Crin Antonescu, al doilea lefter al ţării

         Doamne, ce m-a mai păcălit! Îl plăceam pe Crin, ca pe nimeni altul dintre cocoţaţii din deal (al Mitropoliei), pentru că avea, în opoziţie, dar numai în opoziţie, un discurs inteligent, dinamic şi plin de sevă – deci calităţi jurnalistice şi scriitoriceşti remarcabile, ca să nu mai vorbesc de harul lui actoricesc înnăscut, foarte apropiat de cel al lui Becali (cel mai bun actor dintre toţi politicienii), al lui Băsescu sau al şmecheraşului Ponta.

         Numai că, între timp, în baza aceluiaşi tip de prosteală publică, Crin Antonescu a ajuns al doilea bărbat în stat şi se confruntă, pe cale de consecinţă, şi cu actul administrativ. Se confruntă de dă în petec, aducând Senatul la faliment sau, cum spune el, la o “situaţie foarte dificilă, spre critică”. Straşnic viitor, ne proroceşte, deci, şi ca… Preşedinte!

         Prin urmare, cerşeşte de la Ponta (şi ăsta moşteneşte bugetul statului de la bunică-sa din Pârteştii Bucovinei, odată cu oala cu chişleag), care, mai mult ca sigur, îi va da, că doar nu dă de la el.

         Superb popor, frumoasă ţară, dar vai de noi şi de biata noastră ţară, din pricina celor pe care-i tot punem să ne conducă!

Păi, ăsta-i Zgonea, ce să facem?

         Sânge aparent isteţ de oltean veşnic pus pe baliverne, Valeriu Zgonea, cu mentalitatea lui de vechil albanez de odinioară sau de birocrat insolent de astăzi, declară că iarăşi va plăti Camera Deputaţilor cazarea trupeţilor cu apucătoarea ritmic şi la comandă  ridicată, pentru că “Asta-i legea! Unde-i lege nu-i tocmeală!”.

         Câtă înţelepciune originală, pe care, imediat, în sporovăiala de presă, Valeriu Ştefan (mamăăă!) Zgonea a ţinut să adauge şi mai subliniant filoficos: “Păi, ce să facem? Asta-i legea! Unde-i lege nu-i tocmeală”.

         În cele din urmă, ostenit şi cu brâncă la cerebel, Zgonea a aburcat pe gură mentalitatea de vechil înnăscut, care confundă bugetul ţării cu moştenirea de la bunică-sa: “Trebuie să dau fiecărui deputat câte o maşină” (i-auzi: el dă, nu bugetul ţării!), şi-s, neică, vreo 98 de parlamentari, bieţii de ei, care nu au maşină.

         Păi, Zgoneo, că Ştefan nu-ţi pot zice (ar fi ca şi cum aş arunca piatra direct în memoria lui Ştefan cel Mare şi Sfânt), dacă legea-i proastă, de ce n-o schimbaţi, muceo, că doar aveţi ditamai majoritatea roş-galbenă şi fragmentar gâlcevitor albastră? Majoritate, inclusiv pentru înţărcarea aleşilor de toate răsfăţurile, inclusiv automobilistice.

         Şi când te gândeşti că rudimentarul ăsta, cu proverbială limitată glagorie şi doar atât, este… “al treilea bărbat în stat”! Halal să ne fie!

Dragnea nu ştie că numai proştii ne iau de proşti

         Ciocoiaşul USLaş Liviu Dragnea (ce baron? ciocoiaş, neică!) ot Slobozia încearcă să ne ia de proşti, perorând că regionalizarea înseamnă, de fapt, “lupta teritoriului cu Bucureştiul… ca simbol al unei puteri centralizate, în care o mână de oameni vor să decidă destinul fiecărui român”.

         I-auzi la el, guralivul fără creieraş! Păi, provincia domină şi Bucureştii (nu Bucureştiul, necititule!), că doar Băsescu este din Constanţa, Antonescu – din Tulcea, Ponta – din Târgu Jiu, Ilie Sârbu – din Timişoara şi aşa mai departe, cu tot neamul lor ciocoiesc, dar şi profund antiromânesc.

         Şi-apoi, cine ţi-a spus ţie, iobage ciocoit (vezi ce înseamnă “slobozie”), că noi, românii cei mulţi, pe care i-aţi mai tras pe sfoară, şi încă în câteva rânduri, la alegeri, vor regionalizare şi, dacă o vor, cum o vor?

         Ciocu’ mic, Dragneo, chiar dacă sunteţi cu ciolanul dolofan în apucătoare! Pupaţi voi “Europa” în fund, pentru că doar de atâta sunteţi buni, dar lăsaţi-ne în pace pe noi, ceilalţi, cei pe care Bucureştii nu i-au asuprit niciodată. Dimpotrivă, ne-au mai mângâiat şi luminat, câteodată, de-a lungul vremilor, până să vă prăsiţi voi, ciocoii politruci, pe calea… victoriei electorale.  

Ion Drăguşanul

Biancăi Drăguşanu îi lipseşte şi un… “l”

         În afară de faptul că îmi este megieşă de blog şi că în stupizeniile ei vizuale poate nimeri oricine, dintre prietenii şi cunoscuţii mei, dacă omite “l”-ul final de la Drăguşanul, nu am nici în clin, nici în mânec (nu în mânecă, ci în mânec) cu tovarăşa Elenei Udrea (în fond, care este diferenţa dintre cele două exemplare ale speciei vizuale?).

         Ţin să fac precizarea, pentru că am şi eu o fată, dar una cu adevărat frumoasă, cu două facultăţi la bază, dintre care una în Franţa (ca şi masterul), de care sunt mândru foc şi tare n-aş vrea să mă creadă cineva şi tatăl Biancăi. Nu de alta, dar cumplit îmi mai repugnă urâţenia afişată vedetist!

Raluca Blezniuc, o surpriză pentru alţii

Nu mai ştiu când am debutat-o, iniţiind-o, în acelaşi timp, în secretele care s-o ajute să recupereze, în cât mai scurt timp, măcar o jumătate de deceniu creator. Apoi, am pierdut legătura. De fapt, am rupt legătura, pentru că Raluca, discipol ideal, înţelesese rapid ce are de făcut. O lăsasem să zboare singură, convins că va ajunge la cer şi nu în hăurile liricoide, în care se prăbuşesc mai toate femeiuştile care doar se cred hăruite şi doar pozează în preocupate de eul interior.

Astăzi, precum văd, Raluca Blezniuc gustă din mierea gloriei literare cu o cochetărie aproape copilărească, dar oricum pură şi proaspătă. Dacă va şti să păstreze, veşnic, nealterat copilul care a fost, Raluca va şi dura în spiritualitatea românilor (dar fără să rămână doar la poezele, ci să-şi dorească şi să facă mult mai mult).

Peste câteva zile, în 29 iunie, Raluca Blezniuc, certitudinea liricii româneşti de astăzi, îşi va serba ziua de naştere (încă în adolescenţă, din câte îmi amintesc). Felicitări, Raluca, fericire şi la mulţi ani!