LĂUTĂRIA ROMÂNEASCĂ | Dragusanul.ro - Part 2

„Sămânţa diavolului”: cântecele şi dansurile româneşti

Lăpuşna, institut de scalde – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

Prigonirea rockului în „vesele grădină, dulcea Bucovină” nu ar fi trebuit să mă surprindă vreodată, pentru că este o adevărată tradiție religioasă în înăbușirea bucuriilor omenești în acest evlavios nord de țară românească a Moldovei. Deși știam că lăutarii de odinioară erau îngropați dincolo de gardul cimitirelor, la un loc cu tâlharii și sinucigașii, nu mi-am putut închipui, vreodată, prigoana la care a fost supus cântecul național românesc, de-a lungul vremii, până ce nu am citit capitolul „Care au fost certările bisericii făcute credincioșilor ei pentru lăutari”, din interesantul studiu al lui Constantin Bobulescu, Lăutarii noștri / din trecutul lor, București 1922.

 

Sfânta și Adevărata Biserică era oripilată, încă din veacul al XVI-lea, deci îndată după moartea lui Ștefan cel Mare, de petrecerile „în mâncări asuprite, în beții sau în jocuri drăcești sau în dvorbe șezându[1] – fir-ar ei de strămoși, petrecăreți precum strămoșii strămoșilor lor! Drept consecință, în fața Consiliului Județean Suceava, numit Divan Domnesc pe vremea aceea, se prezenta câte un mesianic misionar al beznei, care perora mai dihai decât evangheliștii ultra de astăzi: „O, amar cela ce be și mănâncă, cu cimpoi şi cu ceteri, şi cu alăute[2] acele blăstămate jocuri![3].

 

Dar lumea era doar lume, şi atunci, când încă se mai zorea şi cu un cântec compus chiar de Ştefan cel Mare, în care se zicea, pe strofă, „Hai să bem, să bem, să bem, / Ţara să ne-o apărăm” (versuri reproduse de Mitropolitul Dosoftei, dar cântate şi de tatăl lui I. G. Sbiera – păcat că s-a pierdut melodia!), aşa că opta pentru bucuriile dumnezeieşti, necăjindu-l foarte pe abia menţionatul Dosoftei, care dezagrea şi dezagrega „la giocuri a merge, decât la sfânta biserică şi a iubi hărjiate şi basne[4], iar de aici, din predispoyiţia petrecăreaţă a românilor avea de suferit banul văduvei, pe care s-a întemeiat întotdeauna opulenţa călugărească ierahic superioară (de dus în Polonia) sau inferioară. La petreceri s-au dus unduitor pe calea generoasă a gâtlejurilor, zi de zi şi veac de veac, „bîuturile cu surle şi cu tămpene în dulcială”, folosind „giocurile şi danţurile spre veselială”, odată cu „căntecele şi dezmierdările lumeşti”, căci tare le mai plăceau sucevenilor din vremea Divanului Domnesc „toate fealiurile de cimpoi”, pentru a „giuca, curviia”, în armonie diavolească de „surle şi de scopose frumoase[5], folosind „sîltîturile, cântecele de cimpoi, glasurile, beţiile[6].

 

Să juri, nu alta, că „Bucovina Rock Castle” ţinea necurmat din veac în veac, deşi misionarii, prin Cazanii şi prin „să luăm amin-teee!”, cereau să fie înlocuit „sunetul fluerilor şi organelor în suspini[7]; omul da deoparte cupa amară a suspinului şi ignora sfaturile evlavioase, dar poruncitoare a misionarilor beznei, care-i tot cereau să nu şi nu: „Nu te îmbăta, nu chema cinânpoi şi alăute şi mâscîrlici![8]; „Nu te bucura de dulceţile lumii… şi ale acestora drăceşti cântece, lăutele şi fluierile şi plesnirea palmelor şi viersurile cele fără cale şi netocmite. Au nu ştii, ticăloase, că acestea toate sunt sămânţa diavolului?[9].

 

Consilierii judeţeni suceveni de atunci, când se numeau logofeţi, vornici, spătari şi aşa mai departe, n-au crezut şi pace insinuarea parşivă despre cântecul şi dansul strămoşesc – „sămânţa diavolului” – şi aşa s-a mai salvat cât s-a putut din spiritualitatea noastră naţională, în ciuda faptului că misionarii beznei erau la fel de stăruitori precum cei de astăzi:

 

Să-ţi păzeşti urechile de cântecele cele stricate, care femeeşază sufletul ca într-o prea dulce adormitare. Să nu fluerăm auzul şi în stihurile cele iambiceşti, cu cari urechile se desfătează, astupă-le cătră rele cuvinte şi şuerături fără rânduială ale veselitoarelor cântări![10].

 

Păcătoşii iubitori ai obiceiurilor strămoşeşti, inclusiv unii dintre preoţii săteşti, care măcar îngăduiau, dacă nu cumva mai şi participau la „cuvintele ceale spurcate, cântările ceale lumeşti şi fără de ruşine, jocurile şi săriturile, râsurile şi hohotiturile”, aveau să se poticnească de vămile văzduhului pentru că „de multe ori în ospeaţe cu zicături şi cu muzikii ai jucatu şi de multa beţie abia te-ai dus la casa ta[11] (chestia cu beţia, chiar şi pentru tinereţile mele o condamn).

 

În Cazania Paştilor din 1661, s-a scris, pentru a povăţui poruncitor viitorimea, iarăşi împotriva cântecelor şi jocurilor naţionale româneşti: „Şi ziua praznicului să o cinstiţi unul altuia, nu zavistuireţi, nice să o cinstiţi cu giocuri sau cu cempoi sau cu alăute sau cu căntece lumeşti sau cu săltături, cum nu iubeşte Dumnezeu[12]. Ştiutorii gândurilor intime ale bunului Dumnezeu, şi în veacurile trecute, ca şi astăzi, nu admiteau abateri de la poruncile lor trufaşe, un oarecare Sava Brancovici, episcop al Ardealului, în 1675, substituindu-se Sfântului Cer pentru a-şi impune voinţa talibană: „Giocurile de Dumineca şi din sărbători să se pue gios, ca să meargă la biserică; iar care nu va ţine aceste, întăi popii voru fi fără popie, mirenii fără de lege, iar alalţi să vor da şpanilor[13]. Numai pe mâna jandarilor nu se aşteptau bieţii români să fie îmbrânciţi de către Prea Înalţii lor Ierarhi, dar când Dumnezeu vrea, înduri purgatoriul pe pământ, acolo unde toţi purtătorii de cnuturi ale sfinţeniei îşi fac de cap, pocnind din bici pe deasupra veacurilor.

 

Sfântul Iacob Putneanul, cu sacrele-i moaşte depuse la Putna, şi devenit sfânt pentru că l-a deposedat de cele lumeşti (aut, argint, pietre scumpe, mărgăritare etc.) pe Ştefan cel Mare, scria, în Sinopsis-ul din 1751, ca lumea „să se ferească de toate lucrurile cele păgâneşti, care făceau elinii, ceia ce să închina idolilor, jocurile pre la sărbători, danţurile pre la uliţe afară din vremea nunţii, călucenii[14], dar, din fericire, nu ne-a putut lăsa şi fără cântece şi dansuri, nu doar la nunţi şi colăcării, ci în toate zilele nădejdii şi ale speranţei, după ce nu lăsase şi fără osemintele lui Ştefan cel Mare, pe care le aruncase, îngropând în locu-i, pe bare de metal şi în mantie de ierarh ortodox, un stareţ oarecare, dar la fel de nărăvit împotriva identităţii noastre româneşti.

 

Chiar şi episcopul cu apucături de călău, care adora să biciuiască, legaţi la stâlpul caznelor din curtea Episcopiei din Rădăuţi, chiar şi preoţi avea un dinte otrăvit, în 1788, şi împotriva cântecelor celor „dulci cu scripca”, ţinând o adevărată filipică împotriva bucuriilor omeneşti: „În loc ca să mergeţi la biserică în zilele de sărbători, voi încă trecând pe lângă păretele bisăricii, vă duceţi la crâşmă. În loc ca să vă îndulciţi sufletul cu rugăciune curate, voi căutaţi cele deşarte şi dulci cu scripcele. În loc ca să vă sârguiţi după desfătarea sufletului întru învăţătură creştinească, voi încă vă învăţaţ obicinuite la zile de sărbători a face scrânciobea şi acolo adunându-vă vă dezmierdaţi cu toate lucrurile cele reale[15].

 

Dincolo de această ipocrizie faţă de enoriaşi, să nu uităm că mănăstirile aveau propriile lor tarafuri cu lăutari, iar când trăgeau cuvioşii călugări câte o baie cu vin, mai ales la sfintele hramuri, nici un frate nu se îneca cu „sângele Domnului” din cele 10.000 de ocale, care se dădeau evlavios peste cap, în „petrecerea proastă, lăutarii şi celelalte neorândueli[16], care nu dădeau bine pentru credincioşii care participau la hram.

 

Dacă s-ar fi dat curs straşnicelor precepte bisericeşti, scurse beznă peste veacuri, neamul acesta al românilor nu ar mai fi avut nimic din cele care îi conferă identitate. Dar nu ierarhii, ci sufletele însetate de bucurie au desluşit şi au mers pe calea cu adevărat dragă bunului Dumnezeu, calea Luminii.

 

 

[1] Diaconul Coresi, Carte de învățătură 1581, ediția Sextil Pușcariu și Alexie Procopovici, vol. I, p. 123 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 174.

[2] Hasdeu, Cuvinte din bătrâni, II, circa 1550, p. 461 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[3] Petru Maior, Propevedanii, III, p. 241 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[4] Dosoftei, Vieţile sfinţilor, pe luna Aprilie 21, fila 93 verso  – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[5] Cazania lui Varlaam (1613), I, pp. 9 v., 310, 330 v.; II, p. 4 şi v. – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[6] Hasdeu, op. cit., pp. 230, 227; Antim Ivireanul, Didahiile, vol. II, p. 485 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[7] Coresi, op. cit., p. 368 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[8] Cazania lui Varlaam, II, f. 4 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 176.

[9] Mărgăritare, p. 135 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 176.

[10] Dintr-o carte bisericească de la Rarău, care are pe faţa 14 un chip de călugăr, cu inscripţia Nicodim monah sfetagoreţul şi dascăl al bisericii răsăritului 1826. Cartea pare a fi din cele tipărite la Mănăstirea Neamţului, p. 85 (com. d-lui T. Kirileanu) – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 177. Kirileanu, de loc din Broşteni, a fost bibliotecarul regal, în anii redactării cărţii lui Bobulescu – n. n.

[11] Ovidiu Densuşianu, Studii de filologia română, pp. 82, 84-86 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 178.

[12] M. Gaster, Chrestomatie română, I, p. 181 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 179.

[13] Tim. Cipariu, op. cit., pp. 146-148  – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 180.

[14] Sinopsis de Iaşi din 7259 [1751], p. 60 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 180.

[15] Pr. C. Bobulescu, în revista Lamura, an. II, numerele 10-11, iulie-august 1921, p. 851 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., pp. 180, 181.

[16] Papadopulos-Kerameus, în Hurmuzaki, col. XIII – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 181.


Enigma lăutarului Dinicu R. Ciolacu

Dinicu R. Ciolacu, numit şi Ioan „Joan” Dinicu, în 1889, la Paris

 

Încă din ianuarie 1889, publicitatea culturală din ziarele „România liberă” şi „Epoca” mă ia prin surprindere, în ciuda faptului că undeva, în acel colţ de vremuire, Eminescu îşi trăieşte, singur şi însingurat, drama existenţială până la capăt. Iar dacă arunc ochii prin Sala „Bossel”, unde elita bucureşteană se bucură de balul mascat, la care „ariile de dans se execută de muzica Regimentului 6 de Dorobanți” iar „cele naționale și de salon, de muzica națională (lăutari), sub conducerea d-lui Dinică R. Ciolacu. Intrarea, 3 lei de persoană. Pentru domnii ofițeri, 3 lei cu garderobă”.

 

Prenumele lui Ciolacu, scris Dinicu pe alte afişe, mă contrariază într-atât, încât abia apuc să-i răspund schiţat la salut domnului Caragiale, care mă întreabă din sprânceană dacă nu îl însoţesc la carnavalul de la Sala Teatrului „Dacia”, unde carnavalul petrecăreaţă este şi mai înfocat, pentru că inimoasă este „muzica Regimentului I de Linie, sub conducerea d-lui Wiest” (vă salut, domnule Ludovic Wiest, compozitor şi publicist de partituri cu cântece naţionale!) și cea pe care o sloboade „banda de lăutari a cunoscutului Pădureanu vor executa cele mai noi arii de dans și de salon. Intrarea 2 lei; pentru domnii ofițeri 2 lei cu garderoba”[1]. Dar care Pădureanu? Naistul Bălan Pădurean sau muzicianul total Sava pădurean? „Bălan, muscalagiul, pentru că Sava deja cântă în Palatul de la Sankt Petersburg”, mă dumireşte domnul Caragiale, apoi adaugă: „Aşa-s basarabenii: unii cântă la Petersburg, alţii la Bucureşti”.

 

Prenumele lui Ciolacu, Dinicu, încă mă nedumireşte, pentru că habar nu aveam că Radu Muscalagiu, căruia i se zice şi Ciolacu, pentru că s-a născut în cătunul ţigănesc Ciolacu, din stânga drumului care duce de la Ungheni, la Bălţi, are şi un fiu Dinicu, Dinica sau Dănică, în afară de Fotache, numit de ruşi Gheorghi – de când„cântă la Sankt Petersuburg şi Cristache, care cântă la Bucureşti”, completează poetul Radu D. Rosetti şi care arareori scapă vreun concert de-al naistului Radu din Ciolacu Basarabiei, care îşi face veacul muzical cu „tarafurile de la „Hanu Roşu” şi de la „Petrache”, din Dealul Filaretului. Fraţi a mai avut doi: Fotache şi Dănică”[2].

 

Între timp, presa bucureşteană vuieşte cu ştiri şi petreceri pe tema concursului pentru taraful cu muzică naţională, care ne va reprezenta, în august, la Paris, acolo unde şi de unde lăutarii maghiari domină Europa, primul zvâcnet de performanţă lăutărească românească înregistrându-se abia în 1873, la Viena, atunci când Angheluţă Dinicu, fratele lui Radu Muscalagiu zis Ciolacu – naistul tarafului românesc, a şocat lumea muzicală europeană printr-un exotism aparte şi printr-o virtuozitate superioară chiar şi celei a maghiarilor. Îndreptăţirea de a forma noul taraf românesc îi este încredinţată, prin concurs, tânărului Dinicu Ciolacu, iar „ecourile zilei” mustesc de patriotism românesc, de patriotismul acela prin care noi ne fudulim cu meritele altora, chiar dacă abia am ridicat biciul de pe spinarea bietului merituos: „Prințul Gh. Bibescu, președintele Comitetului Național al Expoziției Române din Paris, a dat, ieri, un mare dejun biroului Comitetului Național, cu care ocazie s-a ținut un concurs de lăutari, pentru a se întocmi trupa ce urmează a fi trimisă la Paris. Comitetul a indicat în unanimitate pe dl Dinicu Ciolacu, viorist premiat cu Medalia de Aur, din București, a compune și conduce trupa de lăutari ce va execute cântecele noastre naționale pe tot timpul Expoziției Universale din Paris, la birtul național atașat de secția română.

 

Au luat parte la această serbare, fie la masă ori sosiți în urmă: Prea Sfințitul Melchisedek al Romanului , membru al Academiei Române; domnii General Florescu, președintele și C. Boereseu, vicepreședinte al Senatului; domnii Th. Kalimaki, N. Blaramberg, Gr. Triandafil, Gh. Palladi, deputați; dl G. Lahovari, consilier la înalta curte de conturi; și alte persoane de distincțiune, ce fac parte din Comitetul National”[3].

 

 

Şi mergem la Paris: noi, patrioţii, elitele neamului românesc, şi taraful ţigănesc de muzică naţională românească. Boierii şi burghezii sunt atât de mândri, de parcă ar fi compus şi muzica, nu doar taraful. Doar Iosif Vulcan, care îşi permite o excursie la Paris doar ca să poată critica expoziţia ungurilor, greoaie şi neinspirată în acel nefericit an 1889 (doar nu i-a luat pe Eminescu şi pe Creangă), iar biruinţa ţiganilor noştri împotriva extraordinarilor ţigani maghiari îi împle sufletul de bucurie. Că-aşa-i românul: ce-i aparţine îl reprezintă, e titlul său de glorie.

 

„Şi iată orchestra „Lăutarii”, muzicieni ţigani în veste albe cu broderii negre, slobozind valsuri nervoase şi romanţe melancolice, care fac să se întoarcă toate capetele.

Ascultaţi: pe o melodie de dans, cântată de viori, naiul brodează un motiv dulce, cu o virtuozitate fermecătoare; urmează un cântăreţ, care, cu o voce caldă, intonează cântece româneşti; spiritul se înviorează brusc în faţa acestei ţări noi, aproape necunoscută pentru noi, în faţa acestui Orient European atât de poetic şi de plin de viaţă… Şi vocea cântă:

 

De când ea s-a dus departe

Fericirea mea s-a dus…

Depuis que je vis loin d’elle

J’ai perdu tout mon bonheur”[4].

 

Costumele lăutarilor bucureşteni, basarabeni prin rădăcini (fraţii Dinicu, viorist, şi Radu, naist, din Ciolacu, cătun care, ca şi Unghenii, făcea parte din judeţul Iaşi, până în 1812), concepute de Regina Elisabeta, constituie un fals etnografic revoltător, dar care a devenit regulă peste timp, deci trebuie să ne împăcăm cu el. Francezii, de altfel, au apreciat albeaţa mătăsurilor, violent ornamentate coloristic nu cu simboluri străvechi, ci cu floristică de inspiraţie turcească, iar fotograful regal Philippon a fost singurul european. În afară de Ţarul Rusiei, care i-a întrebat pe lăutarii români de nume, ca să le poată folosi în realizarea albumului „Album de 33 phot. des membres d’un orchestre roumain, dont une signée Philippon, phot. à Versailles, don R. Bonaparte – 1889”.  Ţarul s-a interesat doar de numele puştiului (doar 20 de ani avea pe atunci) Cristache R. Ciolacu, care, până atunci, însoţindu-şi tatăl la cârciumile din Filaret, „cu o scripcă la subţioară, zbârnâind şi el după bandă, într-o zi, s-a pomenit cântând de unul singur”[5]. Ciolacu tocmai primise, din partea Preşedintelui, Premiul Republicii Franceze, în valoare de 2.000 de franci, şi „Legiunea de Onoare”, când Ţarul s-a apropiat de Cristache Ciolacu, cu o pungă cu 5.000 de ruble, pe care i-a întins-o, zicându-i: „Da, eşti mai bun chiar şi decât frate-tău Gheorghe (Fotache), care cântă la mine, la Sankt Petersburg!”.

 

Întrebat de nume, de către fotograful Philippon, Dinicu Ciolacu s-a prezentat „Ioan Dinicu”, dar numele acesta a rămas doar în albumul fotografic menţionat, presa franceză vestindu-i concertele de la Teatrul din Paris[6] şi de la Grand-Café[7], sau din turneul prin oraşele franceze Chartres, Mans, Tours, Poitiers, Niort, La Rochelle, Rochefort, Saintes, Cognac, Angoulême, Bordeaux etc.[8], cu numele de Dinicu Ciolacu. Până pe la anul 1900, când şeful tarafului devine mezinul lui Radu Muscalagiu din Ciolacu, Cristache[9],  Dinicu Ciolacu sau, cum îşi spusese, în 1889, Ioan „Joan” Dinicu, a fascinat Europa, lăsând, ulterior, povara gloriei pe deplin meritată pe umerii fratelui său, neîntrecutul Cristache.

 

Enigma lui Dinicu R. Ciolacu, despre care erudiţii domeniului nu spun silabă, de parcă nici nu ar fi existat, desluşeşte, pentru cine caută, o poveste simplă. În 1859, pleacă, odată cu Cuza Vodă, la Bucureşti, şi lăutarii din Ciolacu, Angheluţă Dinicu, scripcar, şi Radu Muscalgiu. Din Angheluţă se trage Gheorghe A. Dinicu, iar din acesta, ceilalţi celebri Dinicu. Din Radu, naistul, violoniştii Ciolac. În patrimoniul repertoriului neamului lor figurau, de veacuri, printre altele, minunatele „ciulabale” (cântece, pe ţigăneşte), „Ciocârlia” – publicată anterior la Cernăuţi, doar la Cernăuţi, ceea ce înseamnă că însemna o creaţie a nordului moldav, „ţigăneştile” (sârbe) şi horele româneşti „ca la uşa cortului” – atât de dragi lui Vasile Alecsandri, dar şi incredibila „Hora Morii” sau „Sub o culme de cetate”, pe care Gheorghe A. Dinicu avea s-o transforme în „Cântecul lui Iancu”, adăugând, şi melodic, şi liric, versurile „Sus, sus, sus, la munte, sus, / Că acolo-i Iancu dus”.

 

Pe măsură ce aflu câte ceva şi despre lăutarii care au păstrat cântece noastre străvechi, prin infuzii creatoare de modernizare, dar fără a abandona fibra preclasică a cântecelor noastre strămoşeşti – cum bine zicea Gheorghe Lomiş din Bălţi, lăutarul cu studii muzicale la Cracovia (se născuse în comunitatea evreiască), singurul staroste pe care l-au avut vreodată fraţii Dinicu şi Radu din Ciolacu, încep să-mi pun problema unor concerte-şcoală, prin care noi, „Zicălaşii”, să retrezim la viaţă acest patrimoniu care merită veşnicia şi pentru a demonstra, printre altele, că şi George Coşbuc, şi Nicolae Iorga, s-au înşelat, atunci când au considerat că „lăutăria ne strică folclorul”.

 

 

[1] România liberă, IX, Nr. 2252, joi 17 ianuarie 1885, p. 3

[2] Rosetti, Radu D., Cristache Ciolac, din volumul Eri, în Pagini alese, Bucureşti 1935, pp. 107-120

[3] Epoca, IV, No. 971, marți 14/26 februarie 1889, p. 2

[4] Le Monde illustré, anul 33, No. 1696, 28 septembrie 1889, p. 195

[5] Rosetti, Radu D., Cristache Ciolac, din volumul Eri, în Pagini alese, Bucureşti 1935, pp. 107-120

[6] Journal de Fourmies, XV, Nr. 1299 din 30 aprilie 1891

[7] Le Figaro, anul 40, nr. 300 din 27 octombrie 1894

[8] La Presse, nr. 983, 13 februarie 1891, p. 3; La Charente, nr. 7563, 20 februarie 1891

[9] Gil Blas, anul 21, nr. 7580, 19 august 1900; Figaro, anul 46, nr. 231, 19 august 1900, p. 2


Din năzuinţă, în realitate vie, cu „Zicălaşii”

 

Filmările de concerte-şcoală, fără public, pe care „Zicălaşii” le vor face şi la rugămintea Preşedintelui Consiliului Judeţean Suceava, domnul Gheorghe Flutur, care ar dori să ne fie martor la măcar o descifrare a cântecelor noastre străvechi, vor fi precedate de o întâlnire, pe care o voi avea, mâine, cu Petrică Oloieru şi cu Răzvan Mitoceanu, menită stabilirii unui repertoriu de măcar câte o piesă de fiecare mărturisitor, în care în afară de o „Syrba”, lăsată nouă moştenire ignorată de Dimitrie Cantemir – eu aş prefera-o pe cea cu structură de romanţă populară (alături de alte 3 syrba = brâu şi de 4 „giocuri de nuntă”), şi, desigur, de bătuta sau sârba sau una dintre horele lui Franz Josef Sulzer, va trebui să decidem asupra unor piese vechi româneşti, publicate de:

 

Richard Leveridge, A Collection of Songs, London 1727, care primise, de la prietenul lui Dimitrie Cantemir, ducele francez Domnul de Guisse, două hore „A Wallachian Dance” şi „Matraki or The Wallachian Dance” – considerată drept „rădăcina horelor tuturor popoarelor care au hore”. Horele acestea au fost republicate de Edward Jones, Lyric Airss: consistig of specimens of Greek, Albanian, Walachian…, London 1804.

 

Manuscrisele lui Canzler Cav de Ferio (până în 1830), cu piese publicate, după descoperirea manuscriselor, de Otto Heilig, în Slovakische, griechische, walachische und türkische, Tanzer, Lieder, din paginile gazetei muzicale „Sammelbände der Internationalen Musik-Gesellschaft”, Leipzig 1902

 

Cântecele legendarului Dimitrache Bondoliu Lăutaru, notate în partituri de Ion Ghika şi trimise englezului E. C. Grenville Murray, care le-a publicat în monografia Doĭne or The National Songs and Legends of Roumania, London 1854.

 

Propunerea de a începe concertele-şcoală cu astfel de partituri, care acoperă anii 1690-1830, vine din dorinţa de a auzi specificităţile cântecelor noastre străvechi şi de a analiza ceea ce este de analizat. Sper să ni se îngăduie şi câte o fereastră, de măcar 2-3 ceasuri pe săptămână, în care să transformăm această năzuinţă în realitate vie.

 


Patrimoniul național românesc al cărților începuturilor

Rumänische Hochzeitsfahrt. Nach einer Skizze auf Holz gezeichnet von W. Heine. Zicălașii de odinioară ai Basarabiei, conducând alaiul tradițional de nuntă.

 

Cărțile de istorie și mai ales cele de istoria culturii nu postulează, ci doar propun dezbateri, în condițiile absenței mărturiilor sau doar a ignorării lor. O dovadă în acest sens o reprezintă opera lui Mihail Grigore Poslușnicu (14.10.1871, Suceava – 30.01.1936, Botoșani), compozitor, dar şi muzicolog de marcă, autor al unei lucrări monumentale, Istoria musicei la români. De la renaştere până la epoca de consolidare artistică (București 1928), autor preţuit de Iorga, care-i scrisese prefaţa, și care a mai publicat: Din trecutul muzical al românilor. Gavriil Musicescu. Viaţa şi opera sa muzicală (1925), Instrumente muzicale la români (1927), Irozii sau Vicleimul, mister al Naşterii Domnului (1930) etc.

 

 

Deși o lucrare monumentală, Istoria musicei la români conține, în capitolele dedicate lăutăriei, multe inexactități, care, datorită leneviei intelectuale a vânătorilor de doctorate, s-au transformat, prin citări, în veritabile postulate, care nu mai au nevoie de nici o demonstrație. Poslușnicu, aidoma lui Radu D. Rosetti, a avut de înfruntat „lipsa de izvoare îndestulătoare – aproape inexistente, în afară de rândurile consacrate lor, Istoria Teatrului la Români, de Olănescu-Ascanio, şi de intere­santa carte despre cântăreţii noştri populari, da­torată dlui C. Bobulescu ”[1], și, în lipsa mărturiilor, a imaginat filiații, în care Năstase din Botoșani, care avea să cânte cu Paraschiv, tot de acolo, vreo trei ani la Olănești, în Vâlcea, devine Năstase Paraschiv, într-un capitol, și fiul lui Dimitrache Lăutaru, în altul, transformând beteșugul (albeața la ochi), care i-a adus porecla, devenită nume pentru feciorii săi, „ochi-albi”, într-o identitate deturnată, știut fiind, de la lombardul Ubicini, încoace, faptul că Năstase „Ochi-Albi” era feciorul vestitului lăutar sucevean Ion Angheluță zis Suceavă, mutat la Botoșani ca să nu-și concureze părintele, cu care, de altfel, avea să cânte, în 1814, la Chișinău, alături de alte două celebre tarafuri ale vremii, al lui Vasile Barbu Lăutaru, din Iași, și al lui Gheorghe Lomiș din Bălți, cele patru bande formând, împreună, o adevărată orchestră de circa 20-30 de lăutari.

 

În cartea lui Poslușnicu, în 1814, cu ocazia luării oficiale a Basarabiei în posesie de către Țarul Alexandru I Pavlovici, la Chișinău ar fi cântat „un taraf din cei mai vestiți lăutari, sub conducerea lui Barbu lăutarul din Iași și Năstasă lăutarul din Botoșeni”[2], în nota de subsol (2), scriind, cu trimitere la Năstase, că acesta ar fi „Probabil Năstasă Paraschiv”, făcând și o trimitere la „pag, 621”, în care se ia în discuție, la fel de imprecis, „familia lăutarilor Paraschiv”[3].

 

 

Dar trageri la temă și mai inexacte a comis Poslușnicu în capitolul III, „Lăutari vestiți în Muntenia”[4], în care Dumitrache[5] Lăutaru[6], pe numele său real Dumitrache[7] Bondoliu[8], tatăl lui Calistru Unghiurliu[9], devine „Dumitrache Ochi-Albi … țigan blond, cu fața albă, iar culoarea ochilor se confundă în această albeață, de unde, mai întâi, poreclă, apoi nume de familie Ochi-Albi”[10]. Dimitrache sau Dumitrache se numea Bondoliu și nu a purtat niciodată porecla „Ochi-Albi”. Afirmațiile inexacte continuă, prin transformarea lui Năstase din Botoșani, fiul lui Ion Angheluță zis Suceavă[11], în „Năstase Ochi-Albi, fiul precedentului, născut pe la 1835 în București (și-atunci, dacă nici nu se născuse, cum a cântat, în 1814, la Chișinău? – n. n.) și mort pe la 1906”. Numai că numele de Năstase Ochi-Albi a fost folosit doar de unul dintre fii lui Năstase din Botoșani, George, Ionică, realul „viorist de mare merit”, născut în 1835 la Botoșani, mort în 1906 la București, purtând doar porecla dobândită după ce tatăl său, Năstase, care făcuse albeață la ochi, la bătrânețe.

 

Cât despre „Gheorghe Ochi-Albi (1870-1918)”, fratele lui Ionică și al lui Costache „Pompieru” Ochi-Albi, acesta „viața (NU) și-a făcut-o la Petersburg, unde a și murit”, confuzia cu Gheorghe Ciolacu, cu care se lăuda Țarul, la Expoziția Universală de la Paris, din 1889.

 

Și tot așa, Radu Ciolac, căruia i se zicea „muscalagiul”, pentru că era naist, și care a fost tatăl renumitului Cristache Ciolac, geniul muzical cu o poveste atât de tristă, pe care a încredințat-o memoriei Radu D. Rosetti, nu era „frate cu Drăgan” și „feciorul lui Puiu”, ci un descendent al lăutarilor basarabeni Dinicu[12] și Ciolacu, din banda lui Gheorghe Lomiș din Bălți[13], născuți la Ciolacu, undeva între Ungheni și Bălți.

 

Nu scriu acest material și altele care vor urma, ca să îl stigmatizez pe remarcabilul cărturar sucevean Mihail Grigore Poslușnicu, ci doar pentru a atenționa asupra datoriei generațiilor care urmează de a completa patrimoniul național românesc al cărților începuturilor, prin preluarea temelor în scopul întregirii acestui patrimoniu și nu doar al citării.

 

 

[1] Rosetti, Radu D., Cristache Ciolac, în volumul Eri, în Pagini alese, Bucureşti 1935.

[2] „despre Pădureanu, Năstase Ochi-Albi, Petrea Creţu-Şolcanu, Marin Buzatu, Angheluş şi alţii, care au uimit cercurile muzicale din străinătate şi Curţile împărăteşti nu s-a scris nimic” – cf. Rosetti, Radu D., Cristache Ciolac, în volumul Eri, în Pagini alese, Bucureşti 1935, pp. 107-120.

[3] Poslușnicu, Grigore, Mihail, Istoria musicei la români, București 1928, p. 502

[4] Poslușnicu, Grigore, Mihail, Istoria musicei la români, București 1928, p. 598

[5] „Dumitrache Bondoliu, tata răposatului vlădică Calistrat Unghiurliu, de la Sărindari” – cf. Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 49

[6] „Dimitrache Lăutaru, pe numele său real Dimitrache Bondoliu, tatăl viitorului „vlădică Calistrat Unghiurliu, de la Sărindari”, muzician care, „sub un alt cer, ar fi dobândit un renume european” – cf. Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898, p. 742.

[7] Grenville Murray, E. C., Doine or The National Song and Legends of Romania, London 1860

[8] Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 49

[9] „Unghiurliu şi Chiosea fiul au fost cei mai mari cântăreţi ai bisericilor din Bucureşti” – Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 53.

[10] „Vestitul lăutar Dimitrache, care fusese admirat de Axtat şi Liszt, propuse boierului său (înainte de anul 1830 – n. n.) să-i vândă libertatea pe 300 de galbeni, ce-i avea agonisiţi; acesta îi ceru 1.000. Ion Cămpineanul (1798-1863), aflând de acest fapt, dărui ţiganului lăutar 700 galbeni, ca să-şi răscumpere libertatea de la nedemnul său stăpân” – cf. Foaia Populară, III, no. 2 (83), 9 ianuarie 1900.

[11] „în Suceava exista un taraf celebru, cel al lui Ion Angheluţă zis Suceavă” – în Ubicini, Jean-Henri-Abdolonyme, în n Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. V – 1847-1851, Bucureşti 2009, pp. 282-285.

[12] „Mai întâi, la 1873, la Expozițiunea din Viena, Dinicu, primul Dinicu, a ridicat sus vaza și renumele lăutarului românesc”, în condițiile în care, „la Paris, de doi-trei ani, sunt la modă lăutari ungurești; banda lui Daraș Mișka face furori” – cf. Foaia populară, nr. 42, 20 decembrie 1898, p. 4.

[13] Rumänische Hochzeitsfahrt. Nach einer Skizze auf Holz gezeichnet von W. Heine, 1847.


Radu D. Rosetti: Cristache Ciolac

 

„Dragi boieri de lume nouă,

Noapte bună vă zic vouă;

Eu mă duc, mă prăpădesc,

Ca un cântec bătrânesc”.

Barbu Lăutaru”, Alecsandri

 

Acum câţiva ani, vrând să ţin o conferinţă despre Lăutarii noştri, m-am oprit în faţa lipsei de izvoare îndestulătoare – aproape inexistente, în afară de rândurile consacrate lor, Istoria Teatrului la Români, de Olănescu-Ascanio, şi de intere­santa carte despre cântăreţii noştri populari, da­torată dlui C. Bobulescu – şi nu mică mi-a fost mirarea, constatând că despre viaţa celui mai fai­mos lăutar al nostru, Barbu Lăutaru, nu se preci­zează aproape nimic.

 

Fiul lui Barbu Lăutaru, Alecu

 

Enciclopedia lui Diaconovici, considerând că talentul muzical s-a moştenit la Barbi din tată în fiu, vorbeşte de ei în modul următor: „Veche familie de lăutari, ieşeni, ilustrată de Alecsandri. Şeful familiei, Stan, a înveselit secolul trecut trăgând taximuri şi pesteluri la mesele bo­ierilor moldoveni, îmbrăcaţi în antereu, încins cu taclit şi purtând cu mândrie deasupra, giubeaua sa de ghermesit”.

 

Nu se ştie cu siguranţă nici unde îşi doarme somnul de veci. După ce ne informează că Barbu a fost starostele lăutarilor din Iaşi, 45 de ani, dl Bobulescu încheie aşa: „Se presupune că ar fi murit la 1861 decembrie 12, şi că ar fi îngropat în cimitirul bisericii Sf. Ioan Zalaust”.

 

 

Fără articolul ziarului francez „La vie Parisienne” din 28 noiemvrie 1874, tradus de Teodor Burada şi publicat în „Convorbiri Literare” (1888), în cuprinsul studiului său „Cronica muzicală a oraşului Iaşi”, nu s-ar fi ştiut nimic de memorabila scenă din 2 ianuarie 1874, petrecută în casa boie­rului Alecu Balş, când, după ce Liszt a improvizat la pian o melodie dumnezeiască, ţiganul i-a fu­rat-o din arcuş:

 

„Nimic nu fu uitat: nici trilurile, nici arpegiile, nici variaţiunile cu note repetate, nici acele adora­bile treceri din semiton în semiton, care-i sunt atât de obişnuite, pentru a reveni la întâiul său mo­tiv. Barbu Lăutaru cânta cu amănunţime, pe scripca sa, toată improvizaţiunea pianistului, ce asculta înspăimântat opera pe care cu un moment mai înainte o cântase pe clavir pentru întâia dată şi pe care poate o şi uitase.

 

Taraful îl urma cu preciziune, observând nuan­ţele şi uitându-se drept la Barbu, care mergea cu cântecul înainte, străpungând inima lui Liszt. Când îşi sfârşi cântecul, Liszt se sculă deodată şi, mergând drept la bătrânul Barbu, îl sărută căl­duros, apoi luând, după vechiul obicei, paharul cu şampanie, i-l întinse zicându-i:

– Bea, Barbule lăutar, stăpânul meu, bea, căci tu eşti mai mare decât mine?”.

 

 

Ceea ce a fost Barbu Lăutaru pentru generaţia lui, a fost Cristache Ciolac[1] pentru a noastră; şi dacă despre Pădureanu[2], Năstase Ochi-Albi[3], Petrea Creţu-Şolcanu, Marin Buzatu, Angheluş[4] şi alţii, care au uimit cercurile muzicale din străinătate şi Curţile împărăteşti[5] nu s-a scris nimic, celui mai mare dintre ei, lui Cristache Ciolac, trebuie să i se sacrifice mai mult decât câteva rânduri.

 

Cine ştie, poate că într-o zi, peste câteva zeci de ani, un cercetător al trecutului, vrând să afle amănunte din viaţa acestui artist, a cărui faimă va învinge uitarea – cum am vrut să descopăr eu ceva despre Barbu Lăutaru – îmi va mulţumi că va găsi aci datele care îl interesează.

 

Sărac, bolnav, uitat şi singur, după o suferinţă de nouă ani, într-un pat murdar, cu plapoma so­ioasă şi zdrenţuită, s-a stins, în vârstă de 57 ani, ultimul lăutar român de rasă. Nu de „rasa” lui – căci, din fericire, mai avem, unul mai talentat decât altul – ci de rasa celor care cântau „după ureche”, fără să descifreze o notă.

 

N-a fost artist priceput în ale meşteşugului să nu-l considere ca un fenomen. Enescu se delecta la ariile lui populare, şi Kubelic, de câte ori venea în ţară, nu se mai sătura ascultându-l.

 

 

În loc de antereu, Cristache purta fracul mo­dern; în loc de taclit, şirul sclipitor de decoraţii, la care, în urmă, se adăugaseră „Bene-Merenti”, „Steaua României” şi „Legiunea de Onoare”. Aşa îmbrăcat, respectul pentru vechii boieri nu-l părăsise însă, deşi aceştia nu-l mai răsplăteau ca pe înaintaşii lui, umplându-i paharul cu poli de aur şi silindu-l să bea, ci punându-i răsplata muncii într-un plic discret. El se purta tot exagerat de politicos, ploconindu-se cu sărut-mâna la pământ. Pe semne, vorbea în el sângele strămoşilor, robi până ieri, moşteniţi cu întreg sălaşul, odată cu mo­şia, bieţi dezmoşteniţi ai soartei, pe care latifundiarul îi putea împuşca, la beţie, numai fiindcă i se năzărea că au cântat fals.

 

Ca prin vis mi-aduc aminte de numele lui, po­menit de cei care asistaseră la cutare soiré dată în casele Elencuţei Manu sau în palatul lui Şuţu (azi, sediul municipiului Bucureşti), sau la chefurile în care combăteau Cneazii Cantacuzino şi Moruzi, Barbu Bellu, Mişu Cornea sau Petrache Grădişteanu.

 

Personal l-am cunoscut în epoca de aur mai apropiată, dinainte de război. Pribegind când la „Continental”, când la „Terasă”, când la „Iordache”, când la „Elizeu”, l-am urmărit. Înalt, frumos, legat ar­monios, cu o faţă de mulatru, cu ochi blânzi, de­gaja o simpatie infinită. Când îşi pleca languros capul pe vioară şi începea să cânte, legănându-se după cadenţa melodiilor, nu-l mai pierdeai din ochi. Se simţea iubit şi, rând pe rând, îşi fixa pri­virea asupra admiratorilor, mulţumindu-i pe toţi. Când raza vizuală venea de la un sex diferit, ar­cuşul pornea mai cu foc, coardele vibrau să se rupă. Plin de atenţii, ştia gusturile clienţilor localului şi, rând pe rând, zâmbind şiret, cânta bucata pre­ferată a fiecăruia, răsplătit de cele mai multe ori cu un surâs recunoscător.

 

A fost vremea valsurilor ameţitoare şi a roman­ţelor sentimentale, botezată patriarhală, în compa­raţie cu cea de azi, vremea popularizării poeziilor lui Scrob şi Şerbănescu, puse pe note de Ventura şi Cavadia, când după „Unde eşti?”, „Ciocârlia”[6] sau „Steluţa”[7], arcuşul maestru o schimba în „Faust”, „Tosca” sau „Traviata”, ca s-o dea, cu aceeaşi dexteritate, în suspinele lui Paul Delmet.

 

 

Aproape patruzeci de ani, n-a fost chiolhan la vie, la nuntă, banchet sau orice fel de petreceri în familii cuprinse, fără banda lui Ciolac, şi tot pe el îl chema oficialitatea să mângâie urechile mo­narhilor şi persoanelor distinse, venite să viziteze Curtea Regală Română.

 

La câte alaiuri domneşti n-a cântat el „Trăiască Regele!”. Câte evenimente mari din istoria Româ­niei moderne nu le-a slăvit cu vioara lui fermecată! Că a fost masă mare, de 10 Mai, pe el l-au che­mat; banchet, la inaugurarea podului de peste Dunăre, tot pe el; şi tot lui s-a adresat oficialitatea, când s-a serbat nunta de argint a Regelui Carol, căsătoria Regelui Ferdinand sau mai ştiu eu ce praznic împărătesc. Aşa de mult ne învăţasem cu el, că nu ne putea lipsi nici în lunile de vacanţă. Şi vara, la Sinaia, pe atunci localitatea climaterică la modă, melodiile lui Ciolac răsunau şi în parcul vrăjit din preajma casei lui beizadea Mitică.

 

Ar fi putut să câştige mai mult, plecând în străi­nătate[8], unde, de când uimise pe vizitatorii Expozi­ţiei din Paris[9], îl aşteptau angajamente strălucite[10]. Dar îşi iubea vatra ca nimeni altul şi se simţea mai bine printre noi.

 

Ştiţi isprava lui din Oraşul-lumină? Cu ocazia expoziţiei din 1889[11], şefii de orchestră[12] trebuiau să execute un marş de deschidere. Ciolac, care, după cum e cunoscut, nu buchinea o notă[13], învăţase me­lodia, ascultând la repetiţii cum o cântau ceilalţi. Într-o sală cu mii de spectatori, concertul începu, urmărit de melomani cu interes, dar un scurt cir­cuit stinse lumina electrică pe la mijlocul ariei şi orchestra încetă. Atunci auditorii şi muzicanţii, uluiţi, auziră răsunând înainte, în beznă. O singură vioară, a lui Cristache, care-şi urmă partiţia până la sfârşit, recompensat cu urale şi aplauze furtu­noase. Adevărat sau legendă, istoria indică reputaţia de care se bucura.

 

 

Dacă nu mai trecea graniţa, îl căutau străinii pe el, şi mi-a rămas întipărită în minte pe vecie noaptea petrecută cu Jean Richepin, de la Acade­mia Franceză, care, după o conferinţa ţinută la Institutul Pompilian, s-a delectat savurând pe Ciolac până la ziuă.

 

Nu ştiu dacă Liszt a sărutat sau nu pe Barbu Lăutaru; dar Richepin, entuziasmat, care de altfel îşi făcea o glorie să spună că descinde din neam de ţigan, încălzit şi de un vin generos, a ciocnit cu el până în zori, şi, la despărţire, l-a îmbrăţişat, plângând. Întors acasă, a povestit cald, aşa cum ştia el, în „Les Annales”, impresiile lui din noaptea neuitată, şi ar fi interesant de găsit articolul ini­mosului poet, plecat şi el, de curând, în lumea um­brelor, din care nu s-a mai întors nimeni.

 

Dar într-o zi a sunat goarna de război şi ro­manţele au amuţit. Atunci Cristache a cântat „La Arme!”, însufleţitul marş al lui Castaldi. Cine a asistat, în ziua mobilizării, la scena când soldaţii, înflăcăraţi, l-au ridicat pe braţe, în urale nebune, îşi poate da seama şi mai bine cât era iubit de popor.

 

Oameni înţelegători l-au păzit de focul fron­tului, şi l-am revăzut, în zilele de restrişte de la Iaşi, în uniformă de infanterist, în serviciul popo­tei de la Marele Cartier, ziua aşezând farfuriile la bufet, seara trăgând pe-nfundate, cu o vioară de împrumut, că pe a lui o lăsase, în zăpăceala retragerii, în mâna nemţilor, câte un cântec de inimă-albastră.

 

 

Într-o seară de iarnă grozavă, când, descurajaţi şi bolnavi, ne aşteptam să nu mai apucăm ziua de mâine, cu tifos exantematic împrejur şi pericol de aeroplane deasupra, fără ştiri, de un an, de la ai noştri, gata să plecăm în triunghiul morţii, câţiva amici, adunaţi împrejurul unui castron cu fasole, l-am auzit fredonând „Doina”. Numai atunci ne-am dat seama ce răsunet are în sufletul unui român cântecul jalnic al durerilor strămoşeşti.

 

Într-un moment de acesta, probabil, i-au dat lăutarului minunat Alexandru Vlahuţă, Octavian Goga şi Delavrancea autograful preţios: „Să trăieşti dragă Ciolac; patru milioane de oameni cântă de veacuri doina asta, şi numai tu ştii s-o spui şi boierilor”, şi tot într-un ceas de jale, desigur, poetul Proca şi-a scris capodopera lui, când a preamărit melopeea noastră neîntrecută.

 

Când s-a împrimăvărat şi speranţa a renăscut, într-o zi, la popotă, zărind pe Ciolac, pe un colţ de masă, i-am făcut un sonet:

 

 

Unui lăutar

 

 

Te-am revăzut în haina ostăşească,

Drag cântăreţ al doinelor străbune,

Artistule păgân din vremuri bune,

Tu ce făceai o lume să iubească!

 

Mi-a revenit în gând dulcea minune

A serilor de viaţă nebunească

Şi „Ciocârlia” ta dumnezeiască

Pe-arcuşul fermecat ce-atâtea spune.

 

Azi nu mai cânţi. Vioara ţi-e furată,

Dar porţi cu tine, tot ispititoare,

În braţ şi-n suflet patima curată.

 

Ca mâine-n strălucita sărbătoare

Vei zice iar romanţa-nflăcărată

Şi marşul biruinţei viitoare.

Iaşi,  1917.

 

Deşi nu desăvârşit, fiindcă răscoleşte suveniruri, îl public.

 

Biruinţa a venit, dar bietul Ciolac n-a avut parte să intoneze marşul mult aşteptat. O infirmitate năprasnică i-a încremenit braţul, în mijlocul unei ro­manţe, şi, privind deznădăjduit arcuşul căzut la picioarele-i tremurânde, a coborât sfârşit de pe es­trada care-l înălţase atâţia ani, ca să nu o mai suie niciodată.

 

Unui puternic al zilei i-a năzărit, după ce se mai înzdrăvenise – desigur, cu cele mai bune intenţii, dar tot bizară rămâne ideea – să-l numească inspector al Pescăriilor Statului, funcţie pe care ne­fericitul muzicant o luase în serios, plecând, în fie­care dimineaţă, să-şi facă datoria.

 

Şedea, pe atunci, pe strada Vasile Lascăr, 46, în casele proprii, cu fiu-său, Manole, căsătorit, şi cu fiică-sa, fostă măritată cu căpitanul aviator Roguski, mort în război, şi profita de ocazie că merge în inspecţie, să dea o raită prin hale, să se apro­vizioneze cum trebuie, că nu degeaba era funcţio­nar al statului. Era un spectacol tragi-comic plecarea lui Ciolac la serviciu, trăgându-şi de-abia piciorul, cu or­donanţa fostului ginere pe capră, ţinând în mână coşniţa, că de!, la rândul lui era boier, şi nu-i da voie ţopârlanului să se aşeze în trăsură lângă el… Îl petrecea până la poartă întreg sălaşul, cu coana Lina în cap, tovarăşa de viaţă a artistului, o femeie de o corpolenţă puţin obişnuită, cu un cap de o frumuseţe rară.

 

Arareori ieşea seara; ultima oară, l-am văzut, în public, la „Brasserie de la Paix”, unde se aşeza umi­lit la o măsuţă, lângă pupitrul unde, acum, cânta fiu-său, ale cărui mişcări le urmărea melancolic. Alte cântece erau acum la modă: Fox-trot, Shimmy, Tango, cerute de îmbogăţiţii de război sau de tineretul crescut cu ele; rar de tot, câte-o ro­manţă sau serenadă, amintitoare de trecut.

 

Figurile necunoscute din preajmă nu ştiau cine e străinul jerpelit, cu gura strâmbă, din colţ; de se întâmpla să se rătăcească prin local vreunul din vechea gardă, dându-i seara bună afectuos, îi strecura în mână câteva hârtii, pe care bătrânul lăutar le primea cu recunoştinţă.

 

A mers aşa până-n toamnă, când paralizia s-a agravat şi sinecura a fost revocată. Atunci a început calvarul. Ţintuit în pat şi ajuns pentru ai lui o sarcină, fata şi nora nu s-au jenat să discute testamentul bolnavului neputincios în faţa lui; au urmat ameninţări de punere sub inter­dicţie şi bătăi, cu păruieli periodice, la care lua parte şi coana Lina, împreună cu fiul Manole, până când Cristache, exasperat, şi-a vândut casa şi s-a mutat în strada Aurel Vlaicu, 81.

 

Se pare că, pentru moment, învinsese partida căpitănesei văduve – se spune că cumpărase noua locuinţă pe numele ei, fapt probabil, avându-se în vedere ceea ce-a urmat – fiindcă în vecinătatea ei l-am găsit, acum câtva timp, când, auzind des­pre suferinţele lui, m-am dus să-l văd. Zgribulit, lângă o sobă ruginită de fier, cu o pe­lerină numai petice pe umăr, moţăia cu capu-n pă­mânt. Alături, nevastă-sa obeză (moartă, la câteva zile), în imposibilitate de a mai mişca. O lampă de petrol fumegândă da tabloului un aspect sini­stru. M-a recunoscut şi a început să plângă. I-am spus că am venit să culeg note biografice pentru un portret, pe care voiam să i-l fac, şi, în rezumat, am aflat următoarele:

 

Cristache Ciolacu, în perioada interbelică

 

S-a născut în Bucureşti, în strada Speranţei No. 9, şi pe tată-său îl chema Radu Ciolac Muscalagiu, vestit, pe vremuri, în tarafurile de la „Hanu Roşu” şi de la „Petrache”, din Dealul Filaretului. Fraţi a mai avut doi: Fotache şi Dănică. Îl însoţea pe Muscalagiu în cârciumile pe unde acesta îi trăgea cu naiul, cu o scripcă la subţioară, zbârnâind şi el după bandă, până când, într-o zi, s-a pomenit cântând de unul singur.

 

– Cine te-a învăţat, Ciolac dragă?, l-am în­trebat curios.

– Dumnezeu!, mi-a răspuns Cristache privind în sus.

 

Ce tristă a fost toată convorbirea asta, cu răs­punsurile greoaie şi bâlbâite, cu siguranţa că i le iau pentru necrolog!

 

M-a îndemnat să-i văd camera de alături, unde domnea un frig aprig, şi pe pereţii căreia am citit tot trecutul glorios al marelui artist. Ici „Legiunea de Onoare”, sub portretul Preşedintelui Republicii, pe care i-o oferise cu o dedicaţie măgulitoare; colo, autograful lui Enescu: „Admirabilului nostru Cio­lac, cu toată recunoştinţa pentru preţioasa colabo­rare” (E vorba de albumul „100 de cântece româneşti”, la care a contribuit şi Ciolac); mai încolo, fotografia Ţarului, dată cu mâna lui, omagii iscă­lite Sarah Bernhardt, Paderewsky, Robert de Flers, atâţia şi atâţia, ale căror inimi le-a încăl­zit arcuşul lui de vrăjitor.

 

Grozav a fost contrastul, când l-am regăsit pe scaunul de paie rupt, în încăperea mohorâtă! Strângându-i mâna moale şi rece, ştiam că n-o să-l mai văd.

 

Ce s-a mai întâmplat, pe urmă, n-am mai putut afla cu preciziune. La ştirea morţii, citită în ziare, am alergat la casa din Aurel Vlaicu, unde un om indiferent mi-a spus că se mutase de mult de acolo, „de când fiica dumnealui şi-a vândut proprietatea”, până când, din adresă în adresă, trecând şi pe la Spitalul Central de Boli Nervoase, unde un medic inimos încercase să-l salveze, i-am dat de urmă, prin ajutorul Secţiei anchetatoare a scandalurilor lui familiare, tocmai lângă Făgădău, alături de Manole Fieraru, peste drum de localul „La Cotitură”.

 

Am ezitat mult, până să întreb, în fundul unui loc viran, pe care sta aplecată o şandrama cu as­pect de staul de vite, dacă acolo a locuit, în ultimul timp, Cristache Ciolac. O femeie de vârstă mijlocie m-a recunoscut şi, deschizând uşa, mi-a răspuns indignată:

 

„Da, domnule dragă; l-am găsit, într-o seară, tremurând de frig, pe o bancă de lemn, părăsit de toţi, nemâncat de două zile şi cu buzele muşcate de păduchi, şi, făcându-mi-se milă de el, l-am adus în bordeiul meu, unde l-am spălat pe corp şi i-am tăiat unghiile. Scrie, conaşule, la gazetă, să ştie toţi că, atunci când a rămas singur ca un câine, eu, ţiganca Elena Pandele Botea, fostă cântăreaţă la „Groapa dulce”, eu şi numai eu am avut grijă de el până în seara de 26 Februarie, la ceasul nouă şi jumătate, când a murit sărutându-mi mâna ca unei cocoane mari.

 

Scrie, conaşule, la gazetă, să afle toată lumea că l-au scos de aici nebărbierit, cu haina ferfeniţă pe el şi cu pantofi de casă în picioare, că fiu-său a dat telegramă din Constanţa că nu poate să vină la înmormântare şi că fiică-sa a fugit la Ploieşti, spunând că-i face rău să-l vadă, că marţea tre­cută, când l-au îngropat, cu talerul, la cimitirul „Pă­trunjel”, nu eram după el decât eu şi domnul gene­ral Nicoleanu.

 

Nici măcar lăutarii, să-i zică lângă sicriu ulti­mul cântec, aşa cum e obiceiul în breasla noastră de muzicanţi, afară de unul Vlădescu, care i-e neam… Bietul domn prefect i-a adus un buchet de flori; eu şi cu soru-mea ne-am tăiat muşcatele de la fe­reastră şi i le-am pus la căpătâi”…

 

Ţiganca, la care acum mă uitam cu respect, se jelea înainte, pe când mie îmi trecea prin gând sfârşitul lui Oedip:

 

 

„Cu viaţa nu se ştie pân’ nu se isprăveşte.

Nu fericiţi pe nimeni, cât încă mai trăieşte”.

 

(Rosetti, Radu D., (Cristache Ciolac, din volumul Eri, în Pagini alese, Bucureşti 1935, pp. 107-120).

 

[1] Dinicu R. Ciolacu era trecut, iniţial, în presa românească şi străină, probabil datorită confuziei cu taraful lui Ioan Dinicu, din componenţa căruia a făcut parte în 1889, când parizienii în ştiau drept Cristace R. Ceolaen – cf. „Album de 33 phot. des membres d’un orchestre roumain, dont une signée Philippon, phot. à Versailles, don R. Bonaparte – 1889”.

[2] Balan Pădurean, naist în trupa lui Ioan Dinicu, născut în 1856.

[3] Năstase din Botoşani, fiul lui Ion Angheluţă zis Suceavă, tatăl lui Ionică Ochi-Albi, George Năstase Ochi-Albi şi Costache „Pompieru” Ochi-Albi; în istoria lui Grigore Posluşnicu, Dimitrache Bondoliu este trecut, fără dovezi, drept „Ochi-Albi” şi părinte al lui George Ochi-Albi, când fiul vestitului Dimitrache Lăutaru (Bondoliu) a fost „vlădica Calistru de la Sărindar”.

[4] Angheluş Dinicu, tatăl lui Ioan Dinicu şi al lui Gheorghe A. Dinicu, Angheluş fiind lăutarul care cântase la Viena, în 1876, uimind lumea.

[5] „Prințul Gh. Bibescu, președintele Comitetului Național al Expoziției Române din Paris, a dat, ieri, un mare dejun biroului Comitetului Național, cu care ocazie s-a ținut un concurs de lăutari, pentru a se întocmi trupa ce urmează a fi trimisă la Paris. Comitetul a indicat în unanimitate pe dl Dinicu Ciolacu, viorist premiat cu Medalia de Aur, din București, a compune și conduce trupa de lăutari ce va execute cântecele noastre naționale pe tot tippul Expoziției Universale din Paris, la birtul național atașat de secția română. Au luat parte la această serbare, fie la masă ori sosiți în urmă: Prea Sfințitul Melchisedek al Romanului , membru al Academiei Române; dnii General Florescu, președintele și C. Boereseu, vicepreședinte al Senatului; dnii Th. Kalimaki, N. Blaramberg, Gr. Triandafil, Gh. Palladi, deputați; dl G. Lahovari, consilier la înalta curte de conturi; și alte persoane de distincțiune, ce fac parte din Comitetul National” (Epoca, IV, No. 971, marți 14/26 februarie 1889, p. 2)

„Ministrul Franţei la Bucureşti, Doamna Blondel, a dat, miercurea trecută, o extrem de strălucitoare petrecere. S-a dansat, până aproape de trei, dimineaţa, în sunetele admirabilei orchestre s maestrului Christache Ciolac” (La Revue diplomatique, anul 32, nr. 5, 31 ianuarie 1909, p.10).

În cadrul cercului artistic „Annales”, condus de Regină, în prezenţa multor invitaţi din străinătate, „admirabilul” Cristache Ciolacu a cântat doine, pe „vioara lui magică. Arcuşul lui pătrunde în inimile noastre atunci când face vioara să vibreze, să cânte, să îşi strige extazul. Lacrimile nu umplu ochii” (Les Annales politiques et littéraires, nr. 1502, 7 aprilie 1912)

[6] A fost cântată, pentru prima dată la Paris, cu naiul, de către Anghel Ploieşteanu, colaboratorul tarafului lui Ciolac, în august 1900, repertoriul mai amănunţit din Figaro, în comparaţie cu cel din Gil Blas (anul 21, nr. 7580, 19 august 1900), reţinând în programul „orhestrei ţigăneşti, condusă de virtuosul Christache Ciolac, violonist:

1). Pot-pourri de valsuri, executate de orchestră, pe aranjamente de Ciolac.

2). „Steluţa”, romanţă română, muzica de Floresco, solo executat de Ciolac.

3). „Ciocârlia”, fantezie originală română, solo de nai de A. Ploesteano.

4). Pot-pourri naţional român, executat de orchestră, în aranjamentul lui Ciolac.

5). „Vals” de Auguste Durand, solo executat la ţambal de Lică Stefanesco.

6). „Romanţă italiană” de Paolo Tosti, solo de vioară, executat de Ciolac.

7). „Pizzicato”, de Sylvia Delibes, arie de balet, executată la ţambal de Lică Stefanesco.

8). „Columba”, romanţă spaniolă, solo de nai de A. Ploesteano.

9). „Hora”, dans naţional român, executat de orchestră” (Figaro, anul 46, nr. 231, 19 august 1900, p. 2). În numărul din 20 august 1900, sunt trecuţi şi „talentaţii colaboratori, domnii Lică Steanesco, Naistu, Barbu, Borteanu etc.”, fiind vorba, deci, de Vasile Ştefănescu, naistul Anghel Ploeşteanu, chitaristul Alecu Barbu şi violonistul Borteanu.

[7] Romanţă română, pe versuri de Alecsandri şi  muzica lui Florescu.

[8] „Lăutarii Români, pentru a epuiza marele lor triumf în Franţa, se află pe drumul unui prim turneu în provincie. Ei vor începe, joia viitoare, la Chartres şi se vor întoarce prin Mans, Tours, Poitiers, Niort, La Rochelle, Rochefort, Saintes, Cognac, Angoulême, Bordeaux etc.” (La Presse, nr. 983, 13 februarie 1891, p. 3).

„Lăutarii români la Angoulème. Am fost întrebaţi din ce instrumente se compune orchestra care ne-a oferit, duminica trecută, un concert la teatru. Instrumentele ei sunt vioara, violoncelul, ţambalul, cobza – un fel de alăută, şi „fluierul lui Pan”. Arabescurile pe care le execută naistul sunt la fel de pitoreşti ca instrumentul său, prin care provoacă un adevărat tur de forţă. Interesul principal al acestei audiţii s-a concentrat, cu siguranţă, pe Ciolacu, şeful de orchestră, care a cântat mai multe melodii din ţara sa” (La Charente, nr. 7563, 20 februarie 1891)

[9] „Şi iată orchestra „Lăutarii”, muzicieni ţigani în veste albe cu broderii negre, slobozind valsuri nervoase şi romanţe melancolice, care fac să se întoarcă toate capetele. Ascultaţi: pe o melodie de dans, cântată de viori, naiul brodează un motiv dulce, cu o virtuozitate fermecătoare; urmează un cântăreţ, care, cu o voce caldă, intonează cântece româneşti; spiritul se înviorează brusc în faţa acestei ţări noi, aproape necunoscută pentru noi, în faţa acestui Orient European atât de poetic şi de plin de viaţă… Şi vocea cântă: „De când ea s-a dus departe /

Fericirea mea s-a dus… // Depuis que je vis loin d’elle / J’ai perdu tout mon bunheur” (Le Monde illustré, anul 33, No. 1696, 28 septembrie 1889, p. 195).

[10] „Muzica bizară şi muzica exotică sunt în mare vogă după Expoziţia din 1889, după care pentru ei, în Paris, a început o adevărată invazie de lăutari români, de ţigani, instrumentişti, cântăreţi, care vor să-i facă să danseze pe străini şi pe străine. Faţă de aceste trupe originale, publicul arată o predilecţie aparte, faţă de cele care ne vin din imperiul ţarist” (Le Monde illustré, nr. 1842, 12 martie 1892, p. 166)

[11] Componenţa tarafului lui Dinicu, exceptând doi scripcari, pe care nu am avut cum să-i identific, a fost următoarea:

Ioan Dinicu, 36 de ani, staroste şi viorist, născut în 1853

Balan Pădurean, 33 ani, naist, născut în 1856 – care avea, în 1885, şi taraf propriu, cu care cânta în Salonul Teatrului „Dacia”, taraful lui Dinicu-Ciolacu cântând în Sala „Bossel” – cf. România liberă, IX, Nr. 2252, joi 17 ianuarie 1885, p. 3.

Ioniţă Basamac, 50 ani, cobzar, născut în 1839

Alecu Barbu, 47 ani, chitarist (10 corzi), născut în 1842

Nicolae Rădulescu, 47 ani, scripcar, născut în 1842

Petre Constantinescu, 27 ani, gondurist, născut în 1872

Cristache Ciolacu, grafiat „Cristace R Ceolaen”, 20 ani, scripcar, născut în 1879

[12] A mai fost un taraf românesc, în 1889, la Paris, cel al lui Tudorică Cercel, care, apoi, a plecat să cânte şi a triumfat la Londra..

[13] Afirmaţia aceasta trebuie primită cu rezervă, pentru că, în anul 1900, Cristache Ciolacu publica, la Paris, „Sârba”, cunoscută ulterior drept „Sârba de la Paris” sau „Sârba Regală”.


Pagina 2 din 3123