Jurnalism | Dragusanul.ro - Part 4

Simbolistica sacră este, totuşi, spaţială

Obişnuiţi să privim totul, inclusiv sacralitatea, de la dimensiunea noastră pământească, săvârşim şi asemănările, şi deosebirile din aceeaşi perspectivă măruntă, desacralizând sacrul într-un schematism aproape desuet. Ştim cei care şi ştim că simbolistica drept-liniară a civilizaţiei umane începe cu două cruci, una solstiţială – +, şi, respectiv echinocţială – x, că perimetrele lor sunt rombul şi, respectiv, pătratul, iar suprapunerea celor două cruci sau a perimetrelor lor conturează steaua sau floarea în opt colţuri/petale, care ar simboliza, drept sămânţă a vieţii, însuşi Spiritul Universal, adică Dumnezeu. Vedem toate simbolurile acestea prin bisericile noastre, ba chiar şi prin bisericile celorlalte religii, dacă avem ocazia să călătorim. Uneori, conştientizăm spaţialitatea simbolurilor din picturile murale, dar nu ne prea batem capul să aflăm şi cauza, şi pricina.

Dumnezeu-Cerul, la Mănăstirea Moldoviţa

Mulţi dintre noi am observat că înşiruirea de pătrate, de la temeliile bisericilor, precum cea de la Voroneţ, sunt tot atâtea înşiruiri de piramide (Calea cea Demnă de Admiraţiune a Zeilor, care mergea, de la Rhamses al II-lea, încoace, de la Tecuci, până la Don, fiind mai târziu stupid numită Cheile Bâcului). Iar cei care au sesizat înşiruirile de piramide şi-au zis: „Seamănă, dar numai atât; ce legătură să aibă bisericile noastre cu piramidele din Egipt?”. Dacă le spui că modelul piramidelor din Egipt, dar şi din America (Teotihuacan, de pildă, din Mexic), precum şi a celorlalte zigurate asiatiatice îl reprezintă Muntele Ceahlăul, te iau oamenii la ochi şi te suspectează măcar de dacofagie, dacă nu tont pe faţă. Zidirea de munte în munte e mult, mult mai veche şi s-a făcut, mai întâi, în Carpaţi, apoi prin alte părţi ale Europei, iar după ce pelasgii cărora li se va spune felahi vor trece în Africa, stabilindu-se pe valea Nilului, după ce au durat Cartagina. Eu, noi, nu avem nici un  merit că s-a întâmplat aşa, dar dacă tot există rămăşiţele celor dintâi zigurate ale civilizaţiei umane în munţii pe care îi pângărim cu indiferenţă şi prostie, de ce nu am cerceta, conştientiza şi vesti asta? Niciodată nu s-au făcut cercetări arheologice nici măcar la Densuş, deşi specificul nemaiîntâlnit al acelei zidiri i-a contrariat pe mulţi de-a lungul ultimelor două veacuri. Templul din Densuş este concreteţea Ceahlăului (Seamănă, veţi spune, dar nu s-a dovedit ştiinţific!), dar prostia ştiinţifică l-a stigmatizat drept vestigiu daco-roman, aşa cum fac trântorii spritualităţii româneşti de mult prea multă vreme.

Şi ce legătură între… chestia asta şi piramide vezi ‘matale?, vor întreba docţii, care au memorat bine un teanc de cursuri şi atât au rămas. Dacă le-aş arăta piramida Saqqara din Complexul Djoser, de pildă, nu ar vedea nici o asemănare. Nu seamănă decât oarecum, pentru că ne-am obişnuit cu viziunea de tărâtoare şi nu mai putem descifra nici măcar de pe murii bisericilor noastre mesajele simbolice ale divinităţii. Iată cât de bine seamănă cu Ceahlăul şi cu prima lui reprezentare târzia reproducere de la Djoser:

Chiar nu vedeţi cât de bine seamănă ziguratul acesta african cu cel din Haţeg? Atunci, haideţi să o privim de sus şi, fără eforturi imaginative, o veţi vedea aşa:

Vedeţi, 5 trepte (zidurile verticale nu mai aveţi cum le zări) şi un intrând, o gaură pătrată către străfunduri, care este, din perspectiva lăuntrică, ieşire prin Deva-Yana în Calea Zeilor, Calea spre cer. Eu am tras axele echinocţiale doar ca să vedeţi mai lesne cât de bine seamănă şi această piramidă cu cele de la temelia Voroneţului, dar Densuşului i-am trasat axele solstiţiale, doar ca să induc sugestia rombului, deşi, în poziţie solstiţială, indiferent de axe, pătratul rămâne pătrat, adică Temelia Cerului – ceea ce şi este, în fond, pământul:

Acum observaţi că, din ceruri, de pe Axa Celestă, simbolurile drept-liniare sunt, de fapt, spaţiale?

Alăturate, piramida în trepte Saqqara şi templul boreal (pelasg, desigur, ca şi Anu) de la Densuş sunt identice, dar numai şi numai dacă le privim din cer, de pe axa lor. Spiritul Universal, atunci când a îndătinat aceeaşi simbolistică sacră tuturor religiilor lumii, a sperat că, odată şi odată, ne vor creşte aripi, ca să putem privi şi înţelege din dreapta sa. Nu întâmplător, în afară de parabola îngheţului (Constelaţia Dragonului – şarpele – arată nordul), în povestea biblică a izgonirii din rai târâşul joacă rolul de căpetenie.


Voturi pentru tinerele trupe rock

 

De curiozitate, m-am uitat, mai adineauri, la „clasamentul” provizoriu al tinerelor trupe rock, înscrise în Concursul „Bucovina Rock Castle 2018”, și am văzut că din cele 22 de trupe (minus una, care nu a postat corect și, deși am trimis mesaj celui care a postat, nu a mai revenit), câteva dintre ele au și o strategie de distribuiri și redistribuiri, care să le asigure cât mai multe voturi. Alte trupe, deși mult mai valoroase decât o sugerează like-urile, nu prea depun eforturi, nici măcar pe paginile lor oficiale, pentru a ocupa, prin preferințele publicului, unul din cele 9 locuri, care să le asigure un concert la Suceava (cu cazare și masă gratuite pentru ziua de concert și cu câte un premiu de 1.000 lei).

*

Ascultând cu atenție fiecare piesă înscrisă în concurs, deja întrezăresc, pentru anul 2019, 2-3 trupe cântând în deschiderea nopților de concert de pe scena întâia. Nu știu care anume, mie îmi plac teribil cele mai multe dintre ele, dar opțiunea o vor stabili concertele în sine: dacă vor aduna public în jurul scenei de pe platou, va fi clar că se va impune… coborârea în șanț, pentru a urca în alt palier valoric – vorba președintelui Gheorghe Flutur.

*

Voturile, și în muzică, nu doar în politică, nu vin de la sine: trebuie să vă bateți pentru ele, trebuie să trăiți fiecare zi a lunilor de concurs măcar așa cum le trăiesc și eu – iar eu des vă ascult, dragi prieteni, și vă trimit, cu sufletul și cu mintea, numai gânduri bune. Deocamdată, „clasamentul” arată următoarea corelație voturi – distribuiri:

*

Blackout: 322 voturi – 32 distribuiri

Cenușa Soarelui: 65 voturi – 6 distribuiri

Nightmarion: 225 voturi – 18 distribuiri

Mercy’s Dirge: 84 voturi – 51 distribuiri

Ethernus: 536 voturi – 26 distribuiri

Nameless Horizons: 184 voturi – 67 distribuiri

Prefix TM: 164 voturi – 6 distribuiri

Nighttrain: 51 voturi – 14 distribuiri

Full Tones: 55 voturi – 13 distribuiri

GAV: 442 voturi – 37 distribuiri

Symphress: 362 voturi – 30 distribuiri

Serpent Stream: 21 voturi – 0 distribuiri

Magazinu’ 51: 329 voturi – 9 distribuiri

Stanker: 247 voturi – 38 distribuiri

November Black: 147 voturi – 15 distribuiri

Mihai Barbu Project: 34 voturi – 1 distribuiri

Aamon: 59 voturi – 6 distribuiri

Linear Disorder: 90 voturi – 4 distribuiri

Zagan: 27 voturi – 3 distribuiri

Lucky Thirteen: 193 voturi – 28 distribuiri

Outstorm: 1 voturi – 0 distribuiri


Prutule, apă vioară!

Prutule, apă vioară,

face-te-ai neagră cerneală

să te pun în călimară,

să te scriu pe-o hârtioară,

s-o trimit la maica-n țară,

să-mi dea bani de cheltuială

și-un cal bun, de cătănie,

și-un bici bun de surugie!

Că unde amu’ mă duc

nu-i nici om, da’ nici butuc,

nu-i nici apă, nici pârâu,

numai sânge până-n brâu:

sângele moscalului,

pân’ în cheptul calului,

sânge de a turcului,

pân’ în cheptul murgului,

că pe gropi și pe hârtopi

bate moartea din aripi,

las’ să bată până mâine,

strigați hura, măi române,

și să dăm mână cu mână

și cu inima română!

3 februarie 1910


Cărţile lui Daniel Tănase, „uriaş depozit de aripi”

Daniel TĂNASE

Deloc surprinzător pentru mine, Daniel Tănase păşeşte şi îşi conturează inspirat locul în literatură, adică în spaţiul nespaţiu „uriaş depozit de aripi”, printr-o carte, „Aripi la vedere / trei vocaţii” (Muşatinii, 2017), în care motoul din Nichita („Oamenii sunt păsări / cu aripi crescute pe dinăuntru”) nu înseamnă un pretext, ci un reper întru desluşire şi desluşiri. O carte aparent metafizică, aparent existenţială sau poate că din plin metafizică şi existenţială, în care parabola conturează, între Pământ şi Cer, vocaţiile sacerdotale ale fiecărei fiinţe umane, cele trei personaje, Preotul, Profesorul şi Doctorul, sugerate, încă din subtitlu, ca însemnând „trei vocaţii”, consacrând şi delimitând tot atâtea tentaţii iniţiatice, dar şi zăgăzuiri ale spiritului uman. În fond, ne naştem „reporteri” (simbolul unei curiozităţi pe care aş numi-o arhetipală, în ciuda faptului că împărtăşesc în totalitate argumentele lui Lucian Blaga împotriva surogatului arhetipal) şi, tocmai de aceea, preluăm şi vehiculăm valori metafizice şi existenţiale convenite şi acceptate istoric, într-un parcurs liniar care ignoră aripile stănesciene „crescute pe dinăuntru”, conferindu-i iniţiatorului-zăgăzuitor puterea de a fi „un simplu negustor de aripi”, în ciuda faptului că, deşi le tot achiziţionăm, arareori folosim vreo pereche pentru a încerca zborul, capacitatea individuală a spiritului de a se avânta spre libertate.

Fiind vorba de vocaţii, deci de aptitudini de intrare în armonia universală, şi nu doar de personaje ca atare, Preotul lui Daniel Tănase este Sacerdotul, deci creatorul de spiritualitate şi nu doar „bătrânul înţelept care se ocupă de sacrificii”, cum glăsuiesc etimologiile tuturor religiilor lumii, Sacerdotul care, amintind de Iisus, „cu zâmbetul pe buze şi cu bucurie păşeşte” printre desluşiri şi închipuiri, apoi, ostenit de respiraţiile din preajmă, „se opreşte din mers şi cântă”. Preotul ţine ochii închişi şi cântă. Cuvintele sale cântate nu se ridică către cer, cum te-ai gândi, ci cad pe zăpadă. Atunci când ating zăpada ele lasă urme”. Închiderea ochilor înseamnă desprinderea din desluşiri, în toate cărţile religioase ale omenirii, dar, „uneori, sunetele grave, în căderea lor pe zăpadă, lasă forma unei cruci”, iar din „sunetele înalte cad lumânări, de bună seamă în număr mare şi aprinse, care lovesc zăpada”, pentru că lumânarea nu este iluminarea de dincolo de pleoapele ochilor închişi, pentru că „pentru Preot a cânta nu este decât o formă de respiraţie (…) prea puţin înţeleasă de ceilalţi”, vocaţia iniţiatorului în libertatea spiritului înveşnicind vremelnicia, prin faptul şi făptuirea, ca să fac iarăşi o trimitere la Blaga, că el „trăieşte un singur anotimp: anotimpul zăpezii”, iar „călătoriile sale sunt solitare, pentru sine şi întru sine”.

Pe un alt palier al degenerescenţei sacralităţii convenite şi istoriceşte acceptată, se află iniţiatorul în lumesc, neguţătorul de aripi care nu folosesc la nimic: Profesorul. Veşnic intersectat cu fireasca şi banala curiozitate umană (Reporterul, care poartă şi un nume, Andrei, pentru că numele vremelniceşte – cum se zice în primele cărţi sacre ale omenirii), Profesorul se iveşte doar atunci când „legenda este o formă deghizată a tăcerii”, când „cuvintele sunt cu totul neputincioase să descrie realitatea, iar tăcerea nu ne apare ca o opţiune comodă”, pentru că „ficţiunea se scrie prin realitate, iar realitatea se scrie prin ficţiune”. Iar iniţierea în nebuniile realităţii creează, în planul degenerescenţei spirituale, o altfel de lumească ierarhie, cea a notorietăţii, admirabil sintetizată de Daniel Tănase prin postulatul deloc întâmplător, conform căruia „în materie de notorietate, nebunul este întotdeauna superior prostului”. În fond, prostul ignoră că e locuit de aripi, iar nebunul le foloseşte nechibzuit şi aglomerat şi, prin asta, „sparge rutina, rupe monotonia”, şocând şi înfricoşând prin întrezărirea involuntară şi haotică a zborului, a desprinderii din convenit şi obligatoriu, din „întunecimea spaţiului strâmt”, în care „fluturii se aşează pe corpul tău”, determinând ultimativ apariţia Doctorului, cel care se ocupă şi se asigură, pe un palier iniţiatic inferior, că „mişcarea persoanelor între grupuri (… este) liberă”. Doctorul, „o licărire neobişnuită acum”, un acum al trupurilor „uriaş depozit de aripi”, cu o anume misiune, care ţine de prezentul continuu, apare „de îndată ce cuvintele se scuturau de sensurile lor obişnuite”, de ordinea firească, cu tentative doar de întrezărire a poeziei – degenerescenţa cântecului sacerdotal al iniţiatului iluminării, care închidea ochii, când „pe zăpada nemărginită”, pe care păşea „fără să lase urme”, şi pentru care „singurul strigăt este cântecul său” – Doctorul, deci, lasă după sine „faimoasele sute de pagini cu versuri scrise” (necântate!), deci de realităţi convenite, dar care „urmau desigur să rămână necitite”, condiţia fundamentală a omenirii fiind uitarea îndatoririlor faţă de memorie.

*

Citind altfel „Aripi la vedere / trei vocaţii”, de Daniel Tănase, cred că mi-a fost dat să întâlnesc o proză care, alături de romanul „Play-list pentru sfârşitul lumii”, de Mihnea Blidariu, chiar înseamnă ceva în literatura română a ultimelor trei decenii.

Cea de a doua carte a lui Daniel Tănase, „Jurnal de guvernator” (Muşatinii, 2016), deşi va trece, în ochii bigoţilor şi ai celorlalţi neştiutori, drept una masonică, este, de fapt, o mărturisire a acestor vremuri, din perspectiva relaţionărilor umane, inclusiv prin acte de caritate. Scrisă ca un raport, ilustrat de numeroase fotografii – mărturii ale unei solidarizări umane atotcuprinzătoare, dar şi ale unei fireşti sloboziri a sufletului de înnegurări istoricizate, cartea înseamnă „un combustibil excelent pentru miile de proiecte” pe care numai solidarizarea umană la poate transforma în realităţi.


De când se folosea chitara, în taraful românesc?

Paris, 1889: Banda lui Dinicu

Aflu, fără surprindere, că un oarecare, uns ștab peste cultura județeană, a decis, recent, ca un taraf câmpulungean să fie exclus din nu știu ce concurs (sunt câtă frunză și iarbă concursurile folcloroase în județ), pe motiv că elevii din componența tarafului foloseau și o chitară (în locul țambalului). Cum demnitarul județean al culturii (director, deh!) nu are meteahna citirii de litere și texte, nu îl pot trimite la studiul lui Theodor T. Burada despre muzica lăutărească a românilor, ca să afle singur că chitara se folosea, în Moldova, în componența tarafurilor din 1827 (atestat!), iar în Valahia (tot atestat!), din 1843.

Paris, 1889: Banda lui Tudorică Cercel

Deși în poză nu apare și chitara, ci numai chitaristul (cel din stânga, jos), iată că buclucașa chitară, care-i produce toxiinfecții intelectuale liderului tabula rasa „cu mucii în batistă” folclorică, ținea ritmul folclorului moldo-valah și la Paris. Pe la 1900, cel mai bun taraf din Chișinău avea și el un chitarist în componență, după cum o dovedește fotografia pe care o reproduc, fiindu-mi cunoscută competența inegalabilă a personajului decizional în a citi… poze. Poze și doar atât. Dar, înainte de aceasta, faceți cunoștință cu respectivul chitarist, pe nume Alecu Barbu, care cânta și în banda lui Todorică Cercel, și în cea a prietenului lui George Enescu, Cristache Ciolac:

Alecu Barbu, chitaristul tarafului condus de celebrul Cristache Ciolac

Nu știu nimic despre taraful de la Chișinău (abia am găsit fotografia), dar iată că și lăutarii basarabeni, de pe la anii 1889-1900, foloseau buclucașul (pentru mintea talibanilor folcloristicii județene) instrument:

Lăutari din Chișinău, în anul 1889

Cu înzestrații copii și adolescenți din Câmpulung Moldovenesc, descalificați de un fost vânzător de butelii, nu știu ce-i de făcut. În fond, răul făcut rămâne, chiar dacă „Ia butelia, neamului!” s-ar înțelepți, în cele din urmă, măcar din pozele vechi ale memoriei românești.


Pagina 4 din 216« Prima...23456...102030...Ultima »