Dacă i-aş numi prieteni, fraţi sau genii tutelare, tot ar fi prea puţin.
Pentru că, fără ei, eu nici n-aş fi existat.
M-ar fi spulberat adierile, foşnetele şi respiraţiile.
Prin urmare, pentru că nu există cuvinte care să exprime felul în care obişnuiesc eu să-i trăiesc, să le respir aura benefică, vi-i arăt doar cu degetul (cu degetul din care mi s-au prelins aceste portrete).
Proaspăt numit/ales vicepreşedinte al CJ Suceava cu probleme de cultură („Paşol na kultura, ciortâi!”, gavarise Peneleul), Ilie Niţă îmi povestea, la Gura Humorului, că domnia sa chiar are probleme cu cultura.
Maliţios înnăscut cum sunt, i-am răspuns că pentru mine ar fi fost o surpriză teribilă dacă ar fi fost numit/ales vicepreşedinte cu cultura chiar un om de cultură; dar, oricum, e bine, pentru că, dacă este conştient că nu se prea pricepe la cultură, atunci chiar are şanse de viitor.
O bună bucată de vreme, după aceea, tot aflam despre vizitele lui Niţă prin instituţiile judeţene care-i sunt subordonate. Merge omul să-l vadă lumea cât de mare a ajuns – mi-am zis şi eu, precum majoritatea sucevenilor.
O nouă întâlnire cu vicepreşedintele CJ, dar tot întâmplătoare, m-a convins că şi eu, şi sucevenii, ba chiar şi însuşi Ilie Niţă ne-am înşelat. Niţă, inginer fiind (dacă nu mă înşel, constructor), nu s-a bălăngănit prin sistem, ci a luat la cunoştinţă, cu notesul în mână, de problemele reale, apoi, cu mintea lui inginerească, a început să caute soluţii pragmatice.
Stând de vorbă, din nou, cu vicepreşedintele Ilie Niţă, am înţeles că omul acesta, dacă i s-ar da mână liberă din partea preşedintelui Ioan Cătălin Nechifor, chiar ar fi de folos culturii temeinice, aptitudinile domniei sale de manager fiind indiscutabile (ascultă, înţelege, cumpăneşte, apoi se implică în luarea unei decizii – nu hotărăşte singur, ci lasă argumentele, adesea provocate voit, să se aşeze într-o matcă decizională).
Multă vreme (îl cunosc de vreo două decenii), n-am prea pus preţ pe Ilie Niţă. Şi rău am făcut. Adeseori am fost răutăcios cu domnia sa, şi îmi pare rău că am făcut-o.
Ilie Niţă este un om care merită respect (respectul se dobândeşte, nu se distribuie odată cu funcţiile). Habar nu am dacă vom şi colabora în viitor, dar în mod sigur îl voi respecta întotdeauna. Pentru că Niţă chiar e vrednic de respect!
Deşi România doar de regionalizare nu are nevoie, bravii urmaşi politici ai daco-romaniucilor se calcă orbeşte pe bocanci, ca să facă pe placul înaltei porţi europene.
Toţi vor regionalizarea şi toţi o vor altfel, vânturând pleavă prin media mai dihai ca batozele ceapeurilor.
Politrucii, cu gândul să înşface o halcă dolofană din viitorimea românească, au variantele lor.
Culturnicii, lenevind levitat în extazul patriotard, vor menţinerea Bucovinei ca buric al pământului băştinaş.
Mulţimile vor ce spun unii, apoi vor ce spun ceilalţi. Că-aşa-s mulţimile, echidistante.
Între timp, prin inflaţie, USLaşii guvernatori ne-au redus lefurile cu peste 11 %.
Între timp, România încetează, din ce în ce mai pronunţat, să mai existe.
Sfârşit! Adevărat s-o sfârşit!
Uitasem să scriu despre mâhnirea cu care s-a exprimat, mai adineauri, marele gânditor judeţean Ovidiu Naso Donţu faţă de furtul intelectual, comis de Flutur et Co., prin asumarea capodoperei sale „Produs în Bucovina”.
Ca şi ostaşul sovietic, Naso Donţu este cel care a descoperit afinata (în podul unei nemţoaice bătrâne din Pojorâta), jambonul (în podul unei babe din Fundu Moldovei), sarmalele (în cuptorul unei gospodine din Sasca), cârnaţii (în afumătoarea unui moşneag din Preuteşti) şi aşa mai departe.
Donţu a gândit, a elaborat, iar alţii de roadele gândirii lui s-au bucurat, io-te fleoşc!
De fapt, asta este şi chestia cea mai spectaculoasă: Naso Donţu chiteşte că ar poseda şi facultatea de a gândi, deşi o are, avai-nevoie, doar pe cea juridică.
Taman de asta l-au şi pus părtaş la violul colectiv, din care se va naşte bastarda Constituţie viitoare. Şi va fi, drăguliţă-Doamne, „părinte al Constituţiei”.
Genial! Uneori, şi mediocritatea poate fi genială!
Nu ştiu alţii ce cred, dar eu mă înduioşez până la lacrimi, când văd şi aud cum luptă bravii patrioţi români pentru demnitatea mititeilor în Europa.
În fond, dacă se interzic mititeii, lumea politică românească este pusă pe chituci. Ce fel de campanie electorală permanentă s-ar mai putea face fără mititei?
Domnilor comisari, luaţi-ne subsolul, solul şi spaţiul aerian, dar lăsaţi-ne mititeii!
Pentru că român, fără mititei cu mujdei sau muştar şi fără halba gulerată de bere, nici nu se poate concepe, nici nu există.
Pentru că pregătesc, în memoria lui Franz Xaver Knapp (se împlinesc 130 ani de la moarte), cu 270 de vechi mărturii iconografice, vreau să vă supun atenţiei, acum, doar trei gravuri, care prezintă claca la români, la ruteni şi la unguri, rugându-vă să sesizaţi dumneavoastră specificitatea inconfundabilă a românismului:
Aţi văzut? În vreme ce rutenii şi ungurii muncesc cu toţii, dintre românaşii noştri doar vreo patru trag cu sapa, ceilalţi ocupându-se cu cinstitul unui păhărel şi cu veselitul folcloric, pe ison de cobză şi de scripcă.
De unde se vede că Herodot pe noi ne-a prorocit drept urmaşi ai dacilor, atunci când continua, la ceea ce v-au spus toţi istoricii patriotarzi („cei mai viteji şi înţelepţi dintre traci”), cu un „dar” omis de toată lumea băştinaşă: „dar leneşi, beţivi, dezbinaţi şi îşi vând copiii” (acum, prin exportul umilitor de inteligenţă şi de forţă de muncă).