La răscrucea cântecului național românesc

Zicălaşii legendarului Nicolai Picu

*

Concertul „Zicălașilor” cu cele 48 de cântece naționale românești din anii 1841-1850, pe care le-a publicat, în patru caiete, la Viena, discipolul lui Chopin, armeanul cernăuțean Karol Mikuli, înseamnă, ca și cântecele culese și publicate de neamțul Franz Josef Sulzer, în 1791, răscrucea fundamentală, pe care Petru Oloieru sau Răzvan Mitoceanu o pot studia exemplar, dacă vor răspunde provocării lui Mihăiță Cotos, care, la doar 24 de anișori, va lansa o carte importantă despre tradiția lăutărească în Bucovina și, implicit, despre tehnicile de interpretare de odinioară.

*

Datorită fonotecărilor de până acum (vreo 600 de cântece vechi, din care 300 înregistrate doar audio, cu Răzvan Mitoceanu la vioară și cu Petrică Oloieru la țambal), și un nepriceput ca mine a putut desluși dovezile că, din vremea lui Ștefan cel Mare și până prin 1914, au supraviețuit în Bucovina, cu atestări (cu siguranță, și în alte provincii românești, dar fără dovezi), splendidele construcții melodice „Haiducii” („Haiducki”, în tabulatura lui Jan z Lublina din 1502) și „Cucuruz cu frunza-n sus” (publicată, în 1531, în „Wittenberger Gesanbuch”), cântec pe care Eminescu mărturisea, în 1883, că l-a învățat în Bucovina, nu în Ardealul pe care îl cunoscuse temeinic și în care cântecul s-a înrădăcinat pentru totdeauna. Iată cum se cânta, în Suceava, în vremea lui Ștefan cel Mare, acest minunat și durabil cântec:

*

8.cucuruz cu frunza-n sus

*

Mikuli, care îl ascultase și pe legendarul Nicolae Picu, a publicat cântece românești din nordul Moldovei care fie că s-au pierdut, fie au fost adoptate și păstrate de Ardeal, fie au devenit componente ale inegalabilei „Rapsodia a II-a” a lui George Enescu, și el bucovinean prin mamă și, dinspre tată, tot pe linia maternă (bunica). Și pentru „Pasăre galbenă” am apelat noi, „Zicălașii”, la vocea „arhaică” a profesorului Constantin Irimia și la cobza lui de zicălaș înnăscut:

*

19.pasare galbena

*

Celelalte cântece vechi, culese de Mikuli, a căror poveste o știu, n-am izbutit, încă, să le ascult, cu excepția unor hore și a „Arcanului”,  decât în execuția grăbită a unui program de computer, dar nu mai e mult până în februarie, când zicălașii al căror drăgușan sunt le vor lucra și, astfel, voi fi primul care să le asculte. Am, undeva, fragmentele acelea de execuție acustică mecanică și, dacă le voi găsi astăzi, voi reveni cu un material, care să vă convingă dacă merită sau nu să participați la unul dintre cele trei concerte, programate la Gura Humorului (22 februarie, ora 16, la muzeu), Vatra Dornei (1 martie, ora 16, la Casa de Cultură) și Suceava, 7 sau 9 martie – încă nu am luat decizia definitivă pentru dată, oră și locație.*

„48 airs nationaux roumaines”, la Humor și Dorna

*

În 22 februarie 2017, de ziua nașterii lui Răzvan Mitoceanu!, la Gura Humorului, și în 1 martie 2017, la Vatra Dornei, „Zicălașii” îl vor însoți pe Radu Bercea, care își va lansa albumul de pictură „Confesiuni cromatice” și vor cânta, în onoarea artistului martir al Bucovinei, cele 48 de cântece vechi românești, culese de Karol Mikuliu, primul dascăl de muzică al lui Ciprian Porumbescu din Bucovina, începând cu anul 1841 și până prin 1857.

*

Caietul program, pe care îl voi lista pentru publicul din cele două minunate așezări, Gura Humorului și Vatra Dornei, cuprinde vechile și deja uitatele cântece ale românilor:

*

I.

*

 1. Doina – Lento

 2. Doina – Con espressione malincolica

 3. Hora – Moderato

 4. Muntenesc – Allegretto

 5. Cântecul lui Dari – Sostenuto

 6. Pe o stâncă-naltă – Andante cantabile

 7. Hora – Allegretto

 8. Hora – Andantino

 9. Du-te, du-te la bărbat – Allegro

10. Hora – Allegro maestoso

11. Ce tot fugi, iubită – Andantino

12. Hora – Allegro spirit

* 

II.

*

13. Hora – Allegretto comodo

14. Pasăre galbenă – Moderato

15. Vin’ de mă sărută – Andantino

16. Hora be – Moderato

17. Hora – Allegretto

18. Subt o culme de cetate – Andante maestoso

19. Bujor – Moderato

20. Corabiască (giocu) – Vivace

21. Soarele pe vârf de munte – Allegro con fuoco

22. Cântec – Moderato

23. Ciobanesc – Allegretto giojoso

24. Hora – Con fuoco

*

III.

*

25. Hora – Allegro

26. Foc la mine, foc la tine – Moderato

27. Arcanul (giocu) – Vivacissimo

28. Puiculița mea – Allegretto semplice

29. Hora – Moderato

30. Oborocul – Vivace

31. Hâți, cumătre – Animato

32. Hora – Allegretto

33. Corabiască (giocu) – Vivace

34. Hora – Moderato

35. Plinu-s, plinu-s de dușmani – Lento tristamente

36. Copilă frumoasă și tânără – Moderato

*

IV.

*

37. Ah, suflete! – Lento largamente

38. Hora – Allegretto

39. Lunca țipă, lunca sbiară – Andantino

40. Sub poala de codru verde – Moderato

41. Buciumul – Lento

42. Frunză verde de piperi – Maestoso

43. Ah, tu dormi, dormirea-i, moarte! – Con tristezza

44. Arde-te-ar focul, pământe! – Allegro molto

45. Vacaresc – Lento, Allegro vivace

46. Oițele – Andante

47. Aleargă, puiule – Moderato

48. Hora – Con fuoco

Înnobilarea lui Eminescu

Dezvelirea bustului de la Dumbrăveni

*

Eminescu nu are nevoie de înnobilări, pentru că, prin operă, el înseamnă identitatea christică a spiritualităţii româneşti. În deşertăciunea deşertăciunilor, nobleţea lui Eminescu era, de asemeni, atât de sacră, încât numai Ioan Slavici, în august 1871, la Putna, a izbutit să o întrezărească. Zic unii că Eminescu ar fi fost un om dificil, orgolios şi irascibil. Prostii! Şi ca om, Eminescu avea sfinţenie.

*

Povestea Slavici, iar abia de aici se poate concluziona, că Eminescu îi spunea, pe culmea Putnei, că dacă simte că poate să facă un lucru singur, trebuie să-l facă. Pentru că trebuie şi nu-l va face nimeni altcineva. Dar dacă, pentru a face un lucru, va avea nevoie de sprijinul cuiva, să se lase păgubaş, pentru că nimeni nu-l va sprijini. Apoi, pentru că nu ajungeau banii pentru cheltuielile de la Putna, Eminescu l-a lăsat pe Slavici gaj neguţătorilor şi a plecat la Iaşi, să adune bani pentru plata datoriilor. L-au ajutat Alecsandri, Kogălniceanul, Maiorescu, Negruzzi şi, dacă nu mă înşel, Vasile Pogor.

*

Eliberat din zălogie, Slavici s-a întors în Banat, fără speranţa de a-şi finaliza studiile, pentru că îşi pierduse sursa de venit, adică meditaţiile contractate cu copiii unor bogătaşi din Viena. Ca să-şi poată pune ordine în gânduri, Slavici, românul român, pe care Ferdinand Întregitorul şi Brătianu aveau să-l bage în temniţă, la 70 de ani, şi să-i stabilească domiciliu forţat la Panciu pentru ultimii ani de viaţă şi pentru veşnicia morţii, s-a făcut zilier la culesul viei. O telegramă de la Eminescu l-a trimis la Viena, întru împlinirea destinului. Eminescu, geniul pururi sărac, izbutise să adune, de la Alecsandri şi Kogălniceanul, banii necesari lui Slavici pentru finalizarea studiilor.

*

Eminescu a fost întotdeauna un generos, dar intolerant cu prostia. Banalitatea îi întorcea sufletul pe dos şi, tocmai de aceea, o evita cu ostentaţie. Trăia pentru ceea ce merită trăit şi nimeni nu a mai izbutit să-i repete trăirile.

*

Deşi nu are nevoie de înnobilare pământească din partea românilor, Eminescu descindea, pe linie maternă, din neamurile voievodale româneşti. Este deja consacrată înrudirea, prin străbuni – înrudirea, nu descendenţa – cu voievodul Gheorghe Ştefan. Aici, la această răscruce, eminescologii înnăscuţi s-au împotmolit. La fel mi s-a întâmplat şi mie, care nu sunt eminescolog, ci doar un biet suflet, care nu trece indiferent pe lângă nici o mărturie. Şi mie mi-a scăpat un amănunt dintr-un document descoperit şi publicat de Nicolae Iorga, probabil sub fascinaţia de a fi aflat că, prin străbunul lui Eminescu, Ion Iuraşcu, şi prin străbunul lui Alexandru Ioan Cuza, Ioniţă Cuza, cei doi sfinţi reali ai neamului românesc se înrudeau:

*

Antunica Mogâldea, bunica sau mătuşa comună pentru Iurăşceni şi Cuzeni

*

În documentul din 5 februarie 1725, este menţionat “moşul” sau “stâlpul” comun, de la care urmau ieşirile din indiviziune: Antunica Mogâlde sau Mogâldea. De aici, înspre rădăcini, drumul e uşor de descifrat, neamul Mogâldea fiind înrudit cu toţi boierii mari ai Moldovei şi cu câţiva dintre voievozii noştri. Eminescu nu are nevoie de o astfel de genealogie. El îşi ajunge sieşi. Dar mama Poetului, care era atât de mândră de rădăcinile ei boiereşti, merită aşezată icoană acolo unde îi este locul, aşa că, vorba lui Traian Chelariu, o să mă întorc la Eminescu. Peste o fărâmă de timp, pentru că, de mâine, voi trăi tehnoredactarea albumului “Confesiuni cromatice”, de Radu Bercea. O altă datorie a sufletului meu, care nu trece indiferent, niciodată, pe lângă mărturii.

Statalitatea românilor şi sindromul haitelor

*

Dacă v-aţi aventura, ziua sau noaptea, mai ales noaptea, pe străzile Sucevei, aţi auzi, pe neaşteptate, un câine comunitar mic şi pricăjit lătrând la dumneavoastră, de spaimă, pentru a stârni haita, apoi aţi pune-o de mămăligă, pentru că zece-cinsprezece dulăi vi s-ar năpusti spre nădragi, de parcă le-aţi fi duşmani de moarte. Iar dacă întâmplător aţi deranjat haita de la împerechere sau de la masă, aţi terminat-o definitiv.

*

Aşa s-a întâmplat şi cu România, pe care haita politico-securistă a înşfăcat-o cu colţii ca pe o pătură veche, din care să-şi facă un culcuş confortabil, pentru ea şi pentru puii ei. Între timp, de pe margine, potăile mai mici latră îndrăcit, stârnite de lătrăturile unei potăi pricăjite, care face pe ea de spaimă.

*

Pericolul, pe străzile Sucevei şi în statalitatea românească, sunt potăile mici şi spaimele lor agresive. Pentru statalitate, potaia mică şi provocatoare este un oarecare Coldea, Kovessy, Ghiţă, Ponta, Băsescu, Dragnea, Bica, Udrea, Tăriceanu, Etcerescu, în vreme ce dulăii care îşi dispută prada sunt nişte oarecare Coldea, Kovessy, Ghiţă, Ponta, Băsescu, Dragnea, Bica, Udrea, Tăriceanu, Etcerescu.

*

Nu e bine să te bagi între comunitari, nici pe străzile Sucevei, nici în statalitatea românilor, pentru că sunt protejaţi de lege. Punct.