Cetatea Neamţului, însorită de memoria veacurilor

„Pe o stâncă-naltă”, „Sub o culme ce cetate”, cum zic două vechi cântecele moldoveneşti din repertoriul „Zicălaşilor”, se află Târgu Neamţ, o aşezare cochetă, cu privelişti tulburătoare, care deschide calea spre străvechea mitologie românească, inclusiv spre vechile întreceri cavalereşti de odinioară, care se soldau cu proclamarea unui „Viteaz”, ultima dispută a vredniciei, descrisă, pe bază de mărturii ale vremii, de către Constantin C. Giurescu, desfăşurându-se la mănăstirea Bistriţa, în vremea lui Alexandru cel Bun. Dar pe Giurescu nu-l interesau în mod deosebit întrecerile medievale, ci oraşele şi târgurile Moldovei; aproape întâmplător descrie jocurile vitejeşti, majoritatea preluate de la tătari, şi nicidecum de Occident, deşi Drăgoi Viteazul dobândise titlul de „Viteaz” la Viena, unde, cu ocazia unui turnir, dăduse de pământ cei mai vestiţi cavaleri din Europa, isprava lui fiind repetată doar de Vlad, părintele lui Vlad Ţepeş. Nu cred că ar fi dificil, pornind de la cartea lui Constantin C. Giurescu, să se documenteze cu adevărat mărturiile despre minunatele întreceri de arme moldoveneşti şi valahe, dar truda aceasta nu ar folosi la nimic, pentru că pe nimeni nu interesează trecutul, ci doar jocul de-a trecutul, cu îmbrâncirea în derizoriu a propriei noastre istorii. Nu am văzut festival medieval, de când mă târâie nepoţii pe la astfel de miracole, care le consolidează şi definesc imaginaţia, în care să se pornească de la o concepţie şi de la un scenariu, pus în scenă de o viziune regizorală, şi ea foarte bine documentată. Şi tocmai din astă pricină, peste tot se aruncă din furcă doar o imagistică repetată prin toate colţurile ţării, o imagistică prin care nu se desluşesc, conştizează şi glorifică faptele străbunilor, ci se promovează „patriotismul de profesie” al politicienilor, care au de deversat rumeguşul inculturii în auzul nimănui, fără să conştientizeze că „tăcerea nu spune prostii”. E drept, nici chestii inteligente.

La Târgu Neamţ, unde încă mai există o elită de suflet şi de minte post Daniel Corbu, se încearcă, prin „Zilele Cetăţii Neamţ”, o individualizare benefică a festivalului, inclusiv prin respectarea unor tipare reale ale trecutului românesc, pe care le-au relatat un secui, Dosza Daniil, şi un polonez, Jana z Lublina, care a lăsat posterităţii şi un cântec moldovenesc în şase părţi, „Haiducki”, şi el aflat în repertoriul „Zicălaşilor”, pe care l-au dansat, la Krakowia, în 1502, pe sunetele lăutarilor domneşti din Suceava, gărzile care însoţeau solia condusă de logofătul Ion Tăutu, participantă la încoronarea Regelui Poloniei. Tentativa de românizare bine documentată a festivalului nemţean aparţine unui preot inimos, părintele Filip, care şi-a înţeles bine rolul de „păstor”, fiind o prezenţă dinamică, inclusiv printr-un cor bun, a obştii pe care o slujeşte – adevărată cale a slujirii lui Dumnezeu. Dar, deocamdată, istoricizarea corectă rămâne doar o tentativă, pentru că în absenţa unui scenariu recuperator de istorie reală, doar „patriotismul de profesie” are câştig de cauză.

Până în Cetatea Neamţului este ceva cale pieptişă de urmat, vai de turcii, de ungurii, de polonii, de cazacii şi de tătarii care îndrăzneau asedii şi care, pe la jumătatea căii, cred că-i implorau pe străjerii din cetate să li se facă milă de ei şi să-i omoare. Ordinele cavalereşti de astăzi, însă, urcă pedestru muntele, în vreme ce eu abia mă târâi în urma lăutarilor cântecelor din alte veacuri, dar zidurile bătrânului leagăn al vitejiei moldoveneşti îmi răsplătesc stăruinţa cu nişte privelişti de vis, care îmi împrospătează sufletul şi îmi tămăduiesc ostenelile trupului meu târziu.

În cetate, pentru că sugestia curţii interioare este cea a unei săli de ceremonii domneşti, flancată de iatacurile domniţelor şi ale curtenilor, se desfăşoară, în funcţie de inspiraţia de „staroste” a poetului şi umoristului Sorin Poclitar, din Gura Humorului, un fel de sărbătoare ceremonială, la care participă, cu gărzi proprii, soli turci, tătari, maghiari şi cazaci. E drept, astfel de ceremonii se petreceau doar în Cetăţile de Scaun ale Moldovei şi nicidecum în Cetăţile de strajă, cu excepţia Hotinului, care avea o interesantă colaborare în timp cu Kamenitza, dar sugestia merită valorificată şi în continuare, pentru că nu există loc mai potrivit printre ruinele gloriei noastre anterioare decât curtea interioară a Cetăţii Neamţ. Am să închei aici, chiar dacă rânduiala defilării cavalereşti ar merita o descriere mai largă, fiind făcută cu chibzuinţă şi conform mărturiilor vechi. Ar mai fi de adăugat că lăutarii mergeau, imediat după steag, în alaiurile domneşti de odinioară, dar şi în alaiurile de nunţi obişnuite, dintr-un motiv foarte practic: iarna, deschideau căile prin omături, iar sunetele cântecelor atrăgeau atenţia mulţimii, care, şi atunci, ca şi astăzi, băteau temenele în faţa domnilor.

Învierea, în Ardeal

Pentru că niciunul dintre membrii familiei mele nu putea veni, de Sărbătoarea Fericirii, la Suceava, să luăm iluminare împreună, am plecat în Ardeal, la Cluj-Napoca, cu sufletul împrospătat de spunerile unui teolog ardelean de pe la 1860, care susţinea că familia înseamnă concreteţea Dumnezeirii pe pământ. „Fără familie, nu există Dumnezeu”, zicea teologul acela, cu trimitere tranşantă spre cea dintâi poruncă: „Creşteţi şi vă înmulţiţi”, o poruncă în care „păcatul original” nu mai înseamnă o infracţiune astrală, ci o datorie şi un sens al perenităţii omenirii.

Sărbătoarea, numită încă din zorii religioşi ai omenirii „Sărbătoarea Fericirii”, trăită ca atare şi de Iisus Hristos, şi din perspectiva libertăţii, a eliberării, este una a reînvierii cosmice, iar preotul de la biserica Adormirii Maicii Domnului, din Cluj-Napoca, a şi conturat-o ca atare, prin un surprinzător, pentru mine, „Bucuraţi-vă, petreceţi, veseliţi-vă”, îndemn adresat enoriaşilor după încheierea ceremoniilor dedicate Învierii lui Hristos. La Suceava, nu se fac astfel de îndemnuri. Anul trecut, un tinerel în sutană, plin de el şi de ură, devenise biciul apocalipsei, pe treptele Catedralei: „Sigur, acum veţi merge prin cluburi sau acasă, în jurul meselor cu bucate şi cu băutură, ca să vă faceţi de cap!”. Nu ştiu ce a perorat mai departe, pentru că am fost luat de valul enoriaşilor, care s-au delimitat repede şi aproape panicat de tânărul de sub sutana urii şi a parvenitismului religios.

Şi la Cluj-Napoca s-au spus vorbe parvenite, şi tot de către un tânăr în sutană, care compara Bucuria Învierii cu bucuria englezilor, la aflarea veştii victoriei din 18 iulie 1815 de la Waterloo. Disperarea francezilor nu i se aburea prin preajmă. Mlaştina de sânge şi de demenţă istorică nu-l deranja, pentru că tânărul în sutană trăieşte într-o ideologie a sângelui, care obligă la suferinţă. Nu l-am mai ascultat, pentru că întregul meu clan clujean plănuise depunerea luminilor la mormântul cuscrului meu, Pavel Ignat, fost ofiţer în Marina Română, o singură lumânare fiind păstrată pentru acasă. Am ajuns greu, păşind pe rame de morminte, până la Pavel, pentru că Biserica Adormirea Maicii Domnului este cea de-a treia poartă, cea din vale, a celei mai rentabile afaceri imobiliare din istorie: cimitirul. O afacere în care mormântul trebuie reînchiriat din 5 în 5 ani (altminteri, mormântul se închiriază altcuiva), iar întreg Dealul Mănăşturului e un fagure din pietre mormântale, prin care nu se poate răzbi, dar arată bine din depărtare.

La mormântul lui Pavel, mi-am rememorat cu migală antecesorii. Şi cred că am sporovăit şi cu Pavel, şi cu antecesorii mei, fără să o iau razna decât în măsura în care îi scoteam, unul câte unul, din suflet şi din memorie, şi le lustruiam contururile cu pleoapele, înainte de a-i re-aşeza în sfinţenie. Cam atât a fost, cam aşa a fost. De parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

RELATIVE la tabloul lui Lucian Francisc Csibi

Aseară, pentru că una dintre trupele „stâlp” ale Festivalului „Bucovina Rock Castle”, admirabila „Relative”, avea concert la „Motor’s Pub”, în Suceava, am mers să-mi iau tabloul pe care chitaristul solo al trupei, Lucian Francisc Csibi, îl făcuse, special pentru mine, prin ianuarie, în ziua în care mi s-a întâmplat naşterea. Mi l-a înmânat afară, în noapte, unde ieşisem la păcătuială tabacică, împreună cu câţiva dintre voluntarii fenomenului rock din Suceava şi cu noua toboşară de la „Relative”, Iulia, o unguroaică plină de personalitate, absolventă de Conservator – percuţie, pe care o ştiu şi-i preţuiesc talentul inconfundabil încă din vremea în care cânta cu „FronT”.

Lucy arată extraordinar, chiar dacă poartă o haină de revoluţionar latino, plină de medalii şi decoraţii, pe care a găsit-o prin maşină, rămasă de la una dintre seriile lor de concerte „cu mască”, iar tabloul, dincolo de frumuseţea lui, datorată unor inspirate transparenţe şi siguranţei penelului, clocoteşte de lumină, de seninătate, de linişte interioară, semn că băieţelul de aproape un an, dar care şi-a exprimat deja intenţia de a participa la „Bucovina Rock Castle 2019″, are acelaşi efect miraculos asupra tatălui său, pe care îl descoperisem, cu câţiva ani în urmă, la Marcel Bostan, de la „Alternosfera” (tare m-aş bucura, la această ultimă ediţie pe care o mai fac în calitate de salariat, dacă şi Marcel ar veni cu crăişorul lui!).

Suntem o familie minunată sub aura „Bucovina Rock Castle”, iar sutele, ba chiar miile de copii ai sufletului meu, înfiaţi cu mintea şi cu inima – pentru că merită, îmi dă o dumnezeiască stabilitate. Nu pierd niciodată probele de sunet, pentru că atunci, dacă ţi-ai format o experienţă detectivistică, poţi desluşi frumuseţea reală a temei muzicale, care trece năvalnic, aidoma unui izvor curat, în ceea ce se cheamă muzică rock. La probele de sunet, Ionuţ Dărămuş, basistul, vine în sală, atât cât îi permite cablul de microfon, şi, în vreme ce cântă, desluşeşte ce intensităţi au nevoie de potenţare sau de diminuare, astfel ca armonia comună a concertului să atingă un nivel cât mai apropiat de maxim. Îmi place vocea solistului Gagyi Botond, un băiat de o fineţe care te obligă la delicateţe.

Fac poze, cu aparatul meu fără bliţ, în jocul capricios al luminilor din club, cu speranţa că măcar unele dintre ele vor fi folosite. Iar când „Relative” are treabă, discut pe îndelete cu voluntarii – şi suntem vreo opt prezenţi la datorie.

Mă simt bine în cea mai dumnezeiască stare de sacralitate, pe care o reprezintă tinereţea, şi-abia când frigul nopţii mă alungă, îmi iau tabloul, din care îmi zâmbesc suflete dragi lui Lucian Francisc Csibi. Pictor pe pânze şi pictor de armonii în miraculosul „Relative”.

Monumente medievale religioase din judeţul Neamţ

Casă moldovenească, în munţii Bistriţei, prin zona Dorna Arini – Broşteni

Rugat de către un tânăr prieten să-i pun la dispoziţie iconografie cu monumente medievale religioase din judeţul Neamţ, mă conformez, deşi nu le-am căutat anume, recomandându-i şi următoarea bibliografie:

Iorga, Nicolae, Gheorghe Asachi ca tipograf şi editor / După catalogul lui din 1847, Bucureşti 1912

Mary Adelaide Walker, Untrodden paths in Roumania, London, 1888; illustrations by the Authors

1888, Mary Adelaide Walker: Agapia

1888, Mary Adelaide Walker, Durău

Alexandru Antoniu (1860-1925), „Album general al României: compus din 300 tablouri reprezentînd monumentele istorice şi contimporane, posiţiuni pitoresci, Domeniul Coroanei şi costume naţionale cu descrierea istorică şi pitorească”, Dresden, C. G. Röder, 1901-1904

Broşteni

Antoniu, Neamţ – Pe Ceahlău

Antoniu, Agapia

Antoniu, mănăstirea Hangu

Antoniu, Mănăstirea Neamţ

Antoniu, mănăstirea Războieni

Antoniou, mănăstirea Secu

Antoniu, mănăstirea Văratic

Antoniu, Piatra Neamţ în 1901

Antoniu, Piatra Neamţ, Biserica Sf. Ioan

Hielscher, Kurt, Roumanie: son paysage, ses monuments, son people, Paris 1933

Kurt Hielscher: Roumanie, Mănăstirea Neamţ

Kurt Hielscher: Roumanie, Arhimandrit

Kurt Hielscher: Roumanie, călugăriţe de la Agapia

Un cont fals al Președintelui Klaus Iohannis

Ieri, am primit o cerere de prietenie din partea unei pagini de facebook Klaus Iohannis. Nu mă interesează personajul (dacă m-ar fi interesat, i-aș fi cerut eu prietenia), dar am dat acceptul, presupunând că pagina reprezintă fie o șmecherie a echipei lui de propagandă, fie un cont fals. Astăzi, însă, am primit un mesaj, în care „Klaus Iohannis” mă întreabă „Ce mai faci?”, și nu „Ce mai faceți?”, cum s-ar exprima un președinte, dar tot nu eram sigur dacă am de-a face cu un propagandist sau cu un impostor. Așa că am răspuns în doi peri:

Ultima replică, înainte ca falsul Klaus Iohannis să se șteargă din lista mea de prieteni, reprezintă o grosolană traducere automată, deși „acesta este foarte mult Președintele României” cam oscilează spre româneasca din câlți neîndemânatic răsuciți a vremelnicului locatar de la Cotroceni. Răspunsul meu l-a oprit pe falsificator să-mi propună un împrumut avantajos, așa cum făcuse „generalul Miller, comandantul trupelor din Afganistan” – deci tot un cont fals.

Fiind vorba de o prestigioasă instituție a României, cred că este de datoria mea să atenționez asupra falsei pagini de facebook Klaus Iohannis, încropită cu siguranță de un străin, care nu știe românește nici măcar cât Președintele României de acum.