Nadia, Năstase şi pigmeul turcescu

        Nadia Comăneci şi Ilie Năstase n-au fost şi nu sunt decât materializările visurilor noastre. Visuri transmise din generaţie în generaţie, dar pe cale de a se ofili în umilinţa istorică, dar nepăsătoare şi nerecunoscătoare, în care ne tot irosim de vreo câteva sute de ani.

         Apoi s-au ivit ei, Nadia şi Năstase, pentru a ne reda şi încrederea, şi demnitatea. Şi am început să existăm prin ei, să visăm şi să fim mândri prin ei. E drept, erau împliniri de împrumut, la o primă vedere.

        Nastaz, cum îi spueau francezii, artist înnăscut şi sportiv fără vârste, semăna, inclusiv pentru noi, cu un spadasin medieval, cu un cavaler rătăcitor, căruia toţi îi purtam mantia victorioasă, prin turniruri.

         Nadia, mugurul acela de copiliţă răsfăţată, sigură pe sine şi dezinvoltă, era însăşi poezia, era însăşi muzica, era însăşi transparenţa cosmică a culorii revărsată pe pânză sau în spaţiu.

        Nadia şi Năstase se transformaseră în identitatea noastre dorită şi, în bună parte, cuvenită, cu care, pentru o întreagă eternitate, ne preafericea bunul Dumnezeu. Ei continuă să existe acolo, în eternitate, veşnici învingători şi risipitori fericiţi de bucurii în sufletele românilor.

         Ei nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt, ar putea zice românii, parafrazându-şi POETUL, împlindu-i spusele prin închinare recunoscătoare şi prin desluşirea metaforelor lui sfinte în inflorescenţele viguroase şi durabile, care s-au numit, se numesc şi se vor numit Nadia Comăneci şi Ilie Năstase.

        Dar apare ăsta, invidiosul, măruntăciosul, pupăciosul, cântăciosul, nimicniciosul şi zvârle cu noroi în icoanele identităţii noastre. Ăsta, pupbăsecu şi pupoglingiosul, ăsta, fără nume, fără identitare, care atârnă ca saliva jegoasă a păianjenului ba de un microfon, ba de un pix, ba de griful unei chitări, încercând, dându-se de ceasul morţii să pară alteceva decât saliva fetidă a unui păianjen, şi salivează din haznaua creieraşului lui direct pe icoanele identităţii noastre, pe sufletul nostru, cel care durează şi dincoace, şi dincolo de noi, şi prin alţii, dar şi prin Nadia Comăneci şi Ilie Năstase.

         Apare turcescu, nimicnicescu, irosescu, dejecţia super-efemeră a urâţeniei din noi (pentru că există în noi, ceilalţi, şi o astfel de urâţenie), ăsta care insultă prin însăşi aparenta lui existenţă, încercând să mânjească doar ceea ce e pur şi imaculat.

Să-ţi fie ruşine, măi ăsta!

Băsescu şi Ponta, în “coabitare” agraro-turistică

        Obişnuit cu plesneala şi cu vorbele spuse la plesneală, dar pe care Securitatea DNA le respectă ca pe Evanghelie, preşedintele Traian Băsescu, profitând că Ponta umblă hai-hui, prin Asia, după investitori, zvârle cu cepe degerate, sperând să le înlăcrimeze măcar pe babele rustice din târgurile patriei:

         “Tare mă tem că s-a întâmplat, zilele acestea, sper să nu fie aşa, vom vedea. Ar trebui, dacă suntem responsabili (haida-deh!  Şi nici măcar nu roşeşte, când dă asta pe gură! – n.n.), ca nimeni să nu mai mişte nici un centimetru pătrat de pământ de la institutul de cercetare. Mă tem că, zilele acestea, vreo 2.00-2.500 de hectare s-au mutat, iarăşi, pe nu ştiu unde”.

         Chestia asta tălâmbă se cheamă “declaraţie politică”. Va urma “declaraţia securistică DNA”.

         Între timp, junele Ponta, care tocmai şi-a depus şezutul de coană-mare undeva, dincolo de Ciomolunga şi Everest (sic! – ştiu că-i tot una, dar ei nu ştiu), miştocăreşte la mâna a treia:

         “Dacă domnul preşedinte Băsescu s-a apucat de strategii agricole, înseamnă că se pregăteşte pentru funcţia de prim-ministru, că nu are nici o legătură Preşedenţia cu agricultura”.

         Replici stupide, golăneşti, şmecherii naive de prostit electoratul şi o desuetă campanie electorală permanentă şi fără de sfârşit. Ăştia ne conduc, şi oricât i-am tot roti noi la guvernare, tot “ăştia” rămân!

         Să se mai mire cineva că o ducem atât de prost, când, de fapt, doar prostie producem în spaţiul aparent responsabil al administrării statului?

Miss nunta anului, în ţara orbilor

         În ţara orbilor, acolo unde, cum zice proverbul, chiorul e împărat, Miss România 1994, Roberta Anastase, tocmai se mărită. Petrecerea are loc în Palatul Ştirbey, la “cea mai importantă nuntă a anului din lumea politică” participând peste 400 de persoane, una şi una, adică alese dintre cele care rad un salariu minim pe economie la fiecare duşcă.

          Mireasa e faină foc, aşa cum a fost întotdeauna, iar mirele e bărbat viril de afaceri.      

         Fără îndoială, are cine să numere banii de dar, aşa că n-am să insinuez nimic despre socoteala şi socotitul proverbial ale miss miresei. E faină, ajunge!

         La nunta anului participă şi cele două Elene ale lui Băsescu (Traian nu merge la nuntă, aşa cum a şi precizat, când l-a trimis pe Crin Antonescu la plimbare balcanică). Elena Udrea şi Elena Băsescu se vor distra pe cinste – pardon, cinstea e specialitatea lui Băsescu!

         Deşi n-am nici o treabă şi nici un interes, le urez tinerilor însurăţei “Casă de Piatră!”, care e sigur că va dura, atâta timp cât el o să aibă bani, iar ea – frumuseţe.

         Pe nuntaşi, ţin să-i avertizez prieteneşte: Aveţi grijă de care dintre Elene vă veţi lăsa pupaţi!

         În final, o mare nedumerire, care mă macină: să nu fi aflat, oare, primarul sucevei, ion lungu, ce mare sărbătoare de bairam portocaliu mişcat popular se petrece, încât, până la înserare, n-a fost zărit cu oloiul de sarmale bântuind prin târg?

Asta-i tragica pontă: lefurile scad!

         Lefurile profesorilor, doctorilor, funcţionarilor, oamenilor de cultură etc. scad spre nivelul salariului minim pe economie. Asta-i tragica pontă pe care ne-o vesteşte Ponta, din China, unde, după cum se vede treaba, celebrul zid îl inspiră fecund.

         La o primă şi pripită vedere, vestea e bună, din moment ce creşte, la 800 lei pe lună (nu şi pe pământ!) salariul minim. În realitate, celelalte salarii se devalorizează, până foarte aproape de nivelul supravieţuirii umilitoare prin salariu minim.

         Acolo, lângă Ciomolunga, unde i-a lăsat Nechifor ot Suceava o sticlă cu afinată, săptămâna trecută, Victor Ponta ne afânează demagogic, chitind plagiaturistic cum să înconjure şi România cu un zid trainic, precum cel chinezesc. Oooo, dar nu-ţi mai face griji plagiatoare, Ponto, oricum România este, de veacuri, o uriaşă închisoare pentru români!

Unde pupă Elena Udrea…

         Unde pupă Elena Udrea, e vai şi amar, pentru că şi creierul celui mai năprasnic bărbat se atrofiază, iar individul, oricât de buldogănos ar fi, se transformă într-un biet Lică Bleaga. Nu-şi revine nici după “descântecele” conjugale, ci se spulberă portocaliu cu tot cu gaşca-i de politruci, de-i merg PNL şi PDL (citiţi “penele”, ca în cazul gâscanilor jumuliţi, şi, respectiv, “pedele”, precum “belelele”).

         Unde pupă Elena Udrea, nici veninul cobrei cu corn nu are un efect mai devastator, pentru că paralizează gândirea, oricât de rudimentară şi de marinărească ar fi, usucă măduva şi spulberă pletele bibilicului Samson al contemporaneităţii româneşti.

         Unde pupă Elena Udrea, nimic nu e, nici ţară, nici popor, ci doar tălâmbă ipocrizie de băietan năuc, aruncând cu pietre în capra vecinului şi cu capre în pietrele de pe marginea apelor. Şi-am încălecat pe-o şea, şi v-am spus povestea aşa cum, de fapt, este ea.