„Ogorul minţii naţionale e cuprins de molimă străină”

Lăutari basarabeni, înainte de anul 1900

Interesat de istoria lăutăriei româneşti, într-o vreme în care nu mai există o muzică naţională a românilor, ci doar „romanţa banală a mahalalelor din oraşe şi târguri” şi „un glas răguşit înecat de noroaiele oraşelor”, constat, fără surprindere, că bietul cântec naţional românesc murise, deja, înainte de anul 1900, drept pentru care nu ar trebui să mă mai revolte imbecilele contrafaceri de astăzi, încropite de muzicieni ai orchestrelor de folclor şi infestate de textele dezgustătoare ale unor ţaţe urbane, care se îmbogăţesc pe seama guristelor, fără să le pese de dezastrul definitiv pe care îl provoacă această liotă de producători de falsuri ale identităţii neamului nostru.

Folclorul contemporan, începând de pe la anul 1880 şi până astăzi, mai ales astăzi, este un jalnic subprodus cultural al nunţilor, cumătriilor şi campaniilor electorale, şi nimeni nu se revoltă faţă de această trădare odioasă a spiritului neamului, şi nimeni nu încearcă să replice, în faţa mizeriei morale, cu frânturi de autentic, fie aceste armonii şi actualizate la nevoile subculturale ale vremii noastre, actualizarea însemnând, precum aditivii din medicamente, condiţia pentru acceptarea leacului şi de către bolnavul incurabil, care este societatea rătăcită a românimii de astăzi.

Dar nu pentru o filipică umblu eu prin vremuri mărturisitoare, ci pentru a înţelege, prin şi din istoricul lăutăriei româneşti, de unde a început pierzania şi care ar fi păşirile normale de şi spre regăsire.

Lăutari ardeleni, înainte de anul 1900, în Études tsiganes Paris 1994

„Produsele literaturii poporane scad şi se depreciază pe zi ce trece. O secetă fără seamăn bântuie în spiritul poetic al poporului. De creat el nu mai creează, parcă fantezia i s-a stins; şi nici de păstrat aşijderea nu păstrează ceea ce i-a rămas din strămoşi. Se cântă la ţară, dar cântece româneşti mai rar; se povesteşte la sate, dar figurile minunate ale mitologiei române, cu care ne putem cu drept cuvânt mândri, nu mai surprind urechea ascultătorului. Vremurile frumoase ale şezătorilor au trecut; bătrânii cu bărbile albe sunt mai puţini, babele harnice şi gospodine, care ştiau a cânta şi descânta, a face şi desface, dispar, dacă nu au şi dispărut cu totul. Cântecele bătrâneşti nicăieri nu se mai cântă; lăutari ca Petrea Creţea Şolcan, arhiva vie şi bogată folosită de regretatul G. Dem. Teodorescu, nu se mai întâlnesc; lăutarii tineri nu mai au prilejul de a însoţi vioara cu cântecele vechi şi, când le spui a-ţi zice din gură sau din vioară cutare cântec, îţi răspund: „Da’ bine, domnişorule, aşa cântec astăzi nu se mai cântă”.

Romanţa banală a mahalalelor din oraşe şi târguri, oploşită în „Dorul inimii” şi în „Amorul” editurilor populare, ţine locul duioasei doine, în care se încheagă melancolia dulce a unui neam întreg; completurile ţin locul acelor pline de haz şi de veselie hore naţionale, unde cheful şi voioşia se luau la întrecere cu cuviinţa şi cu pilda cea bună; jocurile, datinile, obiceiurile româneşti dispar şi ogorul minţii naţionale e cuprins de molimă străină.

Unde, altădată, cântăreţii din vioară, din nai sau cobză nu ştiau decât cântece româneşti, când „De când eram copil mic / Doina o ştiu şi doina o zic” şi „Cine a stârnit doiniţa / Arsă i-a fost inima, / Sfântă să-i fie gura!”, azi bătătura din sate nu răsună decât de „Călugărul din vechiul schit” sau de „Barca pe valuri saltă uşor”, cu vorbele lor străine, neînţelese, sucite şi strâmbate, cum ies din gura lăutarului ţigan; cu ritmul muzicii lor afectat, sălciu, gol şi lipsit de orice simţ de frumos, de orice simţ înălţător.

Şi fiindcă veni iarăşi vorba de ţigan, trebuie să o spunem că şi ţiganul lăutar nu mai e acelaşi din trecut, s-a schimbat; poezia ce, altădată, însoţea acest popor nomad s-a prefăcut în cea mai searbădă proză; dacă creierul lui de odinioară servea ca un fonograf pentru poporul român, azi nu e decât un hârb spart, care alterează şi amestecă ceea ce strămoşii lui i-au transmis limpede, curat şi frumos.

Cauzele acestui fenomen sunt multe şi diferite. Obârşia acestei evoluţiuni trebuie să o căutăm mai ales în felul de trai agitat şi neastâmpărat al românului de azi. Cântecul poporan, ca să prospere, are nevoie de viaţă tihnită. Contractul fatal cu civilizaţia modernă a Apusului, dezvoltarea căilor de comunicaţie pe o scară aşa de mare, cătănia şi, mai ales, cazarma, au făcut, vorba poetului: „Şi cum vin pe drum de fier / Toate cântecele pier / Zboară păsările toate / De neagra străinătate / Îşi dezbracă ţara sânul / … / Şi izvoarele îi seacă”.

Cântecele pier şi izvoarele seacă, muza se refugiază, se ascunde, devine stearpă şi nu mai produce nimic. Şi de mai răsună, ici, colo, un glas răguşit, e înecat de noroaiele oraşelor”[1].

O listă a numelor lăutarilor provinciali de înainte de anul 1900, care nu au creat, ci doar au răspândit cântece vechi româneşti, majoritatea ignoraţi de memoria viitorimii, listă întocmită pe baza uriaşei culegeri de lirică românească, coordonată de Grigore Tocilescu, cuprinde următoarele nume:

Baranca Constantin, lăutar din Horez-Vâlcea (p. 367)

Baranca Dumitru, lăutar din Peşteana de Sus-Gorj (p. 300, 301, 302, 379)

Baranca Niţă, lăutar din Peşteana de Sus-Gorj (p. 276)

Barlabancea Constantin, lăutar din Costeşti-Vâlcea (pp. 272, 317, 337, 451)

Barlabancea Dumitru, lăutar din Peşteana de Sus-Gorj (p. 321)

Băcioiu Dumitru, lăutar din Petreşti-Gorj (pp. 289, 293, 294, 295, 307, 313, 314, 322, 325, 332, 335, 336, 337, 350, 361, 458, 459, 474, 488, 489, 490, 491, 500)

Boboc Ion, lăutar din Bobu-Gorj (p. 474)

Brânduşianu Petrea, lăutar din Costeşti-Vâlcea (pp. 296, 306, 440)

Buşă Ion, lăutar din Ciauru-Gorj (p. 323)

Cambrea Anghel, lăutar din Săcelu-Gorj (pp. 289, 322, 333, 349, 440, 443, 478, 482, 489, 492, 493, 494, 495, 496, 497)

Cazacu Ion, lăutar din Ştefăneşti-Gorj (pp. 299, 315, 326, 368, 390, 480, 487, 491, 492)

Christea, lăutarul din Târgu Jiu (p. 299)

Cojocaru Nicolae, lăutar din Pociovaliştea-Gorj (p. 438)

Concilă Ion, lăutar din Urdarii de Jos-Gorj (p. 380, 382, 383)

Costea Gheorghe, lăutar din Săceni-Teleorman (pp. 301, 302, 305, 335, 373)

Dârdâială Radu, lăutar bătrân şi ceauş de poştă din Şerbăneşti-Olt (p. 80)

Dobre Constantin, lăutar din Govora (pp. 280, 295, 301, 302, 346, 357, 402)

Florea lăutarul, lăutar din Radomir-Romanaţi (pp. 355, 441)

Gambrea Anghel, lăutar din Săcelu-Gorj (p. 473)

Lăeţul Ivan, lăutar din Aurora-Mehedinţi (p. 404)

Manda Dumitru Gheorghe, lăutar din Govora (p. 486)

Oaie lăutarul, lăutar din Dioşti-Romanaţi (pp. 275, 349, 370)

Paicu Gheorghe, lăutar din Bistriţa-Vâlcea (pp. 278, 280, 303, 343, 359, 479, 483, 484)

Porumbescu Gheorghe, lăutar în comuna Novaci-Gorj (pp. 135, 362, 389, 494, 501, 502)

Radu Constandin, lăutar din Pociovaliştea-Gorj (p. 477)

Radu Dumitru, lăutar din Băneasa-Teleorman (p. 405)

Stancu Ion, lăutar în Cucueţi-Teleorman (pp. 226, 300, 373, 376, 384, 387, 388, 475)

Stoica S. Gheorghe, lăutar din Costeşti-Vâlcea (pp. 273, 278, 279, 446).

Streche Ion, lăutar din Polovraci-Gorj (p. 272)

Şchiopu Ghiţă, lăutar din Rânicu Vâlcea (pp. 244, 298, 306, 308, 327, 329, 332, 333, 334, 341, 389, 401, 402, 405, 406, 407, 483, 485)

Şoteică Ion, lăutar din Ocnele Mari (p. 403)

Ţugui Ion, lăutar din Romani-Vâlcea (pp. 277, 313, 452)

Văleanu Dumitru, lăutar din Roşiorii de Vede (pp. 25, 377, 378, 379, 406, 460).

Lăutari basarabeni de înainte de anul 1900

[1] Tocilescu, Gr. G., Materialuri folkloristice, Volumul I, Bucuresci 1900, pp. VI-VIII

Gheorghe Bezviconi: „Muzica în Basarabia”

„Începuturile muzicii în Basarabia trebuiesc căutate în bogatul folclor al acestei provincii, în cântecele voiniceşti şi haiduceşti, ce le executa încă, la Chişinău, ultimul poet al codrului, Tobultoc, pierit în condiţiuni jalnice, la 1833.

Acum o sută şi ceva de ani, la Chişinău era renumită orchestra ţigănească a boierului Iordache Varfolomeu, care executa cu foc cântecele moldoveneşti: Arde-mă, frige-mă şi Te iubesc peste măsură[1]. Melodiile sălbatice impresionau mult pe vizitatorii străini.

Rumänische Hochzeitsfahrt. Nach einer Skizze auf Holz gezeichnet von W. Heine. Zicălașii de odinioară ai Basarabiei, conducând alaiul tradițional de nuntă.

Venind la Chişinău, în aprilie 1818, împăratul Ale­xandru I a ţinut să vadă dansurile naţionale locale, printre care era şi Mititica. Cu această ocazie, au sosit din Iaşi, ca să-l salute, din partea Domnitorului Moldovei, boierii Plaghino şi Pantazoglu, aducând cu ei pe vestiţii lăutari moldoveni: Barbu Lăutarul şi Năstase din Botoşani[2]. Şi mai târziu, lăutarii moldoveni colindau pe amândouă malurile Prutului, mai cu seamă renumitul Lemiş[3], amintit în roma­nele lui Cruşevan şi Stere.

Lăutari basarabeni, înainte de anul 1900

În Basarabia, pe timpul războiului din 1877, era vestit conducătorul unei orchestre întregi, Iancu, care executa cu multă însufleţire: Doina, Copiliţa, Doi ochi şi Să mor cu tine. Despre un alt renumit lăutar, Sava Pădureanu[4], ne povestea „Moş Pavalache” Kuzminski. Chiar şi orches­trele oficiale cântau vechea horă moldovenească. Aşa s-a întâmplat în decembrie 1862, când, la plecarea sa, neuitatul guvernator generalul Fanthon de Verrayon, căsătorit cu Cleopatra Filipescu, a ţinut să-şi manifeste dragostea românească, jucând cu boierii basarabeni o horă străbună. De altfel, dirijorul orchestrei Diviziei a XIV-a din Chişinău, Bankevici, era apreciat pentru excelentul său potpuriu moldovenesc: Suvenire din Basarabia”[5].

Balan Pădurean, 33 ans (n. 1856)

Joan Dinicu, chef d’orchestre, 36 ans ( n. 1853)

Alecu Barbu, fiul lui Vasile Bargu, lăutarul, ţinând armonia cu chitara dăruită de Theodor Burada

Paris, 1889: Banda lui Dinicu

[1] Piese din repertoriul lui Barbu Lăutarul n. n.

[2] Fiul lui Ion Angheluţă din Suceava, care, în 1818, cânta în taraful lui Barbu Lăutarul – n. n.

[3] Gheorghe Lemiş din Bălţi (confuzia lui Posluşnicu, care îl localiza în Iaşi, se explică prin necunoaşterea numelui vechi al târgului Bălţi, anume… Eşi), muzician evreu, cu studii muzicale la Krakowia, care a cântat, toată viaţa sa, numai muzică românească, pe care o considera sacră, datorită rădăcinilor ei în horirile primordiale; refuzând să cânte şi muzică rusească, guvernatorul rus l-a aruncat în Prut, în 1852, dar bătrânul lăutar a supravieţuit şi a ajuns, cu o căruţă, la Alecsandri, care îl preţuia nespus de mult – n. n.

[4] A uimit Parisul, în 1898, cântând la nai, în taraful lui Ioan Dinicu, în care cânta şi tânărul violonist, pe atunci, Cristache Ciolacu – toţi din cătunul Ciolacu, de lângă Ungheni – n. n.

[5] Bezviconi, Gheorghe, Profiluri de ieri şi de azi, Editura Librăriei Universitare „I. Cărăbaş” 1943, pp. 144, 145

„Oameni cei fără lege merge la iadu”

Cântecul naţional românesc a fost cumplit urgisit, de-a lungul milenii, întâi de către biserică, apoi de către folclorişti. Lăutarii nu erau îngăduiţi în cimitire, ci erau îngropaţi, precum tâlharii, dincolo de garduri, în perimetrul de groapă comună, alături de sinucigaşi, curve, criminali şi sărăntoci, iar iconografia frescelor şi a icoanelor îi prezenta pe bieţii artişti, care păstrau cu încrâncenare elementele mitice primordiale ale Europei Boreale, pe care, prin conservare, le-au adjudecat drept patrimoniu cultural românesc.

Aflu, prin cărţi deja uitate, că în zugrăveala bisericii din Lunca Asău, de lângă Moineşti (Bacău), scripcarul era imaginat, în 1784, în chip de diavol[1], iar în icoana „Judecata de pe urmă”, pictată de Matei Ţîmforia din Câtişoara, de lângă Făgăraş, un taraf, cu clarinet (surla), liră (vielă) şi violoncel, conduce păcătoşii iubitori de dumnezeire direct în iad, inscripţia precizând (în chirilice, la 1892!) că „Oameni cei fără lege merge la iadu”[2]. Bigotism şi incultură, la fel ca şi în zilele noastre, ambele cu apucătoarele înfipte în gâtul artei muzicale, „muzica astrelor”, cum o numea Pitagora.

Apoi vin, şi mai nocivi, folcloriştii, care transformă, de pildă, „Hora morii”, a lui Gheorghe A. Dinicu, publicată înainte de anul 1870, şi transformată de Grigoraş Dinicu, după 1900, în „Ceasornicul”, într-o „creaţie populară”, „culeasă” de „informatori” de la o puzderie de lăutari, care o cântau, pe tot cuprinsul ţării, drept „Ceasul” sau „Ceasornicul”, în variante alterate, prin anii 1926-1939; elemente ale „Horei morii”, ulterior risipite şi prin componenţa altor hore, erau publicate, în 1814, cu partitură şi însoţite de articolul Geschichte der Musik in Siebenbürgen, în revista Allgemeine Musikalische Zeitung (nr. 46 din 16 noiembrie 1914), probând, astfel, o vechime multiseculară a acestei incredibile bijuterii muzicale. Sau, un alt exemplu, o romanţă (bestele – în turcă), notată în modul nişaburek şi publicată de Dimitrie Cantemir, înainte de anul 1700, la Istambul, romanţă care se mai afla în repertoriul lui Dumitrache Lăutarul Bondoliu, pe la anul 1800, avea să fie modificată de unul dintre elevii lui, dascălul Nănescu, după metrica versurilor lui Costache Conachi, şi publicată, de alt elev al lui Dumitrache Lăutaru, Anton Pann, drept „Vai ce ceas, ce zi, ce jale”, iar când Theodor T. Burada prezenta Academiei Române, în 20 noiembrie 1909,  Scrierile muzicale ale lui Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei, evenimentul a fost minimalizat masiv, strălucitul mare boier moldovean (tatăl său, Teodor, a fost mare vornic) fiind categorisit drept „diletant”, deşi studiase muzica temeinic, cu dascăli nemţi şi francezi. Ceea ce nu convenea folcloriştilor era spulberarea mitului „creaţiei întregului nostru popor”, pe care ei, nu bolşevicii l-au bătut cui şubred în pereţii şi mai ofiliţi ai memoriei româneşti.

[1] Bobulescu, C., Lăutari şi hori în pictura bisericilor noastre, Bucureşti 1949, p. 31

[2] Alexandru, Tiberiu, Vioara ca instrument muzical popular, în Revista de folclor, II, 03, 1957, pp. 29 şi urm.

Cezar Bolliac: Liszt la Bucureşti

Bucureşti, luni, 9 decembrie. Zeul pianului se află, de câteva zile, în capitala noastră. Astă seară şi-a dat cel dintâi concert, în sala domnului Momolo, şi îşi propune a mai da încă două. Bucăţile ce a jucat au fost „Andante”, de Lucia de Lamermoor, „Fatasie”, pe motive de la „Norma”, „Tarantela”, de Rossini, „Mazurca”, de Chopin, „Poloneza” de Puritani, „Invitaţie la vals”, de Weber, şi „Melodii ungureşti”.

Franz Liszt, în WIKIPEDIA

Trei sute de persoane din societatea frumoasă a Capitalei au primit pe artist în aplauze şi fizionomia-i inspirată s-a animat în cercul admiratorilor; dacă este o adoraţie sinceră, este aceea ce o primesc artiştii. De la cel dintâi debut ar fi zis cineva că sufletul cel mare al artistului s-a vărsat în toată sala şi inimile auditorilor au devenit claviruri în care re-vibrau ca prin electrism sunetele clavirului ce se încorporase cu artistul. Artistul şi clavirul erau una, căutătura sa se stingea şi se anima într-un somnambulism prin regii mistice şi mâinile-i băteau mecanic ivoarurile ce aduceau toate glasurile creaţiei la melodii variate de ăst geniu creator, la concerte divine. Liszt nu bate piano ca cealaltă lume muzicală; el are o manieră a sa, o metodă cu totul a sa. Ziceam totdeauna că muzica este pentru glas numai şi mai mult sau mai puţin pentru cutare sau cutare instrument, dar nu auzisem pe Liszt, nu auzisem acest piano-forte ce cuprinde toate instrumentele inventate şi neinventate încă, şi note la care nu se poate nici coborî, nici înălţa glasul omenesc.

De a mai zice ceva despre acest colos ce-l admiră Europa întreagă, ar fi o pierdere de timp zadarnică. Vrei să ştii cine e Liszt? Trebuie să-l asculţi. El se joacă cu inima ta, ţi-o stoarce, ţi-o înalţă şi ţi-o înmoaie cum îi place. Dacă nu ştii ce va să zică amorul, dacă nu ştii ce este divinul şi infernul, ascultă pe Liszt. Ce este de spus, ce este de lăudat este că, în această Capitală, care, deşi cu numărul locuitorilor săi de o sută de mii, poate să amăgească a atrage băgarea de seamă a artiştilor, dar societatea înţelegătoare a ta eu, unul, nu o puteam întinde mai încolo de două sute de persoane, nu în stare de a da doi galbeni ca să asculte, un ceas, numai un artist, ci în stare de a da trei-patru sfanţi ca să-şi petreacă o seară întreagă de iarnă la Teatrul Naţional sau la ceea ce se zice aici Teatrul Italian. Progresul însă este fără tăgăduială foarte mare, dar îl simţim numai la ocazii. Toţi aceştia nu vorbesc decât de concertul viitor al lui Liszt; gândeşti, însă, Domnule Liszt, că toţi aceia ce te pot gusta sunt numai aste trei sute de persoane, ce pot plăti câte doi galbeni pentru o mulţumire de un ceas? Dacă-ţi plac aplauzele, dacă entuziasmul ce dai despăgubeşte cu ceva pe artist, dacă un triumf de tot ce e mai tânăr şi mai simţitor într-o naţie poate lăsa o suvenire mai plăcută în analele artistului decât câteva sute de galbeni, atunci nu suferi, Domnule Liszt, ca toată tinerimea română să zică: Liszt a trecut pe la noi, dar n-am avut mijloace să-l auzim! Talentul tău nu poate fi plătit niciodată în bani şi moneda curgătoare pentru asemenea marfă ca a ta vei afla-o abundând când vei da concerte ce se pot auzi pentru doi sfanţi numai. / C. BOLLIAC (Curierul Român, Anul XVIII, No. 94, Bucureşti, sâmbătă 14 decembrie 1846).

În căutarea Cântecului compus de Ștefan cel Mare

Pentru că aflasem, de la Theodor T. Burada[1] că mitropolitul Dosoftei a notat „cântarea faptă”, deci compusă de Ștefan Vodă cel Bun și Mare, m-am grăbit să caut, în Biblioteca Națională a României (biblioteca digitală) și să răsfoiesc ”Psaltiria dențăles a s(fâ)ntului înpărat pror(o)cŭ David tipărită întru bl(ago)sl(o)vite zâlele mării sale prealuminatului întru Is. Hs. Ioan Duca Voevoda, cu mila lui D(umne)zău d(o)mnŭ țărâi Moldovei cu cheltuial(a) mării sale și cu poslușaniia smerenii noastre Dosothei mitropolitŭ Suciavei, în timpanița s(f)intei mitropolii în Iași. Vleat ot sz. Mir 7188 (1680 – n. n.), msța. aprilŭ 11 dni”, dar nu am avut noroc. Nu găsesc nimic pe „scoarță”, iar cele două coloane ale paginii 75, ambele tipărite după o scriere olografă chirilică specifică secolului al XVII-lea, abia îmi îndăuie să mă dumiresc asupra faptului că în prima coloană se află o chinuită, dar prețioasă formulare în limba română a versetelor din coloana a doua, scrise în limba liturgică slavonă – că așa se făcea cultura română, cale de veacuri, ba în limba slavonă, ba în cea elinească.

Revenind la textul lui Burada, înțeleg că textul cântecului făptuit de Ștefan cel Mare a fost scris de mănă, și nicidecum tipărit, doar pe exemplarul aflat în posesia „comitelui Swidzinski, la Kiev”, așa că, vorba lui Dante, las orice speranță de a-l găsi vreodată. Apoi, aproape fără voie, îmi amintesc de o variantă târzie a aceluiași cântec („Hai să bem, să bem, să bem!”), dar tot fără melodie, pe care o cânta Gheorghe Sbiera din Horodniceni, tatăl cărturarului bucovinean I. G. Sbiera, și încep să cred că se întrezăresc șanse de a identifica, odată și odată, și melodia (doar avem mii de cântece vechi, uitate în colecțiile realizate de Karol Mikuli, Calistrat Șotropa și Alexandru Voievidca). Vorba lui Gh. Alexici[2], nu-i nevoie decât să identificăm structura veche a cadențelor românești. Dar, până atunci, iată cum arătau versurile cântecului născocit de Ștefan cel Mare pe la 1848:

Hai să bem, să bem, să bem,

Dară minte să avem!

Haide să ne veselim,

Dar totuna treji să fim,

De dușmani să ne ferim!

Tot cu chef și voie bună

Să petrecem împreună,

Iar la grele, la nevoi,

Să sărim ca la pripoi!

Să luptăm, să nu ne dăm,

Neamul, țara s-apărăm![3]

Cu siguranță că melodia străveche a supraviețuit, așa cum a supraviețuit în Bucovina, până pe la anul 1900, cântecul „Sub o culme de cetate”, sub titlul „Am un leu și vreu să-l beu” (în restul Moldovei se cânta drept „Două fete spaqlă lână”), și-abia Gheorghe A. Dinicu avea să-l așeze acolo unde îi este locul, adăugând la linia melodică, pe care Iraclie Porumbescu scrisese poezia „Cântecul Iancului”, splendidul refren „Sus, sus, sus, la munte, sus / Că acolo-i Iancu dus”. Nu știu sub ce versuri proaste supraviețuiește Cântecul lui Ștefan cel Mare, dar am nu doar speranța, ci și convingerea că, odată și odată, poate fi găsit.

Ștefan cel Mare, portret imaginat de Carol Pap de Szathmari

[1] Burada, Theodor, T., Cercetări asupra musicei ostăşeşti la români, în Revista pentru istorie, archeologie şi filologie, Volumul 06, fascicula 1, 1891, p. 69.

[2] Luceafărul, anul II, nr. 22, 15 noiembrie stil nou 1903, pp. 366-371

[3] Sbiera, I. G., Amintiri din viața autorului, Cernăuț 1899, „cântat de Giorgi Sbiera, la Horodnicu de Jos, în 1841”.