Jurnalism | Dragusanul.ro - Part 213

Adevarăta primă atestare a Bucovinei

 

Adevărata primă atestare

Stema Bucovinei

 

 a Bucovinei

 

Răsfoind, pentru a nu ştiu a câta oară, în căutarea altor informaţii, paginile volumelor cu relatările unor „Călători străini despre Ţările Române”, am dat, din întâmplare, peste o notiţă a armeanului Martin Gruneweg, din 1582, în care acesta povestea: „am luat cunoştinţă de o altă ţară, anume Moldova, care aici, în Polonia, e numită Valahia şi pe care cărţile o numesc Valahia… Eu vreau să o numesc ca polonii, în mijlocul cărora am fost educat” (Călători, vol. I, Supliment I, Editura Academiei Române, 2011, p. 77).

Harta Bucovinei

În completare, parcă, Michael Bocignoli di Raguza, scria, în 1512, despre Ţara Românească: „Această Valahie se mărgineşte, dinspre răsărit, cu cealaltă Valahie, care e numită de unguri Moldova” (Ibidem, p. 175).

A „numi precum polonii” şi nu precum ungurii, care, ajungând la Câmpulung, apoi la Humor, văzuseră „valea largă şi luminoasă” (în limba celtă, Mulda – toponim răspândit în întreaga Europă) şi o numiseră ca atare, Mulda (ceva mai târziu, sub Bogdan I şi multă vreme după aceea, mai ales în spaţiul islamic, i s-a zis Bogdania), mi-a atras atenţia. Şi, astfel, mi-am amintit de tratatul de la Lublau, din 15 martie 1412, prin care regele Poloniei, Vladislav Jagello, şi regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, preconizau împărţirea nordului Moldovei între cele două regate catolice, ungurii urmând să stăpânească „Bucovina Mare”, deci regiunea dintre Carpaţi şi Siret, iar polonii, „Bucovina Mică”, adică teritoriul dintre Siret şi Nistru.

Să însemne asta că pentru partea nordică a Ţării de Sus a Moldovei exista, în tradiţia cancelariei poloneze şi, implicit, în cea cărturărească, o denumire „Bucovina” pentru o regiune şi nu doar pentru un codru?

Ca să găsesc răspunsul, mă pun iar pe răsfoit primele zece volume ale relatărilor călătorilor străini şi văd că toţi polonezii numesc regiunea nordică Bucovina, pădurea sau „codrul ei înfricoşător” fiind menţionat ca al Bucovinei.
Dacă pădurea s-ar fi numit Bucovina, călătorii poloni ar fi scris că au trecut prin „pădurea de fagi” (Bukowitz, în polonă) şi nu „prin pădurea Bucovinei”.

Ca argumente pentru demonstraţia finală, vă reproduc doar câteva fragmente de memorie veche a popoarelor mărturisitoare:

1). Andrei Taranowski, după 1570: „Cum am călătorit eu, din Polonia, spre Constantinopol, prin Moldova, prin aşa numita pădure a Bucovinei (Bukowitz), unde, cu 73 ani în urmă, adică în anul 1497, au fost ucişi de către moldoveni, într-o singură zi, 50.000 de poloni” (Călători…, vol. I, 1968, p. 398).

2). Anonim Polon, 23 septembrie 1620: „îi călăuzeau domnul Moldovei şi Bucioc, prin Bucovina (Bukowitz), spre Sniatin” (IV, p. 462).

3). Trei mărturii de Francois Paulin Dalerac, campania din 1685:
Bucovinele sunt o regiune din ţară, acoperită de păduri întinse şi tăiată de munţi înalţi, precum cei din Ardeni. Ea începe aproape de Hotin, pe Nistru, şi se întinde dincolo de Prut, până departe în Valahia, la hotarele Moldovei şi Transilvaniei, unde aceşti munţi se împart în mai multe grupuri” (Călători…, Supliment I, pp. 183, 184).
În 1686, trupele polone, cantonate la Pererita, „au rămas aici pe perioada întregii campanii şi nu s-au alăturat oştirii decât după întoarcerea ei spre Sniatin, dincoace de Bucovinele cele mari” (p. 190).
De la Roman, oastea polonă „a trecut Siretul, pentru a ridica tabăra pe celălalt mal şi pentru a intra apoi în marile Bucovine, care sunt un ţinut înspăimântător, închis între acest fluviu, munţii Transilvaniei şi Prut” (p. 201).

NOTA I: Memoriilor lui Dalerac, apărute la Paris, în 1699 şi, cu ediţie pirat, în 1700, la Amsterdam, în 1699, sub titlul „Anecdotele Poloniei sau Memoriile secrete ale doamnei lui Ioan Sobieski, al treilea cu acest nume” pot fi contestate ca informaţie, pentru că Dalerac a scris după relatările altora (foloseşte pluralul Bucovina ca şi marchizul de Bethune, ambasadorul Franţei la Curtea polonă), din invidie faţă de gloria europeană a lui Jan Sobiecki.
Dar urmează şi alte mărturii:

4). Francois Gaston de Bethune, ambasadorul francez care îl însoţeşte pe Sobiescki în expediţie:
„S-a şi alcătuit un detaşament de trei mii de infanterişti pentru a asigura, prin două mari forturi, trecerea prin (codrul zis) Bucovina, unde armata polonă s-a aflat într-un mare pericol, anul trecut” (p. 404).
În jurnalul său, găsim formulările, „Din Bucovinele de lângă valul lui Traian / 28 iulie 1686” (p. 405):
„Mâine vom fi lăsat cu totul în urmă (codrii) Bucovinei şi vom intra în câmpiile Moldovei” (p. 405).
Pererita va fi „cea de-a treia fortificaţie, pe care am pus-o în stare de apărare, după trecerea (codrului) Bucovinei” (p. 406).
„Zece mii de tătari şi o mie de ieniceri turci o luaseră înaintea armatei noastre, spre a ne zădărnici trecerea prin Bucovine” (414).
„Socot campania ca şi terminată, de îndată ce vom trece de (codrii) Bucovinei” (p. 415).

NOTĂ II: parantezele „(codrii)”, „(codrului”) sunt inserate de istoricii care au lucrat volumul, impunând, practic, o denaturare de semnificaţie, deci de adevăr.

5). Jacob Sobieski, VII, fiul lui Regelui Jan Sobiecki: „În această noapte (vineri, 26 iulie 1686 – n.n.), am dormit în împrejurimile localităţii Jucica, chiar la intrarea în Bucovina” (p. 421).
„Duminică, 28 iulie. Eram, acum, chiar în Bucovina, lângă întăriturile cele vechi. După prânz, regele a plecat să aleagă locul pentru întăritură şi, chiar în acea zi, a şi început să fie ridicată în Bucovina.
Luni, 29 iulie. Am ieşit din Bucovina” (p. 421).

6). Philippe le Masson du Pont, francez, stabilit în Polonia, ca inginer militar în campaniile lui Sobiecki: „1673, noiembrie. Cum pădurea Bucovinei constă dintr-o serie de defileuri…” (p. 280).
„1685, sfârşitul lui septembrie – 12 octombrie. Marele codru al Bucovinei… are peste 30 de leghe în lăţime şi aproape tot atâta în lungime. Începe de la munţii Carpaţi şi merge până la fluviul Nistru” (p. 287).
Valul lui Traian „străbate în întregime pădurea fioroasă a Bucovinei” (p. 293).
„Străbătând Bucovina, el a poruncit să se facă poduri peste locurile mai greu de trecut” (p. 296).
„Regele nu ieşise încă din Bucovina, când a şi sosit o rudă a domnului Moldovei” (p. 296).

7). Philippe Avril, în 1694: „Până să ajungem la Câmpulung, am fost nevoiţi să trecem prin renumitul codru al Bucovinei, care are o întindere de peste 40 de leghe şi este vestit prin marile victorii, pe care le-a dobândit, acum câţiva ani, hatmanul polon asupra turcilor şi tătarilor… am scăpat teferi din codrul Bucovinei şi am ajuns în câmpiile Moldovei” (VIII, pp. 103, 104).

8). Francisc Radzewski, 19 februarie 1700: „Solul, pornind din acel conac (Cernăuţi – n.n.), a străbătut cinci mile mari prin pădurea Bucovinei şi, de la Troian, drum neîngrijit, foarte greu de străbătut, tot pe dealuri şi prin păduri foarte dese, până la Târgul Siret” (VIII, p. 164).

Toate aceste citate probează că, în documentele de cancelarie poloneză dar şi în mărturiile cu caracter istoric, Bucovina însemna o regiune moldavă, acoperită în bună parte cu păduri (de fag, dar şi de stejar, şi, mai ales, de molid, brad, pin, carpen, frasin etc.).
Etimologic, Bucovina (de la polonezul „bukowitz”) înseamnă „pădure de fag”, dar formulările de genul „codrul Bucovinei” probează că, printre polonezi, Bucovina însemna un toponim pentru regiunea cea mai nordică a Ţării de Sus a Moldovei.
Altminteri, am vorbi despre pleonasmul „codrul de fag al Codrului de Fag”.

După cum se ştie, Moldova a fost, încă de la întemeiere, mai ales provincie vasală a Poloniei (căreia voievozii îi plăteau un tribut uriaş, adus la limite rezonabile de Bogdan II), uneori şi a Ungariei, până la vasalitatea cu turcii, din 1456.
Primii voievozi moldavi, care cunoşteau cele două toponimii de cancelarii străine (polonă şi ungară), îşi spuneau, adesea, în urice, stăpânitori ai „ţării Valahe a Moldovei”, folosind, deci, şi denumirea polonă a ţării („provincie”, numită în documentele de cancelarie poloneze şi maghiare). E drept că numele regiunilor nu erau menţionate în practica elaboratelor de cancelarie domnească, ţara fiind împărţită în ţinuturi, iar localizările făcându-se cu recurs la numele unui pârâu sau râu din apropiere („pe Horaiţ”, „pe Şumuz”, „pe Sireţel” etc.) şi a unui ţinut.

În aceste condiţii, deşi s-a tot crezut, dinspre istoricii români, că în uricul din 30 martie 1392 (cu transcripţie voit fără majuscule), al lui Roman Vodă, vasal al Poloniei, nu se vorbea despre un toponim Bucovina, ci despre „natura” unei păduri întinse, ne vedem obligaţi să renunţăm la supoziţii şi speculaţii savante, caracteristice unui popor nemărturisitor şi, deci, lipsit de memorie, recitind uricul aşa cum a fost scris, deci sub influenţa toponimiei polone:

„Iar hotarul să fie… de acolo, drept la Bucovină, o movilă, şi, de acolo, pe marginea Bucovinei, în sus, până la hotarul lui Şerb… până la Bucovina cea mare, pe unde iese drumul de la Dobrinăuţi, la capătul Câmpului, şi, de acolo, pe marginea Bucovinei, la deal, la vale” (Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 3)

În aceste condiţii (repetiţie intenţionată!) şi în baza probelor şi argumentelor, depuse în rândurile de mai sus, adevărata primă atestare documentară a Bucovinei, ca nume al unei regiuni istorice moldoveneşti, s-a făcut în data de

30 Martie 1392.

 

Credeţi ce vreţi, dar pe mine atât de profund m-au convins mărturiile vechi, încât intenţionez ca, pe viitor, să cinstesc Ziua Bucovinei, în fiecare am, pe 30 martie (vezi si linkul Povestea asezarilor Bucovinene)
În fond, naşterea şi nu moartea constituie sărbătoarea a tot ceea ce este viu.

Ion DRĂGUŞANUL


Ghidul înhăţării de doctorate II

 

Ghidul înhăţării de doctorate

(II)

Bercea doctorate

I. ce vrăji a mai făcut constanţa

 

          Arendaşul culturii sucevene, cântăciosul călin brăteanu îşi trage, precum v-am spus deja, doctorat în folclor.
         Numai că un doctorat trebuie conceput şi scris într-un imbecil „limbaj ştiinţific”, aşa că brăteanu a angajat-o ilegal (5 perioade de câte 6 luni, în loc de 2 perioade, şi asta pe când cu reducerea cu 25 % dispusă de Boc, apoi a trucat un concurs cu unic concurent  şi câştigător), în arendăşia lui bugetară, pe constanţa cristescu, o cetăţeancă etnofolclorică toacă de carte şi dobă de incultură.

         Luându-ne pe toţi de proşti (necitiţi ca şi ea), constanţa imbecilizează, în primul volum al „Ghidului…”, dar au mai apărut încă două, pentru că brăteanu trebuie să-şi consolideze o „operă ştiinţifică”, în genul: „Despre folclorul bucovinean se găsesc informaţii importante deja în scrierile cronicarilor, în lucrarea monumentală a lui Dimitrie Cantemir intitulată „Descrierea Moldovei”, în literatură şi în lucrări de specialitate din secolul al XX-lea” (peste cele două veacuri anterioare, doldora de informaţii, trece cu indiferenţa incultului cu ifose).

         Trecând cu îngăduinţă peste prostioara patriotardă („despre folclorul bucovinean”, când vechii cărturari au scris despre folclorul moldovenesc), e bine să ştiţi că nici un cronicar, cu excepţia lui Miron Costin, care menţionează desfrâul „cu cimpoiaşi” de la curtea lui Aron Vodă, care-i compuneau balade şi cântece fără perdea.
         În rest, în cronicari, nici o informaţie, mai ales despre ţărănime, iar chestia asta l-a adus la disperare pe Ilie E. Torouţiu, care, scriind despre „Clasele sociale din Bucovina”, constata că despre ţărănime nu ştim nimic (ca şi constanţa cristescu, nici Torouţiu nu-l citise pe Cantemir).

         Dimitrie Cantemir (de unde ştie cristescu despre monumentalitatea operei lui Cantemir, dacă tot nu a citit-o? Cum de unde: din doctoratele altor inculţi!), deşi nu menţionează decât evaziv populaţia din „ţinutul Sucevei” (în pagina 208, scriind că ei „sunt înverşunaţi aproape până la eres în credinţa lor”), dă notorietate unei realităţi pe care şi documentele de cancelarie voievodală, dar şi relatările călătorilor străini o confirmă: existenţa, în întreaga Moldovă, a celor două culturi rurale, cea răzeşească (până şi în colecţia lui Voievidca o întâlnim, dar în parametri folclorici) şi cea ţărănească, a iobagilor. Care, pentru că erau aduşi din ţările megieşe, se numeau vecini.

         Despre cele două culturi rurale, cu diferenţele de obiceiuri (ca şi la Cantemir), avea să scrie, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, şi Dimitrie Dan, iar mai târziu, şi Dionisie Bejan, şi toţi publiciştii de la gazeta mazililor şi răzeşilor (dovezi, în Povestea aşezărilor bucovinene ***).

         Nu există imbecilitate mai mare, cumplit de dăunătoare spiritualităţii româneşti (conform formulării lui Xenopol) decât să faci un talmeş-balmeş „ştiinţific” din cele două culturi rurale distincte, iar constanţa şi ceilalţi dohotori universitari, care complicitează la opera curiculară a „ghidurilor iubitorilor de folclor” de teapa brăteanu, asta fac, falsifică adevăruri mărturisite şi le impun prin „prestigiul” autorităţii titlurilor, numai Dumnezeu ştie cum obţinute.

         Să pui, de pildă, baladele de la curtea lui Ştefan cel Mare („însă nu se ştie cine le interpreta şi ce fel de melodii folosea” – nu ştiţi voi, dohotorilor!) în seama ţărănimii (rutenii iobagi) înseamnă un fals istoric ordinar şi păgubos (alte dovezi, în Datina, Biblia Românilor).
         Se ştie cine le interpretau: zicălaşii, acompaniindu-se cu „scripci sârbeşti”, Ştefan alcătuindu-şi singur un cântec, pe care l-a salvat de la uitare mitropolitul Dosoftei. Dar dacă nu citesc nici „Călătorii străini despre Ţările Române”, nici „Contribuirile…” şi „Amintirile…” lui Sbiera, creieraşele etnomuzicologice ale dohotorilor, inclusiv universitari, rămân netede şi goale de adevăruri mărturisite.

         Neadevărurile, de fapt „linguşirile şi înălţările peste ceea ce suntem în adevăr”, cum spunea Xenopol (dar există o formulare asemănătoare şi în Cantemir), „asupra intereselor popoarelor este mişelie”. Pentru că românilor moldoveni „le va fi mai folositor dacă le vom arăta limpede, în faţă, cusururile care-i sluţesc, decât dacă i-am înşela cu linguşiri blajine şi cu dezvinovăţiri dibace, încât să creadă că, în asemenea lucruri, ei se conduc după dreptate” şi adevăr.

                 Precum se vede, în totală contradicţie cu universitarii cristescu, rucsanda, bucescu sau dănilă, şi Cantemir, ca şi Xenopol mai târziu, a refuzat să comită vreo mişelie împotriva propriului popor.

 

VA URMA. Doar şi prostia are… 3 volume


STRĂBUNII LUI VON BRAHA DIN BERLIN

 

 Străbunii bucovineni ai lui

 

Braha Moldova

von Braha din… Berlin

 

         Cum mulţi dintre cititorii din străinătate ai acestui blog îmi tot cer referinţe despre străbunii lor, am de făcut, mai întâi, o precizare, pentru fraţii Maier din America şi, respectiv, din Israel: primul Maier din Bucovina (cel însurat cu o descendentă a familiilor Isar şi Cocea) a fost, de fapt un… Sturza, care şi-a schimbat numele, datorită unei pete, adusă de el pe blazonul străvechiului lui neam.
         A doua precizare: ceea ce mă interesează pe mine, în trecutul Bucovinei (o să vedeţi, dintr-un alt articol, că numele provinciei, atestat ca atare, deci ca nume de provincie, este mult mai vechi) este istoria obştească, deci fundamentul spiritualităţii româneşti din Bucovina.
         Genealogii nu alcătuiesc (cer timp, mai ales pentru menţionările documentare, iar timpul costă bani şi… nimeni nu mi-a făcut vreo ofertă pentru a-i lucra o genealogie), dar voi comite şi mici excepţii, inclusiv pentru domnul von Braha din Berlin, deşi nu voi lucra o genealogie, ci un scurt istoric al neamului domniei sale, întocmit după metoda narativă a lui Octav-George Lecca.

Braha Suceava

         Istoricul fiecărei familii începe cu nişte „stâlpi” sau „bătrâni” (eu prefer primul termen, care marchează ieşirea din indiviziune)

         Primii doi stâlpi ai familiei Braha au fost Vasco Dumitrahovici şi Făror Orăş.

         I). „Stâlpul ONCIUL”: Fiul lui Vasco Dumitrahovici a fost Iuraşco pârcălab (menţionat în 1602).
         Iuraşco pârcălab a avut trei copii, pe Marica, pe Toader şi pe Onciul Iuraşcovini, din care se trag mai multe neamuri bucovinene importante, inclusiv cel al familiei Onciul.

         Onciul Iuraşcovici staroste (637), proprietar peste jumătate de sat Zastavna, partea de jos cu moară şi eleşteu, şi în Toutri (1644), s-a însurat cu cu Anghelina (moartă în 1624), fata marelui vornic Vasilie Orăş” (1636, 17 martie) şi a cneaghinei Mărica, Onciul şi Antimia lăsând după ei doi urmaşi, pe Danovici şi pe Antimia.

         II). „Stâlpul ORĂŞ”: Fădor Orăş a avut un fiu, pe Iurie Orăş, iar urmaşul acestuia, pe linia care ne interesează, a fost Grigore Orăş.

       Orăş Vasilie sau Vascan, a fost aprod (din 1584), vornic (din 1596) şi hatman (1602-1607), ipostază din care a condus oştile lui Simion Movilă împotriva lui Mihai Viteazul).
         Fata lui Vasile Orăş, Maria, s-a măritat cu Eremia Cărc (Cârcu), o altă fată, cu marele vornic Coste Băcioc, iar Antimia, cu Onciul Iuraşcovici.

         I-a). ONCIUL-ORĂŞ: Antimia, fata lui Onciul Iuraşcovici şi al Anghelinei Orăş, a avut o fată, Gafiţa, măritată cu Grigori Danovici.
         Fata Gafiţei, Maria, s-a căsătorit cu Ieremie Cărcu, unul dintre ginerii ei fiind căpitanul Ştefan Străşca.
         Fata lui Ştefan Străşca, Antemiţa, avea să se mărite cu Toader Brahă.

         III). „Stâlpul” BRAHĂ, cu primii Braheni, locuind în Siret (în imagine):

Braha Siret

         1). Nicoriţă Brahă, slujitor domnesc, menţionat în 3 aprilie 1651, „de Româneşti” (nedatat), şi drept „Necoriţă Brahă” (7 septembrie 1656), Necorici (1648, 4 martie), însurat cu Catruşca, fata lui Ionaşco Tolocico şi al Agafiei, este tatăl lui Gheorghie Brahă de Beceşti (1671, mai 15, martor hotarnică Mamorniţa), tatăl lui Toader Brahă, al lui Gavril Brahă paharnic (1 martie 1709) şi al lui Ion Brahă (1711, 12 noiembrie).
         În 25 noiembrie 1740, a şasea parte din satul Româneşti era stâlpită pentru Toader Brahă, cel care îşi va apăra proprietatea la Divanul Domnesc, în 2 februarie 1751, când Mihalache Cuparenco umblase cu zapise false, rupte la Divan, apoi o va dărui, în 11 martie, mănăstirii Humor, în cimitirul căreia urmau să fie îngropaţi Toader şi Antimiţa Brahă.
         În 5 februarie 1750, conform mărturiei lui Mihail Străşca, moşia Româneşti aparţinea lui Onciul Iuraşcovici, care o dăduse zestre ginerelui său Ieremie Cărcu. După moartea lui Cărcu, Româneştii au rămas în proprietatea văduvei lui, Maria, care a dăruit-o nepoatei sale, mama lui Mihail Străşca, cea care a dat-o drept zestre, în 1714, ginerelui ei, Toader Brahă.
         În 9 februarie 1751, cearta dintre Toader Braha şi Andrei Cuparenco pentru satul Româneşti ajunge la Divan, Brahă cerând despăgubiri pentru dijmă şi alte venituri, pierdute în anii în care Cuparenco încercase să-i fure moşia.
         Toader Brahă a avut un frate, Constantin Brahă.
         Fiul lui Toader, Tofan Brahă, s-a călugărit.
         Toader şi Antimiţa Brahă sunt îngropaţi la Humor, lăsând mănăstirii moşia lor din Româneşti.

         2). Stratulat Brahă, fratele lui Nicoriţă, şi soţia lui, Aniţa (6 martie 1664, cumpără Novoseliţa, fostă Urvicoleasa), din Siret (28 ianuarie 1665), iar î n 20 iunie 1665, Filimon diacon şi Strătulat Brahă, cumpărând satul Stroinţi (Buda Mare) de la mănăstirea Putna, fac hotarnica moşiilor lor, în prezenţa martorilor Strătulat Volcinschi de Lucaviţa, Gheorghe Bere-Bună, Gligoraş de Senihău şi Silvestrul Macicăi.

         3). Ionaşco (Ioniţă) Braha (28 ianuarie 1665), căsătorit cu Paraschiva (văduvă şi călugăriţă în 16 iunie 1686), foşti proprietari în Vlădeni, Culiceni şi Rugăşeşti.
         Ionaşco şi Paraschiva au fost părinţii lui Vasilie, Gligoraşco şi Constantin (Vasilie fugise în ţara leşească, apoi se întorsese şi făcuse „multe năpăsti oamenilor”). Paraschiva răscumpără capul fiului ei Vasilie, dăruind moşiile lui Gligorie pârcălab de Neamţ .
         În 15 iulie 1762, „strângându-să toţi răzeşii din Căbeşti, s-au luat sama pe scrisori ce ni-au arătat şi am hotărât satul Căbeşti, pol sat, care s-au afla şapte bătrâni… şi s-au ales un bătrân lui Cărste şi lui Lupulenc, şi lui Vasile Brah şi cu tot niamul lor, ce au de pe moaşa (bunica) lor Solomona, care acea Solomonă doao fete au avut, anume Măriiana, care dintr-ace Măriiană au eşit Lupulenco şi Răptenii, şi Vasile Brah, iar din Sofronie, tij fata Solomonii, au eşit Cârste, şi acel bătrân s-au hotărât cu stălpi de piatră, iar toţi mai sus, adecăte Cărste pe giumătate, iar pe giumătate Lupulenco i Răpteştii i Vasilie Brah, care acel bătrân s-au tras şi cu odgoane doisprezece stănjini de selişte, cinci odgoane şasă stănjeni peste părăul Cabinului, supt dial, tij cinci odgoane şasă stănjeni la cămpu, în dial”.
         Vasilie Brahă, căpitan, se mutase, după păţania cu răscumpărarea capului, în Beceşti (Herţa).
         Feciorii lui Vasile Brahă au fost Sandul şi Ion Brahă din Beceşti (1765, iunie 9).

         4). Din fiul lui Nicoriţă Brahă, Gheorghie Brahă de Beceşti (1671, mai 15, martor hotarnică Mamorniţa), pe linia lui Ion Brahă (1711, 12 noiembrie), urmează, ca fiu al lui Ion, Lupul Brahă, ruptaş în Mihalcea (conform recensământului lui Rumeanţev, din 1772).
         Fiul ruptaşului din Mihalcea, Constantin Braha din Beceşti, însurat cu Maria, fata lui Iordachi Tabără din Mihalcea moşteneşte moşii în Cuciurul Mic, Jadova şi Stăneşti, precum şi Poiana Palanca de pe moşia Mihalcea (1811).
         Urmaşul lui Constantin Brahă a fost Sandul Brahă, care avea o moşioară şi în Drăguşenii Siretului.
         În Beceşti, sat în comuna Hreaţca, în perioada interbelică, acum în comuna Mogoşeşti, din Herţa, pe Molnicioar, Constantin Brahă a ctitorit, în 1754 (nici vorbă în 1500 şi ceva, cum se laudă localnicii, o bisericuţă mică de lemn, zidită în sil moldovenesc, cu hramul Sfântului Nicolai. O bisericuţă asemănătoare celei numite Sfânta Maria (de fapt, Adormirea Maicii Domnului), din Cernăuţi, dărâmată în 1783, de Dositei Herescu, cel care a construit alta, mărturisită doar de I. Schubirtsz, prin desenul următor:

Braha biserica


GHIDUL ÎNHĂŢĂRII DE DOCTORATE

 

GHIDUL ÎNHĂŢĂRII

DE DOCTORATE:

 

Bercea-Regnus

I. cântăciosul brăteanu

îşi trage doctorat!

         cântăciosul călin brăteanu îşi trage doctorat în folclor.
         Există prejudecăţi („ăstuia, chiar dacă-i scrii cu dohot pe frunte, tot nu-i rămâne nimic în cap!”), dar bravul brăteanu, „barbat deştept”, le va birui, făcându-se dohotor.
         În fond, el nu-i cu nimic mai incult decât ceilalţi autori ai „Ghidul iubitorilor de folclor”, dohotorii universitari cristescu, rucsanda, bucescu sau dănilă.

         constanţa cristescu, „dr. consultant artistic muzicolog ccptc” crede (bine face, că doar cultu-i liber; ca şi… incultul!) că folclorul face parte dintre „formele arhetipale de manifestare culturală şi spirituală”.
         În traducere, instinctele împerecherii, zbierătelor, foamei etc. („rădăcinile de origine animală”, ale lui C. G. Jung) înseamnă formele de manifestare prin folclor, iar „folclorul desemnează înţelepciunea poporului”.
         Bravos, aşa este, în cazul folclorului contemporan!

         Mai ales că, „spiritul creator al poporului” mădălinei rucsanda, „dr., conf. univ. la Universitatea Transilvania din Braşov – Facultatea de muzică”, „s-a concretizat de-a lungul istoriei sale multimilenare în nepreţuite valori materiale şi spirituale”.
         Deşteaptă femeie!
         Pariez că ştie şi cât de multimilenare milenii încap într-o istorie de aproape şapte veacuri, vag şi arar mărturisită, a poporului român.

         „În ciuda opresiunii exercitate de imperiul habsburgic”, constată, cu cucernicie patriotică evlavios exaltată, florin bucescu, „pr. conf. univ. dr. etnomuzicolog Iaşi”, „creaţia populară bucovineană” tot a biruit.
         Ai dracului opresori – iertaţi, părinte! – şi austriecii ăştia: au publicat, fără să dea de ştire şi folcloriştilor universitari români, studii despre folclorul din Bucovina (nu bucovinean, ci… din Bucovina), semnate de Sulzer (1781), von Engel (1835), Bendella (1845), Staufe-Simiginowicz (1855), Kaindl, Nosievici, Klausser, Franken („Rumanische Volkslieder und Balladen”, dovadă de opresare a multimilenarei mădălina rucsanda), Dan, Mandicevschi, de Goian, Haberlandt, Miculicz, Polek, Romstorfer, Flondor, Schmeltz, Şotropa (întreg repertoriul lui Vindireu) Weigand, Gassauer etc.
         Ca să nu mai vorbim de iconografie (vedeţi cu ochii proprii porturi naţionale, tarafuri, dansuri ale etniilor în Illustrierte Bukowina: Tradiţii bucovinene, precum şi în capitolul anterior şi cel care urmează), care a fost, făcută anume ca să exercite opresiune habsburgică (prin Schubirtsz, Jaschke, Knapp, Charlemont, Zuber, Bernt) împotriva bravilor patrioţi folclorici brăteanu, cristescu, rucsanda, bucescu, dănilă şi minorica minorică, care nici măcar ce se poate vedea cu ochiul nu pot pricepe.

ACHTUNG: VA URMA!


Nici nu ştiu cum să le mai zic!

Nici nu ştiu cum să le zic!

        

David si Tanase

 

         Dacă i-aş numi prieteni, fraţi sau genii tutelare, tot ar fi prea puţin.
         Pentru că, fără ei, eu nici n-aş fi existat.
         M-ar fi spulberat adierile, foşnetele şi respiraţiile.

         Prin urmare, pentru că nu există cuvinte care să exprime felul în care obişnuiesc eu să-i trăiesc, să le respir aura benefică, vi-i arăt doar cu degetul (cu degetul din care mi s-au prelins aceste portrete).


Pagina 213 din 219« Prima...102030...211212213214215...Ultima »