Jurnalism | Dragusanul.ro - Part 4

200 de informatori sau 200 de victime?

Prietenul meu László Gergely Pál îmi trimite 15 pagini cu numele a 200 de informatori „antiemigraţie” ai Securiţăţii şi un comentariu scurt: „O treime dintre aceştia sunt istorici sau filologi. Şi ne mai mirăm ce istorie scrisă avem…”. Dar cauza exaltărilor istorice nu este Securitatea, ci starea excepţional intuită şi înfăţişată de Mircea Eliade, pentru că şi astăzi, ca şi „în zorii lumii moderne, „originea” se bucură de un prestigiu aproape mitică… „Suntem urmaşii Romei!”, repetau cu mândrie intelectualii români din veacul al XVIII-lea şi al XIX-lea. Conştiinţa descendenţei latine era însoţită la ei de un fel de participare mistică la măreţia Romei” (Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 171). Sindromul acesta, al râvnirii gloriei gâştelor care au salvat Capitoliul de către gâştele menite fripturii, a mai fost formulat de un român, de basarabeanul Alecu Donici, care, în „Familia” (Anul XI, nr. 14, 6/18 aprilie 1875), explica tranşat că „Această fabulă s-ar spune mai curat, / dar gâştele nu-s de întărâtat!” (puteţi citi fabula făcând click pe http://dragusanul.ro/alecu-donici-gastele/). Câtă vreme existase şcoala naţionalistă a lui Iorga, drept replică la celelalte exaltări nţâionaliste europene, Securitatea nu avea de ce sugera teme istoricilor, pentru că o făceau singuri, în virtutea mitului „originii”, interesul Securităţii fiind doar acela de a supraveghea şi struni elitele culturale româneşti, uneori compromiţându-le, iar mai nou, prin componenta CNSAS a Securităţii antiromâneşti, prin care alţii ne au la cherem, de a le spulbera definitiv nu doar amintirea, ci şi opera.

*

Eu nu o să-mi permit niciodată să-l judec pe un fost informator al Securităţii pentru că nu ştiu dacă, aflându-mă în postura lui, aş fi cedat sau mi-aş fi asumat riscurile. Asta nu înseamnă că nu sunt pentru sancţionarea vinovăţiile individuale reale: dacă ai băgat un om în puşcărie pe nedrept, suportă consecinţele. Dar sunt total împotriva învinovăţirii în grup şi a compromiterii de opere, în baza acestor învinovăţiri. Puzderii de foşti torţionari comunişti huzuresc pe uriaşe pensii, tot mutând povara vinovăţii lor pe umerii altora. Ţăranul sau muncitorul Vasile din Pocreaca, şi dacă ar fi turnat pe cineva, nu înseamnă nimic, pe când un scriitor, un istoric, un reputat universitar, dacă sunt aruncaţi în lăturile potlogăriilor securistice, sunt distruşi pentru totdeauna. Securitatea încă spală creiere, aruncând zoaiele CNSAS pe statui. Cu această convingere am decis să public lista celor 200 de informatori, aruncată pe piaţa spălării de creiere, pentru că eu văd în această listă, în pofida unor excepţii pe care le ştiţi mai bine decât mine, o listă a victimelor, a martirilor, a cărturarilor români care tresăreau în somn, când o maşină frâna prin apropiere sau începea să latre furios vreun maidanez cu ascuţite simţuri comunitare.

*

Să pui la stâlpul infamiei, pentru că aşa au vrut şi încă mai poftesc securiştii, opere şi nume precum Dan Berindei, Ioan Caproşu, Mircea Matei, Darie Novăceanu, Ion Oprea, înseamnă un sacrilegiu, un cuţit împlântat în spiritualitatea neamului, impietăţi de care eu nu aş fi vreodată capabil. De aceea vă rog să citiţi listele de mai jos (le găsiţi răspândite şi de securişti, dar cu doza de otravă bine cântărită)

*


Basarabia, Gura Humorului şi Vatra Dornei

Am ales Gura Humorului şi Vatra Dornei pentru a reînvia cântecele pierdute ale Basarabiei, cântece îmbrâncite sub stratul gros de colb politruc, şi pentru că primarii acestor oraşe îmi sunt, ca oameni, prieteni asumaţi şi mărturisiţi ca atare, dar şi pe considerentul că există, şi în Vatra Dornei, şi în Gura Humorului, comunităţi puternice de trăitori pătimaşi ai spiritului nostru naţional. Ştiam că nu mă voi întâlni fizic şi cu Marius Ursaciuc, plecat în căutare de fonduri europene, dar cu Iliuţă Boncheş (şi, desigur, cu doamna Rodica), cu care aveam de discutat şi de convenit a doua ediţie a festivalului (de data asta, european) „Bucovina Acoustic Park”, ştiam că mă voi întâlni (m-a impresionat şi prin faptul că a ascultat întregul concert din mijlocul puternicei comunităţi culturale dornene). Iar cei doi lideri ai evenimentelor culturale, profesorul, compozitorul şi dirijorul Sever Dumitrache – la Gura Humorului, şi Violeta Codorean – la Vatra Dornei, nu m-au surprins prin nimic, pentru că îi ştiu foarte bine, deşi s-au implicat total şi în întâmplarea aceasta, la care noi, „Zicălaşii”, ţinem foarte mult. În fond, era celebrarea aproape religioasă a unei provincii româneşti, Basarabia, care este cea mai bogată tezaurizatoare de patrimoniu străvechi european, care doar în România mai supravieţuieşte.

La Gura Humorului şi la Vatra Dornei am mers cu alte 30 de cântece pierdute, din cele 120, pe care le avem, mărturisite de veacurile anterioare. Am mers şi cu răscrucea anilor 1700, în care cântecele tezaurizate de Dimitrie Cantemir, dar şi compoziţia lui „Cântecul Dervişului”, împreună cu „eresul dacic”, cum numea Cantemir cântecul de nuntă „Lado, Lado, nu mai plânge”, cântec încă viu prin Basarabia anilor 1940, dar şi „rădăcina horelor tuturor horelor popoarelor care mai au hore”, după cum scria, în 1714, Domnul de Guys despre „Matraki, hora valahă” (mai avem două hore valahe tot de el salvate de la pierdere definitivă, dar nu s-a ivit încă prilejul de a le cânta) însemnau un risc: în fond, toate cântecele româneşti de până în anul 1700, inclusiv cele notate de ungurii Cajoni şi Eszterhazy, de polonul Jan z Lublina sau de neamţul Joaquim Schlluter, încă păstrau substratul muzicii europene străvechi, cea mărturisită de Pindar, un substrat pe care viitorimea avea să-l catalogheze drept preclasic, de tip „romanesca”, precum „Romanesca” adusă la Suceava de Maria de Mangop, în 1476, pe care „Zicălaşii” au cântat-o chiar în cetate, în urmă cu vreo doi ani, cu reluare la finalul concertului, la cererea publicului.

Surpriza mare pentru noi, „Zicălaşii”, a fost cea a entuziasmului public faţă de cântecele anului 1700, în care se pot desluşi teme melodice ale unor cântece care mai există şi astăzi: „Ciobănaşul”, de pildă, care se hăhăieşte şi azi, la toate nunţile, dar cu refrenul pierdut, deşi Cantemir notase şi refrenul. Bun, dar cine a mai cântat, în România (în Turcia şi în Rusia, berechet!), până astăzi, sacrul patrimoniu naţional, salvat de la dispariţie de Dimitrie Cantemir?

După ce ascultasem primele 30 de cântece pierdute ale Basarabiei, reînviate în concertele de la Suceava şi Corlata (inegalabila Corlata, a celeilalte superbă Violeta din Bucovina, Violeta Ţăran), credeam că nu există nici un cântec românesc vechi în stare să egaleze „Sârba lui Cristache Ciolacu”, premiată, la Paris, în 1889, de Preşedintele Franţei – cu 2.000 de franci, şi de Ţarul Rusiei – cu 5.000 de ruble, ţarul recunoscând că nepotul lăutarului basarabean Ciolacu, Cristache, este un virtuos care-l întrece chiar şi pe fratele său, Radu Ciolacu, pe care Ţarul îl cunoştea şi preţuia, pentru că Radu cânta, de prin 1886, la Sankt Petersburg. Dar şi al doilea concert, cu alte 30 de cântece basarabene pierdute, este copleşitor, în ciuda faptului că Petrică Oloieru, în baza logicii de spectacol, nu a inclus în repertoriul concertului piese de rezistenţă, precum cele publicate, prin 1821 şi 1822, de „Allgemeine musikalische Zeitung” sau, în a doua parte a aceluiaşi secol, de basarabeanul Gavriil Muzicescu (cu excepţia dansului „Congazu”).

Ceea ce înseamnă că oricând am mai putea retrezi la viaţă încă vreo 60-70 de cântece basarabene pierdute (fir-aţi ai dracului, politrucilor care mi-aţi jefuit salariul supravieţuirii lunare de 500 lei!), care să se bucure de acelaşi entuziasm public, concretizat prin reluarea  unor cântece, precum „Hai, leliţo, şi-o rusească!”, la Gura Humorului, şi „Ciobănaşul” lui Dimitrie Cantemir, la Vatra Dornei. Iar dacă ar fi fost după dorinţa celor care ne-au fost nouă martori, ar fi trebuit să reluăm ambele concerte, de 30 plus 30 de piese, şi tot ar fi fost prea puţin. Martori la ce? La probarea unui adevăr, spulberat de incultura folcloroşilor: Basarabia muzicală de astăzi nu „fură” cântece olteneşti şi ardeleneşti, ci păstrează, aproape mimetic şi fără mărturiile vremurilor pe masă, cântecele ei de odinioară, unele degenerate din păcate, pe care, după mutarea lăutarilor Dinicu şi Ciolacu, via Iaşi, de la Chişinău, la Bucureşti, au fost însuşite de celelalte provincii româneşti, în baza iresponsabilei opacităţi a aiurelii „vetre folclorice”, promovată şi de legionari, şi de comunişti. Gata, mă opresc: Imagini, vă rog!

*


Două cântece moldovenești, preluate de maghiari

Vechi cântece moldovenești au trecut, de-a lungul timpului, și în folclorul polonez, și în cel maghiar, cea mai cunoscută piesă fiind „Haiducii”, dans al gărzilor logofătului Tăutu, care, în 1502, îl reprezenta pe Ștefan cel Mare la înscăunarea regelui Alexander, prilej cu care partitura a fost notată de călugărul Jan z Lublina, variantele contemporane ale cântecului românesc prin Polonia fiind îndepărtate de melodia din tabularia călugărului din Lublin. În Ungaria, melodia a ajuns în 1611, cu ocazia intrării lui Gheorghe Rákòczi în Oradea. Iată povestea celor două cântece moldovenești, pe care maghiarii încă le mai păstrează, spusă de un bun cunoscător al identității românești, Dr. Gheorghe Alexici, care publica, în „Luceafărul” lui Octavian Goga, în 15 noiembrie 1903, un studiu despre poezia poluară a românilor, în care relata și povestea cântecului „Cum se văieta fata de român după oile rătăcite”, cântec despre care vorbea și contele Eszterházy, în 1647:

 

„Iată cântecul cel mai vechi românesc, despre a cărui existentă avem date sigure. Aceste date mărturisesc că el a trăit deja în veacul XVI și a fost un cântec lățit și frumos. De n-ar fi fost o melodie plăcută, de bună seamă n-ar fi trecut și la străini (maghiarii îl cântau drept „Az mint az eltévedt juhokat siratja volt az olah leány”)” (Alexici, Gheorghe, Dr.,  Din trecutul poezie poporane române, Luceafărul, nr. 22, 15 noiembrie 1903, p. 367).

Eszterházy „vorbește despre dieta din Pozsony de la 1647: La acea dietă, împărăteasa Leopoldina, dorind să vadă un joc unguresc, m-a invitat în cetate și a trebuit să joc cu cuconițele din Ungaria înaintea împăratului (Ferdinand III) și a împărătesei. Pe vremea aceea, a fost o cuconiță, jucăușă foarte bună, fata sărmanului Paul Eszterházy (e vorba de un alt P. Eszterházy), Rebeca Eszterházy, au mai fost și altele, dar cu ea a trebuit să joc și jocul românesc (Dans românesc) „Azzal kellett az oláh táncot is járnom”. Ea a fost jucăușă foare bună. Apoi a trebuit să joc și „Hajdutánc”, cu două săbii goale; pe vremea aceea am fost meșter în acest joc. Jocul a plăcut foarte împăratului și împărătesei” (ibidem, p. 370).

În nota de subsol, Dr. Gheorghe Alexici scria, cu trimitere la cele două dansuri românești, preluate de maghiari, că „și cronicarii zic că aliatul lui Rákòczi, Constantin Vodă, când intra în Oradea Mare, muzicanții călăreților săi au cântat „Cântecul fetei de român, care, pierzându-și caprele, plângând le caută între munți”, iar soldații lui Rákòczi cântau cântecul lui Kemèny János „Dumnezeul lui Izrael, care locuiești în ceruri (psalvi)” (ibidem, p. 367).

Primul cântec, intitulat „Cum se văieta fata de român după oile rătăcite”, înrudit cu „Ciobănașul” și „Hora Buciumul”, notate de Dimitrie Cantemir, până în anul 1700, merită o reînviere, pentru că, la fel ca „Miorița”, vorbește despre „Marele Păstor”, deci despre marele inițiator, care și-a pierdut „turma”. Al doilea cântec nu este decât cântecul din 1502, cunoscut, după anul 1650, când se reîntoarce în 3 părți, din 6, de la Paris, drept „Banul Mărăcine”, iar mai nou, drept „Bătuta Ardeleneacă”.


ORIENT ROMÂNESC şi imaginea României în Orient

Există, în lumea largă, o elită culturală românească demnă de toată admiraţia, există oameni care, dincolo de staturile lor de cărturari autentici, ard ca o torţă de dorul şi de mândria ţării în care s-au născut. Oameni care îşi reprezintă patria natală cu demnitate şi care nu ostenesc niciodată în a răspândi perspectivele raiului pământesc numit România. Oameni care, deşi se împlinesc departe de ţară, continuă să existe şi aici, aşa cum există, de pildă, profesorul de franceză în Beirut Anca Cheaito, admirabil vestitor al României dense şi adevărate.

Cred că este de datoria noastră, a celor care poate că nu realizăm pe deplin cât de minunat este să supravieţuim în România, în ciuda oprimării la care ne supune prostia de noi înscăunată prin vot universal, pentru că a trăi în România geografică înseamnă un adevărat noroc, dobândit prin generoasă ursire astrală. În treacăt fie spus, numele celor trei ursitoare, în toate culturile lumii, se pot traduce în româneşte drept Trecut, Prezent şi Viitor (de aici provine pasiunea mea necontenită pentru spriritualitatea trecutului, pe care o numesc „Zicălaşii”, şi pentru cea a viitorimii, pe care am întrezărit-o drept „Bucovina Rock Castle”.

Am primit, astăzi, un mail de la profesorul Anca Cheaito, pe care o să-l răspândesc (şi cu adrese de contact) doar pentru a-l retransmite tuturor cărturarilor din ţară şi din diaspora, ca fiind adresat şi lor, pentru că, după cum am văzut, răsfoind „ORIENT ROMÂNESC”, multe lucrări de reliefare identitară se fac temeinic în Orient (Mircea Eliade, Mariana Cojan Negulescu, Denisa Arsene, Rodica Paleolugu, Cella Serghi, Zoe Dumitrescu Buşulenga etc., dar ce etc. nobiliar şi aproape divin!). Cred că toate demersurile culturale româneşti de promovare a identităţii noastre naţionale şi, drept corolar, a celei spirituale, merită susţinute, cu conştiinţa datoriei reale pe care o avem cu toţii faţă de obârşie.

„Mult stimate Dl. Ion Drăguşanul,

*

Mă numesc Anca Cheaito, locuiesc în Liban, sunt profesor de limbă franceză la un liceu din Beirut şi sunt preşedintele Asociaţiei România – Levant, asociaţia comunităţii româneşti din Liban. Întâmplător, ieri am vizitat situl dvs., un adevărat regal… articole deosebite, de o mare calitate, documentate ştiinţific.

*

Începând din anul 2017, cu ocazia Zilei Naţionale a României, cu ajutorul a trei ambasade româneşti din regiunea Orientului Mijlociu, am fondat o revista culturală, ORIENT ROMÂNESC. Am informat  Ministerul Românilor de Pretutindeni şi Institutul Cultural Român despre existenţa acestei publicaţii. Revista noastră apare, în format tipărit, trimestrial şi o puteţi găsi on line – orientromanesc.ro.

*

Dorim să promovăm imaginea României, cultura şi tradiţiile româneşti. Avem articole în limba română, franceză, engleză şi arabă.

Pot să îndrăznesc să ne faceţi onoarea de a colabora cu noi? Putem să preluăm câteva din articolele dvs, să le publicăm şi noi? Bineînţeles, precizăm autorul şi sursa, situl de unde au fost preluate.

*

Mailul meu : ancacheaito@gmail.com

Mailul revistei: orientromanesc@gmail.com

*

Indiferent de răspuns, FELICITĂRI pentru situl dvs deosebit, pentru munca şi pasiunea dvs. Cu mult respect, / Anca Cheaito”.


Martirii lăutari ai martirei Basarabiei

Admiraţi şi recompensaţi cu ruble şi şepci militare, în 1814, de însuşi Ţarul Rusiei, care trecea în revistă noua cucerire, Basarabia, lăutarii dintre Nistru şi Prut au refuzat să abandoneze cântecul românesc, până au fost zvârliţi peste Prut de autorităţi. Cel mai fanatic apărător al muzicii ancestrale era un oarecare Lomiş, care a primit şi pedepse pe măsură, dar de cântecul românesc nu s-a lăsat şi pace, nici măcar după niscaiva schingiuiri. Bun român, mare patriot!, veţi exclama, dacă nu vă spune nimeni că lăutarul basarabean Lomiş, care iubea nepământeşte, până la pedeapsa deportării, cântecul românesc, era evreu.

Joan Dinicu, chef d’orchestre, 36 ans ( n. 1853)

Izgoniţi din Basarabia sau doar presimţind pericolul, lăutarii s-au adunat la Iaşi, acolo unde venise şi Năstase din Botoşani, şi Picu din Bucovina, dar nu după multă vreme, pentru că s-a făcut prima unire şi boierimea moldoveană a plecat la Bucureşti (între timp, Picu, reîntors în Suceava, murise), lăutarii moldoveni de pe ambele maluri ale Prutului s-au aciuat în mahalale. Erau atât de incredibili ca muzicanţi, încât, la Paris, în 1889, un puşti, pe nume Cristache Ciolacu, a primit 2.000 de franci din mâna Preşedintelui Franţei şi 5.000 de ruble, din partea Ţarului Rusiei, care îl ştia pe Radu Ciolacu, fratele lui Cristache, care cânta, de vreo doi ani, la Petersburg. De altfel, lăutarilor Dinicu şi Cuiolacu li se spunea, în Bucureştui, „muscalii”, cu trimitere nedelicată la originea lor basarabeană.

Cristache Ciolacu, în perioada interbelică

Din nefericire, soarta artistului cu geniu este întotdeauna tristă; şi Cristache Ciolacu, şeful tarafului care a cântat la nunta lui Ferdinand şi la nunta de argint a lui Carol I, a sfârşit atât de sărac şi de ignorat de toată lumea, încât a fost îngropat în zdrenţele în care murise.

Paris, 1889: Banda lui Dinicu

*


Pagina 4 din 219« Prima...23456...102030...Ultima »