Muzeul Toader Ignătescu din Poiana Dacilor

*

Cel mai hâtru cetăţean şi artist al Bucovinei, dumnealui Toader Ignătescu, susţine, de ani buni, o tabără de creaţie a meşterilor populari şi una de artă plastică, ambele la Păltinoasa, într-o poiană minunată, pe care Toader a numit-o Poiana Dacilor, şi unde, împreună cu meşteri populari, mai ales din Basarabia, a înălţat o reşedinţă a artelor plastice, pe care, pe drept cuvânt şi cu argumente serioase, o voi numi, întotdeauna, Muzeul “Toader Ignătescu” din Poiana Dacilor, de pe pârâul Bucovăţ.

*

În viaţa asta, am mai văzut tabere de creaţie şi, pentru că le-am ştiut bine, am fost, mai întotdeauna, împotriva lor. Dar, trecând puntea de peste Bucovăţ, aveam să văd cu totul şi cu totul altceva. Dincoace de pârâu, lângă o stâncă, trudea un poznaş din Pleşa, pe nume Bolek Maierik (musai să-i văd, cândva, atelierul), la un chip al lui Decebal (pe Burebista, aveam să-l întâlnesc în poiană). Bolek e o minunăţie de om, blond-polonez, dar hâtru precum un Creangă-român. Custode îmi este Tiberiu Cosovan, care îi ştie pe toţi artiştii, inclusiv prin palmares artistic, aşa că eu îl urmez şi, ca să nu-mi încarc memoria (nu aveam notes la mine), reţin că pictorul naiv (dar ce pictor adevărat, fost ucenic al lui Ilie Boca!), este băcăuan, iar patriarhul care îi face portretul şi care seamănă teribil cu Dumitru Rusu, este vasluian. Doamnele de la şevalete sunt din Constanţa şi din Mangalia, iar specialistul în clătite, plăcinte şi grătare este botoşănean.

*

E atâta viaţă vie, în tabăra în care se crează un muzeu (deja bine conturat), încât cred că ar fi mulţi oameni dispuşi să plătească, doar ca să-şi amplaseze cortul în poiană şi să-i poată vedea pe artişti lucrând. Tabăra, în care fiecare om este şi gospodar şi creator, îmi aminteşte de cele citite despre primul secol al comunelor creştine, acele “comunităţi ale lui Dumnezeu” – cum ar trebui tradus titlul “Civitas Dei”, al episcopului Augustinus. Dar haideţi, mai bine, să las imaginile să vorbească şi să argumenteze ceea ce am spus, după o zi lungă, lungă de muncă şi de renaştere:

*

*

Pe urmele artistului care l-a pictat pe Pius X

*

Cum noi, românii, am lăstărit direct şi fiecare în parte din Traian şi Decebal, rezonând sentimental, cu mici şi bere, doar cu Ştefan cel Mare şi Mihai Eminescu, nu mai avem “depozite de memorie” nici măcar în cimitire. Pământul cu oseminte a devenit, peste tot, cea mai rentabilă afacere imobiliară şi, având ştiinţă despre toate acestea, nu mi-am făcut mari speranţe că voi găsi, la Ilişeşti, mormântul pictorului şi sculptorului bucovinean Archip Roşca, elev al altui mare sculptor de-al locului, Ion Pâşlea (bănăţean de origine), Archip Roşca bucurându-se de o reputaţie europeană, în 1906, când a izbutit cel mai interesant portret al Papei Pius al X-lea, care a vrut să-l reţină la Roma, dar bietul Archip şi-a închipuit că mica lui ţărişoară şi neamul lui ar avea nevoie de el. Şi cumplit s-a mai înşelat.

*

Archip Roşca a murit la Cernăuţi, în decembrie 1927 (nu se ştie ziua), dar este de presupus că fratele său, Anton Roşca, i-a adus osemintele la Ilişeşti, lângă cele ale străbunilor lor răzeşi din Braşca (un cătun, la vreo 2 km de Ilişeşti, pe drumul spre Bălăceana). Presupunerea am făcut-o bazându-mă pe o admonestare, pe care o făcea Mircea Streinul, prin 1940, la adresa lui Anton Roşca, care moştenise operele şi caietele ilustrului, dar îmbrâncitului în uitare clasică bucovineană, frate. E posibil, totuşi, ca Archip Roşca să fi fost înmormântat la Cernăuţi, şi-atunci nimeni nu va mai izbuti să-i afle vreodată mormântul. Pentru o lumânare, pentru că asta a însemnat primul pictor şi sculptor modern al Bucovinei, după cum scria acelaşi Mircea Streinul.

*

Trebuia să încerc, totuşi, şi varianta Ilişeşti, aşa că, astăzi, împreună cu colegul meu de birou (vedeţi cum m-am ajuns: mă ţin ăştia captiv într-un birou!) Tiberiu Cosovan, am mers la Ilişeşti, unde am întâlnit cruci vechi, dar cu plăcile deja smulse, alte cruci fiind duse numai Dumnezeu ştie unde, pentru a face lor prosperei afaceri imobiliare cu locuinţe de veci. Chestia aia, cu “să trăiţi şi să-i pomeniţi” e o abureală. Au rămas în picioare doar nişte monumente funerare ale familiei Kipper, ale unui neamţ Alois şi nu se mai vede cum, ale unei colege de şcoală a lui Archip Roşca, născută tot în 1877, Maria Avram, ale familiei Ghiuţă, ale familiei Bucevschi, dar nu şi al lui Archip sau măcar al lui Anton Roşca. Ce-i drept, la intrare, pe stânga, există un mormânt al familiei Roşca (penultimul din setul de fotografii care urmează), dar pe care e încrustat doar numele lui Toader Roşca şi ale urmaşilor lui, un Toader care poate fi sau nu frate cu Archip (pe Anton îl ştia Mircea Streinul, dar nu înseamnă că era singurul frate – până voi ajunge la conscripţii şi la celelalte registre parohiale, de la Arhivele Statului, mă abţin de la afirmaţii categorice).

*

E păcat, totuşi, că şi la Ilişeşti, ca în mai toate cimitirele din România, când un descendent ocupă un mormânt al neamului său, urmaşii acestuia ignoră numele şi mai vechi, care dispar definitiv din memorie, odată cu acea nouă înmormântare.

*

*

Fără Corlata, nu există Naţiunea Poeţilor!

*

Ansamblul artistic “Cerbul”, din Corlata, va pleca, sâmbătă, 13 august 2016, la un festival folcloric din Polonia, singura ţară europeană care mai are datina aparentei morţi şi învieri a Timpului. Pleacă, împreună cu “Cerbul”, şi splendidele generaţii de dansatori din Corlata şi, ca să nu le venim povară, am fost decis ca, în anul acesta, să nu mergem cu Festivalul “Naţiunea Poeţilor” la Corlata, ca să nu-i împovărăm pe corlăţeni. Am sunat pe primarul comunei, Doamna pururi Doamnă Violeta Ţăran, ca să-i spun ce am de gând să fac, iar după o lungă tăcere, Violeta mi-a răspuns, cu glas înlăcrimat, să nu-i fac o astfel de nedreptate: “Oamenii aceştia vă aşteaptă cu atâta drag; “Naţiunea Poeţilor” este sărbătoarea satului lor; cum să le spun eu, acum, că nu mai veniţi?”. Şi avea dreptate.

*

*

În urmă cu vreun deceniu, poeţi din Olanda, Germania, Israel, Belgia, Estonia, Brazilia, Franţa, Anglia, Italia şi din România, impresionaţi de frăţietatea corlăţenilor, au proclmamat Corlata capitală a poeziei europene. Şi, de atunci, deşi am restrâns festivalul într-o funcţionalitate de avarie, datorită încrâncenatelor tăieri de buget, corlăţenii ne aşteaptă şi ne întâmpină cum nu-i este dat poeziei să fie întâmpinată în alt loc. De anul trecut, am dus la Corlata şi artă plastică, şi balade rock, iar aglomeraţia în sală, în ciuda concurenţei celor trei nunţi din acea zi, a fost copleşitoare. Şi-atunci, cum am putea ignora îmbrăţişarea caldă a sufletului corlăţean, în acest an?

*

*

Are dreptate Doamna Doamnă Violeta Ţăran şi le cer iertare corlăţenilor pentru vremelnica blasfemie a gândului meu păcătos: vom veni la Corlata şi vom începe parcursul Festivalului “Naţiunea Poeţilor” 2016 de la Corlata, capitala poeziei europene şi a sufletelor noastre de veşnici închinători omenescului. În fond, fără Corlata, nu există “Naţiunea Poeţilor”, în toate componentele ei de alean şi de credinţă.

*

Primirea Naţiunii Poeţilor cu pâine şi cu sare, de către primarul Violeta Ţăran

Intoleranţa pătimaşă, un specific bucovinean

*

O splendidă fotografie, realizată de domnul Sorin Onişor, pe care o puteţi admira şi în preluarea pe care am făcut-o, a avut parte de comentarii entuziaste şi ca artă fotografică, dar şi ca metaforă pentru Bucovina. Mulţi dintre cei care au avut ceva de spus şi care trăiesc Bucovina cu toţi porii nu au aflat cele mai inspirate cuvinte în a-şi exprima dragostea faţă de această provincie românească, în care frumuseţea diversităţii şi armoniei geografice întrece cu mult frumuseţea celebrelor mănăstiri (multe dintre ele nu ale ctitorilor de odinioară, ci ale arhitectului vienez Romstorfer, care a construit pe ruine, după ce a defrişat arinişurile din interioare, inclusiv la Putna), o frumuseţe geografică uimitoare şi faţă de care noi nu avem nici un merit, dar care l-a obligat pe un poet chinez să exclame, în 1990: „Bucovina este puţin mai frumoasă decât raiul pe care şi-l imaginează chinezii!”.

*

O poetesă germană, Swantje Lichtenstein, profesor universitar la Duseldorf, îmi spunea, în urmă cu vreo câţiva ani, că Bucovina este mai frumoasă decât Elveţia, pentru că munţii Elveţiei au răceala şi înstrăinarea solemnă a construcţiilor catolice, pe când munţii Bucovinei au intimitatea lină a construcţiilor ortodoxe.

*

De regulă, chiar şi atunci când folosesc metafore, poeţii argumentează. Trăitorii de frumos nu caută argumente, ci doar exclamă cu sinceritate. Iar sinceritatea trăitorilor de Bucovina, care au descifrat în fotografia domnului Sorin Onişor (cred că şi a Alinei Onişor – fetiţă, soţie, surioară?) o extraordinară metaforă a Bucovinei a enervat pe unii, care au ripostat intolerant cu barbarii lexicale de genul „Sunteţi tâmpiţi? Cum să fie Bucovina mănăstirilor o Elveţie în miniatură?”. De regulă, intoleranţa ascunde o crasă lipsă de informaţie banală, nu doar de cultură. Iar chestia asta am priceput-o, citind şi copiind, pentru plănuita carte cu mărturii despre Bucovina din vechea presă românească, despre alegerile din 1870 din Suceava, primele în care, ca şi acum, se înfruntau două partide: „Besediştii” (să ne trăiţi, pesediştilor!) şi „progresiştii”, românii, în orgoliul intoleranţei lor naţionale simţindu-se reprezentaţi de un armean, ministru imperial, cealaltă candidatură fiind a casierului prefecturii, care purta un nume românesc, Stare, dar care, pentru că a avut câştig de cauză în faţa alegătorilor, a avut parte de taman aceeaşi intoleranţă a barbariilor lexicale ca şi Bucovina din sufletul onora dintre noi, pe care numai prostia nu o poate accepta. Ştiu, Bucovina este doar ceea ce este, dar de ce nu am avea dreptul să o transformăm în propria noastră utopie, în speranţă şi mângâiere?

*

Iată materialul „Suceava, în 24 iulie 1870 – Alegerea de ablegat pentru dieta din Bocovina”, în care puteţi identifica şi partizanatul-entuziasmul excesiv, dar şi diametralul demolator:

 *

Conform legii electorale, trimite fiecare oraş un ablegat Ia dieta bucovineană; pentru Suceava fu determinată ziua de 15 iulie ca ziua de alegere. De obicei, se întâmplau astfel de alegeri fără zgomot, fără de partide, cu unu cuvânt, în unanimitate. De astă dată, Suceava deveni focarul agitaţiilor celor mai vii. „Besediştii”, cu programele şi candidaţii lor, pe de o parte, şi aşa-numiţii progresişti, cu steagul lor de a ferici popoarele, pe de altă parte, inundaseră paşnica Suceava; străzile, mahalalele, birturile, chiar şi bordeiele furnicau de oameni; în tot locul predica fiecare „evanghelia” sa. Şi care fu rezultatul?

*

Co-înţelegerea ce domnea, mai înainte, între alegători s-a conturbat, amiciţia între alegătorii de diferite naţionalităţi a dispărut, cauza s-a încurcat, iar partidele luptau unul contra celuilalt, cu vehemenţă pătimaşă. În astfel de împrejurări, românii, obişnuiţi a lupta pentru alegerea unui bărbat al lor, îşi înduplecară puterile spre nimicirea răutăcioaselor tendinţe ale celor de alt soi şi, câştigând, de partea lor, pe armenii orientali şi minoritatea nemţilor, votară pentru Alexandru baron Petrino, ministrul împărătesc (Petrino era armean, dar opţiunea noastră este, în mod tradiţional, „naţională” şi „patriotică” – n. n.).

*

Însufleţirea şi interesarea pentru alegerea candidatului naţional a fost nespusă; până şi morboşii cereau a fi purtaţi la locul alegerii, ca să voteze, şi ologii se târâiau, cu cârje, şi toţi votau, cu entuziasm, pentru candidatul naţional.

*

Progresiştii, din a lor parte, încă lucrau, din răsputeri, pentru candidatul lor, ce era, mai întâi Stochera, mai apoi, Stare. Avocatul Cochanovschi îşi are merite mai mari în sprijinirea candidaturii acestora; în zelul lui cel mare, pentru cauza favoriţilor săi, a mers până la a ruga pe români, în numele lui Dumnezeu, ca să nu cerce a vota pentru altul, decât pentru Stochera sau Stare.

*

Aici avem să însemnăm că împiedicarea alegerii candidaţilor naţionali, în toată Bucovina, a fost – din locuri mai înalte, de bună-seamă – încredinţată agenţilor secreţi. În calitatea aceasta funcţiona, în Suceava, Morvitzari, un avocat tânăr, care, cu ocazia unei adunări de alegatori, arătă următoarea deviză a programului progresiştilor: „Nici Alexandru Petrino, nici oricare alt român să nu se aleagă de ablegat la dietă!”. Această declaraţie displăcu forte românilor, dar supără, în câtva, şi pe contrarii noştri politici. Deşi, cum arătarăm mai sus, purtarea românilor a corespuns cauzei şi importanţei ei pentru interesele noastre, totuşi, cu părere de rău, trebuie să încunoştinţăm că, în lupta aceasta, uneltirile şi procedeele nedrepte ale contrarilor ne-au făcut să cădem şi să învingă candidatul progresist, Stare.

*

Cauzele mai de căpetenie ale căderii noastre au fost: a). Compunerea listelor de alegători de către un client al candidatului Stare, adică de Loffal, casier orăşenesc, care, spre a asigura progresiştilor majoritatea, incluse ca alegători pe toţi sacagii, ruptoşii şi birtaşii evrei, lăsând neincluşi în listă mai a treia parte de români şi armeni; b) Voturile evreilor, fără excepţie pentru Stare, căci aşa le comanda rabinul din Sadagura, ce este venerat de dânşii ca semizeu; c) Poziţia lui Stare, ca amploiat la căpitanatul Sucevei, ce o exploată în favoarea alegerii sale; d) Coruperea masei alegătorilor cu bani, ce e secret public în Suceava; e) Presiunea ce o făcu Stare asupra simbriaşilor săi numeroşi, chiar şi în faţa comisiunii.

*

Discreţia nu ne permite a înşira şi alte mijloace, prin care-şi asigură alegerea Stare, candidatul progresiştilor. Majoritatea neînsemnată de voturi, stoarsă în modul cel mai neomenos, nu dovedeşte învingere splendidă şi cu plăcere constatăm că naţionaliştii noştri nu-i dăduseră nici unu vot. Stare are se mulţumească numai abuzurilor, intrigilor, corupţiei şi evreilor că a fost ales. Să-i fie de bine! S-a pus pe doaga lui Schönbach.

*

Contra acestei alegeri nedrepte, s-a făcut, deja, protest la dietă şi nu ne îndoim că, cercându-se protocolul alegerii, cererii noastre pentru anularea alegerii i se va da auz / G. O. (Albina, Anul V, nr. 63, duminică 26 iulie / 7 august 1870).

Sfântu’ Ion, lungu mântuitor de arginţi

*

Bravul ales al găluştelor dumneavoastră, cetăţeanul Ion Lungu, s-a pus pe mântuit banii Sucevei, cu deja tradiţionala lui bătaie de joc faţă de locuitorii târgului, pe care, cu dispreţ, de mult prea multă vreme îi tunde şi îi mulge. Că de păstorit nu poate fi vorba. Ultima lui ispravă constă în “asfaltarea” străzilor şi aleilor dintre blocuri, promisă cu arţag de amoc în campania electorală, deşi nu se afla sub presiune, neavând domnia sa ţărănoasă nici un contracandidat. Că doar nu vreţi să spuneţi că Brădăţan, Băişanu şi Andronache, ajuns viceprimar direct de pe lista partidului lui Băsescu, într-o formulă PNL, ar fi fost candidaţi.

*

Entuziasmaţi de campania de asfaltare a Sucevei, unii locuitori şi-au scris mulţumirile direct pe asfaltul proaspăt, ceea ce eu nu am putut face, pentru că păşeam peste rogojina bituminoasă, care juca, făcea gâlme şi scorojeli, de mă speriase gândul că mi-a întins ajunsul din Prelica niscaiva capcane.

*

Pentru această ofensă adusă PNL-ului, Prefecturii şi Consiliului Judeţean Suceava, dar, în primul rând, Direcţiei Naţionale Anticorupţie (sau poate domnii procurori nu locuiesc în acest oraş, fiind teleportaţi, zilnic, direct în sediu?), s-au cheltuit bani-tataie, dar niciodată nu o să ştim câţi şi unde au şi ajuns. Dar şi cheltuiţi fără şpăgi, tot bătaie de joc de impozitele noastre şi de bugetul statului înseamnă, aşa că vă las să admiraţi, la fel de neputincioşi, în faţa găluştelor electorale, peisajul stradal, pe care nişte suceveni au scris: “Ruşine, Primăriei Suceava! Lucrare de mântuială!”. De ce să-i fie ruşine Primăriei? Pentru că lui Ion Lungu nu-i este – dovadă că a înşfăcat încă un mandat, timp berechet să ruineze definitiv bietul nostru târg provincial.

*

*