Jurnalism | Dragusanul.ro - Part 3

Mârlanul lui Flutur

*

Nimic nu mă poate face mai fericit decât conştiinţa faptului că măcar o fărâmă din fericirea de trei zile, pe an, a tinerilor Sucevei se sprijină şi pe osteneala mea. Practic, eu asta iubesc la „Bucovina Rock Castle”: raţiile de fericire, de câte cinci-şase ore pe noapte, de care au parte generaţiile viitorimii, şi datorită mie. Fac festivalul acesta, datorită aglomerării de manifestări ordonate de Consiliul Judeţean Suceava, cu doar trei colegi şi cu minunaţii lui voluntari. Dar când mi-era lumea mai dragă, vine unul dintre colegi şi-mi spune că nu poate rămâne să plătească premiile din această seară, pentru că are ordin de la un nu ştiu cine să stea la dispoziţia lui, la Aeroport. Şi mi-a spus un nume, pe care nu l-am reţinut, iar când am cerut lămuriri, am aflat că cetăţeanul care se crede super-preşedintele, e un pozar stupid, plătit, de vreun an, din bugetul Centrului Cultural „Bucovina”, loc în care nu l-am văzut niciodată. Ştiam despre individul respectiv că, în anteriorul mandat al lui Gheorghe Flutur, o insultase pe una dintre cele mai frumoase femei ale Sucevei, muzeograf care tocmai îşi prezenta o superbă expoziţie, cu răsteala-i de mârlan: „Dă-te, fă, la o parte, în p… mea, că-mi strici cadrul! Nu vezi că eşti grasă şi urâtă?”. La vremea respectivă am reacţionat, dar tardiv, pentru că Gheorghe Flutur, din pricina slugoilor, a pierdut alegerile, aşa cum le va pierde şi pe cele care vor urma, dacă se va lăsa în continuare manevrat de incapabili.

*

Supărat de tupeul pozarului, l-am sunat pe Nicu Barbă, omul lui Flutur, şi i-am cerut să nu-mi ia şi puţinii colegi, cu atribuţiuni la „Bucovina Rock Castle”, rugându-l să-şi potolească vietatea care se dă la nădragii mei. Peste vreo jumătate de oră, mă sună Nicu Barbă, asigurându-mă că nu mi se ia nici un om din echipă, deşi colegul meu plecase, oricum, la Aeroport, ca să aducă nu ştiu ce aparatură (un generator şi nu mai ştiu ce). La aeroport, mârlanul lui Flutur a prins să-mi ameninţe colegul: „Băi p…, ţi-ai pierdut auzul la rock? Las’ că-ţi arăt eu, băi p…, cine-s eu!”. Martori ai umilirii publice a unui slujitor al culturii, berechet!

*

Cântau, pe scena „Bucovina Rock Castle”, prietenii de la E.M.I.L, iar jocul cu baloane colorate a continuat şi în acest an. Când băieţii au rugat publicul să captureze baloanele şi să le păstreze drept amintire, un astfel de mingioi colorat era să-mi zboare şapca de pe cap, dar al meu a fost! Durează mult dezumflatul unui astfel de balon, dar nu-i bai, din moment ce, luni, spre seară, voi fi la Cluj-Napoca şi-mi voi bucura nepoţeii. Între timp, cineva mă tot poza, dar nu m-a deranjat. Curând, lângă mine s-a aşezat pozarul şi-mi zice: „Mulţumesc, bă, că m-ai lăsat fără maşină!”. Crezând, iniţial, că poate autobuzele promise de domnul primar Ion Lungu nu circulă conform promisiunii, i-am zis cetăţeanului că poate primarul a comis un astfel de… sacrilegiu. Şi unde nu începe mârlanul lui Flutur să mă ameninţe şi să mă tot insulte, încât brusc am priceput cine este, aşa că am chemat voluntarii, cerându-le să-l scoată din spaţiul de stagiu.

*

Trecând peste câte am făptuit, de-a lungul timpului, ca slujitor al culturii şi, desigur, ca scriitor, am, îndată, 63 de ani, şi vine un individ fără şapte ani de acasă (mârlan se cheamă orice individ care nu are educaţia de neînlocuit), şi mă insultă, şi mă ameninţă, în spaţiul protejat al festivalului pe care eu l-am întemeiat şi îl gestionez. Iar mârlanul lui Flutur, fără să dea vreodată pe la servici (ai PSD-ului măcar mai vin!), plătit pe nedrept din banii Centrului Cultural „Bucovina” ca să distrugă definitiv imaginea lui Gheorghe Flutur (numai Flutur îşi închipuie că i-o face!), se dă la beregata mea!

*

Textul acesta am să-l listez şi am să-l înregistrez, drept referat, şi la managerul Centrului Cultural „Bucovina”, şi la Consiliul Judeţean Suceava. Nu mă mai revoltă că toate partidele, cum prind puterea în judeţ, cum îşi încadrează incapabilii, pe lefuri grase, în sistemul culturii, în locul scriitorilor, muzicienilor sau artiştilor plastici pe deplin îndreptăţiţi la un astfel de post. Cu mârlanul lui Flutur, însă, s-a ajuns la intolerabil. Dacă scriu acest material după ora 3, dimineaţa, după două nopţi frumoase, dar cam împovărătoare pentru umerii vârstei mele, de festival, atunci cred că înţelegeţi cât de profund m-a jignit acest pripăşit la tocat bugetul culturii.

*

Prin urmare, îl somez pe Gheorghe Flutur să-şi ia mârlanul de pe cultură (toţi colegii mi s-au plâns că-i terorizează, de vreun an) cât mai repede posibil. Pentru că ar fi păcat să-mi arăt cu adevărat colţii, când am atâtea altele mai bune de făcut, nerămânându-mi prea mult timp din viaţă, ca să-l irosesc şi cu stârpirea prostiei de pe brazda rodnică a spiritualităţii neamului.


Mărturii despre portul „zicălaşilor”

Taraful lui Ionică Ochialbi - Szathmari, 1860

Taraful lui Ionică Ochialbi – Szathmari, 1860

*

Mărturii iconografice despre portul breslelor de lăutari târgoveţi, în ţările româneşti, există berechet, întregind descrierile frazate din relatările călătorilor străini.

*

De regulă, tarafurile cu zicălaşi fac parte din tablouri de ansamblu, iar prin decupaj se pierd detalii sau ies imaginile foarte mici. Oricum, pentru a vă face o imagine despre portul real al lăutarilor de odinioară, care erau târgoveţi şi nicidecum ţărani (un sat, până pe la 1800, avea 10-15 bordeie cu oameni vlăguiţi – de unde să mai apară şi tarafuri cu lăutari?), sunt bune şi aceste decupaje.

*

Portul lăutarilor târgoveţi erau identice cu porturile celorlalte bresle meşteşugăreşti, dar şi pentru „târgoveţii români de viţă veche”, cum îi numea preotul Mihuţă, într-o monografie despre Suceava sfârşitului secolului al XIX-lea. Ca origine, portul era armenesc, armenii fiind, fie că ne place, fie că nu, întemeietorii târgurilor în Moldova şi chiar şi în Valahia (dornicilor de controverse le recomand calea spre Nicolae Iorga). Iată încă vreo câteva mărturii iconografice cu lăutari din secolul XIX:

*

Taraful de pe coperta cărţilor lui Wachmann

Taraful de pe coperta cărţilor lui Wachmann

Taraful de pe coperta cărţilor lui Berdescu

Taraful de pe coperta cărţilor lui Berdescu

Taraful din cartea lui Vulpian

Taraful din cartea lui Vulpian

Taraful lui Neculai Picu, în 1850 - Franz Xaver Knapp

Taraful lui Neculai Picu, în 1850 – Franz Xaver Knapp


„Brâul popilor”, şlagărul secolelor XVIII şi XIX

Z Braul Popilor

*

Nici un alt cântec al românilor nu s-a bucurat, în spaţiu şi timp, de o popularitate precum cea a sârbei „Brâul popilor”, notată şi încredinţată memoriei vremurilor de Calistrat Şotropa, Gavriil Muzicescu (sub titlul „Numai popă să tot fii”), Sigismund Paulmann (sub titlul „Popa zice că nu bea”), Dimitrie Vulpian, Alexandru Berdescu şi, nu în ultimul rând, germanul Carol Deker, care l-a publicat şi în limba germană, sârba aceasta fiind pe gustul tuturor.

*

Decker Braul popilor coperta

Decker 2

*

Ca melodie, variantele sârbei „Brâul popilor” nu diferă, melodia fiind frumoasă şi lesne de învăţat. Diferă, în părţi neesenţiale, doar versurile, lăutarii improvizând şi alte glumiţe, la cele aflate de la alţii. Numai că „Brâul popilor” înseamnă un dans mult mai vechi, un „dance of soldier”, din aceeaşi structură mitică străveche ca şi „Haiducii”, brâul în şase părţi, cântat de lăutarii soliei lui Ştefan cel Mare, la Krakowia, în 1502, cu prilejul întronării regelui Alexandru, şi notat de călugărul Jan z Lublina în „Tabulatura Ioannis de Lyublyn Canonic. Reg. de Crasnyk 1540”.

*

Călătorii străini şi toţi istoricii începuturilor istoriei muzicale europene vorbesc, cu referire la melosul românesc, despre două tipuri de hore: cele lente, închinate Soarelui (în cerc) şi Lunii (în sinusoidă), deci horele solstiţiale, şi cele mai repezi şi mai vioaie, numite „brâie” sau „de-a brâu”, închinate Mamei Pământ, care sunt echinocţiale, brâul în sine semnificând şi fecunditatea, şi rodirea, încă din vremuri imemoriale.

*

Z Desen Wachmann

*

Prin secolul al XVII-lea, când boierimea noastră vorbea mai mult turceşte, şi pentru denumirea „brâului” s-a folosit cuvântul turcesc „syrba”, inclusiv în notaţiile lui Dimitrie Cantemir (era firesc să o facă, dacă publica „brâie” moldoveneşti într-o carte de muzică turcească). Lăutarii noştri, dar şi poporul de rând, repede au făcut confuzia între „syrba” şi sârbi, în ciuda faptului că „sârbele” româneşti nu au nimic sârbesc în ele şi în ciuda realităţii că, odinioară, românii exportau melodii de dans, şi mai ales „brâie”, în Polonia, în Ungaria, în Franţa, în Grecia şi în toată peninsula grecească. Edward Jones vorbea, în 1805, preluând partituri publicate de Owen, tot la Londra, în 1714, despre un exod al „horelor valahe”, exemplificând cu „Matraki or Wallachian Dance”.

*

 Datorită confuziei dintre numele turcesc al „brâului” („syrba”) cu naţiunea sârbă, avea să se producă şi confuzia în privinţa sacralităţii horelor, cele închinate Mamei Terra bagatelizându-se, prin ceea ce Renée Guénon numea degenerescenţă, adică falsificarea, în absenţa iniţierilor, după regula depreciativă a lui „aşa am apucat”. Ritmul viu, milităresc aminteşte de cadenţele notate, prin Moldova, prin 1830, de contele Anatole de Demidoff („Voyage dans la Russie”, Paris, 1837), sub numele de cântece soldăţeşti sau cătăneşti, ceea ce, de fapt, făcuse şi Fraz Josef Sulzer, care notase câteva „tabule” cu cântece româneşti, de prin 1740-178o, publicându-le în finalul volumului III al cărţii „Geschichte des transalpinischen Daciens, das ist: der Walachey, Moldau und Bessarabiens”, Viena, 1781.

*

Z Desen Hora Berdescu

*

Despre tradiţia „brâului”, la toate neamurile pelasge, inclusiv la felahii egipteni (ca şi valah, felah înseamnă descendent din pelasgi), vorbesc, de parcă ar descrie „brâiele” din secolul al XIX-lea, şi Herodot, şi Homer, şi Strabon, dar, despre asta, am să vă povestesc altădată, când va trebui să vă spun ce ştiu despre horele echinocţiale.


Vă cântă un învăţător interbelic: Alex Vasiliu

Alex Vasiliu foto 2

*

Chiar dacă s-a folosit de o poză din tinereţe, învăţătorul fălticenean Alexandru Vasiliu i-a cântat profesorului de la Sorbona Hugo Pernot când ajunsese, deja, la vârsta de 56 de ani. Se simte în prezentarea pe care şi-o face singur, atunci când domnul învăţător încredinţează viitorimii, via Biblioteca Naţională a Franţei „Gallica”, respectiv celebrul „Institut de Phonétique-Musée de la Parole et du Geste”, câteva dintre cântecele vremii lui. Care poate nu au să vă pară spectaculoase, dar sunt cântece din megieşia primului Război Mondial, sunt aleanuri discrete ale vieţii care triumfă şi, fără voie, este conştientă şi mândră de sine. „Foaie verde siminocu”, „Doină” (cântată din fluier) sau „Frunză verde mătrăgună – doină moldovenească”, cântată „şi din fluieraş şi din gură” de către învăţătorul Alexandru Vasiliu din Tătăruşi, în 1926, înseamnă nu doar cântece, ci un glas predestinat pentru a ni se adresa prin el bunicii sau chiar străbunicii.

*

[Institut_de_Phonétique-Musée_de_la_[…]Pernot_Hubert_bpt6k10801244

*

[Institut_de_Phonétique-Musée_de_la_[…]Pernot_Hubert_bpt6k1080127c

*

[Institut_de_Phonétique-Musée_de_la_[…]Pernot_Hubert_bpt6k1080118d

*


Ascultaţi-l pe „artistul Ciorobea”, în Gallica!

Artistul Ciorobea 2

*

„Artistul Ciorobea, imperatorul cavalului, fluieraşului şi al frunzei”, prezent în arhiva cu discuri de patefon a reputatului „Institut de Phonétique-Musée de la Parole et du Geste”, în urma unor înregistrări făcute de Hugo Pernot, profesor la Sorbona, poate fi ascultat, cu o doină, de către toţi cei care vor să-şi simtă sufletul înmuiat de duioşia trecerii vremurilor. Am selectat doar piesa „Doina”, cântată la fluier, cu intenţia de a atenţiona asupra a ceea ce însemna, cu adevărat, virtuozitate interpretativă:

*

Doina-pour-flûte-Hubert-Pernot-collecteur-D.-Ciorobea-jeu-de-flûte-fluer

*


Pagina 3 din 20612345...102030...Ultima »