Jurnalism | Dragusanul.ro - Part 28

Vocea de care aveau nevoie „Zicălaşii”

Mihai Hrincescu 2

*

Şi nu doar vocea, ci şi inima, şi mintea. Spun asta după ce am ascultat, cântată de Mihai Hrincescu, doar cu acompaniament propriu de cobză, cântecul „Frunzuliţă bob năut”, publicat de Calistrat Şotropa în numărul 42 al bibliotecii muzicale „Muza Română” din Cernăuţi. Senzaţia că îl ascult pe lăutarul Ion Batalan din Călugăriţa, cel care alegea, cu doi ani înainte, între ofertele staţiunilor româneşti şi „austriece” Olăneşti, Govora, Slănic Moldova, Herculane, Vatra Dornei etc., a fost atât de copleşitoare, încât, cale de un cântec, deja păşeam pe trotuarele podite ale târguşorului-staţiune de odinioară de sub poalele Ouşorului.

*

Cântecul, aflat, într-o variantă ulterioară, cu text inspirat improvizat, şi în colecţia lui Friedwagner, şi în manuscrisele lui Voievidca, avea să fie cântat, pe când eram eu copil, doar de legendarul Gheorghe Hazgan, sub titlul „Când îţi văd baticul roş”, dacă nu mă înşeală memoria (şi nu prea obişnuieşte să o facă).

*

Mihai Hrincescu, asumându-şi cântecul, de pe la 1860, „Frunzuliţă bob năut”, cu parfumul îmbătător al armoniilor acelor vremuri, chiar izbuteşte o arheologie spirituală pe măsura trupei care l-a adoptat, „Zicălaşii”, la propunerea starostelui Petru Oloieru, care îi urmărise atent evoluţia din ultimii doi ani, aşteptând clipa în care Mihai Hrincescu va avea toate datele necesare unui recuperator de memorie. Şi iată că le are, iar la Vatra Dornei, în 7 iulie, se va convinge toată lumea că, în sfârşit, Bucovina are un purtător de cuvânt al spiritualităţii ei străvechi de primă mână.

 


Mercenarul Negru vs Gheorghe Flutur

Legea 98

*

Pentru că m-am convins că juriștii și „specialiștii” din Direcția de Achiziții Publice a Consiliului Județean Suceava nu obișnuiesc să citească legile până la capăt, cu consecința unor scandaluri de presă, precum cel legat ca vaca de gard de „licitarea” Concertului „Ciprian Porumbescu”, premieră absolută pentru Suceava și după 134 de ani de la moartea personajului emblematic al Bucovinei, dar care nu a mai avut loc, am mers, mai spre dimineață, să văd dacă nu e posibil să am o discuție lămuritoare cu președintele Gheorghe Flutur, care tocmai se afla într-o ședință cu aparenții specialiști CJ în achiziții, publice, aceștia împuindu-i capul cu prevederile Anexei 2 a Legii nr. 98/2016, și nu cu prevederile articolelor de lege, care reglementează sectorial achizițiile, anihilând confuzia funcționărească „la mine ori două barabule ori doi artiști tot aia este”, cu care operează fugarii de responsabilități. Titlul acestui material, în care fac trimitere la porecla pe care mi-o dăduse, mai ieri, domnul Gheorghe Flutur, nu desemnează un „versus”, ci o dezbatere în doi a unui subiect care trebuie lămurit, odată și odată.

*

Precum puteți constata și singuri, Legea 98/2016 obligă la „proceduri de atribuire, prin negocierea fără publicare prealabilă”, și nu la licitări imbecile, în două cazuri: „atunci când scopul achiziției este crearea sau achiziționarea unei opere de artă sau a unei reprezentații artistice unice” și, desigur, atunci când e vorba de „protecția unor drepturi exclusive, inclusiv drepturi de proprietate intelectuală”.

*

Scurt, clar, concis, de-ți vine să crezi că o pricep toți funcționarii publici ai statalității românești. Actul cultural autentic nu este scos de „sub incidența prezentei legi”, cum se zice în Anexa 2, pentru că este reglementat de lege, dar exclude SEAP și licitarea, prin prevederile sectoriale de care am făcut vorbire, prevederi pe care birocrația nu le-a zărit și nici nu avea interes să o facă.

*

„Bun, și cine stabilește dacă prevederile acestea, pe care le citim în lege, nu sunt contrazise de alte legi?”, m-a întrebat președintele Gheorghe Flutur. Am rămas consternat, precum personajul din Preda, care-și închipuia că ceea ce vede nu există. „De ce nu am face, instituțional, o adresă către Curtea de Conturi, rugând-o să ne „lumineze” asupra celor două prevederi?”. „Pentru că nu ne-ar răspunde”. „Nu-i nimic”, am zis eu, „dar în cazul unei sancțiuni ulterioare, i-am putea acționa în justiție, pentru că nu ne-au „luminat” (expresia am preluat-o de la un procuror DNA, cu care am avut un dialog) asupra legii, ca să o putem respecta”. Pe drumul întoarcerii la sediul Centrului Cultural „Bucovina”, mi-a mai venit o idee: să cerem, instituțional, precizări Guvernului României, prin intermediul reprezentantului său în teritoriu, Prefectul județului Suceava.

*

Oricum, așa cum am convenit cu domnul președinte Gheorghe Flutur, trebui făcut ceva pentru identificarea statutului adevărat și meritat al culturii și în acest capăt de țară. Cât despre rezultatele „anchetei” CJ pe acest subiect, pe care pâlcuri-pâlcuri de ziariști locali veniseră să le afle, vi le spun eu cu anticipare: vinovat este Țap Ispășitor, salariat la Centrul Cultural „Bucovina”, pentru că, vorba unei replici din „Concurs de frumusețe”, de Tudor Popescu, „Dumneavoastră, tovarășe șef, nu puteți greși… nici măcar positif!”.


Analfabeţii de presă, împotriva culturii

Paragraful 7 Legea 98 din 2016

*

Niciodată nu am parcurs paragrafele legii achiziţiilor publice, pentru că nu mă ocup cu aşa-ceva, dar eram sigur că legea nu poate fi la fel de obtuză ca minţişoarele înceţoşate de trascăuri ale analfabeţilor (din punctul de vedere al actului de creaţie) neculai roşca (şi notarul din Putna pare-se că era chitrofonit, atunci când i-a înregistrat prenumele) şi dinu zară. Şi nu m-am înşelat: legea prevede excepţia privitoare la „protecţia unor drepturi exclusive, inclusiv drepturi de proprietate intelectuală”, iar „scopul achiziţiei” (concertului „Porumbescu”) era achiziţionarea „unei reprezentaţii artistice”. Concertul „Porumbescu” înseamnă proprietatea intelectuală a unor muzicieni din Bacău, iar dacă ar mai fi existat şi un alt concert „Porumbescu”, dar nu există, proprietatea intelectuală a muzicienilor băcăuani nu trebuia scoasă la licitaţie, pentru că nici un concert simfonic, cu aceleaşi partituri, nu seamănă cu altul, fiecare fiind o proprietate intelectuală distinctă, conturată de personalitatea dirijorului şi de cea a instrumentiştilor. Din nefericire, fără să cunoască bine specificităţile legislative ale activităţilor de administraţie judeţeană, Consiliul Judeţean Suceava a impus licitarea a ceea ce nu se licitează, iar acum trimite o comisie de control (un domn şi o doamnă), care să găsească un ţap ispăşitor în Centrul Cultural „Bucovina”.

*

În sistemul judeţean al culturii nu se fură un bănuţ, pentru că nici nu este de unde fura (bugetul fiecărei manifestări este la limita de avarie) şi pentru că altul e sensul existenţei noastre în acest sistem. Fără îndoială că neculai roşca, dinu zară şi camarazii lor de pahar ar putea cânta, pe doar două-trei rachiuri, şi din opera lui Porumbescu, şi din cea a „Zicălaşilor”, numai că le lipseşte total proprietatea intelectuală. Prilejul oferit de analfabetismul lor este, totuşi, benefic, pentru că, în sfârşit, se poate dezbate în mod public şi înjghebarea pe genunchi de manifestări culturale, şi ilegala licitare a proprietăţii intelectuale. Prima, înjghebarea pe genunchi, se datorează preşedintelui Gheorghe Flutur, care încă nu a băgat de seamă că nu a fost ales manager al Centrului Cultural „Bucovina”, ci preşedinte. A doua, licitarea ilegală, se datorează fugii de responsabilitate a funcţionarilor publici din Consiliul Judeţean, care suflă în iaurt până îl transformă în gheaţă la mal.

*

Am mai spus-o şi o repet: cultura aparţine celor care o creează, nu celor care o administrează şi cu atât mai puţin unor eşuaţi în presă din specia neculai roşca şi dinu zară, şi, de aceea, e obligatoriu să ne batem pentru drepturile ei. Cu atât mai mult cu cât ştim că atacurile mâloase ale tabloizilor asupra Concertului „Porumbescu” e un şantaj delicat asupra lui Gheorghe Flutur pentru paralele publicitare, de curând înşfăcate, prin licitaţie trucată, de alţi şnapani ai negazetăricei sucevene.

*

Atâta vreme cât activităţile Centrului Cultural „Bucovina” se desfăşoară în baza unui proiect de program cultural, aprobat de plenul Consiliului Judeţean Suceava, în cele mai mici amănunte, cu respectarea Paragrafului, 7, Secţiunea I, Capitolul III din Legea nr. 98/2016, nişte refuzanţi tradiţionali de cultură nu au dreptul să arunce aiurea cu noroi în actul cultural. Datorită fugii de responsabilitate a funcţionarilor din Consiliul Judeţean Suceava (nici vorbă de cei ai Centrului Cultural „Bucovina”) şi datorită neghiobului şantaj săvârşit de oploşiţii în presă roşca şi zară, Concertul „Ciprian Porumbescu” nu a mai avut loc, la Suceava, nici măcar după 134 de ani de la moartea genialului nostru compozitor.

*

Peste calomniile ordinare, născocite parşiv la adresa mea, deocamdată o să trec, dar cu avertizarea că am învăţat de la alţi hoţi de publicitate judeţeană cum poţi să le obligi la proba verităţii pe astfel de lichele morale. Deocamdată, prefer să-mi fac doar datoria de slujitor al culturii şi să-i apăr ei demnitatea de coarnele plăvanilor din mâzgoasa „democraţie a inculturii”.


Ţinutul Botoşanilor, altarul culturii române (II)

Vasile Ilie vazut de BOA si DRAGUSANUL

*

Cândva, într-un miez de noapte înstelat, pe dealul Oadeci, de lângă Udeşti, Grigore Vieru şi Vasile Ilie, pe atunci prefect al judeţului Suceava, povesteau despre Prut şi despre copilăria lor la Lipnic, orăşel aflat la o aruncătură de băţ de Pererita lui Grigore, şi, respectiv, Rărăuţi-Prut. Copilării petrecute în cuprinsul altor decenii şi, totuşi, atemporale. Plănuiseră ca, odată ce va fi gata podul dintre Rădăuţi-Prut şi Lipnic, să înnoptăm în casa părintească a lui Vasile Ilie, iar după cafeaua de dimineaţă, să trecem podul pe jos şi să luăm prânzul în casa părintească a lui Grigore Vieru din Pererita. Ar fi fost ca şi cum, după o noapte petrecută în Suceava, ai călători pedestru până la Burdujeni, iar de acolo la Mereni, ba chiar mai puţin, pentru că Rădăuţi-Prut şi Lipcanii se ţin lipite de lunca Prutului, dragon cosmic furişat pe pământ pentru a încurca rosturile lumii. Dar visul de pe Oadeci nu s-a mai putut împlini, pentru că Grigore Vieru a păşit în ceruri, lăsându-i pe români să-l uite, după năravul lor, cu excepţia ardelenilor din Târgu Mureş, care i-au durat o minunăţie de bust, pe care au amplasat-o în faţa statuii lui Mihai Eminescu, la mai puţin de o sută de paşi.

*

Grigore Vieru, nu în Suceava, nu în Moldova, ci la Târgu Mureş

Grigore Vieru, nu în Suceava, nu în Moldova, ci la Târgu Mureş

Vieru primavara 2

Vieru primavara 1

*

Rămaşi fără Grigore Vieru, am hotărât noi, domnul Vasile Ilie şi eu, să urmăm împreună calea (în fond, Grigore trăieşte vibrant în sufletele noastre), dar podul de peste Prut, deşi finalizat, rămăsese blocat de grănicerii Republicii Moldova, care izbuteau să-l împuşte pe oricare român care încerca să treacă, pe pod sau înotând, din Basarabia, în România. Dincoace, grănicerii noştri, băieţi blonzi, cu ochi albaştri şi cu o cumsecădenie de moldoveni de odinioară, priveau neputincioşi spre fraţii de dincolo, care se ucideau între ei, apoi îşi aprindeau amărâţi câte o ţigară, iar dacă îi stârneai la vorbă, povesteau. De la acea călătorie până pe malul Prutului, s-a împlinit şi o monografie a satului natal al lui Vasile Ilie, la care el visa, iar eu doar l-am ajutat s-o ducă până la capăt. O datorie către strămoşi, satele de pe Prut, de pe ambele maluri, trăgându-şi numele de la satele muntenilor, care veneau aici cu turmele la iernat. La Rădăuţi-Prut, iernau rădăuţenii, dar şi vămenii; la Dărmăneşti pe Prut, dărmăneştenii din lunca Sucevei, începând din vremea ctitorului comun, Petru Dărman. Şi aşa mai departe.

*

Radauti Prut 4

*

Ieri, poate din dor de Grigore Vieru, pe care îl simt pururi răstignit, cu capul pe cer, pe răscrucea graniţelor Bucovinei, Basarabiei şi României, care se petrece (nicidecum fixează) pe Prut, am purces, de-a lungul graniţelor dintre noi şi noi, cu gândul să văd, de dincoace, Pererita de dincolo şi să mă dumiresc dacă, împreună cu Vasile Ilie, aş putea trece podul pe jos, ca să ducem, precum peregrinii de odinioară, o lumânare aprinsă la Pererita, o iluminare dinspre spiritul poetului Grigore Vieru spre ultimele speranţe ale românismului.

*

Pe cale, m-am bucurat nepământeşte de frumuseţea dealurilor şi văilor botoşenene, nerăbdător să ajung la răscrucea hotarelor dintre noi şi noi. Aş fi oprit, totuşi, în cel mai pitoresc şi mai viu târguşor al Moldovei (are şi un insolit festival de rock), Darabanii, dar n-a fost chip, din pricina aglomeraţiei de oameni şi maşini, să găsesc un loc de parcare. Înainte, însă, m-am bucurat de natura din vecinătatea satelor care amintesc de războiul din 1877 (Dragalina, Smârdan), oprind pe unde m-a îndemnat sufletul, pentru a face fotografii.

*

Calatoria 31

Calatoria 32

Calatoria 33

Calatoria 35

*

Iscodesc, de câte ori am ocazia, prin Herţa, atent numai la albastrul dumnezeiesc, de deasupra, care ne uneşte pentru veşnicie. Nu am fost niciodată în Herţa şi nici nu voi merge, câtă vreme sunt condiţionat de paşaport. Ştiu că nu va dura prea multă vreme până ce şi noi, românii, şi noi, ucrainenii din acest nord de ţară moldavă, vom izbuti să transformăm Bucovina şi Herţa într-o verigă de legătură între România şi Ucraina şi nu într-un măr al discordiei.

*

Când ajung în dealul Rediului, scormonesc zările şi încerc să mi le apropii, cu ajutorul aparatului de fotografiat, care, şi dacă ar fi unul performant (şi nu e), nu poate egala sufletul. De la răscrucea graniţelor dintre noi şi noi, dintre Bucovina, Basarabia şi România, urmând linia luncii Prutului, până la Lipca, culeg amprentele zilei şi mă tulbură lipsa de istoricitate de dincolo de cele trei urme de sârmă ghimpată. Sate uitate de statalităţi vremelnice într-o tăcere a veşniciei care s-a născut la sat (Lucian Blaga vedea, în această „veşnicie”, pietrificarea în netimp, în matricea stilistică primordială, pe care o numim preistorie), sate care presură linişte în univers şi în îndepărtatele vecinătăţi din trei ţări ale aceluiaşi sânge mioritic.

*

Calatoria 36

Calatoria 37

Calatoria 38

Calatoria 39

Calatoria 40

Calatoria 41

Calatoria 42

Calatoria 43

Calatoria 44

Calatoria 45

Calatoria 46

Calatoria 47

Calatoria 48

*

La Rădăuţi-Prut, lângă primărie, dincoace de semnul de ieşire din sat, s-a improvizat o poartă vamală, iar nişte containere din tablă ţin loc de birouri vamale. Nici vorbă să ajung până la pod sau până la locul faimosului iarmaroc de odinioară (teren de fotbal, pe vremea copilăriei lui Vasile Ilie), deşi vameşii, toţi bruneţi, spre deosebire de blonzii grăniceri, vor să mă ajute, dar nu găsesc un însoţitor disponibil. Îmi plac oamenii aceştia, obligaţi să-şi facă meseria într-o simbolică sărăcie a statalităţii româneşti, şi le mulţumesc, de mai multe ori, pentru că ei, prin felul lor de a fi, ne reprezintă pe noi, nu pe ăia din scaunele puterii româneşti, care şi aici, pe malul Prutului, dragon cosmic cu rădăcini lunare, compromit românismul prin sărăcăcioase încropiri ale indiferenţei bugetare. Aici, la „Poarta României”, statalitatea e urâtă şi indiferentă, iar oamenii în uniformă, oricât de frumoşi ar fi (şi sunt), nu pot schimba această urâţenie a indiferenţei statalităţii faţă de demnitatea identitară pe care o tot visăm. Nu fac fotografii, nu urc la bisericuţa tradiţională moldovenească din deal, pentru că imaginile acelea dăinuie în cartea „Rădăuţi-Prut / frânturi de legendă şi istorie”. Nu fac fotografii, pentru că sunt sigur că, de pe malul celălalt al Prutului, dacă aş încerca, împreună cu Vasile Ilie şi cu Grigore Vieru în suflete, să ducem o lumânare aprinsă la Pererita, pedestru, nu ni s-ar permite. Încă. Încă am fi priviţi, la „Poarta Republicii Moldova” de la Lipca, drept suspecţi, dacă nu cumva subversivi.

*

Radauti Prut 1

Radauti Prut 2

Radauti Prut 3

*

Intenţionam să însoţesc Prutul, prin Miorcani, Ripiceni, Ştefăneşti, o bună bucată de cale, dar, de la Miorcani, încolo, drum de pulbere şi hopuri se întinde şi ca simbol al indiferenţei statale, de care am mai făcut vorbire. Nu pot merge mai departe, aşa că întorc în faţa Pereritei, pe care o privesc lung, însetat, dar fără să o fotografiez. Undeva, în Miorcani, există încă vechiul conac în care poetul Ion Pillat şi-a petrecut verile copilăriei, dar nici un semn, nici un indicator nu te orientează spre „mirajul” copilăriei lui Grigore Vieru, care privea, de dincolo, spre aura lui Pillat de dincoace, fără să ştie că minunatul autor al poemelor într-un singur vers a murit în amiaza zilei când urma să fie arestat, în cumpăna nopţii, din pricina unei palme pe care un văr de-al său i-o aplicase, în Dorohoi, lui Petru Groza, cu ocazia unui miting electoral. Acel văr al poetului Ion Pillat, evadatul în… moarte, avea să fie atât de stâlcit şi schilodit, la Piteşti, de către acoliţii lui Ţurcanu, încât, în anii următori, era târât din închisoare în închisoare, ca să se înspăimânte intelectualii de viitorul care îi aşteaptă.

*

 De nevoie, dar şi de curiozitate, am pornit spre Săveni („Zicălaşii” au în lucru şi splendida „Horă din Săveni”, din 1860), târguşor pe care nu-l mai văzusem vreodată, pierdut printre dealuri deja arse de soare, poate că şi din pricina absenţei crângurilor şi pădurilor. Trecem prin sate toropite de soare şi de duminică, prin Coţuşca, prin Ungureni, ca să descoperim o puzderie de parazăpezi transformate în garduri pentru grădini, inclusiv în Săveni, şi o amorţire resemnată, care se întinde dintr-un orizont într-altul. Nicăieri, de la Capu Câmpului, până la Rădăuţi-Prut şi, de acolo, până la periferia Botoşanilor, nu am întâlnit o pensiune, un han, un camping, de parcă şi localnicii, prin autorităţile judeţene, şi-ar refuza orice şansă turistică. Locurile sunt minunate, oamenii aşijderea – mult i-ar place Prinţului Charles acele locuri -, dar nici un semn de hărăzire turistică nu se arată şi nici nu cred că, în afară de noi, au fost mulţi cei care au făcut premeditat un tur al nordului judeţului Botoşani, fără să fi fost provocaţi la aceasta de nostalgia rădăcinilor. Eu iubesc ţinutul acesta, altar al culturii române, pentru cifrul secret care l-a învrednicit la sacralitate, dar, chiar dacă percep noianul de taine, încă nu le pot formula şi în scris. Poate că, în fond, asta ar fi taina definitorie: ţinutul acesta se trăieşte, nu se defineşte. Aşa cum nu se vorbeşte şi nu se fotografiază, ci doar se trăiesc Ipoteştii şi memoria lui Mihai Eminescu.

*

Calatoria 49

Calatoria 50

Calatoria 51

Calatoria 52

Calatoria 53

Calatoria 54

Calatoria 55

*


Ţinutul Botoşanilor, altarul culturii române (I)

Calatoria 21

*

De când mă ştiu, eu am un adevărat cult pentru ţinutul Botoşanilor, mai ales că m-am tot întrebat adesea cum e posibil ca meleagul acesta cu adevărat mioritic (prin relieful vălurit aminteşte de podişul Transilvaniei) să fi dat culturii române şi nu doar culturii române, ci şi celei europene atâtea genii. Observasem că muntele, ca rai terestru dobândit prin naştere, nu mai are nevoie de adaosuri de imaginaţie şi, tocmai de aceea, nu a dat poeţi, pictori, muzicieni, filosofi, pe când zona de câmpie-deal, pe care o pârjoleşte soarele verilor până aproape de deşertificare, obligă imaginaţia să conserve şi să sporească frumuseţea dumnezeiască a primăverilor colinare. Aşa, îmi ziceam, se explică faptul că ţinutul Botoşanilor, superb altar al culturii române, se poate lăuda cu memoria unor zeităţi ale spiritului nostru naţional, precum Enescu, Eminescu, Iorga, Pillat, Tonitza, ba pare-mi-se că şi Octav Băncilă tot botoşenean a fost, ca să nu mai vorbesc de minunaţii actori Mihai Mereuţă sau Dionisie Vitcu.

*

Dimineaţă, am pornit, deci, prin Adâncata, spre satele lui Ianăş Viteazul de pe Siret, ştiind că primul Bucureşti atestat în istoria românilor, Zvoriştea (30 mai 1392, zi în care ar trebui sărbătorită şi prima atestare a Bucovinei geografice, nu a celei istorice), îmi deschide calea, prin bunicii paterni ai lui George Enescu, înveşniciţi întru odihnă aici, dar ignoraţi şi de memoria localnicilor, şi de cea a făloaselor autorităţi sucevene judeţene. Sunt flămând de natură nestricată de „relele civilizaţiei umane”, cum ar zice Collumella, sunt însetat de tipul ancestral de contemporaneitate, cum am zis eu, în nu mai ştiu care carte, şi nutresc ferma convingere că dincolo de graniţa Bucovinei istorice, a Herţei, şi iar a Bucovinei şi a Basarabiei, o pot găsi. Îmi iau aparatul de fotografiat, ca să narez fotografic despre natura constituită în altarul culturii române, iar pe drum îmi vin în minte persoanaje de odinioară şi personaje de astăzi, care încă mai trăiesc ademenite de nostalgia brazdelor natale, pentru că aşa a vrut Sfântul Cer, după cum relata nirvanicul Spitama Zarathustra, că i-ar fi vorbit Cerul, după ce eşuase în convenţii cu Marele Păstor Enlil al Muntelui din Carpaţi: „am făcut fiecare ţară dragă locuitorilor ei, chiar dacă aceasta era lipsită farmec. Dacă nu aş fi făcut fiecare ţară dragă locuitorilor ei, atunci întreaga lume ar fi invadat Airyana Vaego” (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 4).

*

Calatoria 1

Calatoria 2

Calatoria 4

*

Dincolo de râul Siret şi de moşiile lui Ianăş Viteazul şi de străvechiul lui Bucureşti (legenda capitalei României este o aiureală, pentru că mai sunt atestate, înaintea ei, alte 13 localităţi Bucureşti prin largul ţării – chiar şi Rădăuţi, în formula veche slavonă, Radomir, tot Bucureşti înseamnă), se află uriaşa moşie a legendarului Mihail de Dorohoi, contemporan cu Ianăş Viteazul, dar atât de bogat, încât şi polonii îl recunoşteau drept nobil chiar şi al Coroanei lor. Podul de pe Siret, simplu şi tocmai de aceea elegant şi frumos, e mâncat cumplit de rugină, pentru că este tratat drept al nimănui şi de autorităţile sucevene, şi de cele botoşenene. Desparte şi uneşte două lumi şi, tocmai de aceea, Siretul se strecoară morocănos pe sub el, aidoma unui şarpe cosmic (dragonul cosmic rămâne, totuşi, Prutul, spre care mă îndrept).

*

Calatoria 5

Calatoria 6

Calatoria 7

Calatoria 8

Calatoria 9

Calatoria 10

Calatoria 11

Calatoria 12

*

Drumul spre altarul culturii române trece printr-o minunată pădure de foioase, care adăposteşte mănăstirea (schitul) Gorovei, în care schit au fost călugăriţe surorile mamei lui Eminescu, una dintre ele dobândind chiar ierarhia de stareţă, dacă îmi amintesc bine dintre amănuntele care chiar nu contează. Numele moşiei vine de la antecesorii cărturarului Arthur Gorovei, care s-a născut, inclusiv în tainele scrisului şi cititului, la Rădăuţi-Prut, şi ai istoricului de calibru de astăzi, Nicolae Grorovei. Din câte îmi amintesc, pădurea se cheamă şi Agaton, iar dacă nu se cheamă şi Agaton, tot aia e. Adică o splendoare de tip ancestral de contemporaneitate.

*

Calatoria 13

Calatoria 15

Calatoria 16

Calatoria 14

Calatoria 17

Calatoria 19

Calatoria 20

*

În somnorosul, dar pitorescul oraş Dorohoi, nu fotografiez nimic, deşi îmi trec prin faţa ochiului intuitiv Angela Zarojanu, Ioan Balan, Constantin Horbovanu şi alţi prieteni care, uneori, îmi înseninează sufletul. Horbovanu, ca umorist, mă însoţeşte cale mai lungă, urmând să predea ştafeta ziaristului Vichenti Cosma, pentru că are râsul acela dezarmant, leit macii din megieşia Livenilor „lui George Enescu”. Nu am văzut niciodată „casa lui George Enescu din Liveni” şi nici nu am de gând să o văd, pentru că este un fals. Părinţii lui Enescu au locuit mai mult la Dorohoi şi la alte moşii din apropiere (la Dragalina, de pildă), decât în căsuţa aceea, în care murise surioara cu talent de pictoriţă a genialului muzician, iar mama considera căsuţa în care au locuit pentru puţin timp „loc rău”, apărându-şi cu disperare noul vlăstar.

*

Calatoria 21

Calatoria 22

Calatoria 23

Calatoria 24

Calatoria 25

Calatoria 26

*

Jucându-mă cu aparatul de fotografiat, zăresc, în zare, două sate din ţinutul Herţei, pe care mi le apropii de obiectiv, deşi din experienţă ştiu că nu vor ieşi nişte poze grozave. Dar ce contează, dacă sufletul meu le pipăie casă cu casă, copac după copac, sub cupola tulburătoare a cerului, pe care nu ne-o poate fragmenta nimeni.

*

Calatoria 27

Calatoria 28

*

Multe iazuri şi heleşteie are ţinutul Botoşanilor, luciul apelor ademenind albastrul cerului prin cele văi, intrate în rezonanţă simetrică şi nu doar atât cu dealurile. Vegetaţie bogată, alternanţă de livezi şi de codri timizi, care se trag spre culmi şi spre depărtări. O lume de vis sau, cum însuşi îi mărturisea Sfântul Cer lui Spitama Zarathustra, o „varra” – ţinut şi timp al căldurii solare (Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 16, 17), în care „el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Varra” (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 19).

*

Calatoria 29

Calatoria 30

 


Pagina 28 din 225« Prima...1020...2627282930...405060...Ultima »