Jurnalism | Dragusanul.ro - Part 49

Minciunoasa „istorie ştiinţifică” apropiată

Ferdinand I statuie Oradea COSANZEANA 24 dec 1924*

De multe ori, ridicarea unei statui, precum cea a lui „Ferdinand I Întregitorul”, de la Oradea, înseamnă o insolenţă a istoriei mai păguboasă decât dărâmarea altor statui. De multe ori, spălarea de creiere, pe care o produc studiile ştiinţifice din domeniul istoriei seamănă şi cu ridicarea nemeritată a unor monumente, dar şi cu dărâmarea altora. Am înţeles chestia asta abia astăzi, când am vrut să verific cât anume din informaţiile „ştiinţifice”, pe care le-am folosit în redactarea unora dintre cărţile mele, ţine de adevăr şi cât de şmecheia ideologizărilor de doi bani. Am ales două ştiri de verificat, consacrate de specialiştii de tip Buzincu, de către „somităţi universitare ale istoriei Bucovine”, cea a posibilei arestări, în 5 mai 1948, a lui Sextil Puşcariu şi referirile la persecuţiile lui Ion Nistor, în anii 1945-1948.

*

Apelând la paginile „Scânteii”, n-am aflat nimic, pentru că instituţia Academia Română, din care făceau parte Puşcariu şi Nistor, avea un statut special, de care statul încă nu s-a atinns, până ce nu a găsit în C. I. Parhon şi Mihail Sadoveanu doi ucigaşi ideologici lipsiţi de orice scrupule. Dar nici chestia asta nu o ştiam, aşa că, dimineaţă, rătăceam prin paginile ziarului comunist, dezgustat de goana după chiaburi şi alţi „oameni vechi”, dar şi de liniile ca nişte răni de cuţit, stabilite de Silviu Brucan şi de Bodnăraş, în ovaţiile aglomerate ale poporului negânditor, până ce mi-a venit ideea să caut şi prin „Analele Academiei Române.

*

Emil Bodnăraş, vorbind poporului

Emil Bodnăraş, vorbind poporului

Desbaterile”, de unde am aflat că Sextil Puşcariu, blocat la pat, în ultimii cinci ani de viaţă, de o boală nemiloasă, nu a avut parte de legenda poetulului Ion Pillat (în ziua în care se decisese arestarea lui, la miezul nopţii, a murit pe stradă) şi că Ion Nistor nu a fost dat afară de la conducerea Bibliotecii Academiei şi din Academie, pe parcursul anilor 1947 (istoricii au stabilit că Nistor a fost demis de la Bibliotecă, în 28 mai 1947) şi 1948 (oamenii de ştiinţă universitari suceveni au stabilit că a fost dat afară din Academiei în 1848), deşi, în 1948, se crea un precedent de politizare a Academiei, impus de Parhon şi Sadoveanu, la acceptarea demisiei lui Alexandru Lapedatu, „pentru motive care nu se pot exprima, dar care sunt cunoscute de toţi“, cum zicea Sadoveanu, şi pentru că „domnia sa nu mai era însă omul timpurilor actuale în această Academie“, în care este imperios nevoie de „un om al vremurilor prezente“, care „să fie omul de încredere al actualului regim politic“, cum preciza, cu acelaşi cinism, şi C. I. Parhon.

*

Două la număr sunt elogiile aduse lui Sextil Puşcariu (adevăratul sforar al unirii Bucovinei cu România, atunci când Bucovina trebuia să aleagă răul cel mai mic) de către Academia Română şi e greu de crezut că securitatea ideologică PCR, care era informată de îndelungata boală a lingvistului român cu uriaşă faimă internaţională, ar fi intenţionat să-l aresteze în noaptea zilei în care s-a stins, mai ales că Ştefan Voitec, liderul comunist, dar şi Emil Bodnăraş, se manifestau ca protectori ai oamenilor de valoare ai acestui neam. Numai că “ştiinţificii buzincurismului democrat” inventează legende, iar eu, care hotărâsem, cu vreo două decenii în urmă, că e de preferat să mă înşel singur, decât să mă mai las manipulat de “ăştia”, am mai căzut, uneori, în plasă, pentru că nu am găsit vreme şi pentru istoria noastră apropiată, pe care nu o prea ştiu, chiar dacă, într-o bună perioadă, am rătăcit prin ea, fără nici o ţintă.

*

 

Sextil Puşcariu

Sextil Puşcariu

*

42. ȘEDINTA DE LA 14 MAI 1948

 

Președinția dlu ANDREI RĂDULESCU.

 

Dl Președinte ANDREI RĂDULESCU zice:

*

În ziua de 5 mai a. c., Academia Română a primit vestea tristă despre încetarea din viață a colegului Sextil Pușcariu. Prin moartea lui am pierdut pe unul dintre cei mai distinși colaboratori.

Crescut, ani de-a rândul, la universitățile din Apus, el a fost apreciat de timpuriu de profesorii săi de specialitate. La vârsta de 28 de ani, a ținut cursuri la Universitatea din Viena, în calitate de docent pentru limbile romanice și a înființat acolo primul seminar pentru studiul științific al limbii române. Încă de atunci a pregătit materialul pentru publicarea primului dicționar român, care a apărut în 1905 și a rămas, până astăzi, după părerea specialiștilor, instrumentul cel mai sigur complet pentru cercetările în domeniul lexicologiei românești. După apariția acestei lucrări, Academia Romană l-a ales membru corespondent.

*

În 1906, a fost numit profesor de limba și literatura română la Universitatea din Cernăuți, unde a desfășurat o intensă activitate științifică culturală. În afară de cursurile sale, deosebit de apreciate, și-a pregătit publicarea Istoriei literaturii române, epoca veche, apărută mai târziu la Sibiu, și care este considerată o lucrare de mare valoare. Dar opera la care Pușcariu a muncit cu multă râvnă a fost Dicționarul limbii române, pe care Academia Română i l-a încredințat, din primul său an de profesorat, în 1906. După calculele lui, lucrarea era concepută în trei volume mari; în urmă, din cauza bogăției materialului lexical, trebuia să se adauge încă 3-4 volume.

*

Cu toate greutățile, el socotea că, în 1940, lucrarea va fi terminată. Împrejurăile, după cum știți, au adus întârzieri tot mai mari, că el n-a putut avea bucuria să-și vadă terminată opera la care a muncit decenii. Totusi, numele lui Sextil Pușcariu va rămâne, pentru totdeauna, legat de această însemnată operă a culturii românești.

În 1918, el a fost chemat să organizeze Universitatea din Cluj. Aci a desfășurat o activitate foarte bogată și variată, muncind fără preget pentru a asigura prestigiul acestei universități și pentru a afirma valoarea culturii noastre. La Cluj, a întemeiat și organizat Muzeul limbii române, socotitd ca una din creațiile lui cele mai originale pentru studiul limbii materne. De aci au ieșit studiile apărute în Dacoromania, în biblioteca anexată acestei publicații sau cuprinse în publicațiile Academiei. Tot acolo s-a întocmit marele Atlas lingvistic al României, conceput, organizat și condus de Pușcariu, cu colaboratorii lui, lucrare apreciată de specialiști ca fiind, după Dicționar, „cea mai măreață operă, închinată graiului nostru”.

*

Lucrările lui Pușcariu au fost foarte apreciate și în străinătate, unde a publicat articole și studii în marile reviste, folosind astfel la cunoașterea noastră de către învățații străini. Contribuția colegului nostru pentru lucrările publicației noastre și pentru propășirea științei și culturii românești a fost deosebit de valoroasă și opera lui va face să nu fie uitat. Exprimăm familiei sale sincere condoleanțe și, regretându-i adanc pierderea, să-i consacrăm câteva momente de pioasă reculegere” (Analele Academiei Române. Desbaterile. Tomul 67: 1947-1048,  pp. 222, 223).

*

1. ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 15 MAI 1948

 

Președinția dlui Andrei Rădulescu.

 

Dl Președinte ANDREI RĂDULESCU deschide sesiunea generală. Dl Secretar General ALEX. LAPEDATU citește urrnătorul Raport despre activitatea Academiei Române, în anul academic 1947-1948:

*

Domnilor colegi,

Datoria de pietate față de colegii care ne părăsesc pentru eternitate ne impune a da întâietate, în paginile acestei dări de seamă, despre lucrările Academiei Române în anul academic expirat, amintirii celor dintre noi dispăruți în cursul acestui an.

*

Din rândurile membrilor activi ne-au părăsit profesorii. A. C. Cuza, decedat în vârstă de 90 de ani, la 4 noiembrie 1947, în Sibiu, doctorul Emil Racoviță, trecut în eternitate în ziua de 19 noiembrie, după o mai îndelungată suferință, care, în ultima vreme, îi împuținase mult puterile fizice, și Sextil Pușcariu, stins din viață, acum câteva zile, la 5 mai, în urma unei boli necruțătoare, ce-l țintuise pe patul de suferință, în ultimii săi ani.

Opera științifică de reputație mondială a lui Emil Racoviță, personalitatea de cercetător, energia sa de explorator al suprafeței pământului și al domeniului subpământean, omul de gandire și de creație a noii științe, biospeologia, au fost expuse și elogiate în Academia noastră, în ecouri de adânci regrete și de mare admirație pentru marele dispărut, de Președintele nostru, în Ședința de la 21 noiembrie 1947, apoi în discursul rostit, în numele Academiei Române, de colegul Silviu Dragomir, în fața mormântului deschis al mult regretatului dispărut, de colegul corespondent Const. Motaș, în comunicarea comemorativă, ținută în această incintă, la 13 februarie, precum și în bogata și cuprinzătoarea analiză a operei de creație științifică, pe care colegul nostru Dim. Gusti a închinat-o memoriei lui Em. Racoviță, în paginile de deschidere a primului număr al Buletinului informativ științific și administrativ al Consiliului Național de Cercetări Științifice. Nobila figură a acestei ilustrații a științei românești, care a fost profesorul Emil Racoviță, se desprinde întreagă, eternă, din multiplele înfățișări ale acestor eminenți colegi, pentru ca să fie trebuință a mai stărui asupră-i în acest raport.

*

Doliul pe care Academia Română îl încearcă prin pierderea lui Sextil Pușcariu este, fără îndoială, unul din cele mai grele din ultimele patru decenii ale instituției noastre. Pentru că dacă Sextil Pușcariu reprezintă, prin opera sa filologică, tot ceea ce știința românească de specialitate a produs mai de valoare pentru înțelegerea problemelor legate de limba și istoria neamului, pentru instituțiunea noastră regretatul coleg va fi, de-a pururi, socotit ca bărbatul predestinat a realiza cea mai de seamă însărcinare pentru care Academia Română a fost creată, aceea a studierii și cultivării limbii românești și a alcătuirii, prin consecință, a dicționarului și a gramaticii ei. Istoria a dovedit că, în decursul celor 80 de ani, de când Academia Română și-a hotărât misiunea de a întocmi Dicționarul limbii române, cel mai bine pregătit și cel mai bine înzestrat pentru această unică chemare a fost, dintre toți filologii, Sextil Pușcariu. Pregătirea și-o căpătase în universitățile germane și franceze, de la Gustav Weigand, Wilhelm Meyer-Lübke, Gaston Paris și altii, iar activitatea sa științifică a fost prețuită de la întâiele sale contribuții, unele apărute încă înaintea doctoratului său, trecut la Universitatea din Lipsca. De la acele prime studii, până la lucrarea monumentală, de dată mai recentă a Atlasului lingvistic al României, preocuparea sa științifică a fost tot timpul îndreptată către latura cea mai însemnată a filologiei românești, către cercetarea originii cuvintelor.

*

Din studiul acesteia și după încercările anterioare ale lui Bogdan Petriceicu Hasdeu și Ovid Densusianu, a rezultat primul dicționar etimologic românesc, alcătuit după cerințele lexicografiei moderne. Această lucrare, apărută, în 1905, la Heidelberg, într-o colecție de lucrări științifice, de sub conducerea lui Meyer-Lübke, a fost hotărâtoare pentru marea operă, care avea să fie Dicționarul Academiei. Căci, în același an, 1905, Sextil Pușcariu a fost chemat la conducerea redactării Dicționarului limbii române, odată cu alegerea sa ca membru corespondent al instituțiunii noastre și cu numirea sa ca profesor la Universitatea din Cernăuți. Timp de peste patru decenii, Sextil Pușcariu a pus în serviciul Dicționarului limbii române toată știința sa filologică și cea mai bună parte a puterilor sale, sprijinit de tineri filologi, pe care i-a pregătit cu grijă, în propria sa școală. Opera atât de vastă, încercată, altădată, pe căi greșite de Laurian si Massimu, reluată, mai târziu, de B. Petriceicu Hasdeu și de Al. Philippide, a luat proporții monumentale sub direcția lui Pușcariu, datorită stăruinței căruia ea este astăzi foarte înaintată, cu toate întreruperile pe care a avut să le sufere de pe urma războaielor din ultimele trei decenii.

*

Admirată și prețuită ca exemplu desăvârșit de construcție științifică, în lumea filologilor de pretutindeni, această măreață operă, închinată graiului românesc, va constitui de-a pururi o mândrie a neamului nostru și a Academiei Române” (Analele Academiei Române. Desbaterile. Tomul 67: 1947-1048,  pp. 229, 230).

*

Ion I. Nistor

Ion I. Nistor

În 18 mai 1848, Nistor prezenta Raportul despre activitatea Bibliotecii Academiei Române în anul 1947 (pp. 256-268). Cum în 15 mai Generalul Alexandru Lepadatu citise Raportul despre activitatea Academiei Române în anul academic 1947-1948, nu apăreau semne de îngrijorare, chiar dacă, printre punctele ordinii de zi, citite în 19 mai, figura şi „alegerea Comisiei Bibliotecii”, amânată, iniţial  pentru data de 25 mai. În 24 mai „dl Nistor face comunicarea comemorativă despre Revoluţia de la 1848 în Principatele Române după rapoartele consulilor austriaci din Bucureşti şi Iaşi (p. 294).

*

În 28 mai 1948, a fost şedinţă publică solemnă, în prezenţa „Înaltului Prezidiu al Republicii Populare Române”, condus de Preşedintele C. I. Parhon – academician şi salutat cu entuziasm de preşedintele Andrei Rădulescu. Tocmai fusese ales corespondent istoricul Andrei Oţetea. În 29 mai, se propune formarea unei comisii, care să întocmească un proiect de lege pentru modificarea legii organice a Academiei Română,  sub preşedinţia lui Andrei Rădulescu şi formată din academicienii Iorgu Iordan, Mihail Sadoveanu, Dimitrie Gusti, Ion Nistor, dr. C. I Parhon şi Traian Săvulescu. În şedinţele Academiei, Ion Nistor este, mereu şi mereu, amabil şi atent şi „se asociază din toată inima”, „cu mulţumire şi cu urări” (p. 393) elogiilor şi propunerilor.

În finalul şedinţei solemne din 5 iunie 1948, după elogierile autorilor şi aprobarea premiilor Academiei, se anunţă că Lapedatu şi-a depus demisia, dar se amână lecturarea ei.

*

În şedinţa din 7 iunie 1848, pe neaşteptate, preşedintele Andrei Rădulescu citeşte scrisoarea generalului Alexandru Lapedatu, Secretar General al Academiei Române (funcţia fusese deţinută, anterior, de Ion Bianu, Dimitrie Sturdza, G eorge Ţiţeica şi Vasile Pârvan), cărturar braşovean cu mari merite faţă de cultura română: „Am onoarea a vă remite raportul despre lucrările noastre în timpul actualei sesiuni ordinare, raport care urmează a fi prezentat la încheierea lor. Cu aceasta consider terminată însărcinarea pe care onoraţii mei colegi au binevoit a mi-o conferi, acum doi ani, şi nu-mi rămâne decât să le mulţumesc, cordial şi recunoscător, pentru toată încrederea şi bunăvoinţa ce mi-au acordat-o” (p. 425).

*

Academia Română încă funcţiona de sine stătător, dar sub jurisdicţie statală. Demisia lui Lapedatu a fost luată în discuţie în şedinţa următoare, din 7 iunie 1948, când Constantin Rădulescu-Motru deschide dezbaterile cu „părerea că demisia a fost prezentată fără motivare, iar fără motivare nu poţi demisiona dintr-o funcţie în care ai fost ales spre a depune o muncă care implică o îndatorire socială”. Mihail Sadoveanu, mult mai bine informat, datorită funcţiilor din stat, „îşi explică retragerea dlui Secretar General fie pentru motive de oboseală, fie pentru motive care nu se pot exprima, dar care sunt cunoscute de toţi. Am fi nepoliticoşi să cerem să-şi motiveze, în faţa noastră, această hotărâre, mat ales că cu toţii îl cunoaştem ca un om bine chibzuit în toate actele sale”. Iar C. I. Parhon indică, indirect, directiva PCR, zicând că el „crede că trebuie să vedem în înaintarea demisiei dlui coleg Lapedatu un act de fină psihologie. Domnia sa a muncit foarte mult şi a adus servicii Academiei Române, în calitate de Secretar General. Domnia sa nu mai era însă omul timpurilor actuale în această Academie. Acest lucru l-a înţeles, iar rezultatul a fost înaintarea scrisorii sale. Nu ne rămâne decât să-i mulţumim pentru activitatea depusă, atât de îndelungată vreme, ca Secretar General, şi să acceptăm hotărârea sa. Sarcina de Secretar General al Academiei Române este cea mai importantă din instituţie De aceea se cere ca el să fie un om al vremurilor prezente, mai exact să fie omul de încredere al actualului regim politic. Cel mai potrivit pentru noi, pentru aceasta însărcinare, este colegul Traian Săvulescu. Îl propun pentru ea şi oricât îl ştiu de împovărat şi de alte ocupaţii, îl rog să primească această însărcinare, la care îl reclamă destinele viitoare ale instituţiei”.

*

Astfel a început aservirea politică a Academiei Române, cu masivitatea ideologică a veşnicilor oportunişti C. I. Parhon şi Mihail Sadoveanu.

*

În 8 iunie 1948, s-au făcut alegeri pentru Delegaţiunea Academiei pe anul 1948-1949, Andrei Rădulescu păstrându-şi preşedinţia, iar ca vicepreşedinţi fiind aleşi Iorgu Iordan,  cu 31 de voturi, din 36 exprimate, N. Banescu, 30 de voturi, Em. C. Teodorescu, 26 de voturi”. Ion I. Nistor primea doar un singur vot, probabil ca al său (p. 431), dar este menţinut în comisia pentru redactarea proiectului de lege a Academiei.


Prefăcătoria respectului faţă de istorie

Ion Nistor, Universul 1938

Ion Nistor, Universul 1938

*

În tradiţionala prefăcătorie românească de-a respectul faţă de istorie, Ion Nistor şi Iancu Flondor vor fi proclamaţi cetăţeni de onoare ai judeţului Suceava. Cu alte cuvinte, vor fi transformaţi în borne ale mormântului eroului necunoscut, în care ţărâna amestecă istorie bucovineană veşnic vie, anonimizându-i oficial pe Doxache, Eudoxiu, Alexandru şi George Hurmuzachi, pe Aron Pumnul, Iraclie Porumbescu, Simion Florea Marian, Dimitrie Dan, Constantin Morariu, Silvestru Morariu, Ciprian Porumbescu, Tudor Flondor, Alexandru Voevidca, Em. Grigorovitza,  George Tofan,  Mihail Teliman, T. Robeanu, Vasile Gherasim, Mihai Horodnic, Mircea Streinul, Traian Chelariu, George Voevidca, Teofil Lianu şi aşa mai departe.

*

Sângele vărsat pentru Neam şi Ţară de Ion Grămadă, Dimitrie Marmeliuc, Alexandru Bocăneţu, Zamfir Nicoară, Dumitru Catană, Iustin Breabăn, Ambrozie şi Silvestru Micuţaru, Dumitru Mihalaş, Vasile Popescu, Teodor Turturean şi aşa mai departe nu are preţuire în preţioasa noastră contemporaneitate. Galeria personalităţilor reale se surpă şi este mutată la gunoiul ieologic, printr-o şmecherie clasică la români, prin care se prezintă drept respect ceea ce nu este decât goană electorală după aparenţe de preocupare.

*

Iancu Flondor, Minerva 1904

Iancu Flondor, Minerva 1904

Iancu Flondor, lider al statutului de “noi, românii austrieci”, nu şi-a dorit unirea cu România, pentru că prefera statutul european real, pe care îl avea ţărişoara lui. Abia atunci când, chemat de Sextil Puşcariu şi de Isidor Boda, “înţelepţii ardeleni”, pentru a alege, între două rele, răul cel mai mic, adică unirea cu România, Iancu Flondor a acceptat o reîntoarcere în politică, marcată de multe ezitări (a citit proclamaţia scrisă, la “Pajura Neagră”, de Marmeliuc şi Nistor, abia după ce George Tofan i-a pus pistolul în coaste) şi finalizată cu sinuciderea din 19 octombrie 1924, precedată de zicerea “Mare greşeală am făcut atunci când am acceptat unirea Bucovinei cu România!”. Nu e de acuzat patriotard, pentru că, într-adevăr, făcuse o greşeală, iar dragostea pentru bucovineni şi pentru ţărişoara lor nu i-o poate pune nimeni la îndoială.

*

Ion Nistor, adversar declarat al lui Flondor, care a participat cu satisfacţie la înmormântarea de la Storojineţ, a fost răsfăţatul politicii româneşti interbelice, primind funcţii după funcţii, încât e de mirare că a putut să-şi mai facă timp şi pentru o operă valoroasă şi, deci, durabilă. Destinul lui nefericit începe în 28 mai 1947, când este demis din funcţia de director al Bibliotecii Academiei, pentru că refuzase arderea cărţilor şi revistelor vechi ale neamului, se agravează în 9 iunie 1948, când este înlăturat din Academia Română, pentru că se împotrivise arderii manuscrisului “Doinei” lui Mihai Eminescu, pe care o solicitau ultimativ C. I. Parhon, Avram Bunaciu şi Marin Florea Ionescu, şi devine tragic, în 5 mai 1950, când Ion Nistor a fost arestat, la 74 de ani, şi, înainte de a fi dus la Sighetul Marmaţiei, „a fost adus la Malmaison şi anchetat pentru activitatea sa politică şi publicistică“, susţinută doar „în slujba Bucovinei, în slujba Neamului Românesc“. Vreme de cinci ani a stat tribunul Bucovinei la Sighet,  apoi a mai trăit şi şapte ani de calvar civic, murind în Bucureşti, departe şi îndepărtat de Bucovina, în 11 noiembrie 1962.

*

Nistor Artisti Americani Contemporani

*

Dar nici în perioada aceasta, a vânării şi distrugerii intelectualităţii româneşti, Ion Nistor nu a fost singur, în ciuda faptului că spaima de teroare reprezintă o cumplită însingurare. „Universitatea nu e o „ţară a nimănui”!”, perora prin ziare torţionarul ideologic Nestor Ignat, prietenul lui Silviu Brucan, susţinând că „activitatea lui Gh. Brătianu, Fotino, Strat, Gh. Banu, Gr. T. Popa, Bordeianu, contemporanii şi urmaşii demni ai lui Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Istrate Micescu şi ai celorlalţi otrăvitori ai tineretului universitar” dăunează „politicii intereselor poporului, interese care coincid cu dezvoltarea ştiinţei, cu progresul, cu sporirea valorilor vieţii şi nu cu distrugerea şi cu glorificarea morţii” (Scânteia, Anul 16, nr. 826, 21 mai 1947, p. 3). Cu o zi înainte, avusese loc, „într-o atmosferă caldă şi  tovărăşească, deschiderea cursurilor Universităţii „Ştefan Gheorghiu”. Au luat cuvântul tovarăşii: Vasile Luca, secretar al PCR, I. Chişinevschi, conducătorul Secţiei Centrale de Educaţie Politică PCR, Barbu Lăzăreanu, rectorul Universităţii, şi B. Roman, care au subliniat importanţa teoriei marxist-leniniste”.

*

„Câţi din tinerii care îi urmăreau cu ochii holbaţi pe un Mircea Eliade, dezvoltând, cu gesturi nervoase, tema aprinderii unei bucăţi de hârtie, prin „concentrarea voinţei”, nu se vor vi prăpădit în măcelul pe care conştienţi l-au pregătit toţi misticarzii din tagma lui Nae Ionescu şi Nichifor Crainic!” (Nestor Ignat, „Noi credem în puterile creatoare ale omului, în Scânteia, anul 16, nr. 829, 24 mai 1947, p. 1).

*

În 24 mai, cu reportaj în 28, fusese arestat Nichifor Crainic, care era „ascuns în casa unui preot din judeţul Mureş”. Bravul „plutonier major de jandarmi Ion Rodeanu, şeful postului Ungheni, jud. Mureş, a reuşit să aresteze pe odiosul criminal de război Nichifor Crainic, fost ministru în guvernul trădător antonescian. După 23 August 1944, Nichifor Crainic a fugit cu trupele nemţeşti şi a făcut parte din „guvernul-fantomă” al lui Horia Sima. Tribunalul Poporului, judecându-l în lipsă, l-a condamnat la moarte” (Scânteia, anul 16, nr. 831, 28 mai 1947, p. 1). În pagina 3, sunt atacaţi academicienii care formau „Fundamentul învăţământului”, adică istoricul Gh. Brătianu, „care profesează şi astăzi o istorie cu aluzii antisovietice”, Fotino-Onitof, „falsificator al ştiinţei”, Strat, „care îşi strigă antipatia faţă de ceea ce i se pare – cum spun americanii – „red”, în istoria doctrinelor economice”, Gr. T. Popa, care „crede încă în vremurile magistrului său A. C. Cuza, vremuri în care ultimul huligan putea să răspândească nestingherit cele mai stupide baliverne despre concepţia marxistă”.

*

Între timp, adică în conferinţa din 24-25 mai 1947, „Sindicatele din Capitală cer: Înlăturarea elementelor fasciste din învăţământul universitar”, „elemente fasciste de talia lui Gh. Brătianu, Istrate Micescu, Bordeanu şi alţi duşmani ai regimului democrat” (Scânteia, anul 16, nr. 832, 29 mai 1947, p. 3),

*

Era la fel de urât ca şi astăzi, în anii aceia, ai beznei roşii, în care cultura română era frământată sub bocanci. Doar melodiile diferă. Atunci se cânta “Cazaciocul”. Acum, monstruozităţi şi mai dezgustătoare.


Naţiunea Poeţilor – un film în Israel

NATIUNEA POETILOR UN FILM EVREIESC

*

În Israel, la Ierusalim, a fost postat filmul despre Bucovina şi despre “Naţiunea Poeţilor”, realizat de Wilhelmina, secondată logistic de Menachem M. Falek, poeţi care ne-au fost oaspeţi, în vara acestui an, împreună cu caricaturistul Alexandru Bartfeld. Realizez legătura directă (click pe imagine sau pe fotografia din dreapta, sus), care să vă înlesneacă vizionarea acestui film, care probează că, atunci când e bine slujită, cultura românilor se transformă într-un factor convingător de promovare a Bucovinei şi a României în lume.


Obiceiuri de nuntă, la românii bucovineni

D2

*

A doua „taină” din viaţa omului, nunta, înseamnă o biruinţă deplină asupra Timpului. Viitorul mire, „fiu de împărat”, creştin mărturisit (frazeologismul se referă la „Împăratul Ceresc”, cel căruia, prin rugăciunea încredinţată nouă de Iisus, „Tatăl nostru”, toţi îi suntem fii), biruie Timpul, prin vânătoarea ritualică, prevestitoare de logodnă. Ca şi în colindele solstiţiale, cele care marchează „poarta zeilor” (deva-yana), Timpul, care moare şi învie în Capricorn, rămâne şi obsesia, dar şi biruinţa omului, prin întemeierea familiei. Oraţia de nuntă, rostită în „limbajul ritmicităţii”, în limba iluminării (luga suryanyya), are şi ea caracer şamanic, îmblânzind Timpul şi obligându-l să curgă în folosul omului. În toate textele în care se foloseşte „limbajul ritmicităţii”, frumuseţea discursului (metaforă, imagine sugestivă) nu contează, nu este căutată (căutările sunt târzii şi datorate culegătorilor de folclor, care confundă spiritualitatea ancestrală cu „vana literatură” şi intervin în textele culese), ceea ce contează fiind „simbolul anterior gândirii umane”[1] şi impactul simbolisticii, a înmănuncherii de simboluri în diverse combinaţii, asupra spaţiului şi a timpului. Asta se întâmplă în oraţii (urătură, decântece, vrăji, blesteme, oraţii de nuntă etc.), iniţierea ancestrală rezistă, cu întreg caracterul ei şamanic, dar fără substanţa iniţierii, ci doar cu forma, moştenită după regula lui „aşa am apucat”, fără explicaţii, fără întrebări şi răspunsuri.

*

Nunta, cu toată bogăţia ei de datini neînţelese, dar respectate prin practicare, are acelaşi conţinut ritualic, vreme de veacuri, pierzându-se doar anumite elemente neritualice (întrecerile feciorilor, de pildă, chiar şi prin concursuri de călărie), care ţin de divertismentul unei epoci sau a alteia. Des şi interesant mărturisită, de-a lungul timpului, nunta, şi la români, şi la ucraineni, reprezintă un vestigiu interesant de matrice stilistică europeană, un vestigiu care numai în estul Europei mai poate fi găsit, privit şi, eventual, retrăit ca biruinţă deplină asupra Timpului.

*

În 1633, anul din care datează cea mai veche mărturisire a nunţii, în nordul Moldovei, oamenii „obişnuiesc, de asemenea, la nunţi să întindă mese, timp de trei zile şi trei nopţi în şir, în care timp nu fac altceva decât să bea, să joace, să cânte din instrumente şi din gură; numai mireasa, în prima zi, nu mănâncă, ci doar trebuie să stea la joc, cu faţa acoperită până noaptea, astfel încât nici mirele nu o poate vedea până la miezul nopţii, când pleacă împreună să desăvârşească legătura căsătoriei.

*

Când merg mirii, la biserică, să se căsătorească, mireasa stă îngenuncheată înaintea altarului, cu faţa acoperită, iar bărbatul, în picioare, cu căciula în cap (căciula, funcţie de cum era teşită, marca gradul militar şi tocmai de asta nu era dată jos de pe cap; teşită în faţă, însemna rege, în dreapta: prinţ, în stânga: conducător de oaste, pe spate: călăreţ, ţuguiată: pedestraş, înfundată: necombatant – n.n.).

*

După terminarea ceremoniei, ies din biserică, însoţiţi de rude, care merg pe jos, cântând din diferite instrumente, înaintea trăsurii în care este dusă mireasa, şi aceasta, în fiecare piaţă (toloacă – n.n.), trebuie să coboare şi să joace cu toţi cei care o poftesc. Când mireasa este din alt loc, atunci ceilalţi (celelalte rude) merg călare.

Când ajung la casa miresei, încep din nou jocurile şi bătrânii, ca şi tinerii, joacă cu mireasa. Apoi, fiecare se aşează la masă, unde sunt serviţi de stăpânul casei şi, în ziua dintâi, serveşte şi mirele la masă”[2].

*

În 1672, „când cineva se căsătoreşte, toate rudele sale se adună la el acasă. Se întinde o horă, alcătuită din tinerii cei mai chipeşi, şi se adună fetele cele mai frumoase, care merg jucând şi trec pe sub ferestrele miresei, unde li se dă o gustare. Cei din partea miresei fac la fel şi primesc aceeaşi cinste din partea rudelor mirelui…

Ospeţele de nuntă se fac, totdeauna, la mire… În timpul ospăţului, femeile se scoală, de două sau de trei ori, pentru a juca”[3].

*

În jurul anului 1700, nunta moldovenească beneficiază de două mărturii, cea a lui Dimitrie Cantemir şi cea a lui Weismantel, din 1712, cu care vom şi începe.

„La ţară, când mirele şi mireasa se duc la biserică, îi urmează tot alaiul, cu muzica, alcătuită din unul, doi sau mai mulţi ţigani, după starea lor materială, cu nişte viori făcute dintr-un băţ, cu trei strune şi o scândură proastă, căci altfel de lăutari nu sunt de găsit în toată ţara; aceştia cântă din vioară şi gură, şi joacă, totdeauna, şi ei împreună cu nuntaşii, şi, atunci, nuntaşii joacă în faţa bisericii, tot timpul cât face preotul slujba cununiei.

Înaintea altarului, se află un covor, pe care vin să-şi ia locul mirele şi mireasa, pe lângă încă un bărbat şi o femeie, care trebuie să le fie martori (naşi); mireasa are faţa întreagă acoperită cu nişte pânze subţiri.

*

După aceea, preotul ia un şnur de mătase, îi leagă împreună pe toţi patru şi pune câte o cununie pe capul mirelui şi al miresei, iar la acei care au mai fost căsătoriţi le pune câte o coroană de paie şi, după aceasta, îşi începe ceremoniile de citirea evangheliei, despre nunta de la Canna, în limba rusă (slavonă), îl întreabă pe mire dacă vrea să ia, să păstreze, să cinstească şi să hrănească pe această mireasă, întrebare care se pune şi miresei, în ceea ce priveşte partea dintâi, la care trebuie să răspundă „Da!”…

*

După săvârşirea cununiei religioase şi cât, în biserică, se sărută mirele şi mireasa cu naşii lor, se duc, apoi, la altar şi sărută icoanele, şi, în acelaşi timp, aşa cum s-a arătat, nuntaşii joacă înaintea bisericii, şi, după terminarea slujbei, joacă toţi nuntaşii împreună şi cu mireasa, mergând, de la casa ei, la casa mirelui, şi tot alaiul e rânduit într-un şir: în frunte, un vătaf merge (de cele mai multe ori, un om bătrân, cu un toiag mare, împodobit cu basmale cusute); după el urmează mireasa şi, apoi, toţi ceilalţi nuntaşi, după rang, în general tot tineret, care se ţine de mână, tot câte unul şi câte una, şi, chiar dacă ar umbla un sfert de milă, ei tot joacă, cu toţii, pe un rând, ceea ce nu se obişnuieşte nici în ţara noastră (Germania) şi în nici o altă ţară.

*

Apoi mai au obiceiul, şi după aceea, şi la petreceri, să facă un cerc mare (horă) şi toţi câţi sunt să se ţină de mână; ţiganii stau în mijlocul cercului, cântă din strună şi din glas tot felul de cântece înfocate şi mai joacă şi ei, după cum le este obiceiul, încât pământul se cutremură şi, dacă aş fi silit să joc cu ei şi să rabd mult aşa-ceva, aş vrea mai bine să fac orice altă muncă grea, decât să mai joc înainte cu ei. Dar ei o pot duce ceasuri întregi şi pot răbda chiar o jumătate de zi, fără să simtă oboseala.

În dimineaţa de după nuntă, dacă mirele s-a însurat cu o fată, atunci prietenii şi oaspeţii stau cu ochii în patru, ca să vadă dacă mirele e mulţumit şi-a găsit pe mireasă fecioară neatinsă; şi el trebuie, atunci, să scoată la iveală binişor cămaşa miresei sau să o înfăţişeze, cu cea mai mare bucurie, soacrei şi celor de faţă. Dar acest obicei a mai căzut în părăsire”[4].

*

Cantemir, care participase la astfel de nunţi şi în vremea domniei tatălui său, Constantin Cantemir, dar şi a fratelui său, Antioh, atenţionează şi auspra oraţiei de nuntă, pe care călătorii străini nu o auziseră.

*

„Moldovenii îşi însoară copiii la vârsta la care trebuie să se facă, după legile bisericeşti, cununia. Însă se socoteşte că e ruşine dacă o fecioară cere pe un bărbat; iar obiceiul ţării a statornicit că flăcăii trebuie să-şi aleagă ei înşişi neveste şi nu să-şi aleagă părinţii fetei gi­nerele (cum se întâmpla la ruteni – n.n.). Drept aceea, dacă unui flăcău îi place o fată, atunci el trimite, la părinţii ei, oameni, pe care ei îi numesc, cu o rostire latinească stricată, peţitori, adică petitores. Aceştia iscodesc, mai întâi, pe departe, gândurile bătrânilor, ca să nu păţească ruşinea să nu vrea părinţii fetei. Dacă bagă de seamă, însă, că aceştia vor s-o dea, atunci se duc, cu toate rudeniile mirelui, în casa fetei. Cel mai de frunte dintre peţitori, numit staroste, începe să rostească vorbele pe care vrem să le dăm aici, fiindcă aproape pretutindeni sunt la fel:

*

„Moşii şi strămoşii părinţilor noştri, umblând la vânat prin codri, au dat peste ţara în care locuim noi, acum, şi în ţara asta trăim, ne hrănim şi ne întărim cu laptele şi mierea ei.

Îmboldit de pilda lor, măritul boier cutare, în vreme ce umbla după vânat pe câmpii, prin codri şi prin munţi, a dat de o ciută, care, sfioasă şi cuminte, nu i-a îngăduit să-i vadă faţa, ci a luat-o la fugă şi s-a ascuns. Am pornit pe urmele lăsate de copitele ei, care ne-au adus până în casa aceasta; de aceea, voi trebuie sau să ne daţi sau să ne arătaţi încotro a fugit vânatul pe care l-am gonit, cu osteneală şi sudoare, din pustietăţi”.

*

Acela ce rosteşte vorbele acestea mai adaugă încă vreo câteva alte vorbe cu tâlc şi înflorite, pe care le poate ticlui.

Părinţii răspund, la început, că, în casa lor, n-ar fi venit acest fel de vânat; oaspeţii s-au încurcat în ur­mele pe care au venit, ciuta ar putea fi ascunsă pe la vecini. Iar dacă peţitorii stăruie să li se arate vânatul, atunci se aduce o fată bătrână, urâtă şi îmbrăcată în zdrenţe şi îi întreabă dacă aceasta e ciuta pe care o urmăresc.

*

Peţitorii răspund „Nu!” şi adaugă că vânatul lor are plete bălaie, ochi de şoim, dinţi ca şiragul de mărgele, buze mai roşii decât cireşele, trup ca de leoaică, pieptul ca de gâscă, gât ca de lebădă, degete mai netede decât ceara şi faţa mai strălucitoare decât soarele şi luna.

Dacă părinţii tăgăduiesc, din nou, că un astfel de vânat s-ar fi arătat, vreodată, la ei, peţitorii le dau răspuns că ei au cei mai buni câinii de vânătoare, care nu i-au înşelat niciodată şi care le-au dat semnele cele mai adevărate că ciuta pe care o caută ei se află tăinuită aici.

La urmă, când peţitorii se laudă cu sila şi cu armele, atunci părinţii scot fata la iveală, împodobită după puterile lor.

*

Când o văd, peţitorii spun, îndată, că ea este ciuta căutată. Apoi cheamă un preot sau, dacă acesta este prins cu alte trebi, pe cei mai bătrâni dintre vecini şi, înaintea lor, logodnicii îşi schimbă inelele. Isprăvindu-se aceasta, părinţii ascund, îndată, fata şi se întinde masă, la care, înainte să se scoale, se hotărăşte ziua nunţii.

Când mirii sunt copii de boieri, atunci nu se poate face nici logodna şi nici binecuvântarea preotului, fără încuviinţarea domnului şi mărturia arhiereului. Prin aceasta de la urmă, se caută să nu se facă vreo nuntă neîngăduită de legile creştineşti şi preoţeşti; iar prin cea dintâi, să nu se unească mai de aproape, prin această legătură, mai multe neamuri boiereşti, fără de voia domnului.

*

Când se hotărăşte vremea să se facă nunta, atunci rudeniile se adună, în lunea dinainte, după liturghie, atât în casa mirelui, cât şi în cea a miresei, aduc lăutarii din locul acela, care mai întotdeauna sunt ţigani, şi se ospătează, în casă, în cântările din gură şi din instrumente, ale acestora.

După ce se ridică de la masă, fetele şi alte femei cern făina aleasă pen­tru nuntă, din care pricină, ziua aceasta este numită, îndeobşte, ziua cernutului.

Dacă se află în acelaşi târg sau în acelaşi sat casele celor logodiţi ori nu sunt mai depărate, una, de alta, decât cale de două sau trei zile, atunci ospăţul de nuntă începe de Joi, în amândouă casele, şi ţine până sâmbătă.

*

Duminica se strâng toate rudeniile mirelui, ca să aducă mireasa, şi trimit, înainte, colăcari, ca să vestească sosirea mirelui.

Cei ce sunt adunaţi la casa miresei îi pândesc, în cale, şi caută să-i prindă înainte să ajungă la casa miresei. Ca să se ferească de acest lucru, colăcarii folosesc, de obicei, cai foarte iuţi. Dacă se întâmplă să-i prindă, când este vorba de oameni din norod, îi leagă vârtos şi-i pun de-a-ndărătelea pe cal; la cei de frunte, însă, pe aceş­tia îi împresoară prietenii miresei şi îi duc, îndată, cu chip că i-au robit, până la casa acesteia.

*

Odată ajunşi acolo, îi în­treabă ce caută. Ei dau răspuns că au fost trimişi să vestească război şi că oştenii vor sosi curând, ca să ia cetatea. După ce spun acestea, îi duc înlăuntru şi îi silesc să deşarte câteva pa­hare cu vin şi, îndopaţi astfel cu vin, îi trimit îndată îndărăt, cu câţiva oaspeţi ai miresei.

Când aceştia văd că vine mirele, îi lasă pe colăcari – nu fără ocări – şi se grăbesc spre casă.

*

Dacă aceia care îl însoţesc pe mire pot să se ia după dânşii şi să-i înhaţe, atunci obişnuiesc să-i lege vârtos şi să-i ia cu ei. La urmă, când oaspeţii celor două părţi se adună în casa mi­resei, se pune la cale o întrecere de cai, hotărându-se o răsplată, şi anume: la oamenii de rând, o năframă cusută frumos, iar la cei mai avuţi, o bucată de pânză sau de mătase de bun preţ.

Apoi trimit înainte oameni care hotărăsc ţinta şi, după ce dau semn de pornire, printr-unul dintr-înşii, care face strigarea, aceia ce cred că au caii cei mai buni le dau pinteni. Învingătorul primeşte răsplata din mâna miresei, iar calul e împodo­bii cu o cunună de flori, împletită meşteşugit.

*

Spre seară, după vecernie, logodnicii sunt duşi la biserică cu, cât alai le stă în puteri, ca să primească binecuvântarea bisericească. În mijlocul bisericii, se aşterne un covor, pe care stă, la dreapta, mirele, iar la stânga, mireasa. În vreme ce stau acolo, li se pun, sub amândouă tălpile, galbeni, iar la oamenii de rând, lei, prin care se înţelege că s-au lepădat de lume şi că trebuie să calce în pi­cioare măreţia acesteia. Îndărătul lor stau nunul şi nuna, ţi­nând două luminări la fel de mari şi de grele. În vremea aceasta, preotul rosteşte rugăciunea, obişnuită la cununie, şi le schimbă, de trei ori, inelele.

*

După ce pune celor doi miri cununiile pe cap, îi poartă prin mijlocul bisericii, la fel ca la danţ, în vreme ce cântăreţii înalţă cântarea obişnuită la acest prilej. În această vreme, rudele împrăştie, printre cei din jur, bani mărunţi, nuci şi hamei uscat, ca să arate, prin asemenea pilde, că se roagă lui Dumnezeu, dătătorul de viaţă, pentru rodnicia hameiului şi a nucilor, iar de toate avuţiile şi semeţiile acestei lumi trebuie să se lepede.

Preotul dă, la urmă, celor doi cununaţi să guste, de trei ori, pâine întinsă în miere, semn al dragostei şi unirii veşnice. Şi ca să dea prilej celor dimprejur să râdă, la această ceremonie voioasă, îi lasă pe miri să încerce, de trei ori în zadar, să apuce din îmbucătură.

*

După ce se sfârşesc toate, toţi se întorc, în aceeaşi rânduială în care au venit, la casa miresei, a cărei faţă e acoperită cu o pânză subţire de mătase roşie, prinsă cu două bolduri, pe care, la urmă, când mireasa e dusă la culcare, fraţii sau rudeniile miresei le înfig în perete, deasupra capu­lui mirilor.

*

În vremea aceasta, mănâncă şi beau, câteodată până la al treilea ceas al dimineţii. După acest ceas, bucătarii pun pe masă un cocoş, fript cu pene, cu tot; unul dintre oaspeţi se ascunde sub masă, cântă cocoşeşte şi vesteşte zorii zilei. Oaspeţii dau, după aceea, bucătarului bacşiş şi se ridică, cu toţii, de la masă; iar mirele, care îşi ţine mireasa de mână, se aşează în mijlocul camerei. Apoi un diac citeşte, cu glas tare, foaia zestrei, iar toate aceste lucruri, care au fost puse într-o cameră deosebită, ca să poată fi văzute de fiecare, sunt încărcate în­tr-o căruţă şi duse acasă la mire. Apoi acela care vorbeşte pă­rinţilor miresei, în numele ei, pomeneşte naşterea, creşterea şi toate celelalte binefaceri, primite de la ei; le mulţumeşte pentru toate şi le cere binecuvântarea, pe care părinţii i-o dau ei înşişi sau pun pe altcineva să i-o dea, în numele lor, şi roagă pe Dumnezeu şi pe îngerul lor păzitor să le dea celor cununaţi dragoste credincioasă şi aşternut nespurcat, iar la urmă, le aduce paharul de despărţenie – care se numeşte „paharul căii albe” –  lăsându-i, apoi, să plece din casa lor.

*

Când dau să păşească peste pragul casei, îi opresc fraţii miresei sau, dacă aceasta n-are fraţi, fraţii părinţilor ei, cu sabia goală, pe care o înfig, de-a curmezişul, în stâlpii uşii. Mirele scapă de ei, dându-le fie un cal, fie un alt dar, pe care îl are la îndemână.

Mireasa se urcă singură (pentru că nu-i este îngăduit să ia din casa părintească nici o slugă) într-o căruţă, însoţită de mama sau sora mirelui, şi îl urmează pe bărbatul ei, care merge înainte.

*

Când ajung la casa mirelui –  după ce se mai deşartă încă vreo câteva pahare de vin –, pe tineri îi duc naşii în odaia de culcare. Mirele se îngrijeşte, cu multă luare-aminte, ca, a doua zi, pă­rinţii miresei să nu afle nimic despre fiica lor; pentru că aceştia trebuie să-şi vadă fiica, împreună cu toţi prietenii apropiaţi, a treia zi după nuntă, drum care se numeşte „dru­mul cel mare”, fiindcă, acum, părinţii pot să aibă parte –  după cum se întâmplă – sau de multă cinste, sau de ru­şine. Căci, dacă fiica lor s-a aflat fecioară, nu numai că toate sunt bune, dar şi părinţii sunt ospătaţi cu o masă strălucită, la care, după ce mănâncă al doilea fel de bucate, se arată fie­căruia, pe un taler, cămaşa cu semnele fecioriei, pe care toţi obişnuiesc să pună un mic dar. Dar aceasta se întâmplă nu­mai la oamenii de rând, căci la cei mai de sus nu pot să vadă cămaşa decât socrii.

*

Iar dacă fiica lor s-a făcut de ocară, din pricina unei împreunări neîngăduite, mirele îşi adună, a doua zi, prietenii apropiaţi, cărora le arată că şi-a găsit mireasa spurcată (cu acest cuvânt numesc ei femeile necinstite). Aceştia aduc, pentru ea, cea mai proastă căruţă şi, cu hamuri rupte, înhamă, în locul cailor, pe părinţii ei şi-i silesc, cu bătaia, să-şi ducă, înapoi, acasă, ca pe o curvă, fiica aşezată în căruţă. Ni­mănui nu-i este îngăduit să împiedice acest lucru, pe drum, şi dacă cineva ar cuteza să slobozească pe părinţi, acela ar fi pedepsit nu numai cu bătaia, ci şi de către judecător, ca un călcător al legii şi al obiceiurilor ţării. Bărbatul opreşte toată zestrea: şi, dacă el a făcut cheltuieli cu nunta, le primeşte îndărăt, la porunca judecătorului, de la părinţii care nu şi-au păzit fata. Aşa se întâmplă printre ţărani, cu oamenii aceia sărmani, dar nu şi printre boieri, care îşi priveghează fetele mult mai îndeaproape, aşa că nu li se poate întâmpla lesne asemenea lucru. Când află că fata lor s-a găsit spurcată, răscumpără necinstea fiicei lor cu o zestre mai mare în sate sau bani; iar dacă ginerele nu se mulţumeşte în nici un chip cu aceasta, îşi iau fata acasă şi dau mirelui slobozenie să se în­soare cu alta”[5].

*

O mărturisire a nunţii la fel de exhaustivă, însoţită şi de descrierea portului iresei, şi de textele cântecelor ritualice din timpul săvârşirii petrecerii, localizată în satele dintre Prut şi Siret, în actuala regiune Cernăuţi, a fost făcută, în 1882, de către cantorul din Magala, George Tămăiagă, sucevean de origine.

*

Miri de la Pojorâta, în 1878 - Colecţia Vasile Ursache

Miri de la Pojorâta, în 1878 – Colecţia Vasile Ursache

*

„Miresele (din zona Cernăuţilor) vin la cununie îmbrăcate în ilice. Poartă pe cap o cunună făcută din barbanoc, înfrumuseţată cu feliurite flori de târg artificioase sau şi cu alte flori naturale, ba unele şi cu mirtă. Această cunună o aşează pe gâţa (cocul) făcută din păr propriu şi împodobită cu păuni şi cu gherdane şi-i slobozită cam pe ochi, spre simbol de întristăciune că iese din mijlocul tinerilor.

*

La gât, salbă, chiar împrumutată. Pe sub ilic, zobon (anteriu) şi încinsă peste zobon cu brâu colorat, ales de dânsele şi unele şi de târg. În mâini ţine o năframă, pre care i-o întinde mirelui la „Isaia dănţuieşte” spre a nu da mâna goală unul cu altul. Această năframă a purtat-o şi înainte de cununie, acasă, şi în tot decursul nunţii, şi cu care a primit paharul ori de la cine a închinat cu ea, spre închipuire că să-i meargă toate în plin. În picioare, poartă mireasa botine în pantofle”[6].

*

„Sâmbătă spre seară, după ce s-au pornit vătăjeii prin sat la chemat la nuntă, se adună vornicesele (druştele) miresei şi alte fete şi încep a o înfrumuseţa pe mireasă, făcându-i, mai întâi, cunună de feliurite flori, care cunună are s-o aibă, Duminecă, la cununie. În timpul acesta, vătăjeii, gătind de poftit, vin înapoi la mireasă şi, când apune soarele, vin şi peţitorii (starostele) mirelui într-acolo, însoţiţi de mire şi de tatăl mirelui, de schimbă inelele şi darurile, şi anume:

Mireasa închină întâi tatălui mirelui o năframă subţire de pânză de casă, cusută toată cu flori de mătase de feliurite culori.

Socrul îi dă dar înapoi, pe talger, după putere, 1, 2, 3 – 5 ruble de pe timpul Mariei Teresiei, alţii şi galbeni şi cei mai săraci – sorcoveţi.

După ce mulţumeşte mireasa şi închină cu paharul la socru, dă apoi o năframă mirelui, care pune încă pe-atâtea, ba şi mai multe ruble, dacă e avut.

*

După mire, închină apoi starostele, care-i pun încă câte ceva, apoi se pun bucatele şi, mai ales, o găină întreagă friptă, pe care o împarte unul dintre staroşti între toţi câţi se află în casă, până şi la bucătăriţe, unde fac mult râs că găina a fost mai bătrână decât ele şi că trebuia să înceapă a o fierbe măcar cu vreo câteva zile înainte de începerea nunţii.

După ce s-au ospătat, se scoală şi încep şi cei din partea mirelui a cinsti la părinţii miresei din rachiul adus de dânşii, unde se silesc foarte, spre a nu întârzia.

*

Bând, apoi, câte două, trei rânduri de pahare, se scoală, apoi, mirele, tatăl mirelui şi cu toţi cei viniţi cu dânşii şi, mulţumind părinţilor miresei, îşi iau rămas bun dela mireasă şi dela toţi căsănii şi se duc, însoţiţi de musicanţii mirelui. Ajungând la mire, acasă, se trimit, apoi, schimburile dintr-amândouă părţile. Schimburile constau, ca şi pe la noi (la Suceava), din cămeşa mirelui, cămeşă de soacră, botinele miresei, şeluţul miresei ş.a.m.d.

În acest timp, pe când se trimit schimburile din amândouă părţile, se joacă de către vătăjei şi druşte şi alte neamuri mai aproape ale mirelui şi ale miresei, la mireasă.

*

Gătindu-se la mireasă cununa cea de mireasă, se aşează şi mireasa de către părinţi şi de către druşte la masă. Părinţii miresei încep a plânge, unde mireasa, de-abia mai putând de plâns (când e mirele de tot urât), ia paharul şi închină la părinţi şi anume: întâi, la tată, tatăl, luând paharul cu mâna învelită într-o basma, închină iarăşi la mireasă şi, prin plâns şi lacrimi, îi urează pâine şi sare, viaţă şi traiul cel mai bun cu viitorul ei soţ. Mireasa închină, apoi, la mumă-sa, aceasta îi urează iarăşi şi aşa închină mireasa, pe rând, la toţi, la fraţi, surori, unchi, mătuşe şi alte neamuri cari se află în casă.

*

După ce a închinat la toţi câţi se află în casă – afară de nuntaşi (tineretul) – pofteşte, apoi, vătăjelul miresei pre părinţii ei să-i pună cununa făcută pe cap şi s-o binecuvânteze. Părinţii, luând cununa din mâna druştelor, o ţin cu mâna deasupra capului miresei, atât tata, cât şi mama, şi, binecuvântând-o şi urându-i iarăşi, i-o aşează pe cap, plângând în hohote din amândouă părţile.

Tinerii nuntaşi ce stau la masă împrejurul miresei intonează, în acest timp, „Cântecul miresei”, pe când mireasa, părinţii şi druştele de-abia mai pot vorbi de plâns. Melodia cântecului este foarte frumoasă şi atât de pătrunzătoare încât şi inima cea mai cerbicioasă n-ar fi în stare de a se reţine din plâns”[7].

*

Oraţiile de nuntă, din care doar două-trei contrafăcute (conteporaneizare, descriere a ritualului bisericesc), păstrează teme vechi, inclusiv o temă de colind maial (descântecul brazilor, care se vor transforma în cupe de închinat), iar cantorul George Tămăiagă le desfăşoară pe scenariul desfăşurării nunţii, cu o dezarmantă fidelitate:

*

Zicălaşii legendarului Nicolai Picu

Zicălaşii legendarului Nicolai Picu

*

„Acesta-l cântă miresei, când ei pun cununa, Sâmbătă, sera, şi Duminică, dimineaţa: „Pe din jos de Ostriţa / Paşte boii bădiţa / Boii pasc, iar iarba creşte, / Mirele întinereşte, / El cu mâna flori adună / Mărioarei de cunună, / De cunună de-asmonie / S-o pornescă-n cununie, / Cunună de mirtă creaţă / Se i-o slobozim pe faţă, / Cunună de bărbănoc / În două cu busuioc / Să i-o punem de noroc, / Elenuţă îţi cântăm, / Mândră cunună-ţi gătăm / Şi pe cap că ţi-o punem, / Pe gene / Şi pe sprâncene, / Pe codiţa ochiului / Să fii dragă mirelui, / Mirelui şi socrului, / Soacrei şi cumnatelor, / Tuturor neamurilor / Cum ai fost părinţilor, / Cărora cu plecăciune / Li ceri astăzi iertăciune / Şi la acestă cunună / Îţi iei la ei ziua bună”.

*

Acesta-l cântă miresei, Duminică, dimineaţa, când îi pun cununa, înainte de a o porni la cununie: „Floricică de pe munţi, / Pe din jos de Rădăuţi, / Trec voinicei cu cai mulţi; / Toţi au trecut / Şi-au tăcut, / Numai calul mirelui / A trecut / Şi n-a tăcut, / El din frâu mi-a zurăit / Şi din grai el mi-a grăit: / Mândră, scumpă floricea! / Mireasă, stăpâna mea! / Ia ia-ţi roibul de zălog / Şi ţi-l paşte pe-un prilog, / Au prin secări / Până-n scări, / Sau prin oarză / Până-n scoarţă, / Ori prin grâie / Până-n brâie, / Ţi-l portă şi ţi-l hrăneşte, / Pentru mire ţi-l găteşte / Tot cu scoarţă narangie, / Să pornească-n cununie, / Se te ieie de soţie, / Precum ţi-a plăcut şi ţie, / Să fiţi doi soţiori iubiţi / Şi pe vecie uniţi!”.

*

Acesta-l cântă când duc mireasa la cununie (spre biserică) şi de la cununie, înapoi, spre casa părinţilor ei: „Floricică dintre munţi, / Copilă din doi părinţi, / De ce rău mi-te măriţi, / Au n-ai milă la părinţi? / Nu ştii tu, mândruţă lele, / Că miluţa de la nene / E ca fagurul de miere? / Şi mila de la măicuţă / E ca mursa din stecluţă, / Şi miluţa de la fraţi / E ca umbra de sub brazi, / Şi miluţa de surori / E ca mirosul de flori; / Iar mila de la bărbat / Ca umbra de păr uscat: / Când te pui să te umbreşti, / Mai tare te dogoreşti! / Şi mila cea de la soacră / E ca poama cea mai acră, / Ce se coace şi se coace / Şi dulce nu se mai face! / Şi mila de la cumnate / E ca pelinu-n bucate, / Iar mila de la streini / E numai ciulini şi spini, / Care floare-n ea porneşte, / Când gândeşti că înfloreşte, / Ea atunci se vestejeşte, / Şi când aştepţi se rodească, / Spinii cresc s-o năduşească!”.

*

Acesta-l cântă mirelui, de la casa părinţilor lui, până la biserică: „Frunzuliţă, frunză creaţă, /

Duminică, dimineaţă, / Mândră zi s-a mai ivit, / Mândru soare-a răsărit, / Nu ştim soare-a răsărit, / Au mirele a-nflorit, / Că frumos mai e gătit / Cu cuşmuţă brumărie, / Cu cunună argintie. / L-am gătit la mănăstire / Şi i-am dat numele mire! / L-am gătit la cununie, / Ca să-şi capete soţie! / Şi soţie, şi nevastă, / De noi să se despărţescă! / Şi nevastă, şi femeie, / Ziua bună să şi-o ieie / De la strat cu busuioc, / De la ficiorii din joc, / De la strat cu tămâiţe, / De la mândrele fetiţe”.

*

Acesta-l cântă mirelui, de la casa părinţilor, spre biserică, şi de la biserică – după cununie – înapoi, spre casă: „Floricică de pe munţi, / Sus, pe deal la Rădăuţi, / Lângă-o fântână adâncă, / Mai mulţi cai beau şi mănâncă, / Toţi mănâncă, toţi nechează / Şi la culcat se aşează, / Numai calul mirelui, / Cel ca pana corbului, / Nici nu bea, nici nu mănâncă, / Pe picioare se usucă. / Nu ştim: fânu-i rogozos / Ori mirele nu-i voios; / Nu ştim: apa-i ruginoasă / Ori mireasa nu-i frumoasă. / Fânu-i bun, nu-i rogozos, / Şi mirele-i prea voios, / Ca un trandafir frumos! / Apa-i dulce şi gustoasă / Şi mireasa-i prea frumoasă! / Apa-i lină, curgătoare / Şi mireasa-i mândră floare, / Pare că-i ruptă din soare! / Amândoi se potrivesc, / Ca doi porumbi se lovesc! / Amândoi îs ca doi sori / Pe cer senin, fără nori!”.

*

Acesta-l cântă mirelui, când îl aşează la masă, după sosirea de la cununie, la casa părinţilor lui: „Legăna-s-ar, / Clătina-s-ar, / Legăna-s-ar brazii-n munţi, / Să se roage vântului, / Vântului, / Pământului, / Se le cruţe vârfurile, / Vârfurile, / Ramurile, / Şi să-i bată la trupină / Şi mai jos, la rădăcină, / Să mi-i scotă din pământ, / Din pământ, / Din negrul lut, / La pământ să mi-i oboare, / Să mi-i treacă prin ovăz / Şi să-i scoată-n jos, la şes, / Să mi-i facă trei pătrare, / Să-i despice-n mici bucăţi, / Să-i împartă în trei părţi / Şi să-i ducă la trei târguri, / La trei târguri, la trei meşteri, / Ca să-i facă săhănele, / Săhănele, / Păhărele / De cinstit, de ospătat, / Mirelui de închinat, / De-nchinat nănaşilor, / Naşilor, nuntaşilor, / Tuturor slujbaşilor / Şi nouă, vătajilor!”.

*

Acesta-l cântă miresei, mergând la cununia spre biserică, iar o bucată, după cununie, întorcându-se înapoi: „Frunzuliţă de sub gheaţă, / Duminică, dimineaţă, / Mândru soare-a răsărit, / Mândră lună s-a ivit, / Nu ştiu, luna s-a ivit / Ori soarele-a răsărit / Sau mireasa s-a gătit / Şi frumos s-a-mpodobit / Cu cunună de argint, / La biserică s-a pornit, / La biserică c-a ajuns / Şi căpetând un răspuns / În biserică c-a intrat / Şi la cununie a stat”.

*

Astălaltă bucată o cântă atât mirelui, cât şi miresei, întorcându-se de la cununie: „Busuioc verde-n psaltire, / Noi am fost la mănăstire, / Ce-am văzut ni-a părut bine: / Două cununiţe-n masă / Şi-a treia-n cap la mireasă, / Un sfeşnic cu lumânare / Şi-un lăiceriu sub piciore, / Două lumânări la spate / Şi pe masă-o sântă carte! / Pe carte, două inele / Şi-o cruciţă printre ele; / Pe cruce, două cununi / Şi-o carte de rugăciuni, / Din carte popa cânta / Şi din gură întreba / De-şi sunt dragi soţii ori ba, / Apoi inelul luând, / Cruce mirelui făcând, / Inelele le schimbară / Şi cununile luară / Şi pe cap le aşezară / La mire şi la mireasă / Ce şedeau lâng-acea masă! / Păhar cu pâine şi miere / Le-a dat la toţi în vedere, / Ca să aibă trai dulcuţ / Ca mierea din păhăruţ, / Masa c-au încunjurat / Şi „Isaia” li-a cântat / Şi pe veci mi i-a jurat”.

*

Acesta-l cântă miresei, când vine mirele după ea şi, luându-o vorniceii (vătăjeii), de-afară, de la joc, dintre tinere, o bagă după masă, în casa părinţilor ei, şi, înhobotând-o, îi cântă tinerii cu toţii, feciorii şi fetele, ba şi unii însuraţi, care au voce frumoasă: „Mărioră, fătul meu, / Nu-ţi mai pare ţie rău / După portişorul tău: / Portişor de copiliţă / Călcând creşte tămâiţă, / Portişor de fată mare / Unde calci iarba înfloare! / Dar dacă se logodeşte / Unde calci se tupileşte! / Iară dacă se cunună / Unde calcă cade brumă! / Iară după măritat / Când calci iarba s-a uscat! / Când copilu-ţi ţiueşte / Iarba totă putrezeşte, / Unde calci, iarba nu creşte / Şi pământul nu rodeşte!”.

*

Acesta-l cântă când ia mirele mireasa de la părinţii ei: „Busuioc verde crengos, / Rămâi, taică, sănătos, / Dacă n-ai fost bucuros / De fiicuţa-ţi ast’ frumoasă / Ce se preumbla prin casă / Să-ţi diregă vin la masă! / Ce-ţi diregea cu dreapta / Şi-nchina la dumneata! / Şi-ti diregea cu stânga / Şi-ţi bucura inima! / Busuioc verde pe masă, / Rămâi, maică, sănătoasă, / Dacă n-ai fost bucuroasă / De fiicuţa-ţi ast’ voioasă / Să ţi-o vezi grijind prin casă, / Aşezând bucate-n masă / Ca o gazdă prea aleasă!”.

*

Acesta-l cântă, o bucată pe drum, ducând mireasa la socri, iar o bucată îl cântă în casa socrilor ei: „Foia verde de sulfină, / Plângi, fiică, şi suspină / Că mergi în casă streină / Und’ te-or mustra fără milă / Şi te-or certa fără vină! / Mergi la grinzi neînzestrate / Şi la blide nespălate, / La casă neîmbrăcată, / Ba-ncă şi nemăturată, / Şi-i mânca-n trei zile-o dată, / Neputând de supărată!”.

*

Acesta-l cântă după sosirea în casă: „Mărioră, fătul meu, / Desrădică-ţi horbutu / Şi-i vedea pre socru-tu / Că seamănă cu tată-tu! / El, de frumos, e frumos, / Numai nu-i aşa milos / Ca al tău tată duios! / Mărioară, draga mea, / Desrădică-ţi basmaua / Şi-i vede pe soacră-ta / Că seamănă cu maică-ta! / Ea parcă-i şi mai frumoasă, / Numai nu-i aşa miloasă / Ca măicuţa ta de-acasă! / Mărioră, mândra mea, / Desrădică-ţi florile / Şi vezi cumnăţelele / Că-s ca sorioarele, / Ba parcă-s şi mai frumoase, / Numai nu-s aşa miloase, / Nici la scârbă mângâioase / Ca surorile-ţi de-acasă! / Mărioră, scumpa mea, / Ia-n rădică-ţi păunii / Şi ţi-i vede cumnaţii / Că seamănă cu fraţii, / Ba chiar parcă-s mai frumoşi, / Numai nu-s aşa miloşi, / Nici la scârbe mângâioşi / Ca ai tăi fraţi preţioşi, / Că streinii-s tot streini, / Vorba lor e ghimp de spini! / Fii drăguţă, dar cuminte / Şi ascult-a lor cuvinte, / Că te-or iubi ca pre-a lor / Şi te-or cuprinde cu dor! / Fii mândruţă, fii frumoasă, / Bărbatului credincioasă / Şi-n lucruri sârguincioasă / Că-i fi a lor cea aleasă!”[8].

*

Obiceiurile de nuntă, în întreaga Bucovină, au rămas aceleaşi, cu excepţia pierderilor de ritualic (oraţii, momente ritualice).

*

[1] GUENON, RENE, Simboluri ale ştiinţei sacre, p. 55

[2] BARSI DI LUCCA, NICOLO, 1633, Călători străini despre ţările române, V, p. 76

[3] DE LA CROIX, 1672, Călători străini despre ţările române, VII, p. 266

[4] WEISMANTEL, ERASMUS HEINRICH SCHNEIDER VON, 1712, Călători…, VIII, p. 359

[5] CANTEMIR, DIMITRIE, Descrierea Moldovei, pp. 210-215

[6] TĂMĂIAGĂ, GEORGE, Moravuri şi datine poporale…, în „Aurora Română” nr.3/1882, p. 43

[7] TĂMĂIAGĂ, GEORGE, Moravuri şi datine poporale…, în „Aurora Română” nr.3, 1882, p. 44

[8] TĂMĂIAGĂ, GEORGE, Moravuri şi datine poporale…, pp. 53-56


Ce cuprind „Chindiile” din 11 noiembrie 2016

Zicalasii 2

*

Cântecele ritualice de nuntă din Bucovina, în mare majoritate culese de Alexandru Voievidca drept „cântec vechiu” („u” nu se citea), duc până în vremea lui Ștefan cel Mare, cele șase părți ale cântecului „Haiducki”, cântate, în 1502, la Krakowia, de lăutarii de la Curtea lui Ștefan cel Mare, care îl însoțeau pe logofătul Tăutu la înscăunarea regelui Poloniei, notate pe „tabularia” de către Jan z Lublina („Zicălașii” au cântat „Haiducki” la Cetate), pot fi regăsite, în repertoriul nunților bucovinene, drept variante din „Banul Mărăcine”, cum s-a numit cântecul mai târziu, sau drept „Bătuta ardelenească”, „Ardeleneasca”, „Chindia”, „Pripoiul” etc., străvechiul cântec supraviețuind, în câte două, maximum trei părți, în repertoriul generațiilor de lăutari de mai târziu.

*

Concertul „Chindiile”, făcut doar din drag de drag, pe cheltuiala noastră, va avea doar doi primași (dacă nu scoate Petrică Oloieru un al treilea din mânecă), pe Narcis Rotaru și Adrian Pulpă, pentru că Mihăiță Cotos are de încreștinat un pruncuț, la Londra, și e musai să plece.

*

Repertoriul cântecelor ritualice de nuntă din Bucovina, dacă ar fi asamblat pe descrierea nunții, realizată de cantorul Tămăiagă (Simion Florea Marian, presat de timp, a compilat și falsificat scenariul de nuntă al cantorului născut la Suceava), s-ar putea solda cu un spectacol mirific. Diseară, am să postez studiul lui Tămăiagă, cu minunata împletire de colind ancestral, păstrat în orațiile de nuntă, și „adaptări” bisericești din secolul al XIX-lea, care și ele fac parte din patrimoniul nostru de spiritualitate. Deocamdată, precizând că accesul la concertul din 11 noiembrie 2016, ora 12, este gratuit și că manifestarea se va desfășura în cinstea Zilei Scrisului Bucovinean, importantă Sărbătoare a Memoriei, vă reproduc repertoriul concertului „Chindiile” (și astăzi, împreună cu Petrică Oloieru, voi lucra la completări), așa cum l-am putut identifica în tezaurul spiritualității românești din Bucovina:

*

 

LA ÎNHOBOTAT:

*

La înhobotat – 1203, Pamfil Furcaş, Frătăuții Veci, 1909

La-nbalţatu miresei – 748, Nichita Zlotar, Gura Sadovei, 1908

Buleandra – 1148, Gheorghe Luţa, Horodnic, 1909

La schimburi – 395, Nicolai Bogatu, Udești, 1908

La îmbalţatul miresei şi la zestre – 913, Precop Hău, Valea Putnei, 1908

Zicală la înhorbotat – 1871, Alexandru Bujdei, Vicovu de Sus, 1912

*

LA IERTĂCIUNE:

*

Plângi, mireasă – 1212, Ilie Marcu, Frătăuții Vechi, 1909

Ie-ţi, copilă, iertăciune! – 1062, Petrea Cazac, Bădeuți, 1909

Miresei – 88, Catrina Bodron, Păltinoasa, 1907

Plângi, mireasă! – 139, Maria Păcurari, Șcheia, 1907

Plângi, mireasă! – 1034, Aniţa Chilău, Udești, 1909

La iertăciune – 1819, Maria Şorodoc şi Zenovia Chifan, Vicovu de Jos, 1912

La iertăciune – 1875, Alexandru Bujdei, Vicovu de Sus, 1912

*

LA ZESTRE:

*

Când joacă zestrea – 18, Mihai Iroftei, Horodnic, 1907

Cântecul zestrei – 1783, Dimitrie Popescul, Horodnic, 1912

Cântări la pripoi – 1181, Ilie Nicoară, Frătăuți, 1909

Pripoianca – 304, Mihalachi Moroşan, Grănicești, 1907

Cu schimburile – 301, Mihalachi Moroşan, Grănicești, 1907

Cu schimburile – 317, Gheorghe Chiciu, Gura Solcii, 1907

La pripoi – 1163, Gheorghe Luţa, Horodnic, 1909

Jocul cu zestrea – 101a, Dumitru Gemeniuc, Stroiești, 1907

La scoaterea zestrei – 101, Iancu Paranici, Pârtești, 1907

Bucură-te, soacră mare! – 948, Ileana Turcu, Pârtești, 1908

Soacrei mari – 785, Aniţa Popescu, Straja, 1908

Busuioc la rădicarea miresei – 301, Mihalachi Moroşan, Grănicești, 1907

Cântecul miresei – 341, George Ciudin, Suceava, 1908

La zestre – 662, Nicolai Turcu, Vama, 1908

Jocul cu zestrea – 1239, Ioan Scherciuc, Voitinel, 1909

*

LA PORNIRE:

*

La pornire – 1864, Alexandru Bujdei, Vicovu de Sus, 1912

La pornire – 1555, Iordache Gherasim, Grănicești, 1912

Tu mireasă, und’ te duci – 787, Aniţa Popescu, Straja, 1908

*

LA BISERICĂ:

*

Jocul flecăilor – 446, Axenti Niţan, Drăgoiești, 1908

Hora flecăilor – 1149, Gheorghe Luţa, Horodnic 1909

Zicală pentru flecăi – 1865, Alexandru Bujdei, Vicovu de Sus, 1912

*

LA MASĂ:

*

Vivat la masa mare – 804, Ambrozie Frijan, Băișești, 1908

Cântec la masă – 1559, Iordache Gherasim, Grănicești, 1910

Cântec la masă – 1560, Iordache Gherasim, Grănicești, 1910

Cântec la masă – 1676, Ienciu şi Chiciu, Gura Solcii, 1911

Chindie – 1686, Bujdei Ion Ienciu, Gura Solcii, 1911

De trii ori pe după masă – 654, Paraschiva Ţiganescu, Stulpicani, 1908

Busuioc la rădicarea mesei – 306, Mihalachi Moroşan, Grănicești, 1907

Busuioc, când se rădică masa – 210, Nicolai Muscă, Măzănăești, 1907

Busuioc, când se rădică masa – 212, Nicolai Muscă, Măzănăești, 1907

*

LA PAHAR DULCE:

*

Busuioc la păhar dulce – 752, Nicolai Pazariu, Gura Sadovei, 1908

Cântecul păharului – 568, Paraschiva Câmpan, Ilișești, 1908

Păhăruţul – 834, Rahila Nuţu, Păltinoasa, 1908

La păhar dulce – 954, Ion Bidirel, Stupca, 1908

*

DANȚUL:

*

La scoaterea danţului – 781, Ilie Bubă, Putna, 1908

Danţul – 1558, Iordache Gherasim, Grănicești, 1910

Hora nevestelor – 1160, Gheorghe Luţa, Horodnic, 1909

La balţ – 1967, Varvara Rai, Pojorâta, 1913

Danţul Busuioc – 663, Nicolai Turcu, Vama, 1908

Danţul – 1869, Alexandru Bujdei, Vicovu de Sus, 1912

Cântec de nuntă din Voitinel – 1908, Constantin Coroamă, 1913

*

ALTE RITUALURI:

*

De la nuntă – 791, Cristina Juravlia, Straja, 1908

Hora mireselor – 1880, Alexandru Bujdei, Vicovu de Sus, 1912

Hora mireselor – 1213, Ilie Marcu, Frătăuții Vechi, 1909

Hora babelor – 435, Gheorghi Rostoş, Șcheia, 1908


Pagina 49 din 228« Prima...102030...4748495051...607080...Ultima »