LĂUTĂRIA ROMÂNEASCĂ | Dragusanul.ro - Part 3

Patrimoniul național românesc al cărților începuturilor

Rumänische Hochzeitsfahrt. Nach einer Skizze auf Holz gezeichnet von W. Heine. Zicălașii de odinioară ai Basarabiei, conducând alaiul tradițional de nuntă.

 

Cărțile de istorie și mai ales cele de istoria culturii nu postulează, ci doar propun dezbateri, în condițiile absenței mărturiilor sau doar a ignorării lor. O dovadă în acest sens o reprezintă opera lui Mihail Grigore Poslușnicu (14.10.1871, Suceava – 30.01.1936, Botoșani), compozitor, dar şi muzicolog de marcă, autor al unei lucrări monumentale, Istoria musicei la români. De la renaştere până la epoca de consolidare artistică (București 1928), autor preţuit de Iorga, care-i scrisese prefaţa, și care a mai publicat: Din trecutul muzical al românilor. Gavriil Musicescu. Viaţa şi opera sa muzicală (1925), Instrumente muzicale la români (1927), Irozii sau Vicleimul, mister al Naşterii Domnului (1930) etc.

 

 

Deși o lucrare monumentală, Istoria musicei la români conține, în capitolele dedicate lăutăriei, multe inexactități, care, datorită leneviei intelectuale a vânătorilor de doctorate, s-au transformat, prin citări, în veritabile postulate, care nu mai au nevoie de nici o demonstrație. Poslușnicu, aidoma lui Radu D. Rosetti, a avut de înfruntat „lipsa de izvoare îndestulătoare – aproape inexistente, în afară de rândurile consacrate lor, Istoria Teatrului la Români, de Olănescu-Ascanio, şi de intere­santa carte despre cântăreţii noştri populari, da­torată dlui C. Bobulescu ”[1], și, în lipsa mărturiilor, a imaginat filiații, în care Năstase din Botoșani, care avea să cânte cu Paraschiv, tot de acolo, vreo trei ani la Olănești, în Vâlcea, devine Năstase Paraschiv, într-un capitol, și fiul lui Dimitrache Lăutaru, în altul, transformând beteșugul (albeața la ochi), care i-a adus porecla, devenită nume pentru feciorii săi, „ochi-albi”, într-o identitate deturnată, știut fiind, de la lombardul Ubicini, încoace, faptul că Năstase „Ochi-Albi” era feciorul vestitului lăutar sucevean Ion Angheluță zis Suceavă, mutat la Botoșani ca să nu-și concureze părintele, cu care, de altfel, avea să cânte, în 1814, la Chișinău, alături de alte două celebre tarafuri ale vremii, al lui Vasile Barbu Lăutaru, din Iași, și al lui Gheorghe Lomiș din Bălți, cele patru bande formând, împreună, o adevărată orchestră de circa 20-30 de lăutari.

 

În cartea lui Poslușnicu, în 1814, cu ocazia luării oficiale a Basarabiei în posesie de către Țarul Alexandru I Pavlovici, la Chișinău ar fi cântat „un taraf din cei mai vestiți lăutari, sub conducerea lui Barbu lăutarul din Iași și Năstasă lăutarul din Botoșeni”[2], în nota de subsol (2), scriind, cu trimitere la Năstase, că acesta ar fi „Probabil Năstasă Paraschiv”, făcând și o trimitere la „pag, 621”, în care se ia în discuție, la fel de imprecis, „familia lăutarilor Paraschiv”[3].

 

 

Dar trageri la temă și mai inexacte a comis Poslușnicu în capitolul III, „Lăutari vestiți în Muntenia”[4], în care Dumitrache[5] Lăutaru[6], pe numele său real Dumitrache[7] Bondoliu[8], tatăl lui Calistru Unghiurliu[9], devine „Dumitrache Ochi-Albi … țigan blond, cu fața albă, iar culoarea ochilor se confundă în această albeață, de unde, mai întâi, poreclă, apoi nume de familie Ochi-Albi”[10]. Dimitrache sau Dumitrache se numea Bondoliu și nu a purtat niciodată porecla „Ochi-Albi”. Afirmațiile inexacte continuă, prin transformarea lui Năstase din Botoșani, fiul lui Ion Angheluță zis Suceavă[11], în „Năstase Ochi-Albi, fiul precedentului, născut pe la 1835 în București (și-atunci, dacă nici nu se născuse, cum a cântat, în 1814, la Chișinău? – n. n.) și mort pe la 1906”. Numai că numele de Năstase Ochi-Albi a fost folosit doar de unul dintre fii lui Năstase din Botoșani, George, Ionică, realul „viorist de mare merit”, născut în 1835 la Botoșani, mort în 1906 la București, purtând doar porecla dobândită după ce tatăl său, Năstase, care făcuse albeață la ochi, la bătrânețe.

 

Cât despre „Gheorghe Ochi-Albi (1870-1918)”, fratele lui Ionică și al lui Costache „Pompieru” Ochi-Albi, acesta „viața (NU) și-a făcut-o la Petersburg, unde a și murit”, confuzia cu Gheorghe Ciolacu, cu care se lăuda Țarul, la Expoziția Universală de la Paris, din 1889.

 

Și tot așa, Radu Ciolac, căruia i se zicea „muscalagiul”, pentru că era naist, și care a fost tatăl renumitului Cristache Ciolac, geniul muzical cu o poveste atât de tristă, pe care a încredințat-o memoriei Radu D. Rosetti, nu era „frate cu Drăgan” și „feciorul lui Puiu”, ci un descendent al lăutarilor basarabeni Dinicu[12] și Ciolacu, din banda lui Gheorghe Lomiș din Bălți[13], născuți la Ciolacu, undeva între Ungheni și Bălți.

 

Nu scriu acest material și altele care vor urma, ca să îl stigmatizez pe remarcabilul cărturar sucevean Mihail Grigore Poslușnicu, ci doar pentru a atenționa asupra datoriei generațiilor care urmează de a completa patrimoniul național românesc al cărților începuturilor, prin preluarea temelor în scopul întregirii acestui patrimoniu și nu doar al citării.

 

 

[1] Rosetti, Radu D., Cristache Ciolac, în volumul Eri, în Pagini alese, Bucureşti 1935.

[2] „despre Pădureanu, Năstase Ochi-Albi, Petrea Creţu-Şolcanu, Marin Buzatu, Angheluş şi alţii, care au uimit cercurile muzicale din străinătate şi Curţile împărăteşti nu s-a scris nimic” – cf. Rosetti, Radu D., Cristache Ciolac, în volumul Eri, în Pagini alese, Bucureşti 1935, pp. 107-120.

[3] Poslușnicu, Grigore, Mihail, Istoria musicei la români, București 1928, p. 502

[4] Poslușnicu, Grigore, Mihail, Istoria musicei la români, București 1928, p. 598

[5] „Dumitrache Bondoliu, tata răposatului vlădică Calistrat Unghiurliu, de la Sărindari” – cf. Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 49

[6] „Dimitrache Lăutaru, pe numele său real Dimitrache Bondoliu, tatăl viitorului „vlădică Calistrat Unghiurliu, de la Sărindari”, muzician care, „sub un alt cer, ar fi dobândit un renume european” – cf. Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898, p. 742.

[7] Grenville Murray, E. C., Doine or The National Song and Legends of Romania, London 1860

[8] Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 49

[9] „Unghiurliu şi Chiosea fiul au fost cei mai mari cântăreţi ai bisericilor din Bucureşti” – Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 53.

[10] „Vestitul lăutar Dimitrache, care fusese admirat de Axtat şi Liszt, propuse boierului său (înainte de anul 1830 – n. n.) să-i vândă libertatea pe 300 de galbeni, ce-i avea agonisiţi; acesta îi ceru 1.000. Ion Cămpineanul (1798-1863), aflând de acest fapt, dărui ţiganului lăutar 700 galbeni, ca să-şi răscumpere libertatea de la nedemnul său stăpân” – cf. Foaia Populară, III, no. 2 (83), 9 ianuarie 1900.

[11] „în Suceava exista un taraf celebru, cel al lui Ion Angheluţă zis Suceavă” – în Ubicini, Jean-Henri-Abdolonyme, în n Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. V – 1847-1851, Bucureşti 2009, pp. 282-285.

[12] „Mai întâi, la 1873, la Expozițiunea din Viena, Dinicu, primul Dinicu, a ridicat sus vaza și renumele lăutarului românesc”, în condițiile în care, „la Paris, de doi-trei ani, sunt la modă lăutari ungurești; banda lui Daraș Mișka face furori” – cf. Foaia populară, nr. 42, 20 decembrie 1898, p. 4.

[13] Rumänische Hochzeitsfahrt. Nach einer Skizze auf Holz gezeichnet von W. Heine, 1847.


Radu D. Rosetti: Cristache Ciolac

 

„Dragi boieri de lume nouă,

Noapte bună vă zic vouă;

Eu mă duc, mă prăpădesc,

Ca un cântec bătrânesc”.

Barbu Lăutaru”, Alecsandri

 

Acum câţiva ani, vrând să ţin o conferinţă despre Lăutarii noştri, m-am oprit în faţa lipsei de izvoare îndestulătoare – aproape inexistente, în afară de rândurile consacrate lor, Istoria Teatrului la Români, de Olănescu-Ascanio, şi de intere­santa carte despre cântăreţii noştri populari, da­torată dlui C. Bobulescu – şi nu mică mi-a fost mirarea, constatând că despre viaţa celui mai fai­mos lăutar al nostru, Barbu Lăutaru, nu se preci­zează aproape nimic.

 

Fiul lui Barbu Lăutaru, Alecu

 

Enciclopedia lui Diaconovici, considerând că talentul muzical s-a moştenit la Barbi din tată în fiu, vorbeşte de ei în modul următor: „Veche familie de lăutari, ieşeni, ilustrată de Alecsandri. Şeful familiei, Stan, a înveselit secolul trecut trăgând taximuri şi pesteluri la mesele bo­ierilor moldoveni, îmbrăcaţi în antereu, încins cu taclit şi purtând cu mândrie deasupra, giubeaua sa de ghermesit”.

 

Nu se ştie cu siguranţă nici unde îşi doarme somnul de veci. După ce ne informează că Barbu a fost starostele lăutarilor din Iaşi, 45 de ani, dl Bobulescu încheie aşa: „Se presupune că ar fi murit la 1861 decembrie 12, şi că ar fi îngropat în cimitirul bisericii Sf. Ioan Zalaust”.

 

 

Fără articolul ziarului francez „La vie Parisienne” din 28 noiemvrie 1874, tradus de Teodor Burada şi publicat în „Convorbiri Literare” (1888), în cuprinsul studiului său „Cronica muzicală a oraşului Iaşi”, nu s-ar fi ştiut nimic de memorabila scenă din 2 ianuarie 1874, petrecută în casa boie­rului Alecu Balş, când, după ce Liszt a improvizat la pian o melodie dumnezeiască, ţiganul i-a fu­rat-o din arcuş:

 

„Nimic nu fu uitat: nici trilurile, nici arpegiile, nici variaţiunile cu note repetate, nici acele adora­bile treceri din semiton în semiton, care-i sunt atât de obişnuite, pentru a reveni la întâiul său mo­tiv. Barbu Lăutaru cânta cu amănunţime, pe scripca sa, toată improvizaţiunea pianistului, ce asculta înspăimântat opera pe care cu un moment mai înainte o cântase pe clavir pentru întâia dată şi pe care poate o şi uitase.

 

Taraful îl urma cu preciziune, observând nuan­ţele şi uitându-se drept la Barbu, care mergea cu cântecul înainte, străpungând inima lui Liszt. Când îşi sfârşi cântecul, Liszt se sculă deodată şi, mergând drept la bătrânul Barbu, îl sărută căl­duros, apoi luând, după vechiul obicei, paharul cu şampanie, i-l întinse zicându-i:

– Bea, Barbule lăutar, stăpânul meu, bea, căci tu eşti mai mare decât mine?”.

 

 

Ceea ce a fost Barbu Lăutaru pentru generaţia lui, a fost Cristache Ciolac[1] pentru a noastră; şi dacă despre Pădureanu[2], Năstase Ochi-Albi[3], Petrea Creţu-Şolcanu, Marin Buzatu, Angheluş[4] şi alţii, care au uimit cercurile muzicale din străinătate şi Curţile împărăteşti[5] nu s-a scris nimic, celui mai mare dintre ei, lui Cristache Ciolac, trebuie să i se sacrifice mai mult decât câteva rânduri.

 

Cine ştie, poate că într-o zi, peste câteva zeci de ani, un cercetător al trecutului, vrând să afle amănunte din viaţa acestui artist, a cărui faimă va învinge uitarea – cum am vrut să descopăr eu ceva despre Barbu Lăutaru – îmi va mulţumi că va găsi aci datele care îl interesează.

 

Sărac, bolnav, uitat şi singur, după o suferinţă de nouă ani, într-un pat murdar, cu plapoma so­ioasă şi zdrenţuită, s-a stins, în vârstă de 57 ani, ultimul lăutar român de rasă. Nu de „rasa” lui – căci, din fericire, mai avem, unul mai talentat decât altul – ci de rasa celor care cântau „după ureche”, fără să descifreze o notă.

 

N-a fost artist priceput în ale meşteşugului să nu-l considere ca un fenomen. Enescu se delecta la ariile lui populare, şi Kubelic, de câte ori venea în ţară, nu se mai sătura ascultându-l.

 

 

În loc de antereu, Cristache purta fracul mo­dern; în loc de taclit, şirul sclipitor de decoraţii, la care, în urmă, se adăugaseră „Bene-Merenti”, „Steaua României” şi „Legiunea de Onoare”. Aşa îmbrăcat, respectul pentru vechii boieri nu-l părăsise însă, deşi aceştia nu-l mai răsplăteau ca pe înaintaşii lui, umplându-i paharul cu poli de aur şi silindu-l să bea, ci punându-i răsplata muncii într-un plic discret. El se purta tot exagerat de politicos, ploconindu-se cu sărut-mâna la pământ. Pe semne, vorbea în el sângele strămoşilor, robi până ieri, moşteniţi cu întreg sălaşul, odată cu mo­şia, bieţi dezmoşteniţi ai soartei, pe care latifundiarul îi putea împuşca, la beţie, numai fiindcă i se năzărea că au cântat fals.

 

Ca prin vis mi-aduc aminte de numele lui, po­menit de cei care asistaseră la cutare soiré dată în casele Elencuţei Manu sau în palatul lui Şuţu (azi, sediul municipiului Bucureşti), sau la chefurile în care combăteau Cneazii Cantacuzino şi Moruzi, Barbu Bellu, Mişu Cornea sau Petrache Grădişteanu.

 

Personal l-am cunoscut în epoca de aur mai apropiată, dinainte de război. Pribegind când la „Continental”, când la „Terasă”, când la „Iordache”, când la „Elizeu”, l-am urmărit. Înalt, frumos, legat ar­monios, cu o faţă de mulatru, cu ochi blânzi, de­gaja o simpatie infinită. Când îşi pleca languros capul pe vioară şi începea să cânte, legănându-se după cadenţa melodiilor, nu-l mai pierdeai din ochi. Se simţea iubit şi, rând pe rând, îşi fixa pri­virea asupra admiratorilor, mulţumindu-i pe toţi. Când raza vizuală venea de la un sex diferit, ar­cuşul pornea mai cu foc, coardele vibrau să se rupă. Plin de atenţii, ştia gusturile clienţilor localului şi, rând pe rând, zâmbind şiret, cânta bucata pre­ferată a fiecăruia, răsplătit de cele mai multe ori cu un surâs recunoscător.

 

A fost vremea valsurilor ameţitoare şi a roman­ţelor sentimentale, botezată patriarhală, în compa­raţie cu cea de azi, vremea popularizării poeziilor lui Scrob şi Şerbănescu, puse pe note de Ventura şi Cavadia, când după „Unde eşti?”, „Ciocârlia”[6] sau „Steluţa”[7], arcuşul maestru o schimba în „Faust”, „Tosca” sau „Traviata”, ca s-o dea, cu aceeaşi dexteritate, în suspinele lui Paul Delmet.

 

 

Aproape patruzeci de ani, n-a fost chiolhan la vie, la nuntă, banchet sau orice fel de petreceri în familii cuprinse, fără banda lui Ciolac, şi tot pe el îl chema oficialitatea să mângâie urechile mo­narhilor şi persoanelor distinse, venite să viziteze Curtea Regală Română.

 

La câte alaiuri domneşti n-a cântat el „Trăiască Regele!”. Câte evenimente mari din istoria Româ­niei moderne nu le-a slăvit cu vioara lui fermecată! Că a fost masă mare, de 10 Mai, pe el l-au che­mat; banchet, la inaugurarea podului de peste Dunăre, tot pe el; şi tot lui s-a adresat oficialitatea, când s-a serbat nunta de argint a Regelui Carol, căsătoria Regelui Ferdinand sau mai ştiu eu ce praznic împărătesc. Aşa de mult ne învăţasem cu el, că nu ne putea lipsi nici în lunile de vacanţă. Şi vara, la Sinaia, pe atunci localitatea climaterică la modă, melodiile lui Ciolac răsunau şi în parcul vrăjit din preajma casei lui beizadea Mitică.

 

Ar fi putut să câştige mai mult, plecând în străi­nătate[8], unde, de când uimise pe vizitatorii Expozi­ţiei din Paris[9], îl aşteptau angajamente strălucite[10]. Dar îşi iubea vatra ca nimeni altul şi se simţea mai bine printre noi.

 

Ştiţi isprava lui din Oraşul-lumină? Cu ocazia expoziţiei din 1889[11], şefii de orchestră[12] trebuiau să execute un marş de deschidere. Ciolac, care, după cum e cunoscut, nu buchinea o notă[13], învăţase me­lodia, ascultând la repetiţii cum o cântau ceilalţi. Într-o sală cu mii de spectatori, concertul începu, urmărit de melomani cu interes, dar un scurt cir­cuit stinse lumina electrică pe la mijlocul ariei şi orchestra încetă. Atunci auditorii şi muzicanţii, uluiţi, auziră răsunând înainte, în beznă. O singură vioară, a lui Cristache, care-şi urmă partiţia până la sfârşit, recompensat cu urale şi aplauze furtu­noase. Adevărat sau legendă, istoria indică reputaţia de care se bucura.

 

 

Dacă nu mai trecea graniţa, îl căutau străinii pe el, şi mi-a rămas întipărită în minte pe vecie noaptea petrecută cu Jean Richepin, de la Acade­mia Franceză, care, după o conferinţa ţinută la Institutul Pompilian, s-a delectat savurând pe Ciolac până la ziuă.

 

Nu ştiu dacă Liszt a sărutat sau nu pe Barbu Lăutaru; dar Richepin, entuziasmat, care de altfel îşi făcea o glorie să spună că descinde din neam de ţigan, încălzit şi de un vin generos, a ciocnit cu el până în zori, şi, la despărţire, l-a îmbrăţişat, plângând. Întors acasă, a povestit cald, aşa cum ştia el, în „Les Annales”, impresiile lui din noaptea neuitată, şi ar fi interesant de găsit articolul ini­mosului poet, plecat şi el, de curând, în lumea um­brelor, din care nu s-a mai întors nimeni.

 

Dar într-o zi a sunat goarna de război şi ro­manţele au amuţit. Atunci Cristache a cântat „La Arme!”, însufleţitul marş al lui Castaldi. Cine a asistat, în ziua mobilizării, la scena când soldaţii, înflăcăraţi, l-au ridicat pe braţe, în urale nebune, îşi poate da seama şi mai bine cât era iubit de popor.

 

Oameni înţelegători l-au păzit de focul fron­tului, şi l-am revăzut, în zilele de restrişte de la Iaşi, în uniformă de infanterist, în serviciul popo­tei de la Marele Cartier, ziua aşezând farfuriile la bufet, seara trăgând pe-nfundate, cu o vioară de împrumut, că pe a lui o lăsase, în zăpăceala retragerii, în mâna nemţilor, câte un cântec de inimă-albastră.

 

 

Într-o seară de iarnă grozavă, când, descurajaţi şi bolnavi, ne aşteptam să nu mai apucăm ziua de mâine, cu tifos exantematic împrejur şi pericol de aeroplane deasupra, fără ştiri, de un an, de la ai noştri, gata să plecăm în triunghiul morţii, câţiva amici, adunaţi împrejurul unui castron cu fasole, l-am auzit fredonând „Doina”. Numai atunci ne-am dat seama ce răsunet are în sufletul unui român cântecul jalnic al durerilor strămoşeşti.

 

Într-un moment de acesta, probabil, i-au dat lăutarului minunat Alexandru Vlahuţă, Octavian Goga şi Delavrancea autograful preţios: „Să trăieşti dragă Ciolac; patru milioane de oameni cântă de veacuri doina asta, şi numai tu ştii s-o spui şi boierilor”, şi tot într-un ceas de jale, desigur, poetul Proca şi-a scris capodopera lui, când a preamărit melopeea noastră neîntrecută.

 

Când s-a împrimăvărat şi speranţa a renăscut, într-o zi, la popotă, zărind pe Ciolac, pe un colţ de masă, i-am făcut un sonet:

 

 

Unui lăutar

 

 

Te-am revăzut în haina ostăşească,

Drag cântăreţ al doinelor străbune,

Artistule păgân din vremuri bune,

Tu ce făceai o lume să iubească!

 

Mi-a revenit în gând dulcea minune

A serilor de viaţă nebunească

Şi „Ciocârlia” ta dumnezeiască

Pe-arcuşul fermecat ce-atâtea spune.

 

Azi nu mai cânţi. Vioara ţi-e furată,

Dar porţi cu tine, tot ispititoare,

În braţ şi-n suflet patima curată.

 

Ca mâine-n strălucita sărbătoare

Vei zice iar romanţa-nflăcărată

Şi marşul biruinţei viitoare.

Iaşi,  1917.

 

Deşi nu desăvârşit, fiindcă răscoleşte suveniruri, îl public.

 

Biruinţa a venit, dar bietul Ciolac n-a avut parte să intoneze marşul mult aşteptat. O infirmitate năprasnică i-a încremenit braţul, în mijlocul unei ro­manţe, şi, privind deznădăjduit arcuşul căzut la picioarele-i tremurânde, a coborât sfârşit de pe es­trada care-l înălţase atâţia ani, ca să nu o mai suie niciodată.

 

Unui puternic al zilei i-a năzărit, după ce se mai înzdrăvenise – desigur, cu cele mai bune intenţii, dar tot bizară rămâne ideea – să-l numească inspector al Pescăriilor Statului, funcţie pe care ne­fericitul muzicant o luase în serios, plecând, în fie­care dimineaţă, să-şi facă datoria.

 

Şedea, pe atunci, pe strada Vasile Lascăr, 46, în casele proprii, cu fiu-său, Manole, căsătorit, şi cu fiică-sa, fostă măritată cu căpitanul aviator Roguski, mort în război, şi profita de ocazie că merge în inspecţie, să dea o raită prin hale, să se apro­vizioneze cum trebuie, că nu degeaba era funcţio­nar al statului. Era un spectacol tragi-comic plecarea lui Ciolac la serviciu, trăgându-şi de-abia piciorul, cu or­donanţa fostului ginere pe capră, ţinând în mână coşniţa, că de!, la rândul lui era boier, şi nu-i da voie ţopârlanului să se aşeze în trăsură lângă el… Îl petrecea până la poartă întreg sălaşul, cu coana Lina în cap, tovarăşa de viaţă a artistului, o femeie de o corpolenţă puţin obişnuită, cu un cap de o frumuseţe rară.

 

Arareori ieşea seara; ultima oară, l-am văzut, în public, la „Brasserie de la Paix”, unde se aşeza umi­lit la o măsuţă, lângă pupitrul unde, acum, cânta fiu-său, ale cărui mişcări le urmărea melancolic. Alte cântece erau acum la modă: Fox-trot, Shimmy, Tango, cerute de îmbogăţiţii de război sau de tineretul crescut cu ele; rar de tot, câte-o ro­manţă sau serenadă, amintitoare de trecut.

 

Figurile necunoscute din preajmă nu ştiau cine e străinul jerpelit, cu gura strâmbă, din colţ; de se întâmpla să se rătăcească prin local vreunul din vechea gardă, dându-i seara bună afectuos, îi strecura în mână câteva hârtii, pe care bătrânul lăutar le primea cu recunoştinţă.

 

A mers aşa până-n toamnă, când paralizia s-a agravat şi sinecura a fost revocată. Atunci a început calvarul. Ţintuit în pat şi ajuns pentru ai lui o sarcină, fata şi nora nu s-au jenat să discute testamentul bolnavului neputincios în faţa lui; au urmat ameninţări de punere sub inter­dicţie şi bătăi, cu păruieli periodice, la care lua parte şi coana Lina, împreună cu fiul Manole, până când Cristache, exasperat, şi-a vândut casa şi s-a mutat în strada Aurel Vlaicu, 81.

 

Se pare că, pentru moment, învinsese partida căpitănesei văduve – se spune că cumpărase noua locuinţă pe numele ei, fapt probabil, avându-se în vedere ceea ce-a urmat – fiindcă în vecinătatea ei l-am găsit, acum câtva timp, când, auzind des­pre suferinţele lui, m-am dus să-l văd. Zgribulit, lângă o sobă ruginită de fier, cu o pe­lerină numai petice pe umăr, moţăia cu capu-n pă­mânt. Alături, nevastă-sa obeză (moartă, la câteva zile), în imposibilitate de a mai mişca. O lampă de petrol fumegândă da tabloului un aspect sini­stru. M-a recunoscut şi a început să plângă. I-am spus că am venit să culeg note biografice pentru un portret, pe care voiam să i-l fac, şi, în rezumat, am aflat următoarele:

 

Cristache Ciolacu, în perioada interbelică

 

S-a născut în Bucureşti, în strada Speranţei No. 9, şi pe tată-său îl chema Radu Ciolac Muscalagiu, vestit, pe vremuri, în tarafurile de la „Hanu Roşu” şi de la „Petrache”, din Dealul Filaretului. Fraţi a mai avut doi: Fotache şi Dănică. Îl însoţea pe Muscalagiu în cârciumile pe unde acesta îi trăgea cu naiul, cu o scripcă la subţioară, zbârnâind şi el după bandă, până când, într-o zi, s-a pomenit cântând de unul singur.

 

– Cine te-a învăţat, Ciolac dragă?, l-am în­trebat curios.

– Dumnezeu!, mi-a răspuns Cristache privind în sus.

 

Ce tristă a fost toată convorbirea asta, cu răs­punsurile greoaie şi bâlbâite, cu siguranţa că i le iau pentru necrolog!

 

M-a îndemnat să-i văd camera de alături, unde domnea un frig aprig, şi pe pereţii căreia am citit tot trecutul glorios al marelui artist. Ici „Legiunea de Onoare”, sub portretul Preşedintelui Republicii, pe care i-o oferise cu o dedicaţie măgulitoare; colo, autograful lui Enescu: „Admirabilului nostru Cio­lac, cu toată recunoştinţa pentru preţioasa colabo­rare” (E vorba de albumul „100 de cântece româneşti”, la care a contribuit şi Ciolac); mai încolo, fotografia Ţarului, dată cu mâna lui, omagii iscă­lite Sarah Bernhardt, Paderewsky, Robert de Flers, atâţia şi atâţia, ale căror inimi le-a încăl­zit arcuşul lui de vrăjitor.

 

Grozav a fost contrastul, când l-am regăsit pe scaunul de paie rupt, în încăperea mohorâtă! Strângându-i mâna moale şi rece, ştiam că n-o să-l mai văd.

 

Ce s-a mai întâmplat, pe urmă, n-am mai putut afla cu preciziune. La ştirea morţii, citită în ziare, am alergat la casa din Aurel Vlaicu, unde un om indiferent mi-a spus că se mutase de mult de acolo, „de când fiica dumnealui şi-a vândut proprietatea”, până când, din adresă în adresă, trecând şi pe la Spitalul Central de Boli Nervoase, unde un medic inimos încercase să-l salveze, i-am dat de urmă, prin ajutorul Secţiei anchetatoare a scandalurilor lui familiare, tocmai lângă Făgădău, alături de Manole Fieraru, peste drum de localul „La Cotitură”.

 

Am ezitat mult, până să întreb, în fundul unui loc viran, pe care sta aplecată o şandrama cu as­pect de staul de vite, dacă acolo a locuit, în ultimul timp, Cristache Ciolac. O femeie de vârstă mijlocie m-a recunoscut şi, deschizând uşa, mi-a răspuns indignată:

 

„Da, domnule dragă; l-am găsit, într-o seară, tremurând de frig, pe o bancă de lemn, părăsit de toţi, nemâncat de două zile şi cu buzele muşcate de păduchi, şi, făcându-mi-se milă de el, l-am adus în bordeiul meu, unde l-am spălat pe corp şi i-am tăiat unghiile. Scrie, conaşule, la gazetă, să ştie toţi că, atunci când a rămas singur ca un câine, eu, ţiganca Elena Pandele Botea, fostă cântăreaţă la „Groapa dulce”, eu şi numai eu am avut grijă de el până în seara de 26 Februarie, la ceasul nouă şi jumătate, când a murit sărutându-mi mâna ca unei cocoane mari.

 

Scrie, conaşule, la gazetă, să afle toată lumea că l-au scos de aici nebărbierit, cu haina ferfeniţă pe el şi cu pantofi de casă în picioare, că fiu-său a dat telegramă din Constanţa că nu poate să vină la înmormântare şi că fiică-sa a fugit la Ploieşti, spunând că-i face rău să-l vadă, că marţea tre­cută, când l-au îngropat, cu talerul, la cimitirul „Pă­trunjel”, nu eram după el decât eu şi domnul gene­ral Nicoleanu.

 

Nici măcar lăutarii, să-i zică lângă sicriu ulti­mul cântec, aşa cum e obiceiul în breasla noastră de muzicanţi, afară de unul Vlădescu, care i-e neam… Bietul domn prefect i-a adus un buchet de flori; eu şi cu soru-mea ne-am tăiat muşcatele de la fe­reastră şi i le-am pus la căpătâi”…

 

Ţiganca, la care acum mă uitam cu respect, se jelea înainte, pe când mie îmi trecea prin gând sfârşitul lui Oedip:

 

 

„Cu viaţa nu se ştie pân’ nu se isprăveşte.

Nu fericiţi pe nimeni, cât încă mai trăieşte”.

 

(Rosetti, Radu D., (Cristache Ciolac, din volumul Eri, în Pagini alese, Bucureşti 1935, pp. 107-120).

 

[1] Dinicu R. Ciolacu era trecut, iniţial, în presa românească şi străină, probabil datorită confuziei cu taraful lui Ioan Dinicu, din componenţa căruia a făcut parte în 1889, când parizienii în ştiau drept Cristace R. Ceolaen – cf. „Album de 33 phot. des membres d’un orchestre roumain, dont une signée Philippon, phot. à Versailles, don R. Bonaparte – 1889”.

[2] Balan Pădurean, naist în trupa lui Ioan Dinicu, născut în 1856.

[3] Năstase din Botoşani, fiul lui Ion Angheluţă zis Suceavă, tatăl lui Ionică Ochi-Albi, George Năstase Ochi-Albi şi Costache „Pompieru” Ochi-Albi; în istoria lui Grigore Posluşnicu, Dimitrache Bondoliu este trecut, fără dovezi, drept „Ochi-Albi” şi părinte al lui George Ochi-Albi, când fiul vestitului Dimitrache Lăutaru (Bondoliu) a fost „vlădica Calistru de la Sărindar”.

[4] Angheluş Dinicu, tatăl lui Ioan Dinicu şi al lui Gheorghe A. Dinicu, Angheluş fiind lăutarul care cântase la Viena, în 1876, uimind lumea.

[5] „Prințul Gh. Bibescu, președintele Comitetului Național al Expoziției Române din Paris, a dat, ieri, un mare dejun biroului Comitetului Național, cu care ocazie s-a ținut un concurs de lăutari, pentru a se întocmi trupa ce urmează a fi trimisă la Paris. Comitetul a indicat în unanimitate pe dl Dinicu Ciolacu, viorist premiat cu Medalia de Aur, din București, a compune și conduce trupa de lăutari ce va execute cântecele noastre naționale pe tot tippul Expoziției Universale din Paris, la birtul național atașat de secția română. Au luat parte la această serbare, fie la masă ori sosiți în urmă: Prea Sfințitul Melchisedek al Romanului , membru al Academiei Române; dnii General Florescu, președintele și C. Boereseu, vicepreședinte al Senatului; dnii Th. Kalimaki, N. Blaramberg, Gr. Triandafil, Gh. Palladi, deputați; dl G. Lahovari, consilier la înalta curte de conturi; și alte persoane de distincțiune, ce fac parte din Comitetul National” (Epoca, IV, No. 971, marți 14/26 februarie 1889, p. 2)

„Ministrul Franţei la Bucureşti, Doamna Blondel, a dat, miercurea trecută, o extrem de strălucitoare petrecere. S-a dansat, până aproape de trei, dimineaţa, în sunetele admirabilei orchestre s maestrului Christache Ciolac” (La Revue diplomatique, anul 32, nr. 5, 31 ianuarie 1909, p.10).

În cadrul cercului artistic „Annales”, condus de Regină, în prezenţa multor invitaţi din străinătate, „admirabilul” Cristache Ciolacu a cântat doine, pe „vioara lui magică. Arcuşul lui pătrunde în inimile noastre atunci când face vioara să vibreze, să cânte, să îşi strige extazul. Lacrimile nu umplu ochii” (Les Annales politiques et littéraires, nr. 1502, 7 aprilie 1912)

[6] A fost cântată, pentru prima dată la Paris, cu naiul, de către Anghel Ploieşteanu, colaboratorul tarafului lui Ciolac, în august 1900, repertoriul mai amănunţit din Figaro, în comparaţie cu cel din Gil Blas (anul 21, nr. 7580, 19 august 1900), reţinând în programul „orhestrei ţigăneşti, condusă de virtuosul Christache Ciolac, violonist:

1). Pot-pourri de valsuri, executate de orchestră, pe aranjamente de Ciolac.

2). „Steluţa”, romanţă română, muzica de Floresco, solo executat de Ciolac.

3). „Ciocârlia”, fantezie originală română, solo de nai de A. Ploesteano.

4). Pot-pourri naţional român, executat de orchestră, în aranjamentul lui Ciolac.

5). „Vals” de Auguste Durand, solo executat la ţambal de Lică Stefanesco.

6). „Romanţă italiană” de Paolo Tosti, solo de vioară, executat de Ciolac.

7). „Pizzicato”, de Sylvia Delibes, arie de balet, executată la ţambal de Lică Stefanesco.

8). „Columba”, romanţă spaniolă, solo de nai de A. Ploesteano.

9). „Hora”, dans naţional român, executat de orchestră” (Figaro, anul 46, nr. 231, 19 august 1900, p. 2). În numărul din 20 august 1900, sunt trecuţi şi „talentaţii colaboratori, domnii Lică Steanesco, Naistu, Barbu, Borteanu etc.”, fiind vorba, deci, de Vasile Ştefănescu, naistul Anghel Ploeşteanu, chitaristul Alecu Barbu şi violonistul Borteanu.

[7] Romanţă română, pe versuri de Alecsandri şi  muzica lui Florescu.

[8] „Lăutarii Români, pentru a epuiza marele lor triumf în Franţa, se află pe drumul unui prim turneu în provincie. Ei vor începe, joia viitoare, la Chartres şi se vor întoarce prin Mans, Tours, Poitiers, Niort, La Rochelle, Rochefort, Saintes, Cognac, Angoulême, Bordeaux etc.” (La Presse, nr. 983, 13 februarie 1891, p. 3).

„Lăutarii români la Angoulème. Am fost întrebaţi din ce instrumente se compune orchestra care ne-a oferit, duminica trecută, un concert la teatru. Instrumentele ei sunt vioara, violoncelul, ţambalul, cobza – un fel de alăută, şi „fluierul lui Pan”. Arabescurile pe care le execută naistul sunt la fel de pitoreşti ca instrumentul său, prin care provoacă un adevărat tur de forţă. Interesul principal al acestei audiţii s-a concentrat, cu siguranţă, pe Ciolacu, şeful de orchestră, care a cântat mai multe melodii din ţara sa” (La Charente, nr. 7563, 20 februarie 1891)

[9] „Şi iată orchestra „Lăutarii”, muzicieni ţigani în veste albe cu broderii negre, slobozind valsuri nervoase şi romanţe melancolice, care fac să se întoarcă toate capetele. Ascultaţi: pe o melodie de dans, cântată de viori, naiul brodează un motiv dulce, cu o virtuozitate fermecătoare; urmează un cântăreţ, care, cu o voce caldă, intonează cântece româneşti; spiritul se înviorează brusc în faţa acestei ţări noi, aproape necunoscută pentru noi, în faţa acestui Orient European atât de poetic şi de plin de viaţă… Şi vocea cântă: „De când ea s-a dus departe /

Fericirea mea s-a dus… // Depuis que je vis loin d’elle / J’ai perdu tout mon bunheur” (Le Monde illustré, anul 33, No. 1696, 28 septembrie 1889, p. 195).

[10] „Muzica bizară şi muzica exotică sunt în mare vogă după Expoziţia din 1889, după care pentru ei, în Paris, a început o adevărată invazie de lăutari români, de ţigani, instrumentişti, cântăreţi, care vor să-i facă să danseze pe străini şi pe străine. Faţă de aceste trupe originale, publicul arată o predilecţie aparte, faţă de cele care ne vin din imperiul ţarist” (Le Monde illustré, nr. 1842, 12 martie 1892, p. 166)

[11] Componenţa tarafului lui Dinicu, exceptând doi scripcari, pe care nu am avut cum să-i identific, a fost următoarea:

Ioan Dinicu, 36 de ani, staroste şi viorist, născut în 1853

Balan Pădurean, 33 ani, naist, născut în 1856 – care avea, în 1885, şi taraf propriu, cu care cânta în Salonul Teatrului „Dacia”, taraful lui Dinicu-Ciolacu cântând în Sala „Bossel” – cf. România liberă, IX, Nr. 2252, joi 17 ianuarie 1885, p. 3.

Ioniţă Basamac, 50 ani, cobzar, născut în 1839

Alecu Barbu, 47 ani, chitarist (10 corzi), născut în 1842

Nicolae Rădulescu, 47 ani, scripcar, născut în 1842

Petre Constantinescu, 27 ani, gondurist, născut în 1872

Cristache Ciolacu, grafiat „Cristace R Ceolaen”, 20 ani, scripcar, născut în 1879

[12] A mai fost un taraf românesc, în 1889, la Paris, cel al lui Tudorică Cercel, care, apoi, a plecat să cânte şi a triumfat la Londra..

[13] Afirmaţia aceasta trebuie primită cu rezervă, pentru că, în anul 1900, Cristache Ciolacu publica, la Paris, „Sârba”, cunoscută ulterior drept „Sârba de la Paris” sau „Sârba Regală”.


1798: Ospăț cu lăutari, la Curtea Domneacă

 

„La 20 ianuarie 1798, o să fie mare petrecere la curtea Maiestății Sale, în onoarea noului sosit oaspete al Maiestății Sale, Luminăția Sa Cuciuk-Husein, marele amiral ori Căpitan-pașa al împărăției turcești”. Ce se va servi la masă?

 

Mezelicuri: icre proaspete, salată de icre bătute cu miez de pâine albă în untdelemn. Lacherdă și batoguri, rotogoale de salam din Sibiu, salată de țâri prăjiți în para focului, gătiți cu pătrunjel verde, tăiat subțire ca tutunul și năclăiți în untdelemn, apoi clădiți căpiță împodobită cu măsline, ca niște pietre scumpe lucitoare pe mitra Mitropolitului.

 

Urmează, apoi, potroace: de curcan, borșuri de zeamă de varză, cu perișoare de pulpă de căprioară și orez pisat. Apoi iahnele înotând în cerviciuri, sarmale de piept de curcan, găluști de grisă, împănate cu cuișoare… apoi plăchii de orez cu gâscă la sahan, adică la tavă, rumenite în cuptor și împodobite cu ardei roșii. Dar cușchebapurile, ciulamalele de pasăre și de vânturi înotând în smântână?

 

Sunt pe vatra lui Chir Iane Zarnacadea destule bucate pentru a ucide un regiment întreg de stomacuri moderne!”.

 

 

Masa avea să înceapă la ora 7 și jumătate – turcească, adică la „1 și jumătate europenește”, în Curtea Domnească „cea nouă”, de pe strada Mihai Vodă.

 

„Îm curtea palatului cântau neîntrerupt, pe rând, când meterhaneaua (muzica turcească), cu fluerașe țirhitoare, amestecate cu zăngănitul talerelor de arama și a câteva darabane, când duciumașii, sirmacii și cimpoierii breslelor (corporațiunilor, cetelor) agiești (ale poliției) și spătărești (ale armatei)”.

 

 

La masă, „lăutarii – două tarafuri – cântau acum manele turcești, acum viersuri de lume, multe de ale răposatulul Enache Văcărescu și de ale lui Alecu Văcărescu”. După masă, „urmează danțurile. Turcii nu danțează, dar Pașa a poruncit să danțeze boierii cu jupânesele lor, și marele Amiral și toți turcii strigau: „Afcrim!”, neluându-și ochii de la jupânese, care se încovoaie în ritmul muzicii ca niște hurii din paradisul lui Mahomed. Nu numai boierii mai tineri, dar și cei mai coptuți încă încing hore, bătute, zamparale grecești, ba și valsuri învățate din vremea ocupațiunii țării de nemți, și, când obosesc, scot grațios năframele din paftalele de argint, bătute cu pietre nestemate, ale dănțuitoarelor lor, de-și șterg nădușeala de pe frunte, și nu se știe dacă, voind a pune la loc năframa, în colanul femeilor, mâna boierilor nimerește tocmai la colan, ori se rătăcește în cale, împiedicată și de relieful pieptului.

 

Și ținu danțul până noaptea, târziu, și iar începu ospățul, și iar curseră, ca la scocul morii, vinurile chilimbarii și roșii ca buzele fetelor și malvazia îmbătătoare, și vutcile bălane pe cursă, și vișinaturile rumeioare ca obrajii jupâneselor învăpăiate de danț, de plăcere, la lumina a sute de făclii de ceară albă din cherhaneaua (fabrica) privilegiată a episcopiei de Râmnic” (Urechia, V. A., Legende române / Viața în trecut / cu ilustrațiuni de D. Jiquide,  Edițiunea a III-a, București 1896, pp. 316-330).

 


Un taraf de lăutari din vremea lui Ştefan cel Mare (I)

Lăutari din Giurgiu, schiţaţi de Raffet

Cele trei cântece care s-au mai păstrat, datorită nemţilor şi polonilor, din vremea lui Ştefan cel Mare, „Cucuruz cu frunza-n sus”[1], „Haiducii”[2] şi „Romanesca”[3] – dar nu au aflat de ele decât „Zicălaşii”, au fost cântate, în ultimii ani ai vieţii lui Ştefan cel Mare – ce-i drept, nu la Curtea Domnească din Suceava, ci pe la cea dispărută a târgului Putna, din ţinutul Vrancei, de scripcarii Stoica şi Tîmpa, cobzar şi zicălaş fiind Ruste, în formula de trei instrumentişti, mărturisită de Pindar ca fiind nelipsită la toate ceremoniile borazilor, deci ale străbunilor neamurilor europene. Literatura română de specialitate, fie că-i istorică, fie că-i folclorică, n-a aflat decât despre Ruste Alăutarul, şi asta pentru că mai toţi autorii, conform tradiţiei româneşti a citării, nu au cercetat sursa, care conţine şi alte informaţii preţioase. Ba chiar şi autorul „Uricariului”, Theodor Codescu, în notele explicative, atenţionează, din trei, doar asupra unui singur nume de lăutar, cel al lui „Tîmpa lăutar”[4], ignorându-l pe Ruste şi, desigur, pe Stoica, celălalt viorist.

 

Lăutari din Aninoasa, pictaţi de Aman

 

Uricul de întărire a proprietăţii a fost descoperit, ca manuscris masiv degradat, datorită decăderii neamului boieresc moldovean Dinca şi, deci, a dezinteresului urmaşilor pentru astfel de moşteniri, de către profesorul Gheorghe Ghibănescu şi publicat de Theodor Codrescu[5], ulterior fiind cercetat de Nicolae Iorga[6], savantul fiind interesat de genealogia acestor Dinca, scoborâtori dintr-un cneaz valah din sudul Poloniei. Probabil că din vreo notiţă a lui Iorga a ieşit doar „Ruste Alăutariul”, despre care Ionnescu-Gion scria:

 

„La 1558 erau la Bucureşti lăutari robi[7] ai lui Mircea Vodă Ciobanul atât de renumiţi pentru priceperea şi inima cu care „ziceau pe alăută”, încât cel mai frumos dar, pe care Domnul Ţării Româneşti îl face Vornicului Dingă de la Moldova, este că-i dă rob pe Ruste Alăutarul, dar pe care Vornicul Dingă are grijă să şi-l întărească prin anumit hrisov de la Domnul său Bogdan-Vodă[8]” Lăpuşneanu, datat greşit de Ionnescu-Gion, uricul fiind scris în 1570.

 

Conform documentului, Gavril Dinga îşi procurase şi dobândise întăritură pentru posesia sa, în ultimii ani de viaţă ai lui Ştefan cel Mare, asupra unor moşii şi ţigani (în 1570, probabil că mai trăiau doar copii lor, născuţi robi şi moştenind acest statut sub pecetea străbunului iniţial, al primului… vândut). Printre robii ţigani, cumpăraţi sau primiţi în dar de hatmanul Dinga se numărau şi „Stoica lăutar şi femeia sa Leneşa şi copiii lor[9]”, „Ruste alăutar şi fe­meia lui Anca şi copiii lor, care aceşti de mai sus scrişi robi ţigani i-a dat Mircea Voevod, când s-au dus în legaţie[10]”, „şi Tîmpa lăutar şi Danciul şi Oprea şi fratele său Ciolan şi surorile lor … pe care le-a cumpărat de la Barcan comis în ţara Românească, drept 4.000 aspri[11]”. Dar, înainte de a continua cu un alt episod, iată ce spune uricul din anul 1570 (ca să înţelegeţi şi singuri din multiplele sugestii ale acelei vechimi):

 

Lăutarii lui Raffet

„Cu mila lui Dumnezeu, Noi Bogdan Voevod[12], Domn ţării Moldovei[13], înştiinţare facem cu această carte a noastră tuturor cui pe ea vor căuta, sau, cetindu-se, o va auzi, când i se va veni trebuinţa să ştie aceasta, iată că a venit înaintea noastră şi înaintea tuturor boierilor noştri sluga noastră Toader pitărelul şi fratele său Gavril, şi surorile lor, Drăghina şi Mariica, copiii Odochiei, nepoţi lui Gavril Dinga, de a lor bună voie şi de nimeni siliţi, nici asupriţi, şi au vândut a lor drepte ocine şi moşie şi din dresele de împărţeală, ce le-au avut strămoşii lor Dinga pitar şi Dinga Gavril de la strămoşul Domniei noas­tre Ştefan Voevod, şi din dresele de cumpărătură, ce le-a avut însuşi Gavril Dinga de la strămoşul nostru, bătrânul Ştefan Voevod a treia parte din jumătate de sat Farloeşti şi a treia parte de un­de cade prihodiştea Solonţului, în poiană, în Tazlău (din text e rupt, la îndoitură un rând întreg) şi a treia parte din Fru­moasa, unde-i poiana Costeva, pe acestea le-a vândut rudei sale, credinciosului nostru pan Dinga vornic, pentru 220 zloţi tătărăşti; şi s-a sculat sluga noastră Dinga vornicul şi a plătit toţi acei mai sus scrişi bani, 220 zloţi tătărăşti, în mâinile celor de mai sus scrişi, Toader pitărelul, şi fratelui său Gavril, şi surorilor lor Drăghina şi Marina, copiii Odochiei, nepoţi lui Gavril Dinga.

 

Şi pe, lângă acestea, aşijderea a venit înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri Solomia şi sora ei Lupa, fetele lui Baloş Vuiopa, de a lor bună voie şi de nimeni silite, nici asuprite, şi au vândut a lor dreaptă ocină şi moşie din dresele de danie, ce le-a avut tatăl lor Baloş Vuiop de la răstrămoşul nostru, bătrânul (aşa se numea bunicul, în epoca feudală – n. n.) nostru Ştefan Voevod, din jumătate de sat de pe … unde a fost Tri … din ju­mătatea din sus … un vad de moară, ce-i tot în acelaşi sat şi jumătate dintr-un loc de grădină, ce-i între gârle. Iar ceia ce s-au ales partea Solomiei le-a vândut credinciosului nostru pan Dinga vornic pentru 400 zloţi tătărăşti. Şi la rândul său, Lupa s-a sculat şi a vândut casele sale din acelaşi sat scris mai sus. Iar aceste case, care au fost a părintelui ei Baloş Vuiop şi s-au cuvenit la împărţeală în partea ei şi 10 livezi din … şi din acelaşi hotar şi jumătate din vadul de moară scris mai sus, şi jumătate din lo­cul de grădină dintre gârle, ce-i scris mai sus; şi tot ceia ce i s-a ales în par­tea sa le-a vândut tot credinciosului nostru pan Dinga vornicul, pentru 240 zloţi tătărăşti; şi a luat bani gata şi a plătit capul ei pentru că singură a dat pentru aţii … şi cu învoire să nu-i achite; şi s-a sculat pan Dinga vornicul de-a dat toţi acei de mai sus scrişi bani, 240 zloţi tătărăşti, în mâinile Lupei, sora Solomiei.

 

Şi pe lângă acestea, aşijderea am dat şi întărit credinciosului nostru pan Dinga vornicul şi ai săi drepţi şi robi de casă ţigani şi ţigance anume: Radul şi femeia sa Dobra, şi copiii lor, şi Lepădat şi fe­meia sa, şi copiii lor; şi Stoica lăutar şi femeia sa Leneşa şi copiii lor, Tunsul şi femeia sa, şi copiii lor, şi Radul Sechiraş şi femeia sa Rada, şi copiii lor, şi Cornea zlătar şi femeia lui Stana, şi co­piii lor; şi … şi femeia sa Nasasiia şi copiii lor, şi Nicul, şi femeia sa Larga şi copiii lor, şi Costantin, şi femeia sa Voica, şi copiii lor, şi Calin, şi femeia lui Stana, şi copiii lor, şi Oprilă, şi femeia lui Va … şi copiii lor, şi Caran, şi femeia lui Ţeala, şi copiii lor, şi … şi femeia lui Rada, şi copiii lor, şi Muşa, femeia lui Dru … şi copiii lor, Ruste alăutar şi fe­meia lui Anca şi copiii lor, care aceşti de mai sus scrişi robi ţigani i-a dat Mircea[14] Voevod, când s-au dus în legaţie. Şi iarăşi Buhtea şi femeia sa, Vlada, şi sora ei Rada, ce i-a cumpărat de la Mo … dea, fost vistiernic, pentru 300 aspri, şi pe … scul zlătar, şi femeia sa Voica, şi Radul Cizmariul, ce i-a cumpărat de la Anton fost vameş, drept … aspri, şi Voica ţiganca, ce a cumpărat-o de la Hărtan, dragoman din târgul Romanului, drept … aspri, şi Tatul şi femeia lui, şi copiii lor, ce i-a cumpă­rat de la Marina, fata lui Rânjă pârcălab, drept 2.400 aspri, şi Stana şi fiul ei Simion, şi mama Stanina, ce singură l-a cumpărat de la Spancioc călugărul, drept 1000 aspri, şi … femeia lui (rupt un rând întreg, la îndoitura pergamentului) … drept 800 aspri, şi Gavril, ce l-au cumpărat de la Leuştea ureadnic din Bacău drept … aspri, şi Bojar, ce l-a cumpărat însuşi de la Petronie egumenul, şi de la toţi fraţii de la Tazlău drept … ughi, Joltii; care aceşti de mai sus scrişi ţigani, şi anume: Bojar i 1-a vândut Salom pitar, fratele lui Dinga …. şi Tîmpa lăutar şi Danciul şi Oprea şi fratele său Ciolan şi surorile lor … pe care le-a cumpărat de la Barcan comis în ţara Românească, drept 4.000 aspri, şi Zagan şi femeia lui Odochia, şi Stan şi femeia lui Dobra, ce i-a cumpărat singur de la Ţintă (scris deasupra rândului), drept 4.600 aspri, şi iarăşi Buzdugan, ce 1-a cumpărat de la … drept 1.000 aspri, şi Mancia, ce l-a cumpărat de la cel scris mai sus Hărtan, drept 1.000 aspri, şi Cirţuilă şi femeia lui Marica, ce sunt ai săi şi drepţi şi de care robi ţigani a Irinei ţigancei, să-i fie lui ţi­gani i să fie lui de la noi uric cu toate veniturile, lui şi copiilor lui, şi nepoţilor lui, şi strănepoţilor lui, şi prea-strănepoţilor lui, la tot neamul lui, ce i se va alege mai de aproape neruşuit nici odinioară în veci.

 

Iar hotarul tuturor celor de mai sus scrise, a treia parte din ju­mătate sat de Fîrloeşti şi din toate acele … din tot hotarul a treia parte şi din păcură. Iar hotarul părţilor scrise mai sus din satul de pe Putna, unde a fost târgul Putnei, să aibă hotar, pe câmp, ca şi în sat, iar despre alte părţi să fie toate acele mai sus scrise (precum din veci au umblat).

 

Iar la aceasta este cre­dinţa Domniei noastre mai sus scrise Bogdan Voevod şi credinţa preaiubiţilor fraţi ai Domniei mele, Pătru şi Costantin, şi credin­ţa boierilor noştri, credincioşilor panului Zbiiarea, vornic ţării de jos, credinţa panului Crăciun, vornic ţării de sus, credinţa panului Ion Caraghiuzeal şi panului Ignat Murgul, credinţa panului Gavril şi panului Turcea, pârcălab de Hotin, credinţa panului Pasco şi panului Danciul, pârcălab de Neamţ, credinţa panului Coste şi panului (Poroseaca), pârcălabi de Ro­man, credinţa panului Vasilie, portar Sucevei, credinţa panului Toader spătar, credinţa panului Jurja vistiernic, credinţa panului Dinga postelnicul, credinţa panului Moghilă paharnic, credinţa panului Cascan stolnicul, credinţa panului Arvat comis, şi credinţa tuturor boierilor noştri moldoveneşti mari şi mici.

 

Iar după viaţa noastră, cine va fi Domn ţării noastre a Moldovii, din copiii noştri sau din neamul nostru, sau pe oricare altul îl va alege Dumnezeu să fie, acela să nu strice dania noastră şi întăritura, ci mai vârtos să o întărească şi să o împuter­nicească, deoarece noi i-am dat şi întărit pentru ceia ce singur a cumpărat cu ai săi drepţi şi curaţi bani. Iar spre mai mare tărie şi împuterire a tuturor celor de mai sus scrise, am poroncit cre­dinciosului nostru pan Gavril logofătul să scrie şi pecetea noastră să o atârne la această adevărată carte a noastră. / A scris Andronic Hamza”[15].

 

Lăutari, pe coperta colecţiei „500 hore româneşti, de Dimitrie Vulpian

 

[1] Publicat de Joaquim Slutter, în Wittenberger Gesanbuch, 1531

[2] Cântat la Cracovia, în 1502 şi notat de Jana z Lublina

[3] Melodie preclasică, adusă la Suceava de Maria de Mangop

[4] Codrescu, op. cit., p. 188, nota 6.

[5] Codrescu, Theodor, Uricariul / Documente slavone / publicate cu traducere şi note de Gh. Ghibănescu, XVII, Iaşi 1892

[6] Iorga, Nicolae, Istoria Bucureştilor, Bucureşti 1939, p. 219

[7] Ionnescu-Gion, George I., Istoria Bucureştilor, Socec 1899, p. 536

[8] Codrescu, Uricariul XVIII (la Ionnescu-Gion este trecut greşit Uricariul XIII), p. 177

[9] Codrescu, op. cit., p. 183

[10] Ibidem, p. 184

[11] Ibidem, p. 185

[12] Bogdan Vodă Lăpuşneanu ()

[13] Codrescu, op. cit., p. 177, datează uricul în anul 1570.

[14] Ciobanul – nota de la p. 188

[15] Codrescu, Theodor, Uricariul / Documente slavone / publicate cu traducere şi note de Gh. Ghibănescu, XVII, Iaşi 1892, pp. 177-180 – documentul slavon, 181-187 – traducere.


Cine a compus șlagărul „Constantine, Constantine”?

Constantin Cantemir

Deși induce impresia falsă a unei muzici oltenești (deh, păguboasa teorie a „vetrelor folclorice”), popularul șlagăr de astăzi „Constantine, Constantine”, cântat, cândva drept „Brâncovene Constantine”, înseamnă, de fapt, o creație muzicală a lui Dimitrie Cantemir, dedicată tatălui său, voievodul Constantin Cantemir. Chestia asta o descoperea Nicolae Iorga, pornind de la un studiu al polonezului Wendkiewcz, care, pe baza lucrării „Viața lui Constantin Cantemir”, susține că, în cântecul acest – varianta inițială, „se prezintă un mare rege polon, Ioan Sobieski, stând la o masă de acestea și, după ce băuse puțintel mai mult, cum n-avea la îndemână cântăreți, cântând, el, care știa românește:

 

Constantine, fugi bine,

Nici ai casă,

Nici masă,

Nice dragă jupâneasă.

 

 

Și Constantin Cantemir i-a răspuns că jupâneasa i-a murit, de multă vreme, dar, în ce privește casa, a pregătit-o pentru oaspetele pe care îl aștepta”[1]. Și adaugă Nicolae Iorga, bazându-se pe documente străine, că „întâi în slavonește s-a auzit cântecul, pe urmă, în a doua epocă, s-a auzit același cântec în românește, pe subiecte sărbătorești”[2].

 

 

[1] Iorga, Nicolae, Istoria literaturii românești / Introducere sintetică, București 1929, p. 20

[2] Ibidem, pp. 20, 21


Pagina 3 din 41234