Americanii știu de Vifleimuri, nu și românii!

*

Se pregătesc, în întreaga Românie, spectacole de falsificat Datina, inclusiv prin concerte de „Colinde ale minorităților”, când o știu și curcile că minoritățile de pe teritoriul României nu au avut niciodată colinde, ci doar cântece bisericești fără nimic laic în ele. Noi, românii, avea ca tradiție creștină admirabilă cântecele de stea și vifleimurile, toate opere ale unor compozitori de prestigiu, răspândite în popor și, ulterior, adoptate, prin intermediul bisericii. Datina creștină trebuie și merită păstrată, dar fără confuzii și fără falsificarea datinii ancestrale, cea în care colindele, „muzica stelelor” – cum o numea Pytagoras, narau despre ivirea Soarelui prin constelații zodiacale, începând cu Leu și terminând cu Vărsător („omul cu ulciorul”, vestit de Iisus, urmând să fie „gazda” răsăritului de Soare în posteritatea generațiilor de astăzi.

*

Ceea ce nu știm noi, pentru că îmbrâncim Datina în circăiala electorală fără de sfârșit, știu chiar și americanii, care, aidoma altor neamuri mărturisitoare de pe mapamond, scriau, în urmă cu vreo șapte decenii despre obiceiurile de Crăciun din România (traducerea pe care o fac eu, poate șchiopăta, dar dumneavoastră, care stăpâniți engleza la perfecție, folosiți-vă de fotocopia textului original):

*

„Vicleimul, sau Betleemul, sau Irozii (de la Irod, adică Herod, guvernator al Iudeei, unul dintre personajele principale ale piesei), este o dramă religioasă, care sărbătorește nașterea lui Hristos, intercalată cu dansuri de caracter solemn. În Țara Românească, regele este acompaniat de un nebun, un ofițer și cincizeci de băieți, ca consilieri, iar în Moldova apar doi îngeri, un păstor și mulți servitori. Deoarece ceremonia durează mult timp și punerea în scenă este destul de scumpă, nu mai mult de două sau trei spectacole ale aceleiași trupe pot avea loc în ajunul Crăciunului și în următoarele nopți, astfel încât întregul sat urmează actorii, admirându-i cu privirile. Adesea, o echipă de artiști va vizita circa cincizeci de sate” (Dances of Rumania / Edited by Violet Alford, New York, 1952).

Justiţia feminină de ocupaţie în România

*

Un cititor îmi reproşează că mă “hrănesc” numai în trecut, deşi ceea ce caut eu este nu trecutul, ci condiţia noastră identitară reală, nu cea triumfalistă şi care slugarnic stă în slujba ideologiilor. Eu caut în trecut numai şi numai viitorul, încercând să identific un sclipăt de speranţă. Dar haideţi să ţin cont şi de sugestia acestui cititor şi să arunc o privire în prezent, acolo unde se dă o crâncenă bătălie propagandistică pentru… Justiţie. Care Justiţie? Justiţia făcută de nişte femei ursuze, care nu socializează nici măcar prin lecturi şi care au poporul la cherem şi băncile străine la comandă? Mulţumesc, o astfel de Justiţie eu nu o s-o apăr vreodată.

*

Şi văd zeci, sute, mii, zeci de mii – funcţie de locaţie – de atleţi ai Justiţiei, care înfruntă sloata, frigul şi forţele de ordine pentru a-şi zbiera partizanatul pentru Justiţie. În vremea asta, milioane de români, cu vieţile distruse de băncile străine şi de femeile, acre cu noi, românii, dar miere cu băncile străine, tac. Stau în case şi tac, iar cruciatul DNA se preface că nu vede că toate băncile se şterg la fund cu legislaţia românească pe care ar trebui să o respecte, folosindu-se de mâinile pururi necurate ale femeilor ursuze şi care nu socializează niciodată, dar ridicate la sacralitatea Justiţiei.

*

Milioanele de români, cu vieţile distruse, daţi legaţi pe mâinile băncilor străine de către justiţia feminină de ocupaţie în România, nu se adună în stradă, deşi au fost daţi afară din casele pe care le-au furat băncile străine, cu mâna acelor femei ursuze, pentru a căror libertate discreţionară protestează, funcţie de dimensiunea localităţii şi de inconştienţa prostiei, zeci, sute, mii sau chiar zeci de mii de români, care nu s-au aflat niciodată, apărându-şi dreptatea cuvenită, în faţa sacrelor instanţe româneşti ale trădării de Neam şi Ţară.

*

Milioanele de românii, cu vieţile distruse de băncile străine şi de justiţia feminină de ocupaţie în România, nu se organizează, nu întocmesc memorii, pe care să le adreseze, cu adevărat în numele poporului nostru, şi Preşedintelui lor, şi DNA-ului, şi Ambasadei Americii, şi Uniunii Europene şi cui ar mai trebui să se adreseze populaţia dintr-un colţ de rai aflat sub cea mai inumană ocupaţie. Le lipseşte un lider – o ştiu! – dar asta ne lipseşte nouă, românilor, dintotdeauna şi pentru toţi vecii. Sfârşit!

Luna decembrie domin-o, Tiberiu Cosovan!

*

În ciuda aparentei lui fragilităţi, Tiberiu Cosovan este un om şi un spirit puternic, o forţă vitală impresionantă şi demnă de tot respectul. La fel, croită din aceeaşi cremene, este şi Doamna lui Tiberiu Cosovan, Rodica. În faţa amândurora mă plec şi ne plecăm toţi prietenii cu sinceră preţuire, iar marţi, 5 decembrie, la ora 14, vom fi acolo, în incinta Muzeului Bucovinei, ca să ne încărcăm energetic de personalitatea umană şi artistică a lui Tiberiu Cosovan. Nu-i ignor şi nu-i ignorăm prietenii din Grupul “Domino”, dar luna decembrie domin-o tu, Tiberiu Cosovan, pentru că, în faţa ta, chiar şi Timpul îşi mai pierde din trufie şi scapă un zâmbet dătător de speranţă ca să ţi-l pui pecete pe inimă, pe artă, pe felul de a gândi care te caracterizează dintotdeauna.

Ziua cea mai scurtă, ziua memoriei: colinde

*

În tradiţia manifestărilor organizate împreună cu Muzeul Bucovinei “Ziua cea mai scurtă, ziua memoriei – Noaptea cea mai lungă“, în acest an e rândul colindelor “populare”, create de mari compozitori români şi răspândite în popor drept cântece de stea şi vifleimuri, apoi amalgamate în sintagma “colinde creştine” sau “colinde de Crăciun”. Melodiile sunt splendide, multe dintre ele prelucrând teme străvechi ale colindelor zodiacale, dar, pentru că folcloriştii le culeg în variante din ce în ce mai denaturate, pentru că nu au prins de veste că melodiile acestea sunt, totuşi, creaţii culte, minunat adoptate de popor, am sfătuit astăzi cu Petrică Oloieru şi cu Răzvan Mitoceanu că ar fi bine să le fonotecăm, după partiturile originale, publicate de aşezămintele bisericii ortodoxe. Ca să le audă doritorii aşa cum au fost compuse şi, totodată, să poată opta pentru evadarea din platitudinea “creaţiei colective a întregului popor” (sic!). În fond, un popor e mare prin elitele culturale pe care le naşte şi nu prin diletantisme de doi bani, manifestate petrecăreţ mai ales la beţie.

Mihai Sultana Vicol, agresiune cu cărţi

*

Astăzi, la 12 trecute fix, în incinta Bibliotecii Universitare “Mihail Iordache” (fie-i amintirea binecuvântată!) din Suceava, poetul şi publicistul Mihai Sultana Vicol şi-a lansat două cărţi, a 25-a şi a 26-a, altele câteva aşteptându-şi rândul intrării sub tipar. Această adevărată agresiune cu cărţi, firească pentru un năvalnic precum Mihai Sultana Vicol (Sultana este prenumele regretatei sale mame, pe care l-a preluat), a fost moderată de doamna profesor universitar Sanda Maria Ardeleanu şi înălţată de domnia sa şi de către domnii doctori în ştiinţe Mihai Iacobescu şi Ioan Ieţcu până la ştacheta unor adevărate cursuri academice, dar cu discursuri interesante şi dichisit garnisite cu citate, încât, dacă nu eram atent cu propria mea sănătate, riscam să mă înţelepţesc la bătrâneţe.

*

Lăsând gluma la o parte, lansarea cărţilor lui Mihai Sultana Vicol, care a avut ca public, printre alţii, pe scriitorii Constantin Hrehor, Dorin Liviu Clement, Alexandru Ovidiu Vintilă, pe muzicianul Emil Havriliuc sau pe pictorul Vasile Anghel Siminiuc, a fost, datorită ţinutei intelectule a celor care au vorbit despre cărţi şi datorită cărţilor în sine, un adevărat colocviu, dar unul de familie, de prieteni, de comunicare onestă şi vioaie, care mi-a plăcut, eu fiind prezent acolo şi ca să fac poze. Ca să vadă şi alţii.

*