Crucea, alfabetul simbolic al naraţiunilor străvechi

Crucea lui Ioan Golembiovschi din Breaza

*

Primul semn totemic al omenirii, CRUCEA, devenit simbol universal, prin preluarea ei ca simbol cristic de către împăratul păgân Constantin cel Mare, nu este, în realitate, decât alfabetul simbolic al naraţiunilor străvechi, dar şi al plasticii ornamentale din toată istoria civilizaţiilor.

*

Dintotdeauna Crucea a simbolizat difuz Cerul (Cerurile de deasupra), apoi, ca literă unică a unui alfabet simbolic, ea, Crucea, prin translatări şi prin sugestii de rotaţie, a creat toată gama de simboluri străvechi, fiecare simbol derivat din Cruce reprezentând un fragment anume din naraţiunea Creaţiei.

*

Scriam, atunci când am început truda de înţelegere, prin texte străvechi religioase, a simbolisticii primordiale, că oul încondeiat reprezintă prima carte religioasă a omenirii şi că oul acela, care supravieţuieşte doar în cultura românilor bucovineni şi în cea a huţanilor, este, de fapt, Oul Cosmic.

*

Crucea e însuşi Timpul (Dumnezeu-Timpul, dacă vă place mai mult), prin suprapunerea liniei solstiţiare cu linia echinocţială, ambele numite, în culturile străvechi, căi: calea zeilor (Deva-yana) şi calea părinţilor (Pytr-yana). Celor două căi le corespund Axul Lumii (Coloana Celestă, Arborele Cosmic etc.) şi Hora Vieţii, în care părinţii ni se arată în hora sfinţeniei, pe care o imaginează echinocţial, dinspre primăvară, spre toamnă, triunghiurile solstiţiare.

*

Atunci când două-trei triunghiuri solstiţiare dau, prin alăturare, şi senzaţia rombului (senzaţia golului rombic – Dumnezeu ia forma vaselor, dar reprezintă vidul, se spune în (Texte Taoiste”), naraţiunea aceasta îl simboliza, cu toate caracteristicile lui, pe Horus, deşi fiul pământesc al Soarelui şi al Lunii nu însemna un alt zeu ceresc, ci un ritual pământesc, menit biruirii Timpului: rotirea (Hora – la noi, Horus – la greci, Huray – la evrei).

*

Triunghiurile solstiţiale – Jones, Kevin, Celtic’ Wheel Symbolism

Hora Cosmică a destinului echinocţial al Vieţii

*

Am reluat desenele lui Kevin Jones, care, practic, reproduc întocmai ornamentaţia bandei echinocţiale a oului încondeiat de români şi de huţuli, cu atenţionarea că în reprezentările Oului Cosmic accentul se pune pe dubla natură, umană şi dumnezeiască, a Omului Sfânt (Rombul – care, în creştinism, simbolizează şi Sfântul Graal, adică Inima lui Iisus), şi nu pe străbuni (X-urile din triunghiurile solstiţiale).

*

Triunghiurile solstiţiare şi romburile, pe oul încondeiat

*

Redesenate şi cu accentul pus pe romburi, deci pe sfinţenie, triunghiurile solstiţiare ale lui lui Kevin Jones arată astfel:

*

Triunghiurile solstiţiare – echinocţiala Horă a Vieţii

*

Dar dacă am folosi axa solstiţiară, în locul celei echinocţiale (printr-o rotire la 90 de grade), cum se întâmplă în unele încondeieri, ce se întâmplă? Se vizualizează, desigur, altă naraţiune cosmică.

*

** 

* 

*

*

*

Nu se întâmplă decât transformarea căii echinocţială a Horei Vieţii în calea solstiţială a Mutării Străbunilor în Cer. Iar “Coloana Infinitului“, a lui Constantin Brâncuşi, ni se înfăţişează în cutremurătorul ei totemism primordial drept dumnezeiască intuire artistică a eternităţii.

*

Intuitiv, putem imagina  sau chiar intui fragmente de naraţiuni cosmice, pe care le incifrează aceste simboluri străvechi, realizate prin folosirea Crucii ca literă şi ca substanţă unică a tot ceea ce înseamnă cunoaştere prin “religare”, prin intrarea în armonie a Sinelui Particular cu Sinele Universal, care locuiesc împreună, precum umbra şi lumina, în grota inimii – cum se zice în “Upanişade” -, adică în graalul prin care fiecare dintre noi poate intra în armonie (frăţie o numea El) cu Iisus Hristos.

*

Am încercat demonstraţia de mai sus doar pentru a vă îndemna să vedeţi singuri, în imaginea de mai jos, şi Hora Vieţii, dar şi Coloanele Infinitului, care se adună din Arborii Vieţii, care lăstăresc în rortirea calmă, care defineşte revolta împotriva Timpului:

*

Hora de la Frumuşica – Cucuteni_005, www.neamt.ro

Numele Iesus Christos, vestit în vremea troienilor

Acrostihul “Jésus Christus“

*

Partea întâi a profeţiei Sibyllei Erythreea, căreia i se spunea, după locul ei de naştere, Zarand, şi Zarandina, a fost reprodusă de Sfântul Augustin, în latină, în baza traducerii făcute de fostul proconsul Flaccianus, care, ca şi Augustin, se creştinase şi n-ar fi de exclus un misionariat creştin al lui Flaccianus prin fosta Dacie, numele lui desemnându-l pe acel legendar Flachus, din care spuneau românii, de-a lungul veacurilor următoare, că s-ar trage. În “Datina, Biblia Românilor”, în baza similitudinii dintre dreptul pelasg şi dreptul valah, eu am încercat demonstraţia că Flachus ar reprezenta memoria subconştientă a lui Pelasg, unul dintre primii iniţiatori ai civilizaţiei pre-totemice. Dar nu exclud nici această ultimă posibilitate, pentru că şi Augustin, şi Flaccianus fuseseră, înainte de a se creştina, de religie pelasgă, religie pe care, ulterior o combat vehement (vrând s-o cunosc, chiar şi din polemici negative, citesc minunata lui carte, “De civitate dei”, şi vă mai şi povestesc despre ce-am mai aflat).

*

Prima parte a profeţiei înseamnă şi un poem elin superb, care parcă îl prevesteşte şi pe Pindar. Partea a doua, însă, pe care Flaccianus nu a izbutit să o traducă în acrostih (latina nu-i la fel de flexibilă ca româna, iar alternanţa versurilor cu silabe inegale l-a năucit) pare să se îndepărteze de religia greacă străveche şi, mai ales, de cea pelasgă (cea natrurală, apoi cultul lui Apollo, pe care îl practica Sibylla Erythreea), prin viziunea apocaliptică, inexistentă în religiile anterioare “Bibliei”. Iată motivaţiile lui Augustin, în franceză şi în latină, ca să nu puneţi la îndoială inexistenţa acrostihului în varianta latină finală a profeţiei:

*

*

Eu o să încerc o traducere românănească în acrostih (respectând literele de început al versurilor latine), chiar dacă nu am de unde şti unde se produceau ruperile de vers (le simt, însă, din expunerea lirică), cu precizarea că spiritul versurilor mă interesează şi nu traducerea cuvânt cu cuvânt. Dar, mai întâi, iată textul latin:

*

*

Ca să nu fie nevoie să reveniţi la un material postat ieri sau alaltăieri, reproduc traducerea integrală a textului oracular, atribuit Sibyllei Erythreea (nu există dovezi certe că ar fi existat un astfel de text înainte de Augustin şi de Flaccianus, iar viziunea apocaliptică mă pune pe gânduri, urmând să trag concluzii în ediţia revăzută şi completată a cărţii “Datina, Biblia Românilor”, pe care o voi publica în 2016), cu simpatie tranşantă pentru stilul elin al discursului liric al profeţiei şi pentru modernitatea narării lirice:

*

Ivită e prorocirea hotărâtă în umedul pământ.

El, Regele Cerurilor, va veni în veacurile următoare:

Se va încarna în trup ca să judece lumea.

Umanitatea va crede în El, crezând în Dumnezeu

Cu sfinţii se va înălţa lumea, căci deja s-a sfârşit.

Se vor înfăţişa judecăţii lui drepte şi sufletul, şi carnea:

*

Ca tufişurile de pe ogorul necultivat arată leagănul lumii.

Renunţa-vor oamenii la idoli şi vor primi comoara Lui:

El va fi focul care arde pământul, marea şi cerul

Iar gloatele îl vor căuta, înspăimântate de porţile iadului.

Sfânta iluminare va elibera carnea de frică,

Toţi cei vinovaţi vor arde în focul veşnic.

Ocultele fapte le va dezvălui, fiecare va şti

Secretele timpului şi lumina lui Dumnezeu va pătrunde în inimi.

*

Dureroase vor fi plânsul şi jalea, şi scrâşnirea dinţilor.

Ei nu vor mai vedea razele soarelui,

Iar pleiada de stele nu le va mai auzi plânsul în cor.

*

Fi-va Coroana Cerului, în splendoarea luminii lunii.

Ilumina-va în văi şi în profunzimi ignorate.

Lui i se va adresa omul, înălţându-se prin el.

Iar munţii înalţi şi marea albastră vor fi asemeni

Urmându-l

Sau vor crăpa sub lavă vulcanică.

*

Se va auzi apoi un sunet ca de trompetă

Acoperind cu un hohot ceea ce este sub cer.

Lume, vei osteni de suspine

Vei regreta multele tale păcate:

Apoi haos şi iad

Tragic vor deschide Pământul.

Oamenii vor fi egali înaintea Împăratului Ceresc

Răpuşi de focul şi pucioasa ce se vor nărui din cer. 

*

Chiar dacă ar fi o contrafacere din secolul III după Hristos şi nu o profeţie de prin anii 1150 înainte de Hristos, cum ne asigură “primul om modern al omenirii”, Sfântul Augustin, acrostihul acesta (măcar aproape bimilenar), pe care l-am adus în limba română de astăzi, după cum şi cât m-am priceput, merită atenţia tuturora.

Astăzi s-a deschis Poarta Zeilor!

Poarta Zeilor – Garcia, Cesar Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha

*

În tradiţia poporană românească, sărbătoarea creştină de astăzi, Sfântul Dumitru, se mai numeşte şi “Lanţurile Sfântului Dumitru”, diametral pe axa echinocţială situându-se “Lanţurile Sfântului Gheorghe” (Gheorghe înseamnă Ţăran), ambele sărbători fiind reminiscenţe ale serbărilor dacice “Intrarea Şarpelui în Pământ” şi, respectiv, “Ieşirea Şarpelui din Pământ”, şarpele fiind Constelaţia Dragonului, care arată nordul şi simbolizează îngheţul (arată ca steagul dacic, pe care îl purtau, desigur, şi celţii, adică făurarii).

*

Triunghiurile solstiţiale – Jones, Kevin, Celtic’ Wheel Symbolism

*

Cele două triunghiuri solstiţiale, care marchează cele două porţi solstiţiale, Poarta Zeilor (Deva-yana) şi Poarta Părinţilor (Pytr-yana), elemente principale ale Oului Cosmic (oul încondeiat), când se repetă, marchează simbolic Hora Cosmică (şi pe zeul egiptean Horus), prin care vieţaşii şi străbunii încearcă, prin intermediul sfinţeniei, să biruie Timpul:

*

Hora Cosmică a destinului echinocţial al Vieţii

*

Peste câteva zile, de Sfântul Andrei, Crăiasa Zăpezii, Eftepir (Lucia – în latină, Alba – în celtă, Isis – în egipteană, Ishtar – în sumeriană, Maya sau Malanka – în slavă), adică Luna, va coborî la cele trei ceruri de dedesubt, pe care le domină, „Suprafaţa Pământului”, „Lumea Apelor Subterane” şi „Lumea Adâncă a Morţii”, de unde va fi eliberată, prin Poarta Părinţilor, peste 9 decade, de fratele ei, Soarele “cel beat de dragoste” – adică Dragobete, iar după ce Luna, transformată de zâne într-un mesteacăn, va urca în Palatul de Cleştar de Deasupra Norilor – cum ziceau dacii, va ieşi Şarpele din pământ. Şi-atunci, oamenii vor putea vedea cum / „A codrilor crăiasă / Şi a zmeilor mireasă / Iese, seara, într-amurg, / Paşte cerbii sus, pe runc, / Ciutele şi caprele / Şi le mulge laptele / Şi-l încheagă în fântână / Să nu iasă altă zână, / Şi îl face mândru caş, / Bolovan de bicaş, / Şi îl pune în părău / Să-l spele apa mereu, / Să-i treacă dorul de zmeu”.

*

Simplu, nu?

O fecioară din Zarand a prezis naşterea lui Iisus Christos

Augustin, incunabul “De civitate dei”

*

Ştiam câte ceva, din scrisul mitropolitului Dosoftei, despre prezicătoarea din Zarand, care a trăit în vremea războiului troian şi care, tot atunci, a prezis, printr-o interesantă formulă de acrostih, naşterea lui “Iisus Christos, Fiul Mântuitor al lui Dumnezeu”. Din întâmplare, însă, căutând un citat de-al lui T. Robeanu, am dat, astăzi, peste profeţia Sibyllei Erythreea (sibyllam Erytraeam), în latină şi în franceză (Saint Augustin, Cité de Dieu, Tom III, Paris, 1854), aşa că mă grăbesc să vă spun ce am aflat, precizând că “sibyllam”, chiar dacă ştiţi mai multă latină decât mine, se traduce drept “fecioara înţeleaptă”, care, conform tuturor cărţilor sfinte ale omenirii, anterioare “Bibliei”, a descifrat “Legile”, lângă “Arborele Vieţii”.

*

„Această Sibylla Erythreea se referă, în mod deschis, la Christos” (Augustin citise traducerea în latină a fostului proconsul Flaccianus), printr-o prorocire în greacă, dar care avea primele litere ale fiecărui vers (acrostih) grupate în fraza: „Jésus Christus Dei Filius Salvator” (p. 110). În treacăt fie spus, proconsulul Flaccianus, care era creştin, ar putea fi acel legendar Flacus, din care susţineau valahii că se trag. Dar asta nu-i treaba mea, ci a istoricilor.

*

În greacă: Iisus Christos, Fiul Mântuitor al lui Dumnezeu

*

Cum Augustin, “primul om modern al omenirii”, cum îl numea Tolstoi, nu a lăsat şi o variantă în limba greacă a profeţiei, ci doar cea latină şi încă parţială, cu primele litere ale versurilor dublate de litere greceşti, haideţi să vă arăt textul, înainte de a încerca o traducere, tot în acrostih, gen de traducere în care ideile contează, în răsădire nouă, într-o altă limbă:

*

Jésus Christus Dei Filius Salvator

*

În traducere, deci pe limba urmaşilor urmaşilor-hăt şi hăt-hăt ai Sibyllei Erythreea (sibyllam Erytraeam), prorocirea, de la p. 113, ar suna cam aşa:

*

Ivită e prorocirea hotărâtă în umedul pământ.

El, Regele Cerurilor, va veni în veacurile următoare:

Se va încarna în trup ca să judece lumea.

Umanitatea va crede în El, crezând în Dumnezeu

Cu sfinţii se va înălţa lumea, căci deja s-a sfârşit.

Se vor înfăţişa judecăţii lui drepte şi sufletul, şi carnea:

*

Ca tufişurile de pe ogorul necultivat arată leagănul lumii.

Renunţa-vor oamenii la idoli şi vor primi comoara Lui:

El va fi focul care arde pământul, marea şi cerul

Iar gloatele îl vor căuta, înspăimântate de porţile iadului.

Sfânta iluminare va elibera carnea de frică,

Toţi cei vinovaţi vor arde în focul veşnic.

Ocultele fapte le va dezvălui, fiecare va şti

Secretele timpului şi lumina lui Dumnezeu va pătrunde în inimi”.

*

V-am mai rămas dator doar cu o fotografie a Sfântului Augustin (în grad mic, pentru că a ironizat tendinţa Bisericii de a se substitui statelor, aşa că v-o ofer pe cea din incunabil, prin care “primul om modern al omenirii” închină cartea sa… viitorimii.

*

Augustin, închinându-şi cartea… viitorimii

O relicvă câmpulungeană a cărţii sfinte primordiale

Dumnezeu-Soarele – Garcia, Cesar, Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha

*

O relicvă a cărţii sfinte primordiale, descoperită de istoricul novator George Popovici (T. Robeanu), pe la anul 1900, în patrimoniul de spiritualitate al muntenilor din Câmpulunul Moldovenesc şi valorificată în studiul „Runc. Glosă la o colecţiune inedită de documente moldo-câmpulungene”[1], probează că Rene Guenon avea dreptate atunci când afirma că „tratăm cu dispreţ drept „superstiţii” tot ceea ce nu înţelegem”[2], noi, românii, trecând nepăsători peste „felul specific de a exista în orizontul misterului şi pentru relevare” [3]. Reproduc textul acela sacru ancestral şi, după ce îl veţi citi, să nu vă grăbiţi să credeţi că am luat-o razna, pe urmele lui Densuşianu sau Lovinescu:

*

„A codrilor crăiasă

Şi a zmeilor mireasă

Iese, seara, într-amurg,

Paşte cerbii sus, pe runc,

Ciutele şi caprele

Şi le mulge laptele

Şi-l încheagă în fântână

Să nu iasă altă zână,

Şi îl face mândru caş,

Bolovan de bicaş,

Şi îl pune în părău

Să-l spele apa mereu,

Să-i treacă dorul de zmeu”[4].

*

George Popovici (T. Robeanu), deşi descifrase textul, nu a riscat explicaţii publice, preferând să ne lase moştenire o „cheie”: „Celebrul episcop din Hippo Augustin (m. 430), în epocalul „De civitate dei, libri XXII”, prima formulare sistematică şi admirabil de energic concepută a principiului despre supremaţia puterii clericale asupra statelor, istoriseşte, în un capitol plin de sarcasm, că desburuienirea arăturilor era pusă sub patronajul unei speciale divinităţi subalterne, numită Dea Runcina[5]”.

*

Coperta de gardă a cărţii care se va lansa în 12 noiembrie 2015

* 

Textul câmpulungean reprezintă o relicvă carpatică a timpului lunar („crăiasa… paşte cerbii”, deci timpul, tutelat de Capricorn), „zmeul”, de care ar urma „să-i treacă dorul” fiind Soarele.

*

Mitologiile lumii stabilesc în simbolul „a codrilor crăiasă” din textul „poporan” câmpulungean identitatea „Dea Runcina”, numită, în vremurile noastre vechi, Eftepir (Isis – în egipteană, Ishtar – în sumeriană, Lucia – în latină, Alba – în celtă, Maia – în slavă), Luna fiind primul „iniţiator” în peşteră, rolul ei mistic fiind preluat, ulterior, de imitatorii Rhadamanthys, Minos şi, în final, de Zalmoxis[6].

*

Printr-o degenerescenţă post-totemică a miturilor primordiale, Ishtar, numită uneori şi Inanna, zeiţa fertilităţii şi a dragostei, nu ar trebui identificată cu Luna, ci cu Venus, iar semnul ei runic ar fi steaua în opt colţuri (cea care, în realitate, desemnează pe Dumnezeu-Cerul, „Soarele-Dumnezeu, ca o stea în opt colţuri, în centrul unui disc”[7] – Dumnezeu „în soare şi-a pus locaşul său”[8]), semnul acesta apărând pe unele dintre reprezentările ei post-totemice drept „dorul” de Soarele protector şi frate, fiind greşit identificat drept „Floral Stag with Triple Goddess Moon”. Mircea Eliade, de pildă, accepta că octograma, în cazul zeiţei Ishtar, vizează statutul de „regină a Cerului şi a pământului. La fel, în cazul Soarelui”[9], împreună cu care a determinat mitul imposibilei „logodne cosmice”. Acel „Triple Goddess Moon”, pe care îl accepta şi Eliade, se referă, de fapt, la cele trei ceruri de dedesubt, pe care le domină, „Suprafaţa Pământului”, „Lumea Apelor Subterane” şi „Lumea Adâncă a Morţii”[10], Soarelui stăpânind cele trei niveluri ale universului, „Cerul Superior – al lui Anu, Cerul Mijlociu – al lui Igigi şi Cerul Apropiat (de jos) – al stelelor, al constelaţiilor”[11]. Altfel spus, Soarelui îi aparţine „ordinea celestă, căruia îi aparţine drumul soarelui”, iar Lunii i-a fost hărăzită „ordinea terestră, căreia îi aparţine, dimpotrivă, succesiunea anotimpurilor”[12].

*

Ishtar – Floral Stag with Triple Goddess Moon

*

Conform mitologiei carpatice străvechi, Crăiasa Zăpezii (şi a Florilor, Stăpâna Lupilor etc.) Eftepir, adică Luminoasa sau Alba, ar fi fost transformată, iniţial, în mesteacăn de către zânele geloase şi, apoi, transformată de Soare în Crăiasa Zăpezii, cu palat celest deasupra nourilor. În mitologia slavă, Pământul avea o fiică, primăvara, care se numea Maia (luna mai), fata fiind îngropată într-o peşteră, din pricina dragostei cosmice imposibile, şi eliberată, apoi, de către Soare şi urcată sus, pe Cer, drept zeiţă.

*

Ishtar si simbolul solar

*

La fel se întâmplă şi cu „Zeiţa Ishtar, marea zeiţă-mamă, zeiţa vegetaţiei şi a fertilităţii printre oameni şi animale. Se spune că ea petrece jumătate de an pe pământ, când natura este în floare şi animalele nasc puii, în timp ce în jumătatea de an rămasă, când natura pare moartă, ea este închisă în lumea inferioară, cunoscută sub numele de Aralu. Mitul coborârii ei în Aralu simbolizează trecerea de la vară la iarnă, în timp ce eliberarea ei sugerează trecerea de la iarnă la vară. Povestea pare să aibă ca sugestie principală posibilitatea reînvierii morţilor; se poate să fi fost compus în legătură cu un ritual în cinstea zeului sumerian vechi Tammuz sau Dumu-Zi-Apsu, „copilul spiritului (sau viaţa) din Deep”, „zeul-soare al primăverii, a cărui plecare a fost jelită şi a cărui întoarcere a fost salutată cu ceremonii adecvate. În alte povestiri, Tammuz este prezentat ca iubit al zeiţei Ishtar, ucis de zeiţă, din cauza respingerii lui de dragostea ei”[13].

*

În străvechiul text sacru, păstrat prin munţii câmpulungeni cale de milenii, se vorbeşte, deci, despre Lună, stăpâna Timpului calendaristic (timpul care aparent moare şi reînvie în Capricorn) şi despre „caşul”, pe cate „îl încheagă în fântână”, adică Pământul, cu cele trei „ceruri” ale sale.

*

Ishtar – The Rites of Ishtar

*

Dacă şi în culegerea de lirică poporană, George Popovici punea atâta preţ pe simbolistica „limbajului ritmicităţii” sau al iluminării „luga suryanyya”[14], în propria lui creaţie oare nu vine cu o simbolistică proprie? Categoric, da, dar, din păcate, încă nu mă simt suficient de pregătit ca să încerc şi descifrarea ei.

*

Universul Biblic – Godawa, Brian, Mesopotamian Cosmic Georgraphy in the Bible

*