Golănaşii, looserii şi ţuţării care ne conduc

Preşedintele României, golănaşul Traian Băsescu, la caterincă

         Titlul nu-mi aparţine, iar în vocabularul meu curent nici nu figurează astfel de cuvinte. Ele aparţin elitei politice româneşti, aflată în spasmele coabitării.

         De când îi lumea, Băsescu doar într-o caterincă o ţine, iar noul lui partid, alcătuit, în opinia lui Victor Ponta (premierul României?!), “din looseri de profesie şi ţuţări ai preşedintelui Băsescu” (preşedinte al României?!), dansează doar după cum el le cântă, cu vocaţie indiscutabilă de circar. Nu de muzician, ci de clovn.

Premierul României, doctorul în looseri şi ţuţări Victor Ponta

         Replica  “looserului” sau “ţuţărului” populisto-băscescian, unul, Toma sau Tomac – cine-i mai ţine minte numele -, e la fel de ţuţărească precum aiureala caraghiosului şi jalnicului pseudo-premier: “Ponta trebuie să renunţe la limbajul de golănaş”, bla, bla, bla.

         Nu prea există român care să nu fi votat fie pentru golănaşul Băsescu, fie pentru looserul-ţuţăr Victor Ponta.

         Doar ţara nu are nici o vină. Ea rămâne cum a fost (şi frumoasă,  şi bogată), dar rămâne şi de căruţă, prădată animalic şi de golănaşi, şi de looseri, şi de ţuţări (am folosit vocabularul liderilor noştri, în a-i caracteriza, doar ca să reamintesc unoră că nu-i bine să-i faci altuia ceea ce ţie nu-ţi place).

        Vai de poporul care-şi desemnează lideri, pe deplin meritaţi – după aceea, adicătelea după vot, precum golănaşul Ponta şi ţuţărul Băsescu!

Numai… caricaturist nu fusesem!

Băsescu şi “pruncii” lui politici, Boc şi Tărâceanu, m-au îmbrâncit spre… caricatură!

          Cinstit vorbind, am iubit, întotdeauna caricatura (am o puzderie de prieteni caricaturişti), dar nu intenţionam să desenez în viaţa asta, deşi regretatul profesor Dimitrie Login, pentru că i-a plăcut un desen cu un corsar, făcut în ora de desen tehnic, s-a oferit să-mi dea lecţii de pictură pe gratis (aşa erau profesorii în vremea adolescenţei mele). Iar pentru indisciplina de a desena “artistic”, în ora de desen tehnic, m-a “altoit” vigurosul artist plastic şi poet, cu un… 2, singurul 2 dat în viaţa lui!

         Ba chiar glumeam pe seama caricaturiştilor, cu o epigramă, dictată de faptul că mai toţi caricaturiştii români sunt, în viaţa de toate zilele, ingineri, răspunzând retoricei întrebări “Ce este caricatura?”, cu catrenul: Desen cu însuşiri morale, / celebru nu de azi, de ieri, / prin care par spirituale / şi minţile… de ingineri!

         În viaţa asta, nu mi-a fost dat să ajung nici inginer (e grea cartea: pe cele pe care le-am scris nu le-aş fi putut duce, cu geamantanul, nici măcar în tinereţe, când mă jucam cu ţuhalii cu grâu – de nevoie, ca oricare altă odraslă de ţăran!), nici caricaturist, deşi, odată cu CDR şi, mai ales, cu Alianţa DA, când m-am convins definitiv că, datorită cârmuitorilor în firească succesiune, noi, românii, nu vom ajunge, vreodată, măcar un popor, că de naţiune nici nu poate fi vorba, am început să folosesc, drept armă, şi desenul.

Gloatele şi timpul – caricatură de Ion Drăguşanul

         Am desenat, de nevoie, pe când făceam tot felul de ziare, straşnic sabotate de politruci (un om de afaceri, care risca o publicitate în paginile mele, se trezea cu toate organele de control ale statului pe cap), dar fără să semnez vreun desen.

         Încetul cu încetul, ziarele mele s-au tot prăbuşit, dar eu am supravieţuit mereu.

        Habar nu am dacă desenele mele umoristice (mai curând triste, disperate) sunt cât de cât izbutite, din punct de vedere artistic, dar ştiu sigur că în fiecare am depus măcar o întreagă carte, odată cu ziarele pe care mi le-au ucis politrucii:

În patria fărădelegilor – caricatură de Ion Drăguşanul

sau, în alte două variante ale expunerii aceleeaşi idei:

Pe dese rele! Ce de rele! – caricatură de In Drăguşanul

Cartea veşnic pierzătoare a românilor, în jocul de-a “popa prostul” – caricatură de Ion Drăguşanul

         Vă mai amintiţi: PAC (partidul securiştilor, iniţial “alianţă civică”, partid condus de băsescienii Meleşcanu şi Stolojan) a încercat să se substituie liberalilor, apoi, pentru că n-au izbutit, au exersat “expertiza” (Doamne, ce barbarism!) bolevică a “sabotării partidului din lăuntrul lui” (celelate desene nu le mai comentez):

Alianţa Civică va fi absorbită de PNL! – caricatură de Ion Drăguşanul

Grăbirea procesului de adoptare a legislaţiei româneşti, prin hotărâri de guvern – caricatură de Ion Drăguşanul

Minunata tradiţie… culinară fromânească – caricatură de Ion Drăguşanul

Ecuaţie fără necunoscute: APR plus PDSR plus PRM plus PNŢCD plus PNL minus PD… – caricatură de Ion Drăguşanul

        Drept “copertă” a acestei expuneri de desene (ştiu că au fost mai multe, dar numai pe astea le-am găsit), iată şi un:

AUTOPORTRET – caricatură: Ion Drăguşanul

Cluj Napoca, New-York-ul României

Cluj Napoca, oraşul cu memorie, deci şi cu prezent, şi cu viitor

         Marţi, 23 iulie 2013, ora 14, la Centrul de Turism “Bucovina”, instituţie de profil a Consiliului Judeţean Suceava, s-a prezentat o familie clasică de americani, care îşi petrece vara în România, printr-o excursie culturală excelent chibzuită şi mereu documentată şi răs-documentată.

        Şi au stat americanii pe capul Laurei Ursu (iar ei i-a făcut plăcere să stea peste program, la o întâlnire cu adevărat spirituală), până la ora 19 şi ceva. Nu le place Suceava, oraş fără memorie, banal şi fără personalitate. Bucovina i-a încântat, deşi celebrele ei sate se “târgăiesc” jalnic.

         Cea mai frumoasă amintire din România este Cluj Napoca, oraş care seamănă cu New-York-ul lor natal prin armonia dintre istoric şi modern, prin memorie şi prin cultură. Au numărat, în Cluj Napoca, 82 de busturi sau statui ale unor mari personalităţi, dar şi 35 cluburi specializate în spectacole de muzică rock, folk, populară, manelistică etc., în spectacole de teatru, de poezie etc., deci 35 de instituţii de cultură în plus, la viaţa culturală instituţională, şi ea de excepţie.  

         La Suceava, există doar “La Fierărie”, cu două cluburi specializate muzical. Fără comentarii.

Deţinutului politic Gigi Becali îi înmuguresc aripile

Gigi Becali, în vremea evlaviei afişate

         Gigi Becali este un deţinut politic. Temniţa politică nu este o noutate în neamul Becali, câteva generaţii de armomâni fiind martirizaţi prin dulcile temniţe ale patriei socialiste şi bananiere.

         Ca şi bunicul (sau tatăl?) său, Gigi Becali se regăseşte şi supravieţuieşte, biruind vremelnicia prin credinţă. Evlavia din ultima lui scrisoare, citită pe un post de televiziune, ni-l desluşeşte pe Gigi Becali cel real, ascuns de lume, din voia sa, în anii de libertate şi prosperitate. Nu şi de triumf, pentru că Gigi Becali abia acum are parte de triumf, triumful asupra sinelui, prin cunoaştere de sine.

Gigi Becali şi adevăratul său creştinism

         Gigi Becali a fost un bun creştin, nu prin vorbe (mai curând, trufii, fariseisme), ci prin fapte.

         Gigi Becali a bucurat pe mulţi, iar “binele pe care l-a făcut altora rămâne, încolo e numai colb şi cenuşă, pe care le spulberă vântul pustiei, după cum spuneau cărturarul bucovinean Alecu Hurmuzachi, în 1865, şi Eroul Bucovinei, scriitorul Ion Grămadă, în chiar dimineaţa jertefei sale pentru neam şi ţară, la Cireşoaia, în 27 august 1917.

        Pe deţinutul politic Gigi Becali îl plâng, ca mai toţi românii. Îi plâng şi evlavia de azi, care îi dă doar putere de viaţă. Dar îl fericesc pe adevăratul creştin Gigi Becali, cel care, ba sub masca fanfaronului, ba a parvenitului, ba a insolentului, bucura săracii României, bucura trăiri ortodoxe, ba şi pe românii fără de griji îi bucura şi încă îi mai bucură, prin echipa splendidă, numită “Steaua” (eu sunt rapidist cronic şi nevindecabil, dar nu am voie să nu recunosc valoarea “Stelei” de azi!).

         Adevărul este că, şi cu bune, şi cu rele, Gigi Becali chiar a trăit, chiar există, nefiind doar un simplu păşitor, dinspre naştere, înspre naştere. Iar pentru binele risipit în preajmă, cu har de semănător, începe să mă doară nedreapta lui suferinţă (Ion DRĂGUŞANUL).

Şi ucrainenii ne pun la colţ!

Caricatură de regretatul artist George Gavrileanu

         Mă obişnuisem cu ideea că evreii, armenii şi ungurii sunt extrem de solidari şi, din posturile diasporene obşteşti, contribuie decisiv la promovarea identităţii lor culturale.

        Crezusem, în sfânta mea naivitate “daco-romană”, că doar noi, esticii Europei, suntem şi dezbinaţi, şi pizmaşi, şi lipsiţi de memorie, şi duşmani ai moştenirilor spirituale.

        Dar am înţeles, şi din destinul liric al poetului ucrainean din Ipoteştii Sucevei, Ivan Negriuk, şi din cel al trupei JINJER, care va cânta la Bucovina Rock Castle, în şanţul de apărare al Cetăţii de Piatră a Bucovinei din Suceava, joi, 24 august 2013, de la ora 21, că şi ucrainenii ne pun la colţ, prin demnitate naţională implicită şi explicită.

        JINJER postase pe internet o singură piesă audio, şi-atunci comunitatea ucraineană din America a făcut trupei din ţara natală o pagină Facebook, în engleză, pentru a-şi promova şi compatrioţii, dar şi cultura lor naţională modernă, în întreg spaţiul anglofon şi, indirect, în întreaga lume.

         Exemplul comunităţilor de ucraineni din America a fost urmat, rapid, şi de celelalte comunităţi risipite prin lume. Aşa procedează şi ucrainenii cu oricare dintre elementele demnei lor identităţi naţionale.

        Numai noi, românii, şi aici, acasă, dar şi aiurea, nu ştim cum să compromitem, să băşcălizăm, să ne dezicem de tot ceea ce ne aparţine şi prin care şi noi, vremelnicii, căpătăm o identitate durabilă în istorie, chiar dacă nici nu prea existăm în clipă.

Luminătorul – fotografie de Ana Cozmina Ignat

Vă salut cu respect, vrednicilor ucraineni,

ori unde în lume v-aţi afla!

Ion Drăguşanul