Jurnalism | Dragusanul.ro - Part 21

Luna decembrie domin-o, Tiberiu Cosovan!

*

În ciuda aparentei lui fragilităţi, Tiberiu Cosovan este un om şi un spirit puternic, o forţă vitală impresionantă şi demnă de tot respectul. La fel, croită din aceeaşi cremene, este şi Doamna lui Tiberiu Cosovan, Rodica. În faţa amândurora mă plec şi ne plecăm toţi prietenii cu sinceră preţuire, iar marţi, 5 decembrie, la ora 14, vom fi acolo, în incinta Muzeului Bucovinei, ca să ne încărcăm energetic de personalitatea umană şi artistică a lui Tiberiu Cosovan. Nu-i ignor şi nu-i ignorăm prietenii din Grupul „Domino”, dar luna decembrie domin-o tu, Tiberiu Cosovan, pentru că, în faţa ta, chiar şi Timpul îşi mai pierde din trufie şi scapă un zâmbet dătător de speranţă ca să ţi-l pui pecete pe inimă, pe artă, pe felul de a gândi care te caracterizează dintotdeauna.


Ziua cea mai scurtă, ziua memoriei: colinde

*

În tradiţia manifestărilor organizate împreună cu Muzeul Bucovinei „Ziua cea mai scurtă, ziua memoriei – Noaptea cea mai lungă„, în acest an e rândul colindelor „populare”, create de mari compozitori români şi răspândite în popor drept cântece de stea şi vifleimuri, apoi amalgamate în sintagma „colinde creştine” sau „colinde de Crăciun”. Melodiile sunt splendide, multe dintre ele prelucrând teme străvechi ale colindelor zodiacale, dar, pentru că folcloriştii le culeg în variante din ce în ce mai denaturate, pentru că nu au prins de veste că melodiile acestea sunt, totuşi, creaţii culte, minunat adoptate de popor, am sfătuit astăzi cu Petrică Oloieru şi cu Răzvan Mitoceanu că ar fi bine să le fonotecăm, după partiturile originale, publicate de aşezămintele bisericii ortodoxe. Ca să le audă doritorii aşa cum au fost compuse şi, totodată, să poată opta pentru evadarea din platitudinea „creaţiei colective a întregului popor” (sic!). În fond, un popor e mare prin elitele culturale pe care le naşte şi nu prin diletantisme de doi bani, manifestate petrecăreţ mai ales la beţie.


Mihai Sultana Vicol, agresiune cu cărţi

*

Astăzi, la 12 trecute fix, în incinta Bibliotecii Universitare „Mihail Iordache” (fie-i amintirea binecuvântată!) din Suceava, poetul şi publicistul Mihai Sultana Vicol şi-a lansat două cărţi, a 25-a şi a 26-a, altele câteva aşteptându-şi rândul intrării sub tipar. Această adevărată agresiune cu cărţi, firească pentru un năvalnic precum Mihai Sultana Vicol (Sultana este prenumele regretatei sale mame, pe care l-a preluat), a fost moderată de doamna profesor universitar Sanda Maria Ardeleanu şi înălţată de domnia sa şi de către domnii doctori în ştiinţe Mihai Iacobescu şi Ioan Ieţcu până la ştacheta unor adevărate cursuri academice, dar cu discursuri interesante şi dichisit garnisite cu citate, încât, dacă nu eram atent cu propria mea sănătate, riscam să mă înţelepţesc la bătrâneţe.

*

Lăsând gluma la o parte, lansarea cărţilor lui Mihai Sultana Vicol, care a avut ca public, printre alţii, pe scriitorii Constantin Hrehor, Dorin Liviu Clement, Alexandru Ovidiu Vintilă, pe muzicianul Emil Havriliuc sau pe pictorul Vasile Anghel Siminiuc, a fost, datorită ţinutei intelectule a celor care au vorbit despre cărţi şi datorită cărţilor în sine, un adevărat colocviu, dar unul de familie, de prieteni, de comunicare onestă şi vioaie, care mi-a plăcut, eu fiind prezent acolo şi ca să fac poze. Ca să vadă şi alţii.

*


Pe urmele averilor mănăstireşti „regale” (I)

Mănăstirea Sinaia, „Boabe de grâu”, 1930, nr. 5, p. 300

*

Mănăstirea Sinaia

*

Zidirea mănăstirii. Inscripţiunile. Averea mănăstirii. O legendă.

Restaurarea bisericei. Darurile Suveranilor. Felurite podoabe.

*

Mănăstirea Sinaia este zidită, la 1695, de marele Spătar Mihai Cantacuzino, fiul postelnicului Constantin, şi numită de Dositei, Patriarhul Ierusalimului, şi mănăstirea Buceagul. Numirea de Sinaia a dat-o mănăstirii spătarul Cantacuzino, după cum se vede din actul de fundaţiune: „Am zidit din temelie şi am înălţat un schitişor, numindu-se Sinaia, după asemănarea Sinaiei celei mari şi după cum arată şi Patriarhul Ţarigradului Gavriil (1702), pe care Sinaia au numit-o, bine făcând, îndemnându-sе de multă dragoste şi cucernicie ce avea către sfântul şi de Dumnezeu umblator muntele Sinai”.

*

Sub numirea de mănăstirea Sinaia înţelegem cetatea, cu biserica şi chiliile vechi. Iată inscripţiunea ce se găseşte, să­pată în piatră, deasupra arcadei dinnăuntru: „Zugrăvitu-s-a această sfântă biserică, în zilele domnului Ioan Alex. Constantin Moruzi Voevod, fiind Mitropolit Dositei, şi s-a săvârşit prin toată osteneala şi cheltuiala părintelui egumenului Damaschin, 1795”. Nu este referitoare la zidirea mănăstirii, ci numai la unele reparaţii, făcute de egumenul Damaschin, căci inscripţia săpată în piatră şi pusă pe frontispiciul bisericii mari e următoarea: „La cursul anilor de la Mântuitorul nostru Christos, 1695, s-au zidit sfânta mănăstire Sinaia, de fericitul întru pomenire ctitorul Mihail Cantacuzino, marele Spătar, întru cinstea Adormirii Prea Sfintei de Dumnezeu Născătoare; iar la leatul 1848, s-a mai adăugat la aceasta sfântă biserică, în zilele Prea Luminatului nostru domn Grigore Dimitrie Bibescu Voevod, cu blagoslovenia casei şi din afiorosirile fericiţilor ctitori, în numele Prea Sfintei Treimi şi în cinstea Adormirii Prea Sf. Născă­toare de Dumnezeu, s-a început zidirea acestei biserici de roşu, în stăriţia prea cuviosului Iosif, Archimandrit, întru care sus numitul a şi răposat în Domnul, şi s-a desăvârşit prin stăruinţa, osârdia şi osteneala Prea Cuvioşiei sale Părintelui Paisie Archimandritul acestui sfânt locaş… 1846”. Biserica cea nouă s-a început 1a 1843, de stareţul Iosaf, şi s-a terminat în 1846, de stareţul Paisie. Acum, de curând, s-a restaurat.

*

Cu privire la fondarea mănăstirii Sinaia, călugării de la mănăstire povestesc următoarele: îngrijitorul bisericei Sf. Nicolae, după Malomăţ, avea obiceiul, în privegherile sale de miezul nopţii, de-a ieşi pe culmea dealului, unde se află astăzi mănăstirea Sinaia. În noaptea de Sf. Maria Mare, acest călugăr, după săvârşirea rugăciunilor, fiind obosit, a adormit. Deşteptându-se, la auzul unor cântări armonioase, vede, în josul dealului, рe o poieniţă, lumină mai ca ziua şi două cete de tineri îmbrăcaţi în alb, cu lumânări aprinse, ce străluceau ca razele soarelui, şi-i aude cântând troparul Adormirii, iar după terminarea cântărilor, s-a pus iarăşi întunericul nopţii.

*

Despre cele văzute, îngrijitorul bisericii Malomăţului dădu ştire la Mitropolie. Spătarul Mihal Cantacuziao, auzind şi el de această vedenie şi dorind a-şi împlini făgăduiala dată, pe când, persecutat de turci, se afla în muntele Sinai, a început clădirea mănăstirii, înzestrând-o cu multe moşii şi bunuri. Eforia spitalelor civile a însărcinat, acum câtva timp, pe dl architect G. Mândrea să restaureze mănăstirea Sinaia. Se cerea ca această biserică să fie reconstruită în stilul bisericilor clădite sub domnia lui Ştefan cel Mare. În acest scop, dl Mândrea s-a dus prin Bucovina şi Moldova, unde a găsit adevărate comori de Artă Naţională.

*

Marea biserică este prevăzută cu calorifer, ventilaţie şi, în parte, cu lumină electrică. Toate decoraţiunile istorice, ca uşi, strane, tronurile regale, tronul mitropolitului, în Altar, sunt de marmură roşie, pictura interioară, amvonul, catapeteasma, candelele sunt executate în stil pur bizantin. La clopotniţele din faţă, pe șarpante de fier, s-au aşezat patru clopote, din care unul, cel mal frumos şi cu sunet sonor, este o donaţiune a M. S. Regelui. M. S. Regina, la rândul ei, a contribuit cu o Evanghelie ferecată, scrisă şi cu miniaturi, care este opera divinei poete Carmen Sylva. Perdeaua de la uşa împărătească a catapitesmei este o cusătură de fir de aur pe catifea, lucrată, cu multă dibăcie, în atelierul doamnei Both. Pictura interioară, distribuită în mod estetic pe pereţi şi bolţi, s-a executat de pictorul Age Exner, care a lucrat la toate restaurările mari ale biiericilor noastre. Sfinţii şi diferitele scene biblice sunt făcute cu uleiu, mai pe fund, de aur mozaicat. Toate chenarele (ornamentele) sunt în stil bizantic, iar poza şi execuţia sfinţilor sunt lucrate după maniera întrebuinţată la Muntele Athos şi în majoritatea bisericilor noastre.

*

La dreapta intrării principale, este portretul M. S. Regelui şi al Mitropolitului Primat, la stânga, M. S. Regina, cu Princesa decedată, şi Spătarul Cantacuzino. Aceste portrete au fost plătite de M.M. LL. şi sunt în totul asemănătoare (Tribuna poporului, Anul VII, Nr. 99, Arad, duminică 1/14 iunie 1903).


Premierea Seniorilor Scrisului Bucovinean

*

„Nu mai trăiesc două săptămâni: mor, Ion…”, mi-a zis Poetul Roman Istrati, ieri, prin telefon, cu voce măcinată de durere; nimic din rezonanţele metalice, pe care le cunosc de o viaţă, ci doar epuizare, o irosire, o topire de sine care-mi amintea de Radu Gyr şi de disperatele lui cuvinte: Pentru rănile mele nedrepte, / Eu, Doamne, te iert! Şi nu am mai fost, începând de ieri, decât neputinţă şi zădărnicie, deşi îmi doream din răsputeri să fiu măcar o boare de vânt care să răcorească fruntea Poetului. Fruntea lui Roman Istrati.

*

Ca să prind puteri, dimineaţă am scris un poem, în ritmicitatea şi, desigur, în spiritul minunatului „Talcioc” al tinereţii poetului Roman Istrati. Am apucat să-l public pe site înainte de a sosi Constantin Horbovanu, dar tot rămăsesem frunză în vânt. Horbovanu, cel mai odihnitor dintre toţi prietenii mei – cum îl definise fiică-mea, părea senin, luminos şi liniştit ca şi ziua care se aşezase pieziş între pământ şi cer. Nu părea să împartă cu mine sentimentul neputinţei.

*

*

La spital, în pavilionul durat de Franz Ritter Des Loges, l-am găsit pe Roman Istrati. Şedea întins în pat, cu perfuzii în mâna dreaptă. Arată bine şi, deşi s-a ridicat, ţinându-se de mâna mea, are glasul pe care îl ştiu: viguros, metalic, pus pe poante şi autoironii. Se bucură de prieteni, de prietenii lui de la Radio AS, de la JUPÂNU’. Ieri l-a căutat Sorin Avram, iar minunata Teodora Gâlcă nu-l scapă din ochi nici pentru o singură clipită. Roman Istrati nu e singur decât în faţa durerii, din ce în ce mai insuportabilă, dar şi pe seama ei glumeşte acid: „Dacă nu au morfină, să-mi dea altceva: cocaină, lsd…”.

*

*

Dintr-odată, văd o spaimă chinuindu-i pleoapele şi, când îi urmez privirile, îl zăresc pe Constantin Horbovanu lunecând pe spate, cu privire tulbure şi cu fruntea scăldată în sudoare rece. Abia apuc să-l prind şi, pentru că tocmai intrase o tânără asistentă cu perfuzia („Prânzul!”, cum glumeşte Roman Istrati), să-l aşez pe un scaun, ca să primească îngrijirile de urgenţă necesare. Iată, de fapt, ce era dincolo de seninătatea luminoasă de pe chipul şi din gesturile umoristului sucevean: o clocotitoare furtună lăuntrică a solidarităţii umane. Mai târziu, avea să-mi spună că s-a deschis pământul sub picioarele lui atunci când l-a văzut pe Roman Istrati ridicându-se cu sprijinul braţului meu. A trecut atât de puţină vreme de la lansarea cărţii „rusu’ moralist”, în 14 octombrie – în ziua naşterii lui Ciprian Porumbescu, şi astăzi… E om, e doar om şi Constantin Horbovanu, iar fiecare făptură umană nu poate duce pe suflet mai mult decât i-a fost ursit să poată duce.

*

*

Plecăm, pentru că trebuie să ajungem şi la Eugen Dimitriu. Aerul proaspăt îi face bine lui Constantin, deşi e uşor slăbit şi îi întind braţul, de câte ori avem de coborât sau de urcat nişte scări. Îi propun să-l conduc la domiciliu, dar refuză hotărât, pentru că misiunea noastră încă nu a fost dusă până la capăt. În două rânduri, mă sună Roman Istrati, ca să afle dacă şi-a revenit Constantin Horbovanu. A uitat de propria lui suferinţă. Poetul e tot poet.

*

*

Eugen Dimitriu, un tânăr scriitor de 95 de ani şi 38 de cărţi publicate, are biroul aglomerat cu manuscrise şi fişe. Cărţi, cărţi şi dosare stivuite cu corespondenţă cu alte somităţi ale culturii române. În tinereţe, datorită răutăţii omeneşti pururi pârâcioase, Eugen Dimitriu a fost victima torţionarilor bolşevici. Dacă nu s-ar fi smuls din mâinile lor şi, năvălind spre fereastra cu gratii, dinspre stadionul din Iaşi, nu ar fi strigat nepământeşte „Săriţi, că mă omoară, oameni buni!”, probabil că 38 de cărţi ar fi lipsit pentru totdeauna din patrimoniul de memorie românească.

*

Vioi, puternic şi cu o minte dinamică şi ascuţită, Eugen Dimitriu, deşi nu mai lucrează decât câte două ore pe zi, rămâne un reper statornic al culturii din acest nord de ţară moldavă. Îl preumblu puţin prin vremuri şi pentru că păşeşte entuziast pe potecile spiritului, capăt încredinţare că, dacă voi avea norocul să trăiesc, îi voi sărbători şi centenarul. Îmi va fi, atunci, alături şi Roman Istrati – eu presimt că se va face bine, că va birui nedreptatea destinului, iar premoniţia aceasta am trecut-o în programul pe 2018 al Centrului Cultural „Bucovina” drept carte de poezie, pe care Roman Istrati o va scrie cu siguranţă. Mai ales că a şi început-o, fără să-l dezamăgească vreuna dintre paginile de până acum.

*

Cât despre Constantin Horbovanu, care ne-a speriat astăzi atât de cumplit cu vulnerabilitatea sufletului lui plin de omenească dragoste de semeni, acesta, după cum am aflat, adineauri, sunându-l, nu doar că e bine, ci, după ce a împărţit premii altora, în timpul zilei, şi-a văzut, la ceas de seară, premiată de către Fundaţia Culturală a Bucovinei a doua lui carte de literatură umoristică:

*

*

Semn că bunul Dumnezeu întotdeauna întoarce înzecit binele făcut altora!


Pagina 21 din 227« Prima...10...1920212223...304050...Ultima »