Jurnalism | Dragusanul.ro - Part 4

7 concerte cu cântece bucovinene ale Unirii

Astăzi am sfătuit cu profesorul Petru Oloieru asupra celor 7 concerte, de câte 30 de piese, cu cântece bucovinene ale Unirii, cântece pe care le vom fonoteca fără public, în zilele noastre libere, ulterior urmând să le cântăm acolo unde vom fi şi dacă vom fi chemaţi. Am decis criteriile alegerii celor 210 cântece uitate, din perioada 1849-1914, pe care le-am grupat în 7 ţinuturi lăutăreşti (Cernăuţi, Suceava, Siret, Rădăuţi, Gura Humorului, Câmpulung Moldovenesc şi Vatra Dornei), cu omagieri distincte, prin retrezirea cântecelor, a unor lăutari de legendă, precum Nicolae Picu, Grigore Vindereu (repertoriu complet), Alecu Lupaşco din Cernăuţi, Ionică Batalan din Călugăriţa, Vasile a lui Alexandru Bujdei din Vicovu de Sus şi aşa mai departe.

*

Noi, Zicălaşii, nu ne-am constituit pentru a ne înscrie la festivaluri sau pentru a susţine spectacole, deşi, în limita timpului nostru liber, nu refuzăm ofertele, ci pentru a atenţiona asupra bogăţiei moştenirii noastre străvechi, risipită prin cărţile şi prin gazetele străinilor. Avem peste 10.000 de partituri, din care am fonotecat puţin, abia o mie şi ceva de cântece. Ştim că munca noastră e privită cu ostilitate mai ales de „specialişti”: folcloriştii ar trebui să se dezică de tot ce au scris, dacă adevărata muzică naţională este scoasă la iveală, iar guriştii falsificatori de spiritualitate, făloşi închipuiţi reprezentanţi ai „vetrelor folclorice” născocite de şovinii români interbelici, s-ar îneca cu manelele folcloroase pe care le promovează şi care au succes, într-o epocă din ce în ce mai neştiutoare şi mai irositoare de identităţi.

*

Demersul pe care noi, Zicălaşii, l-am început astăzi este unul trudnic, dar trebuie materializat, şi pentru a lăsa urmele trecerii noastre prin vreme, dar mai ales pentru închinări oneste şi demne în faţa respiraţiei străbunilor şi strămoşilor – care nu-s tot una, dar cine s-o mai ştie?


Spitalul Sântul Ioan Nepăsătorul din Suceava

Deși jurasem, în urma unor neplăcute experiențe, că nu mai calc, în viața mea, prin antiumanul spital din Suceava, care poartă necuvenit numele Sfântului Ioan cel Nou, astăzi, cu programare veche (fără programare peste săptămâni sau luni, nu ai decât, poți să mori acasă între timp), astăzi am intrat în ambulatoriu, convins de nevastă-mea, care-mi spusese că domnul doctor Filip este un basarabean strașnic, tânăr, excelent profesionist, deschis la suflet și comunicativ. Probabil că are dreptate nevastă-mea, pentru că, zărindu-l în trecere, mi-a plăcut și mie omul și medicul acela cu priviri luminoase, dar, ca să ajung la domnia sa, m-am amestecat în puzderia de bolnavi, toți cu programare, ca și mine, și toți la ora… 11. Asistenta, tot tânără, dar ursuză, verde întunecată și prin halat, și prin autoritate, striga nume – nu și pe al meu, adăuga altele, cu sau fără trimitere; când să dau și eu trimiterea cu programarea, îmi trântește ușa în nas – cred că deja mă pricopsisem cu numărul 50 după ora 11, deci cu posibilă reprogramare peste hăt și anțărț. În aceste condiții, am bătut la ușă, am intrat și, îndreptându-mă spre asistentă, am rupt în două programarea și trimiterea, așternându-i delicat jumătățile peste ceaslovul ei cu dezordine, alandala și cherem:

*

– Poftiți trimiterea și rezervarea, doamnă, de la un fraier care plătești mari asigurări de sănătate!

*

Și am plecat, de data asta iremediabil decis să nu mă mai las dus în spitalul Sfântul Ioan Nepăsătorul din Suceava nici măcar după ce va fi să mor.


Noi, donchijotiştii cântecului naţional românesc

Donchijotişti incurabili, noi, Adrian Pulpă, Narcis Rotariu, Petru Oloieru, Ionuţ Chitic, Răzvan Mitoceanu şi Ion Drăguşanul, am tras o raită prin vremuri, în căutarea „sigiliului dumnezeirii” pe identitatea neamului românesc. Splendidă este această pecete cosmică, în ciuda faptului că au încredinţat-o viitorimii, cu dragoste şi cu vibrant patriotism, românii… Franz Joseph Sulzer, Carol Decker, Sigismund Paulmann, Bela Bartok şi aşa mai departe. Cum arată acea viitorime românească şi dacă mai există nu-mi pot imagina, iar a o întrezări după prezent înseamnă un risc pe care nu vreau să mi-l asum.

*


Ritual muzical, la nașterea lui Ciprian Porumbescu

 

Diseară, la ora 17, la Muzeul Bucovinei, vom cânta cântecele unirii și vom dărui cele 3 volume ale cărții „Bucovina, în mărturii necunoscute”. Un munte de cărți îmi ocupă biroul, dar ceremonialul nostru Ma Go Ra (Primăvara, pe Muntele Soarelui), începe cu o horire nepremeditată, în cinstea primăverii spiritualității românești, care începe, pentru bucovineni, și ca poezie, și ca muzică, în 12 octombrie 1850, atunci când se năștea, la Șipotele Sucevei, geniul definitoriu al acestei spiritualități, Ciprian Porumbescu.

Dimineața ne-am început-o, ca șie ieri, cu repetiții, dar instinctual sau prin voia sorții, ne-am așezat în cerc, iar cântecul vechi românesc ne strânsese pumn încleștat într-o unitate energetică formidabilă. Cred că, pe viitor, întotdeauna vom proceda la fel, dacă tot ni s-a dăruit formula aceasta cu adevărat închinătoare.

Diseară, în Suceava, se va petrece o dublă și complementară recuperare de memorie, pe care nu ar trebui să o ratați. Chiar dacă e vineri, dar noi, Zicălașii, nu putem sărbători memoria lui Ciprian Porumbescu decât în ziua nașterii lui.


Zicălaşii mi-au cântat cântecele Unirii

Astăzi, în zori, cu mult înainte de începerea programului, Zicălaşii au studiat şi repetat cântecele Unirii. Şi, după cum ni-i obiceiul, chestia asta s-a întâmplat în prezenţa mea, eu având norocul de a auzi orice concert nou cel dintâi. Concepusem concertul ca un fel de horă a provinciilor istorice, în rotire ciclică, „neprihănitele fecioare” din Constelaţia Hora, desenate ca atare în cosmologia românească, fiind Bucovina, Basarabia, Moldova, Muntenia, Oltenia, Banatul şi Trasilvania. Ritmicităţile, cu terminaţii lăutăreşti distincte, au o splendidă unitate, chiar dacă „Hora morii”, de pildă, născocită de basarabeanul Gheorghe A. Dinicu pentru Oltenia, începe cu prima frază melodică din „Bătrâneasca” lui Grigore Vindereu (cu care începe şi „Rapsodia a II-a a lui George Enescu), apoi zvâcneşte dezinvolt spre trilurile cu care ne-a obişnuit, mai ales în ultimele decenii, folclorul oltenesc. „Olteanca”, însă, e o veritabilă piesă moldovenească, cu semnătură lăutărească totuşi oltenească, dovadă că Sigismund Paulmann a ascultat-o, în Bucureşti, de la un lăutar oltean.

Descifrarea fiecărei noi partituri (vorba vine, pentru că Zicălaşii cântă la prima vedere a unei partituri) deschide, pentru noi, perspective spre cântece şi mai vechi, pe care le-am fonotecat de-a lungul celor aproape 4 ani, de când pasiunea aceasta pentru autentic ne uneşte. Herna Săndulean, admirabila interpretă a Dochiţei, în „Crai nou”, rămâne fascinată, când intră în sala de repetiţii, de o minunată piesă românească, în care supravieţuiesc miraculos structurile preclasice ale muzicii noastre vechi. Se numeşte „Sârba farmaciştilor” şi a fost încredinţată memoriei de Gheorghe Bene.

Toate cântecele sunt o minunăţie, inclusiv primul imn regal românesc (vom încheia cu „Sârba regală”, a lui Cristache Ciolacu), compus de Eduard Hubsch, pe care îl folosim drept copertă a concertului, pentru că face parte din spiritualitatea românească premergătoare Unirii. Intrarea – liberă, ba chiar… răsplătită, pentru fiecare participant, cu cele 3 volume ale cărţii „Bucovina, în mărturii necunoscute”, care mi-au luat un deceniu din viaţă şi pe care le dăruieşte Consiliul Judeţean Suceava (netrucate plecăciuni!).

*


Pagina 4 din 225« Prima...23456...102030...Ultima »