număr de doritori de a-l auzi. Efectul minunat ce l-au produs cele două concerte a întrunit, la 11 a curgătoarei (11 ianuarie 1847 – n. n.) în Teatrul Nou, pe toţi acei care au putut căpăta bilete de intrare, şi astă sală înfăţoşa o vedere interesantă în privirea felurimii societăţii, toată însă însufleţită de acelaşi sentiment de entuziasm.

 

La a sa venire, Liszt s-a primit cu o detunare de aplauze şi cu o ploaie de flori şi de cununi. După sunarea piesei întâi, se arătă, în fundul teatrului, bustul său, ce fu modelat în pripă de domul A. C., amator de sculptură, care bust se încunună deodată, în mijlocul aplauzelor şi a aclamaţiilor necontenite, pe când i se prezentă şi poeziile compuse pentru el, şi pe care mai jos le împărtăşim.

 

Uvertura cea nouă, compusă pe teme moldovene de domnul A. Flechtenmacher, a produs efectul cel mai frumos, publicul, întru cunoştinţa meritului ei, a cerut-o a se suna încă o dată, care cu atâta a fost mai de laudă, că astă manifestaţie se făcu în fiinţa marelui maestru, care, de asemene, a învrednicit de laude pe junele nostru compatriot.

 

Spre încheiere, domnul Liszt a făcut improvizaţii briliante, pe tema horei şi a Uverturii Moldovene, şi prin asta a dat o mărturisire solemnă a recunoştinţei sale pentru primirea cea însemnată, care i s-a făcut, atât în public, cum şi în particular de societatea publicului nostru.

 

Lui Liszt

La concertul dat în Iaşi, pe Teatrul Nou, în 11 ianuarie 1847

 

Sonet

 

Din cea zi de când Orfeus, mărit zeu de armonie,

Pe-alăuta-ncântătoare ţărmul tracic răsuna

Şi în extazul simţirii fiare, codri şi păraie

Prin virtutea melodiei îmblânzea şi fermeca,

Nu sunase până astăzi în a Istrului câmpie

Mai puternic vers de-acela ce produce lira ta,

De-unde nevăzutul Demon un râu varsă de mânie

Peste inimile noastre inimi ce-s răpite-n unda sa.

De ai trece-n altă lume ca să-mbii pe Euridice,

De-ai pluti, nou Argonaut, spre Kolchidul fabulos.

Pe furtună-ai înfrâna-o şi pe Tartar ai supune.

Dar menirea ta-i mai naltă, a ta soartă-i mai ferice,

Pronia prin a tale-organe imnul său armonios

Care îngeri-n cer cântă, pe pământ va să răsune.

 

G. Asaki

 

Domnul Liszt a purces, în 14, din capitala noastră, trecând în Rusia, spre Kiev (Albina Românească, Anul XIX, No. 5, joi 16 ianuarie 1847, pp. 17-19).

 

 

[1] Ladmiss-Andreescu, N., Semne şi mituri, Mediaş 1937, p. 190

[2] Rosetti, Dim. R., Dicţionarul Contimporanilor, Bucureşti 1897, p. 21

[3] Albina Românească, Anul XIX, No. 3, joi 9 ianuarie 1847, pp. 9, 10 – adică 1 şi 2 a numărului de gazetă.

[4] Diaconovich, Corneliu, Enciclopedia română, Tomul I, Sibiu, 1898, pp. 396, 397

[5] Albina Românească, Anul XIX, No. 4, duminică 12 ianuarie 1847, pp. 13-16

[6] Albina Românească, Anul XIX, No. 5, joi 16 ianuarie 1847, pp. 17-19

[7] Ibidem.

[8] Poslușnicu, Mihail Gr., Istoria musicei la români, București 1928, pp. 608-628.

[9] Bataillar, Paul, Les derniers travaux relatifs auc Bohémiens dans l’Europe Orientale, Paris 1872, p. 61

[10] Liszt, Franz, Des Bohémiens et leur musique en Hongrie, Paris 1859 şi Leipzig 1881.

[11] Liszt, Franz, Des Bohémiens et leur musique en Hongrie, Leipzig 1881, p. 227

[12] Études tsiganes, Paris, 1994, p. 112


„Sămânţa diavolului”: cântecele şi dansurile româneşti

Lăpuşna, institut de scalde – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

Prigonirea rockului în „vesele grădină, dulcea Bucovină” nu ar fi trebuit să mă surprindă vreodată, pentru că este o adevărată tradiție religioasă în înăbușirea bucuriilor omenești în acest evlavios nord de țară românească a Moldovei. Deși știam că lăutarii de odinioară erau îngropați dincolo de gardul cimitirelor, la un loc cu tâlharii și sinucigașii, nu mi-am putut închipui, vreodată, prigoana la care a fost supus cântecul național românesc, de-a lungul vremii, până ce nu am citit capitolul „Care au fost certările bisericii făcute credincioșilor ei pentru lăutari”, din interesantul studiu al lui Constantin Bobulescu, Lăutarii noștri / din trecutul lor, București 1922.

 

Sfânta și Adevărata Biserică era oripilată, încă din veacul al XVI-lea, deci îndată după moartea lui Ștefan cel Mare, de petrecerile „în mâncări asuprite, în beții sau în jocuri drăcești sau în dvorbe șezându[1] – fir-ar ei de strămoși, petrecăreți precum strămoșii strămoșilor lor! Drept consecință, în fața Consiliului Județean Suceava, numit Divan Domnesc pe vremea aceea, se prezenta câte un mesianic misionar al beznei, care perora mai dihai decât evangheliștii ultra de astăzi: „O, amar cela ce be și mănâncă, cu cimpoi şi cu ceteri, şi cu alăute[2] acele blăstămate jocuri![3].

 

Dar lumea era doar lume, şi atunci, când încă se mai zorea şi cu un cântec compus chiar de Ştefan cel Mare, în care se zicea, pe strofă, „Hai să bem, să bem, să bem, / Ţara să ne-o apărăm” (versuri reproduse de Mitropolitul Dosoftei, dar cântate şi de tatăl lui I. G. Sbiera – păcat că s-a pierdut melodia!), aşa că opta pentru bucuriile dumnezeieşti, necăjindu-l foarte pe abia menţionatul Dosoftei, care dezagrea şi dezagrega „la giocuri a merge, decât la sfânta biserică şi a iubi hărjiate şi basne[4], iar de aici, din predispoyiţia petrecăreaţă a românilor avea de suferit banul văduvei, pe care s-a întemeiat întotdeauna opulenţa călugărească ierahic superioară (de dus în Polonia) sau inferioară. La petreceri s-au dus unduitor pe calea generoasă a gâtlejurilor, zi de zi şi veac de veac, „bîuturile cu surle şi cu tămpene în dulcială”, folosind „giocurile şi danţurile spre veselială”, odată cu „căntecele şi dezmierdările lumeşti”, căci tare le mai plăceau sucevenilor din vremea Divanului Domnesc „toate fealiurile de cimpoi”, pentru a „giuca, curviia”, în armonie diavolească de „surle şi de scopose frumoase[5], folosind „sîltîturile, cântecele de cimpoi, glasurile, beţiile[6].

 

Să juri, nu alta, că „Bucovina Rock Castle” ţinea necurmat din veac în veac, deşi misionarii, prin Cazanii şi prin „să luăm amin-teee!”, cereau să fie înlocuit „sunetul fluerilor şi organelor în suspini[7]; omul da deoparte cupa amară a suspinului şi ignora sfaturile evlavioase, dar poruncitoare a misionarilor beznei, care-i tot cereau să nu şi nu: „Nu te îmbăta, nu chema cinânpoi şi alăute şi mâscîrlici![8]; „Nu te bucura de dulceţile lumii… şi ale acestora drăceşti cântece, lăutele şi fluierile şi plesnirea palmelor şi viersurile cele fără cale şi netocmite. Au nu ştii, ticăloase, că acestea toate sunt sămânţa diavolului?[9].

 

Consilierii judeţeni suceveni de atunci, când se numeau logofeţi, vornici, spătari şi aşa mai departe, n-au crezut şi pace insinuarea parşivă despre cântecul şi dansul strămoşesc – „sămânţa diavolului” – şi aşa s-a mai salvat cât s-a putut din spiritualitatea noastră naţională, în ciuda faptului că misionarii beznei erau la fel de stăruitori precum cei de astăzi:

 

Să-ţi păzeşti urechile de cântecele cele stricate, care femeeşază sufletul ca într-o prea dulce adormitare. Să nu fluerăm auzul şi în stihurile cele iambiceşti, cu cari urechile se desfătează, astupă-le cătră rele cuvinte şi şuerături fără rânduială ale veselitoarelor cântări![10].

 

Păcătoşii iubitori ai obiceiurilor strămoşeşti, inclusiv unii dintre preoţii săteşti, care măcar îngăduiau, dacă nu cumva mai şi participau la „cuvintele ceale spurcate, cântările ceale lumeşti şi fără de ruşine, jocurile şi săriturile, râsurile şi hohotiturile”, aveau să se poticnească de vămile văzduhului pentru că „de multe ori în ospeaţe cu zicături şi cu muzikii ai jucatu şi de multa beţie abia te-ai dus la casa ta[11] (chestia cu beţia, chiar şi pentru tinereţile mele o condamn).

 

În Cazania Paştilor din 1661, s-a scris, pentru a povăţui poruncitor viitorimea, iarăşi împotriva cântecelor şi jocurilor naţionale româneşti: „Şi ziua praznicului să o cinstiţi unul altuia, nu zavistuireţi, nice să o cinstiţi cu giocuri sau cu cempoi sau cu alăute sau cu căntece lumeşti sau cu săltături, cum nu iubeşte Dumnezeu[12]. Ştiutorii gândurilor intime ale bunului Dumnezeu, şi în veacurile trecute, ca şi astăzi, nu admiteau abateri de la poruncile lor trufaşe, un oarecare Sava Brancovici, episcop al Ardealului, în 1675, substituindu-se Sfântului Cer pentru a-şi impune voinţa talibană: „Giocurile de Dumineca şi din sărbători să se pue gios, ca să meargă la biserică; iar care nu va ţine aceste, întăi popii voru fi fără popie, mirenii fără de lege, iar alalţi să vor da şpanilor[13]. Numai pe mâna jandarilor nu se aşteptau bieţii români să fie îmbrânciţi de către Prea Înalţii lor Ierarhi, dar când Dumnezeu vrea, înduri purgatoriul pe pământ, acolo unde toţi purtătorii de cnuturi ale sfinţeniei îşi fac de cap, pocnind din bici pe deasupra veacurilor.

 

Sfântul Iacob Putneanul, cu sacrele-i moaşte depuse la Putna, şi devenit sfânt pentru că l-a deposedat de cele lumeşti (aut, argint, pietre scumpe, mărgăritare etc.) pe Ştefan cel Mare, scria, în Sinopsis-ul din 1751, ca lumea „să se ferească de toate lucrurile cele păgâneşti, care făceau elinii, ceia ce să închina idolilor, jocurile pre la sărbători, danţurile pre la uliţe afară din vremea nunţii, călucenii[14], dar, din fericire, nu ne-a putut lăsa şi fără cântece şi dansuri, nu doar la nunţi şi colăcării, ci în toate zilele nădejdii şi ale speranţei, după ce nu lăsase şi fără osemintele lui Ştefan cel Mare, pe care le aruncase, îngropând în locu-i, pe bare de metal şi în mantie de ierarh ortodox, un stareţ oarecare, dar la fel de nărăvit împotriva identităţii noastre româneşti.

 

Chiar şi episcopul cu apucături de călău, care adora să biciuiască, legaţi la stâlpul caznelor din curtea Episcopiei din Rădăuţi, chiar şi preoţi avea un dinte otrăvit, în 1788, şi împotriva cântecelor celor „dulci cu scripca”, ţinând o adevărată filipică împotriva bucuriilor omeneşti: „În loc ca să mergeţi la biserică în zilele de sărbători, voi încă trecând pe lângă păretele bisăricii, vă duceţi la crâşmă. În loc ca să vă îndulciţi sufletul cu rugăciune curate, voi căutaţi cele deşarte şi dulci cu scripcele. În loc ca să vă sârguiţi după desfătarea sufletului întru învăţătură creştinească, voi încă vă învăţaţ obicinuite la zile de sărbători a face scrânciobea şi acolo adunându-vă vă dezmierdaţi cu toate lucrurile cele reale[15].

 

Dincolo de această ipocrizie faţă de enoriaşi, să nu uităm că mănăstirile aveau propriile lor tarafuri cu lăutari, iar când trăgeau cuvioşii călugări câte o baie cu vin, mai ales la sfintele hramuri, nici un frate nu se îneca cu „sângele Domnului” din cele 10.000 de ocale, care se dădeau evlavios peste cap, în „petrecerea proastă, lăutarii şi celelalte neorândueli[16], care nu dădeau bine pentru credincioşii care participau la hram.

 

Dacă s-ar fi dat curs straşnicelor precepte bisericeşti, scurse beznă peste veacuri, neamul acesta al românilor nu ar mai fi avut nimic din cele care îi conferă identitate. Dar nu ierarhii, ci sufletele însetate de bucurie au desluşit şi au mers pe calea cu adevărat dragă bunului Dumnezeu, calea Luminii.

 

 

[1] Diaconul Coresi, Carte de învățătură 1581, ediția Sextil Pușcariu și Alexie Procopovici, vol. I, p. 123 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 174.

[2] Hasdeu, Cuvinte din bătrâni, II, circa 1550, p. 461 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[3] Petru Maior, Propevedanii, III, p. 241 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[4] Dosoftei, Vieţile sfinţilor, pe luna Aprilie 21, fila 93 verso  – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[5] Cazania lui Varlaam (1613), I, pp. 9 v., 310, 330 v.; II, p. 4 şi v. – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[6] Hasdeu, op. cit., pp. 230, 227; Antim Ivireanul, Didahiile, vol. II, p. 485 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[7] Coresi, op. cit., p. 368 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[8] Cazania lui Varlaam, II, f. 4 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 176.

[9] Mărgăritare, p. 135 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 176.

[10] Dintr-o carte bisericească de la Rarău, care are pe faţa 14 un chip de călugăr, cu inscripţia Nicodim monah sfetagoreţul şi dascăl al bisericii răsăritului 1826. Cartea pare a fi din cele tipărite la Mănăstirea Neamţului, p. 85 (com. d-lui T. Kirileanu) – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 177. Kirileanu, de loc din Broşteni, a fost bibliotecarul regal, în anii redactării cărţii lui Bobulescu – n. n.

[11] Ovidiu Densuşianu, Studii de filologia română, pp. 82, 84-86 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 178.

[12] M. Gaster, Chrestomatie română, I, p. 181 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 179.

[13] Tim. Cipariu, op. cit., pp. 146-148  – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 180.

[14] Sinopsis de Iaşi din 7259 [1751], p. 60 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 180.

[15] Pr. C. Bobulescu, în revista Lamura, an. II, numerele 10-11, iulie-august 1921, p. 851 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., pp. 180, 181.

[16] Papadopulos-Kerameus, în Hurmuzaki, col. XIII – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 181.


Pagina 3 din 512345