Morile de vânt ale indolenţei memoriei româneşti

*

În condiţiile în care doar Bucovina are vreo 5.000 de cântece naţionale româneşti, care zac sub colbul gros al uitării şi al indolenţei, nu prea văd de ce aş da piept cu morile de vânt, în afară de speranţa că gestul în sine o să-i mire sau o să-i revolte pe unii. Măcar atât, că în treziri nu-mi fac speranţe deşarte. Cântece naţionale româneşti (nicidecum bucovinene) au cules, din Bucovina, Franz Josef Sulzer (10 piese, publicate în 1783), surorile Eufrosina şi Elise Hurmuzachi, cu sprijinul lui Karol Mikuli (48 de melodii, publicate, în 4 caiete, la Viena, între anii 1849-1852 – pe care le-am fonotecat), Calistrat Şotropa, care a adunat, cu sprijinul lăutarului Ion Batalan din Horodnicu de Jos piesele din repertoriile bandelor Nicolai Picu, Grigori Vindereu şi Ion Batalan (120 de piese, pe care le vom fonoteca mâine, ca să putem alege 40 pentru festivalul de la Vatra Dornei), George Voievidca (2.250 piese, înclusiv instrumentale, din anii 1907-1914 – din care am fonotecat 340), Mattias Friedwagner şi echipa lui de culegători de melodii româneşti (circa 2.000 de piese).

*

*

Odinioară, când folclorul românesc însemna o revelaţie a farmecului muzical oriental, chiar şi capetele domneşti le furnizau cercetătorilor occidentali piese transcrise pentru ei de către muzicienii de curte, aşa cum s-a întâmplat cu cele „Şase cântece naţionale din România”, aranjate pentru pian de Henriz şi puse la dispoziţia lui E. C. Grenville Murray de principele Ion Ghika. Acolo, în lumea interesată, s-a fabulat pe baza istoriei noastre, luându-se ca reper lucrarea lui Mihail Kogălniceanu „Histoire de la Moldo-Walachie” şi cu atât mai mult, pe baza mitologiei, baladelor şi doinelor româneşti (Murray spune, de pildă, că vechiul cântec al lăutarilor suceveni, „Haiducii”, pe care îl publică primul, s-ar numi „Banul Mărăcine”, pentru că trufaşul tată al poetului francez Ronsard îşi pusese lăutarii, cu ocazia primei sale vizite diplomatice la Paris, să impresioneze audienţa cu acest străvechi cântec românesc).

*

Scrierea lui Kogălniceanu deschidea ferestre spre „această ţară, acum (în 12 septembrie 1853 – n. n.) cunoscută sub numele de Moldova, Valahia, Basarabia, Bucovina, Banat şi Transilvania, ţări care, în trecut, formau ţara Dacilor” (p. VII), o adevărată cronologie a ţinuturilor româneşti, explică interesul şi pasiunea lui E. C. Grenville Murray faţă de istoria, de mitologia şi de muzica românilor. „Lăutarii – zice Grenville Murray – sau menestrelii rătăcitori, erau obişnuiţi să cânte oamenilor simpli Doina (Daina însemnase, în civilizaţiile primordiale, şi mai înseamnă şi astăzi, în spaţiul scandinavo-baltic muzică interpretată vocal, în vreme ce lätar înseamnă muzică interpretată instrumental – n. n.), care le-a liniştit dorurile, şi cântecele vechi de război ale bravilor, care încă mai mişcă inimile ca sunetul unei trâmbiţe. Aceste cântece au fost transmise, de la sine, de la tată, la fiu, prin tradiţie orală” (p. XXIX).

*

În citatul de mai sus este consemnat un fenomen, pe care l-am mai găsit consemnat şi de către alţi mărturisitori, inclusiv de Canzler Cav de Ferio (colecţia de cântece vehiculată de Otto Heilig): vagabondajul lăutarilor din sat în sat şi din provincie românească în provincie românească, iar consecinţa acestui vagabondaj a fost unitatea melosului românesc aproape similară unităţii limbii.

*

Există, printre piesele trimise de Ion Ghika lui Grenville Murray, şi o variantă a „Mioriţei” („Mioara”), şi un „Bujor”, aşa cum există şi alte trei balade, pe care nu s-a sinchisit nimeni să le descifreze până acum. Desigur că şi în colecţia englezului, ca şi în cea a lui de Ferio (publicată de Heilig), „intenţionat s-a păstrat ortografia manuscrisului, chiar şi în cazul în care aceasta este în mod clar eronată, tocmai pentru că autorii au menţionat că sursele scrierilor au folosit aceste versiuni de interpretare, iar autenticitatea este problema care se pune aici”, autenticitatea fiind, de fapt, amprenta stilistică a muzicii acestui neam.

*

Nu cred că mâine, când Răzvan Mitoceanu, la vioară, Petru Oloieru, la ţambal, Dănuţ Lungu, sunet, şi Nicolae Gabriel Sandu, informatician, vor încerca să fonotecheze cele 120 de piese din colecţia cernăuţeană „Muza română”, va mai fi timp şi pentru cele 6 cântece ale lui Murray, care nu au stârnit curiozitatea nimănui. Eu o să le iau, totuşi, cu mine.

*

Nicolae Gabriel SANDU

*

Mărturisitorul fenomenului plastic sucevean

*

Noul volum cu „Efigii în filigran”, intitulat „Analogii referențiale”, întregește hronicul

portretelor, evocărilor, relatărilor și al cronicilor plastice, pe care Tiberiu Cosovan, el însuși

remarcabil artist plastic, îl întocmește, meticulos și cu multă afecțiune, încă din 2010, când

vedea lumina tiparului „efigia” numită „Profiluri autohtone”. Au urmat, cu o cadență

armonizată pe deplin cu cea a actului plastic bucovinean, „Intersectări cordiale” și „Acorduri

afective”, trepte necesare pășirii în templul actual al creației plastice, în care, din păcate,

pagini întregi ale „Analogiilor referențiale” vorbesc la trecut despre repere ale veșniciei,

precum Ion Grigore, Elena Greculesi, Viorel Grigoraș, Angela Pitariu-Bolnavu sau Corneliu

Tincu. Pentru că timpul, dintotdeauna inofensiv în fața creației, a tras amurguri definitive

peste tălpile îndreptățite întru pășiri dumnezeiești, dar pururi pline de viață, de frământări, de

căutări și de deslușiri ale faldurilor surprinzătoare ale veșniciei.

*

*

Organizată pe două mari secțiuni, „Portrete, evocări, relatări, conici plastice” și

„Saloane, expoziții personale și colective, ateliere și tabere de creație”, noua carte a Centrului

Cultural „Bucovina”, editor și al volumelor anterioare, „Efigii în filigran / Analogii

referențiale”, ne dezvăluie un Tiberiu Cosovan puternic implicat, narativ și emoțional, în

îndreptățirea lui de cronicar plastic, predestinare dintotdeauna condiționată nu doar de știință,

ci și de generozitate – în cazul în care acceptăm drept generozitate implicarea responsabilă

într-un domeniu distinct al creației umane. Iar evoluția demersului narativ, în discursul

cronicăresc al autorului, se simte, și din sugestivul titlurilor de care se folosește Tiberiu

Cosovan în deslușirea și, fără de îndoială, în aplicarea peceții care consacră, așa cum se simte

și sugestia unei deplinătăți a creației plastice în spațiul bucovinean, un spațiu în care, cumva

paralel, dar și cumva profund, adânc, există o viață distinctă, plină de clocot și de viziune.

Orice act de creație înseamnă o intimitate a sacrului, înspre care arareori se deschid

ferestre și, cu atât mai puțin, porți de acces, prin care nevoia de dumnezeiesc a fiecărui suflet

însetat de frumos să poată răzbate. Tocmai de aceea, din perspectiva cititorului și, deci, a

iubitorului de deplinătate a străvezimilor astrale ale artei, „Efigii în filigran / Antologii

referențiale”, noua carte a publicistului Tiberiu Cosovan, înseamnă, ca și volumele anterioare,

nu doar o cronică a unei istorii cu trăiri veșnic vii și fremătătoare, ci și împărtășirea din

anafura tainică a existențelor care durează prin creație.

*

*

Tiberiu Cosovan şi discursurile lui cromatice

*

În expoziţia ACORD, de la Muzeul Bucovinei din Suceava, Tiberiu Cosovan expune doar 12 lucrări, unele cu aceeaşi temă-cadru, dar cu nişte discursuri cromatice profunde, care probează că artistul şi-a găsit unicitatea, că după teribilele lui ceruri impresioniste, din vremea întoarcerii la pictură, a izbutit să se formeze, ca expresie, în cadrul aceloraşi tehnici, dar prin dialogări cromatice interesante, în desfăşurări cu arome de reavăn atemporal.

*

Pictura lui Tiberiu Cosovan, profund interiorizată şi poate că şi intimizată, este narativă, în cadrul unei abordări lirice în care liniştea interioară şi acel demiurgic “Pace, vouă!”, cum e şi firesc, nu doar coexistă, ci se şi determină reciproc. Există în pictura lui Tiberiu Cosovan un păstos confortabil, în care să ţi se scufunde sufletul ca pe un pled confortabil, atunci când are nevoie de odihnă. Culorile lui absorb, bandajează şi tămăduiesc, iar liniile au discreţia suportului ideilor, în ciuda aparenţei lor de decisiv şi de hotărâtor.

*

Tiberiu Cosovan, mărturisitorul fenomenului plastic sucevean de astăzi, este şi un pictor cu personalitate artistică distinctă şi inteligent definită, îndreptăţit la propriul lui petec de cer. Existenţial, desigur.

*

*

Iosif Csukat sau interferenţa naturilor

*

În expoziţia ACORD, realizată împreună cu Tiberiu Cosovan, cu ocazia lansării celui de-al patrulea volum “Efigii în filigran”, al lui Tiberiu Cosovan, Iosif Csukat explune 17 lucrări remarcabile, prima, “Pictorul”, avându-l ca personaj chiar pe Tiberiu Cosovan, pictând undeva, în natură.

*

Ce m-a surprins, de data asta, în opera lui Csukat, pictor remarcabil, pe care îl aprecia în mod deosebit şi legendarul Ion Irimescu, este interferenţa naturilor, a naturii vii, a peisajului dezlănţuit spre idealul lui – armonia culorilor, şi a “naturii moarte”, pe care Iosif Csukat o prelungeşte, mereu şi mereu, în interferenţa viului, ajungând până la o concepţie îndrăzneaţă, în care fructele şi vazele cu… penele sunt aşezate peste un deal, ieşit de sub un penel nevăzut, în manieră impresionistă.

*

Transparenţe bine gândite, un meşteşug al liniilor şi al culorilor cum rar se mai pot întâlni şi o armonie a depărtărilor inteligent expusă fac din pictura lui Iosif Csukat un univers definitoriu nu doar pentru pictor, ci şi pentru consumatorii de artă plastică. Dovada: deja i s-au reţinut mai multe tablouri.

*

*

Pornografie securistă cu klaus iohannis

*

Cu o zi înainte de sosirea cetăţeanului iohannis la suceava, primisem un mesaj, de la telefonul cu numărul 0725 109 668, prin care mi se comunica, risipind litere albe pe fond albastru, că:

*

“Intalnirea domnului Presedinte Klaus Iohannis cu administratia publica locala va avea loc maine, 3 mai, la Teatrul Matei Visniec cu incepere de la ora 12. Accesul in sala se face in intervalul 11:00-11:30. Va rugam sa aveti un act de identitate“.

*

Aici e baiul, neamule şi onorabile securist, că de când l-am votat pe cetăţeanul din Sibiu s-a dus naibii şi ultimul vestigiu de identitate, chiar dacă puţini mai presimt că, vorba poetului bucovinean Gavril Rotică, am cam ajuns, cu toţii, “copiii nimănui”. Deci, fără identitate, ce să caute nevrednicul de mine în teatrul în care se tot joacă disperanta comedie a ororilor?

*

Dar poanta (cum nici măcar plânsul nu ne-a mai rămas, e nevoie de poante, ca să putem râde) este că, punând, astăzi, telefonul pe birou şi fotografiindu-l, cu mesajul deschis, în prezenţa domnului inginer Nicolae Oprea şi a colegului Tiberiu Cosovan, aparatul de făcut poze a înregistrat o imagine de sub albastrul suport al mesajului securist: un instantaneu pornografic. Nu-l comentez, pentru că nu mă interesează ce face vânjosul klaus iohannis în intimitatea lui de căzut în funcţia prezidenţială ca într-o gură de canal uitată deschisă pe stradă.