Jurnalism | Dragusanul.ro - Part 34

Alte dansuri din vremea lui Dimitrie Cantemir

Edward Jones desen dans oriental

*

Astăzi, mi-au ieşit în cale trei dansuri valahe, publicate, la Londra, în 1804, de Edward Jones, sub titlul „Lyric Airss: consistig of specimens of Greek, Albanian, Walachian…”. Anul publicării unei cărţi, atunci când e vorba de o colecţie de cântece naţionale vechi, nu probează şi o aceeaşi vechime a cântecului, partiturile lui Jones vehiculând, în fond, cântece româneşti de cel mai devreme de prin anii 1750. Asta este o teorie a mea, la care zicălaşii au subscris fără excepţie, după ce le-am pus în faţă niscaiva dovezi. Încă nu ştiam că majoritatea pieselor româneşti, publicate, odinioară,  în Occident, se bazau pe manuscrise din colecţii particulare vechi, aşa cum a fost cazul manuscriselor lui Canzler Cavaler de Ferio, care a cules cântece româneşti din Braşov şi din Bucureşti, până în 1830, dar care au văzut lumina tiparului, la Leipzig, abia în 1902, sub semnătura lui Otto Heilig şi sub titlul Slovakische, griechische, walachische und türkische, Tanzer, Lieder”.

*

Edward Jones Coperta*

Şi cartea lui Edward Jones valorifică, de fapt, o colecţie veche, în apariţiei, de peste un secol, deşi publicată la Londra, în 1727, sub titlul „A Collection of Songs”, de către Richard Leveridge, care menţionează, în prefaţă, colecţia muzicală a lui Dimitrie Cantemir, cu care era contemporan, în ciuda faptului că nu izbutea să-i descifreze notaţia muzicală turcească. *

1727 Richard Leveridge coperta

*

Cele trei dansuri româneşti din anii 1700, publicate, la Londra, în 1727, de Richard Leveridge, şi în 1804, de Edward Jones, au caracteristicile principale ale melodiilor medievale româneşti, adică minimum 4 părţi în construcţia fiecărui cântec, pe care izbutesc să le identific şi în lipsa lui Petrică Oloieru şi a lui Răzvan Mitoceanu, pe care patria sărbătorească i-a trmis peste mări şi ţări sau poate mai aproape, ca să cerşească melodios, cu dansatori în pas gimnest: „Veee-niţi în Buc… ovina! Veee-niţi în Buc… ovina!”.

*

S-au adunat, în computerul meu, vreo 30 de partituri, care cuprind anii de dinainte de 1700 şi până pe la 1800, şi tot nu izbutim să le descifrăm simplu, cu ţambal şi vioară, ca să ştim măcar noi, zicălaşii, până una-alta, despre ce-i vorba în stilistica naţională a melodiilor valahe. Şi e păcat.

*

Edward Jones A WALLACHIAN DANCE 1

Edward Jones A WALLACHIAN DANCE 2

Edward Jones A WALLACHIAN DANCE 3

*


Nu mai caut cântece vechi, mă caută ele pe mine

1890 Cantec tiganesc

*

Cum cântecele străbunilor nu sunt singurul meu mod de viaţă şi cum rătăcesc prin uitare, adică în spaţiul unic în care se află răspunsurile la întrebări – vorba unui cântec al lui Doru Trăscău, de la “The Mono Jacks”, căutând şi alte iluminări, rămân surprins să aflu, în cele mai neaşteptate depozite de memorie românească, tot alte şi alte cântece, pe care, mai întâi, mi le va descifra vioara lui Răzvan Mitoceanu (prietene, deja eşti invitatul meu la o după-amiază de iniţieri reciproce, pentru că pe Petrică Oloieru nu mai îndrăznesc să-l chinui, după câte i-am pus pe umeri).

*

Sârbele lui Dimitrie Cantemir m-au atenţionat că, în melosul nostru naţional, au existat şi romanţe populare, create de muzicieni cu glagorie, dar asumate de popor cu mare entuziasm. La drept vorbind, teoria accea, cu ţăranul şi ţărăncuţa, care s-au aşezat pe prispă ca să compună “Mioriţa” şi “Meşterul Manole” (altceva făceam eu, pe prispe, în tinereţe) este penibilă. Ţine, eventual, la versificări şi la cântecele simple, dar nu şi în cazul pieselor intrumentale, dedicate dansurilor, pe care nu ţăranul, ci muzicianul din tată în fiu le-a născocit.

*

Astăzi, pe când mă aflam în Basarabia anului 1919, la palavre cu “Copiii lacrămilor”, cineva mi-a pus în faţă, fără explicaţii, o astfel de romanţă, “De-o fi să pleci”, scrisă de locotenentul Liviu Coman, în anii grei ai Războiului Întregirii Neamului. Şi vreau să o aud, Răzvan Mitoceanu, iar dacă este aşa cum presimt, adică tulburătoare, o încredinţăm colegei şi prietenei noastre Gabi Teişanu, ca să o cânte ca nimeni altcineva şi, după aceea, să spună că a găsit-o la “matuşa Catrina dgin dgeal dgin Ilişăşti”.

*

 Dar, înainte de a-ţi arăta, Răzvane, partitura locotenentului Coman, hai să ascultăm, încă o dată, Sârba 2, închipuindu-ni-l pe prinţul cărturarilor şi cărturarul prinţilor, Dimitrie Cantemir, stând, înainte de anul 1700, pe acoperişul plat al casei lui din Istambul şi cântând, de alean, la nai, această romanţă veche, pe care e posibil să o fi compus el însuşi, din pricină de dor de ţară:

*

Sarba 2

*

1919 De o fi sa pleci


Tiberiu Cosovan v-a pregătit un metru cub de cărţi

Coso 1 metru cub de carti

*

Pentru joi, 4 mai, Tiberiu Cosovan v-a pregătit un metru cub de cărţi, pe care Consiliul Judeţean Suceava, prin intermediul instituţiilor sale de cultură, Centrul Cultural “Bucovina” – ca editor, şi Muzeul Bucovine – gazda expoziţiei grupului de creaţie din care face parte şi Tiberiu Cosovan (Josif Csukat şi Iulian Dziubinski) şi a lansării noii cărţi de publicistică, dedicată fenomenului plastic bucovinean.

*

Deocamdată, cărţile sunt sub cheie şi sub paza bună (de bun augur) a costumelor “Zicălaşilor”, aşteptând clipa eliberării – cum zice sculptorul Mircea Dăneasa, care ne-a vizitat şi le-a văzut -, adică ale mântuirii în dublă semantică.

*

Coso O privire indiscreta

*

Nici măcar eu, care sunt colegul de birou al lui Tiberiu Cosovan, nu am cartea, pentru că vreau să o dobândesc în momentul sacralităţii ei, cel al lansării, dar am fotografiat-o, admirând, în ascuns, lucrările de pe şevaletul lui Tiberiu Cosovan, în mediul care l-a ademenit spre creaţie, lucrări care formează ilustraţia de copertă.

*

Coso Coperta 1

Coso Coperta 2

*


Câinele din noaptea Învierii, la Catedrală

Cainele din noaptea Invierii 1

*

De când l-am revăzut în viaţă, după ce fusese otrăvit şi alesese, intictual, să intre în sfera energetică a creştinilor, care se adunaseră în faţa Catedralei din Suseava, în noaptea Sfintei Învieri, am tot purtat aparatul de fotografiat cu mine, dar nu mi-a fost de folos. Nu l-am mai reîntâlnit şi începusem să mă tem că, în cele din urmă, l-a răpus otrava. Numai că eu sunt un individ stăruitor şi aveam convingerea că instinctul bietei vietăţi, care venise după tămăduire în mijlocul mulţimii din noaptea Învierii, a salvat-o. Şi iată că, astăzi, spre amurg, l-am găsit pe bietul căţel, tolănit la umbra unor garaje. Când m-a zărit, s-a bucurat şi mi-a ieşit în cale, sar declicul aparatului de fotografiat l-a speriat (poate că şi dezamăgit), aşa că s-a retras spre aleea blocului în faţa căruia îşi face veacul.

*

Cainele din noaptea Invierii 2

*

În retragere, m-a privit mustrător, de parcă mi-ar fi reproşat un gând necurat, iar când s-a aşezat, în capătul aleii, i-am vorbit îndelung şi cu blândeţe, spre mirarea trecătorilor, deşi Suceava e plină, astăzi, de oameni care vorbesc singuri. Singuri, dar nu cu un câine comunitar.

*

În cele din urmă, i-am mai făcut o fotografie, şi nu a mai protestat. Doar că avea aceeaşi uimire în ochii lui inteligenţi şi care au văzut multe dintre tăinuit-nevăzutele vieţii sucevene.

*

Cainele din noaptea Invierii 3

*

În drum spre casă, mi-am tot spus retoric (nu doar întrebările sunt retorice), că omenirea ar trăi infinit mai bine, dacă fiecare om s-ar despovăra de ranchiuni şi de ură, ca să încapă în sufletul lui cât mai multă iubire. Chestia asta a spus-o, în urmă cu 2.020 de ani Iisus Hristos, fără să-şi închipuie ce avalanşe de ură va declanşa disputa Isus sau Iisus. Şi-atunci, de unde să mai vină speranţa?


Câinele din noaptea Învierii

Catedrala

*

În aglomeraţia de populaţie suceveană din faţa Catedralei, şi-a făcut loc şi un câine comunitar, oploşit, de regulă, pe lângă blocul de lângă fosta poliţie a circulaţiei. Un câine cu pete albe si maroniu-roşcate, prietenos cu toată lumea. Era bolnav, se clătina, tuşea, iar uneori voma, semn că a fost otrăvit – otrăvită murise şi mama lui, “Fetiţa”, iar tatăl, “Codiţă”, lovit cu un levier în cap de către un alt creştin. Este de presupus că şi ucigajul acestui biet câine comunitar se afla în acea mulţime, cu lumânarea aprinsă şi fericit de vestea că Iisus Hristos a înviat.

*

 Mulţimea credincioşilor s-a risipit în valuri, în clipa în care un preot tânăr începuse să o mustre că va păcătui la ospeţe şi prin cluburi, cu băuturi şi cu mâncăruri din abundenţă. Chiar şi câinele comunitar s-a retras din faţa ocărilor preoţeşti, de parcă acel tinerel în sutană ar fi risipit, de acolo, însăşi iluminarea sacră. Păşea împleticit, sprijinindu-se ba de pulpa unui om, ba de a altuia, bietul câine al nimănui. Apoi, a dispărut printre blocuri.

*

Eram cu Andi, amândoi uimiţi şi îndureraţi de întâmplare. Încercam să ne închipuim ce sfinţenie a îndemnat-o pe biata vietate să caute tovărăşia oamenilor şi a bisericii. Ştiam că, atunci când merg la biserici, majoritatea oamenilor se despovărează de energiile negative, iar sufletele vag purificate concentrează în locul adunării un nucleu de energie pozitivă, pe care animalele îl presimt mult mai profund decât oamenii. Probabil că sfera dumnezeiască de energii benefice l-a astras pe suferindul câine al nimănui şi, tocmai de aceea, al tuturora.

*

Abia astăzi, dimineaţă, l-am întâlnit din nou. Era vesel şi jucăuş, cu poftă de viaţă, dar nu şi-a pierdut vremea cu mine, ci s-a strecurat în grădiniţa blocului lângă care s-a oploşit şi a scotocit, cu frenezie, după un os, de el tăinuit, din care a prins să sfâşie grăbit. Semn de sănătate. Foamea este, uneori, un semn al însănătoşirii. Seara, când i-am povestit lui Andi, la telefon, s-a bucurat zgomotos. Din nefericire, undeva, în blocurile din vecinătate, un criminal spumegă, în vreme ce vesteşte trecătorilor: Hristos a înviat!


Pagina 34 din 228« Prima...1020...3233343536...405060...Ultima »