Jurnalism | Dragusanul.ro - Part 4

Hai în Bucovina / Ca să-ţi rupi maşina!

în titlu – versuri nepopulare

*

Valea Moldovei, de la Izvoarele Sucevei (şi ale Moldovei, în Bobeica) şi până la Pojorâta, este de o frumuseţe tulburătoare. Am cunoscut-o şi am descris-o, localitate cu localitate, în 1983, la începuturile activităţii jurnalistice, când m-am şi însurat în satul primei iubiri a lui Iraclie Porumbescu (locuia, acolo, fratele tatălui său, Ioan), cu certitudinea că valea Moldovei va transmite copiilor pe care îi voi avea ceva din inefabilului ei creativ. Şi nu m-am înşelat.

De câteva decenii, de când s-a promis deschiderea unui punct vamal de liberă trecere la Izvoarele Sucevei, spre comuna Şipotele Sucevei, de dincolo, am tot sperat într-o asfaltare temeinică, iar asfaltarea s-a făcut abia în urmă cu vreo câţiva anişori, de către un asfaltator cu numeroase afaceri în zonă, un parvenit care, destul de recent, a dărâmat o mărturie istorică şi în Suceava. Are parale, dărâmă ce vor muşchii lui.

Foarte curând după asfaltare, doar drumul dintre Primăria Fundul Moldovei şi intersecţia cu Drumul Naţional de la Pojorâta arată impecabil, că doar n-o să-şi hurduce măruntaiele ilustrul parvenit. În rest, găuri după găuri, care se vor astupa, probabil, abia atunci când distribuţia filmului american „Traian Popovici” va veni la mormântul celui îndreptăţit la memorie, fostul primar al Cernăuţilor, care a salvat 20.000 de evrei, fiind îngropat în cimitirul din Colacu şi având un monument la Colacu (dacă nu mă înşel, pentru că, dacă te aventurezi, cu maşina, pe valea Moldovei, nu mai vezi nimic, decât gropile din asfalt, pe care nu le poţi evita sau încadra între roţi, aşa că te vezi obligat să foloseşti viteza întâia, coborând în capcanele drumului cu mare precauţie şi sperând că vei reuşi să şi ieşi din ele).

Conducătorii judeţeni ai destinelor noastre nu prea ştiu cum arată drumurile, ei fiind masiv şi decisiv implicaţi în incultură, pe care o promovează, impresionant de harnici, cu parade de cai, de găluşte, de mititei, de bere şi de haida-dâra-dâr-dâr-da. În plus, nu s-au prins că centenarul Unirii cu Ţara se sărbătoreşte, în primul rând, cu făptuiri întru binele locuitorilor judeţelui şi nu cu măscări publice ale prefăcătoriei de-a patriotismul.

Iar locuitorii din alte judeţe ale României, cât şi cei de prin Europa, dacă se lasă ademeniţi de generosul îndemn „Hai în Bucovina”, merită să li se întâmple ce li se întâmplă: jaf la pensiuni, maşini rupte pe drumuri şi bucate tradiţionale bucovinene încropite din materii prime achiziţionate de pe la moluri, dar care amiros băştinaş în suculenţa conservanţilor puternic dăunători sănătăţii.

 

Bucovina s-a transformat într-o neruşinată afacere propagandistică, spulberând specificităţile ei de memorie, de cultură şi de stare de spirit, dar cu chestiile astea m-am obişnuit şi resemnat. Dar să ai drumuri, în raiul pământesc al acestor locuri, cu mult mai proaste decât cele din vremea comunismului, şi să porneşti lozincaristic şi fără cea mai elementară infrastructură aşa-zise „programe” turistice parcă nu-mi pică bine, aşa cum nu le pică nici celorlalţi amărăşteni ai judeţului Suceava, care zac prin pustietăţi, izolaţi programatic de lumea care ar trebui să fie reală, pentru că a fost visată şi nădăjduită de noi, toţi amărăştenii.

Nu vreau să îmbogăţesc folclorul românesc cu înjurăturile pe care le-am născocit la adresa parvenitului care doar a pospăit cu asfalt drumul de la Fundu Moldovei, până la Izvoarele Sucevei, asfaltând impecabil numai drumul feudei lui montane; nici marilor noştri conducători din Palatul Administrativ al Sucevei nu le-am purtat gânduri mai bune, dar lor nu le pasă de gândurile şi înjurăturile noastre, ale amărăştenilor. Doar caricaturizarea îi deranjează la culme, pentru că bipezii şarlataniilor electorale îşi închipuie că au şi onoare, că ar fi cineva în biata istorie a acestor locuri minunate, în care toponimul Bucovina nu mai înseamnă şi nu mai merită nimic.

 

Cu imaginea drumului perfect din feuda asfaltatorului o să închei acest material. Nu are rost să-mi irosesc timpul. În fond, noi, toţi amărăştenii judeţelui Suceava, culegem doar ce alegem, deci pedeapsa este pe deplin cuvenită.


„Fraţi-looor, să luăm amin-teee!”

Lume multă, sosită pe rând; mulţi, mulţi scriitori şi publicişti, doar câţiva pictor, delegaţi ai autorităţilor, care au de făcut găluşte, pentru creştinismul de duminică şi nu vor să rişte toxiinfecţii intelectuale, pe care să le răspândească epidemic în masă. Rolul sfinţiilor lor judeţene în cultură este doar de a aproba bugete, milostivindu-se, uneori, de închinăciunilor bieţilor creatori. Iar la un eveniment precum cel de astăzi, trimit câte o fătucă mai isteaţă, precum cea trimisă de Ion Lungu. Isteaţă relativ, dar fără pospai de cultură, chiar dacă a citit şi răscitit prefaţa albumului de artă „Elena Greculesi” (eu nu aş fi pus, pe copertă 1928-2016, pentru că Elena Greculesi ne va supravieţui tuturora). În timpul sosirii prietenilor şi de astăzi ai Elenei Greculesi a venit şi colegul meu Tiberiu Cosovan, prilej de a discuta de albumul de memorie, pe care m-a rugat să i-l lucrez.

M-am bucurat teribil să întâlnesc personalităţi ale culturii sucevene, precum Ion Paranici, Elena Cuşnir, Ileana Paranici, Ion Nedelea, Alexandru Toma, Ioan Ieţcu, Mihai Vicol, care au venit pentru a o regăsi pe Elena Greculesi, şi nu doar din solidaritate cu admirabila Lucia Puşcaşu. Fotografiile care vor urma vor fi însoţite de explicaţii, apoi voi vorbi şi despre ce am auzit, voi explica şi titlul, deşi, pe tot parcursul lansării albumului, am trăit ciudata impresie că Elena Greculesi lipseşte cu desăvârşire, că refuză să participe la eveniment, din anume pricini, deşi îndrăznesc să cred că în fiecare noapte poposeşte în casa Luciei Puşcaşu, pentru a trăi şi visa împreună.

Lucia Puşcaşu

Lucia Puşcaşu şi Sorin Filip – cel mai bun manager din istoria Centrului Cultural „Bucovina”

Ion Nedelea – pe sufletul domniei sale s-a durat cultura suceveană

Gabriel Cărăbuş şi Alexandru Toma – un personaj istoric al Sucevei

Delegata lui Ion Lungu, Mihai Vicol şi Ioan Ieţcu

Daniela Micuţaru, iar în cadrul uşii, Alice Niculică

Manifestarea a fost lansată de domnişoara Dana Creangă, care a cântat la chitară două piese clasice, inclusiv un preludiu de Bach: dexteritate, exerciţiu, excelentă respectare a determinărilor diez-bemol. A încântat publicul, care preţuieşte virtuozitatea, fără să sesizeze când există şi trăire sau nu. Mie mi-a plăcut, deşi am tras o concluzie lăuntrică, atunci când, imediat după scurtul ei concert, au scos-o precipitaţi afară şi duşi au fost. Puţin le pasă lor de memoria Elenei Greculesi, iar dacă-şi vor creşte aşa talentata fată, tare mă tem că nu-şi vor vedea niciodată visurile împlinite. Dacă nu exişti într-o diversitate creatoare, niciodată nu vei ajunge creator.

Dana Creangă

Publicul, răbdător şi interesat, avea să fie numai ochi şi urechi la cele spuse de Gabriel Cărăbuş – moderatorul manifestării şi Director al Muzeului Bucovinei „I. G. Sbiera” – şi Doina Cernica – ziarist de cultură, publicist şi prozator, dar şi cea mai apropiată prietenă a pictorului Elena Greculesi, cu care a întreţinut şi o vastă corespondenţă. Ştiam ce urma să spună Doina Cernica, dar tot am ascultat-o cu atenţie. Pentru că merită.

Daniela Micuţaru, Vasile Anghel Siminiuc, Raluca Giurcă

Medicul Cristina David

Cristina David – cumătra mea, pe care nu am mai văzut-o de ceva vreme

Delegata primarului Ion Lungu

Doina Cernica

Apoi i s-a dat cuvântul unei somităţi universitare, domnul doctor în istoria artelor Marian Constantin; aşa se întâmplă de multă vreme – când nu ai talent pentru arta plastică, te faci critic şi istorie de artă. Cetăţeanul ştiinţific nu mi-a plăcut, pentru că este de o platitudine puerilă (cică Nimicnicia Sa nici nu auzise de Elena Greculesi, până ce nu l-a sunat Lucia Puşcaşu), preţios şi plin de sine. Hait, mi-am zis, ăsta a venit să ne lumineze, pe noi, cocoţaţii prin copaci!

Marian Constantin, exegetul fără nume, doar cu prenume

Nimicnicia Sa Marian Constantin

Ăsta, preţiosul cu două prenume, dar fără nume, m-a făcut să plec, aşa că nu am mai ascultat-o nici pe Lucia Puşcaşu, nici pe ceilalţi probabili vorbitori care avea ce vorbi (dr. Ioan Ieţcu, Alexandru Toma şi Mihai Vicol).

Afară, se făcuse soare, iar din toate moscheile ortodoxe ale Sucevei se revărsau, prin difuzoare puternice, cântări bizantine. Printre ele, aud o voce de popă, care nu conteneşte să se stropşească la „robii lui Dumnezeu”, cântând silabisit: „Fraţi-loor, să luăm amin-teee!”. Aha, îmi zic, e începutul tuturor epistolelor Sfântului Pavel (cea care urma era „Către corinthieni”, dar nu am mai ascultat-o). Deasupra, soarele se bucura, dar nu ştiu din ce cauză sau pricină.

*


Un ecumen: Expoziţia Elena Greculesi – Lucia Puşcaşu

Holul de la etajul Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera” nu înseamnă un spaţiu expoziţional remarcabil, în ciuda faptului că este pus gratuit la dispoziţia oricui şi că, prin ceea ce se expune, prefaţează în mod fericit evenimente de excepţie. Tablourile sunt atârnate când mai sus, când mai jos, în funcţie de configuraţia arhitecturii vechii şcoli de fete, în care a învăţat şi Elena Greculesi – de aici dorinţa secretă a marii pictoriţe de a transorma sala ei de clasă într-un spaţiu sacerdotal. Datorită acestor cauzalităţi de expunere, nici nu poţi vedea lucrările în adevărata lor splendoare, nici nu le poţi fotografia cum se cade, dar bietul aparat foto, cu care m-a dotat Centrul Cultural „Bucovina”, încă îşi face datoria; aidoma cu şapca, pe care mi-am cumpărat-o la prima ediţie „Bucovina Rock Castle” şi de care nu am de gând să mă despart, câtă vreme sănătatea mea, la fel de zdrenţuită, îmi va mai permite implicări în acest festival (nu mult, pentru că Flutur şi Niţă abia aşteaptă să scape de mine). Expoziţia, deşi propune ochiului, minţii şi sufletului doar 16 lucrări, câte 8 de pictoriţă, surprinde printr-o armonie stilistică desăvârşită, printr-un veritabil ecumen al diversităţii creative. Pentru că lucrările Elenei Greculesi şi ale Luciei Puşcaşu au ceva în comun – probabil nostalgia căii spre uitare, probabil verticalitatea inconfundabilă şi, tocmai de aceea, greu de identificat a spiritualităţii celor care îşi merită locul pe care stau. Până acum, nu am sesizat cosmicitatea operei Luciei Puşcaşu – pe cea a lucrărilor Elenei Greculesi o ştiam foarte bine – şi tocmai de asta nu am să nominalizez autoarele celor 16 spaţii ale aflării de sine în astral, ci le voi reproduce, fără alte comentarii, în ordinea în care sunt expuse.

 

*


„Bătălia cărţilor”, în calea spre Lucia Puşcaşu

Astăzi, pe o ploaie măruntă, am  ieşit, fără umbrelă, doar cu zdrenţuita mea şapcă „Bucovina Rock Castle”, prin târgul Sucevei, scos din casă de respectul pe care îl am faţă de omul şi artistul plastic Lucia Puşcaşu. Nu faţă de Elena Greculesi, cu care mă ştiu de mult şi încă mai stăm, uneori, la taclale, ci faţă de Lucia Puşcaşu. Pe drum desfundat şi adevărat brend al Sucevei, mă întâlnesc cu poetul Mihai Vicol, camuflat sub o uriaşă umbrelă, dar sub care refuz să intru, pentru că mie îmi place ploaia şi nu prea văd de ce i-aş refuza mângâierile. Împreună, după ce mă las jefuit de un aparat de cafea, şi încă de două ori, pentru că am luat şi pentru Mihai Vicol o „cafea mocha”, vorbim despre cărţi, iar în Biblioteca Bucovinei zărim, înainte de toate, vitrine cu cărţi şi un afiş pe care nu-l înţeleg, „Bătălia cărţilor”, dar presupun că se referă la bătălia pentru promovarea cărţilor, căci, aşa cum obişnuia să-mi zică Elena Greculesi, „un popor trebuie să-şi merite locul pe care stă prin memorie şi prin cultură”. Gândeam şi încă mai gândim la fel, eu văzând în Elena Greculesi un sacerdot al culturii române. I-am şi spus chestia asta, cândva, lângă bustul lui Petru Rareş, unde obişnuiam să ne întâlnim şi unde am convins-o să scoată şi o carte de memorie şi înţelepciune, asumându-mi rolul de redactor al respectivei cărţi, editată, gratuit, de „Muşatinii”.

În vreme ce fotografiez vitrinele cu cărţi, o văd pe fata regretatului Emil Satco, Alice Niculică, la fel de implicată, deşi mult prea voit anonim, ca şi tatăl ei, în bătălia pentru cultură. Aproape de Alice, Raluca Giurcă şi Dana Ursu – de la „Muşatinii”, de la templul urban în care am motive să cred până la sfârşit. Să cred în obligaţia fiecăruia dintre noi de a ne merita locul pe care stăm prin cultură. În ultima vitrină, zăresc „luntrea de ceară” a lui Roman Istrati şi „luntrea” solidarităţii mele cu memoria lui. Nu e prea plăcut să te descoperi sub sticla unei vitrine. E ca şi cum te-ai zări din posteritate şi ţi s-ar rupe aripile.

Habar nu am de ce-i atâta tristeţe pe chipurile noastre, pe clipita în care cineva ne-a înlănţuit (Victor T. Rusu – pe Romică, Nicolae Gabriel Sandu – pe mine). Noi zacem în ultima vitrină. „Rusu’ moralist”, de Roman Istrati, nu e nicăieri; nu-i bai. În fond, ca şi Elena Greculesi, ca şi T. Robeanu, Ciprian Porumbescu, Ion Grămadă, Vasile Gherasim, George Damian, Vasile Pînzariu, George Ungureanu, Constantin Ştefuriuc, Dumitru Oniga, George Gavrileanu, Mircea Motrici, Simon-Petru Oprea, nici Roman Istrati nu m-a părăsit nici pentru o singură clipită (chiar nu-l zăriţi cum îmi zâmbeşte poznaş?).

*


Ce mai face publicistul Tiberiu Cosovan?

Aflat într-o bătălie curajoasă cu nedreptățile soartei, publicistul Tiberiu Cosovan nu irosește fărâmă de timp, ci lucrează sârguincios la definitivarea unei insolite cărți cinstitoare de memorie bucovineană, pe care a documentat-o în ceva mai bine de un deceniu. Practic, Tiberiu Cosovan salvează de la uitare definitivă fragmente de istorie, pe care insensibilitatea noastră și lăcomia geambașilor de locuri de veci… vremelnice le-au condamnat la dispariție: zeci de pietre și monumente funerare vechi au fost aruncate prin râpe sau rezemate de zidurile bisericilor – inclusiv piatra bunicii materne a lui Mihai Eminescu – cele mai multe sfârșind prin pavajele și temeliile caselor parohiale.

*

Și mai există iresponsabila decizie a nu știu cărui ierarh ca vechile cimitire să fie transformate în livezi și fânețe parohiale – la Călinești, gardul trece peste piatra mormântală a bunicului patern al lui Mihai Eminescu – fără ca pietrele înlăturate să fie depuse într-un patrimoniu al memoriei, eventual într-un cimitir-mărturie, la Muzeul Satului, în care pietrele să poată mărturisi în continuare.

Cartea lui Tiberiu Cosovan, „Prin labirintul umbrelor”, nu se revoltă, nu arată acuzator spre nimeni, ci doar tezaurizează, inclusiv mărturii înlăturate în urmă cu decenii. Pentru că asta-i firea lui Tiberiu Cosovan: luminoasă și păstrătoare de lumină.


Pagina 4 din 221« Prima...23456...102030...Ultima »