Jurnalism | Dragusanul.ro - Part 20

Plăvanii, „democraţia inculturii” şi cultura

B 06

*

Un lider al spiritualităţii noastre naţionale supunea dezbaterii publice, zilele acestea, nu doar conceptul, ci şi trista realitate a „democraţiei inculturii”, o mâloşenie spirituală harnic şi insolent călcată în picioare de plăvanii decizionali, de plăvanii media şi, din păcate, de mulţimea plăvanilor mioritici, toţi deştepţi, agresivi şi intoleranţi.

*

Plăvanii decizionali brenduiesc cu frunze România, fără să aibă habar de conceptul „poporul lui frunză verde”, formulat de Hasdeu, cu oaia din Daia, fără să fi desluşit „spaţiul mioritic” al lui Vasile Blaga (de Lucian Blaga, cu siguranţă nu au auzit) şi îndeasă icoana zilei cu jeguri spirituale, unul mai degustător decât altul, conform principiului „democraţiei inculturii”, formulat, mai anţărţ, de o ţaţă parlamentară: „Acum noi suntem la putere; ceilalţi, ciocu’ mic!”.

*

Plăvanii media nu au promovat, niciodată, măcar printr-o fotografie, vreo săvârşire creatoare, dar scot zară obiectiv de toxică pe nas, ori de câte ori fetidul lăuntric le dă brânci să-i mai vină, încă o dată, de hac culturii. Ăştia, ca şi neghiobii de la SEAP, luptă sub sloganul „la mine, ori două barabule, ori doi artişti, tot una este”. E drept, neobrăzarea lor este cauzată şi favorizată de discreţionara „democraţie a inculturii”, pe care o exercită plăvanii decizionali cu un incredibil habarnism. În ţara orbilor, chiorul poate părea chiar clarvăzător.

*

În ţara oilor cu frunza-n limbă, nu s-a înţeles, vreodată, că rostul culturii nu este acela de a produce bani sau capital politic, ci identitate şi nobleţe neamului. Câtă vreme creaţia nu va fi sprijinită pentru un autentic prozelitism spiritual, ba dimpotrivă, va fi strivită sub tălpoaiele plăvanilor în primuri de dihor, vom rătăci prin ceţuri cenuşii, prin care ne vom pierde definitiv cioburi din suflet, rătăcind fără nici un rost. În ţara oilor cu frunza-n limbă, plăvanii mediatici, pupături de funduri politice, îşi varsă zara balelor pesticid pe cultură, apoi triumfă de-a-mboulea: „Mamăăă, ce le-am tras-o!”.

*

Nu mă refer, în acest text, la penibila poveste a concertului anulat al Filarmonicii din Bacău, chiar dacă am un respect total faţă de artiştii din târgul lui Bacovia, care, ca toţi artiştii români, poartă blestemul sărăciei de asistaţi sociali, fără să cânte la nunţi, dar dispuşi să-şi sacrifice sărbătorile pentru a-şi face datoria faţă de scândura scenei. Atât mai există la noi, plăvani cu oi şi frunze-n brend, miracolul şi spovedania scenei, dar fără posibilităţi de închinare, pentru că dau buluc analfabeţii mardeiaşi de presă şi „haida-hăi şi trei bătăi / ca-n Iţcani şi Putna, măi!”. Dar mă revoltă teribil când aud că, la fel de aiuristic precum scoaterea la… licitaţie a unei prestaţii artistice (prost concepută şi fără cunoaşterea legilor organizată), se năpustesc şi asupra artiştilor pigmeii spirituali dinu zară şi neculai roşca, un fel de căpuşe pe actul cultural contemporan.

*

Şi am să dau un exemplu, şi pentru plăvanii administrativi, şi pentru cei mediatici: un român român, pe nume Calistrat Şotropa, a încredinţat memoriei 120 cântece din repertoriul bandelor de lăutari Nicolai Picu, Grigori Vindereu şi Ionică Batalan, inclusiv o horă pe care Batalan o învăţase de la „micuţul Ciprian Porumbescu”, pe atunci gimnazist în Suceava. De un secol şi mai bine, cântecele neamului nostru zac în mormântul celei mai nesimţite ignoranţe. Am găsit partiturile după 11 ani de căutări şi le-am cumpărat pentru menirea „Zicălaşilor”. Nimeni, în afară de noi, nu mai are cele 120 de partituri. Şi ce-i de făcut? Scoatem pe SEAP ceea ce s-a pierdut şi acceptăm statutul de „două barabule sau doi artişti tot una este” sau ne apucăm, pur şi simplu, de cântat şi răspândit acest patrimoniu sacru, provocându-le toxiinfecţii intelectuale plăvanilor dinu zară şi neculai roşca?


Clasa profesorului pictor Viorica-Ana Moruz

Expozitie INVATACEII PENELULUI 12

*

Expoziţia „învăţăceilor penelului”, vernisată astăzi, la ora 17, în incinta Centrului pentru Păstrarea Tradiţiilor Bucovinene din Suceava, probează clasa pictorului şi profesorului Viorica-Ana Moruz. Îmiplinită ca artist, aidoma colegului ei de catedră şi de creaţie, Dumitru Rusu, profesorul de pictură, de la Şcoala de Arte „Ion Irimescu” din Suceava, Viorica-Ana Moruz nu „face” pictori, ci identifică potenţialul creator al unor copii şi tineri, de care se îngrijeşte ca de răsaduri, fără altoiuri, ci doar cu călăuziri spre verticalitate şi lumină. Asta admir şi descopăr eu, în primul rând, an de an, în lucrările ucenicilor pictorului Moruz (dar şi la ucenicii lui Dumitru Rusu): înnăscutul, sămânţa aleasă, măiestru îngrijită pentru împlinire prin flori, fructe şi seminţe, adică, în final, prin continuităţi iniţiatice.

*

Fără îndoială, nu toţi „învăţăceii penelului” vor oficia în altarul miraculos al culturii, pentru că unii dintre ei nu au şi ursirea, ci numai zvâcnetul vremelnic al nevoii de a se rosti, la începuturile temeinice ale căutării de sine. Şi nu noi, şi nu nici mărat Viorica-Ana Moruz stabileşte cine anume, din mănunchiul acesta de penele măiestre, va fi sclipătul viitorului, pentru că arta nu e decât finalitatea unei nevoi zilnice, de-a lungul întregii vieţi, de a te afla în faţa şevaletului, a hârtiei de scris, a clapelor sau a strunelor. Dar, cu certitudine, pictorul şi profesorul Viorica-Ana Moruz a slobozit spre lumină minunate şi pline de vitalitate răsaduri, care dau frâu liber imaginaţiei şi încrederii noastre, privitori de o zi, tânjitori de o veşnicie.

*

Expozitie INVATACEII PENELULUI 1

Expozitie INVATACEII PENELULUI 2

Expozitie INVATACEII PENELULUI 3

Expozitie INVATACEII PENELULUI 5

Expozitie INVATACEII PENELULUI 6

Expozitie INVATACEII PENELULUI 7

Expozitie INVATACEII PENELULUI 8

Expozitie INVATACEII PENELULUI 9

Expozitie INVATACEII PENELULUI 10

Expozitie INVATACEII PENELULUI 11

Expozitie INVATACEII PENELULUI 13

Expozitie INVATACEII PENELULUI 14

*


„Învăţăceii penelului” Vioricăi Moruz expun!

Viorica MORUZ

*

Mâine, 25 mai 2017, începând cu ora 17, ucenicii pictorului Viorica Moruz, de la Şcoala de Arte „Ion Irimescu”, îşi vor vernisa expoziţia lor colectivă în holul mare al Centrului pentru Păstrarea Tradiţiilor Bucovinene. Cum, exact la aceeaşi oră, „Zicălaşii” vor începe a doua serie de fonotecări ale cântecelor bucovinene din perioada 1852-1880 (acestea, da, sunt bucovinene, născocite, în principal de Nicolai Picu, Grigori Vindereu şi Ion Batalan, dar şi de Iancu Paranici din Tişăuţi, Traian Bidirel din Stupca şi aşa mai departe) şi nimic nu m-ar putea smulge dintr-o astfel de recuperare (în fond, sunt primul care le aude, după vreun secol şi jumătate, Petrică şi Răzvan fiind ocupaţi cu cântatul, nu cu ascultatul), am fost, azi, să văd panotarea parţială, la care trudea specialistul numărul unu în astfel de expuneri, colegul meu Gheorghe Senciuc.

*

Ceea ce admir eu, an de an, la ucenicii pictorului Viorica Moruz este originalitatea, profesoara învăţându-i tehnici şi repetându-le, mereu, că nu vrea epigoni nici ai ei, nici ai unor ucenici cu stagii mai vechi de iniţiere, ci schiţe de viitoare personalităţi artistice româneşti. Astăzi, nu am avut când şi nici condiţii să fotografiez tablou cu tablou (o voi face mâine, pe la prânz, pentru că tinerii artişti din clasa profesorului Viorica Moruz merită atenţia noastră, a tuturor, prin pasiunea cu care se exprimă) şi am şi pierdut şi momentul când un banal desenator de loggo-uri, care se crede şi artist, şi profesor, îi înjura, în spaţiul expoziţional, pe bucovineni şi Bucovina, nu se ştie din ce pricină, tănăul fiind târgău sucevean. Încă evit să vă vorbesc despre acest ghiolban, care, mai anţărţ, reclama vicepreşedintelui Rădulescu Alexandru cum că, datorită „dinozaurilor Dumitru Rusu şi Viorica Moruz”, geniul lui în puturoşenie nu se poate afirma (care părinte e atât de iresposabil, încât să-şi înscrie copilul în clasa acestui pigmeu?).

*

Deci, în cele ce urmează, o să vă arăt cam cum o să fie mâine, la vernisaj, cu promisiunea revenirii, tablou cu tablou, asupra evenimentului. Pentru că vernisajul expoziţiei cu opere ale „Învăţăceilor penelului” pictorului Viorica Moruz înseamnă, în fiecare an, câte un eveniment.

*

Ucenicii Vioricai Moruz 1

Ucenicii Vioricai Moruz 2

Ucenicii Vioricai Moruz 3

Ucenicii Vioricai Moruz 4

Ucenicii Vioricai Moruz 5

Ucenicii Vioricai Moruz 6 Invataceii penelului

Ucenicii Vioricai Moruz 7 Invataceii penelului

*


Am fonotecat. Şi am avut ce învăţa

Petru Oloieru si Razvan Mitoceanu 0

*

Dimineaţă, când colecţiile de partituri urgente se aliniaseră pe biroul meu, aşteptând sosirea zicălaşilor Petrică Oloieru şi Răzvan Mitoceanu, convenită pentru ora 13, nu ştiam, dar intuiam, în bună parte, ce o să aud. În fond, respiraţia străbunilor nu-mi mai este, de multă vreme, străină. Iar încrâncenarea cu care urmăresc firul dintr-un veac într-altul, dintr-o generaţie într-alta ţine de un fel de arheologie a spiritului, de care am prins să mă ocup, pentru că nimeni nu a făcut-o până acum.  Îmi făceam, speranţe, dimineaţă, că o să aruncăm o privire şi un arcuş şi prin cântecele de pe la 1600-1700, pe care le copertasem cu un dans turcesc, luat din antologia engleză din 1804, care prelua trei dansuri valahe, publicate, tot la Londra, în 1714, dar nu a fost chip, pentru că muzica din colecţia „Muza Română”, publicată la Cernăuţi de Calistrat Şotropa, conţine o muzică splendidă, care oricând şi-ar face loc într-o nouă „Rapsodie Română”, dacă nu figurează, deja, stilizate, în Rapsodiile lui Enescu sau în opereta „Crai nou” a lui Ciprian Porumbescu.

*

Partituri pe birou

*

Pentru că nu avem un loc decent de video-fonotecare, în care să nu murim de frig (în sala de clasă a profesorului Petru Oloieru îţi cresc, instantaneu, ţurţuri!), am profitat de ziua liberă a orchestrei Ansamblului „Ciprian Porumbescu” şi ne-am pus pe improvizat un studiou. Cât mutam noi ţambalul orchestrei, scaunele, cablăraia, le-am zis băieţilor, ca să-i mai înveselesc (erau albi la faţă de oboseală), o întâmplare reală. Umblam, cândva, prin Bucureşti, împreună cu regretatul fotograf al Televiziunii Române, Vasile Blendea (cel cu expoziţia „Marin Preda” şi cu cele mai frumoase fotografii de artişti), când am dat noi nas în nas cu o îndrăgită interpretă de folclor bucovinean, care i-a reproşat genialului pozar: „Vai, maestre, mi-aţi făcut poze de atâta timp, şi încă nu mi le-aţi dat!”. Vasea, care uitase cu totul de ciocârlia bucovineană, s-a scuzat cu aţă albă: „Ştiţi, sunt tare ocupat, mereu se iveşte câte ceva… Dar de ce nu treceţi, într-o zi, pe la mine, pe la studiou, ca să vi le fac pe loc?”. Impresionată, diva suceveană a exclamat, cu mare atenţie la ruj: „Ooo! Aveţi şi studio?”. Replica lui Blendea merită antologată: „Asta-i bună, dar eu pe ce dorm?!”.

*

Instalarea 1 cu Danut Lungu

Instalarea 2 cu Lucian Caluseriu

Instalarea 3 cu Lucian Caluseriu si Danut Lungu

Instalarea 4

Instalarea 5

*

 După ce toate chestiunile tehnice au fost rezolvate de sunetistul Dănuţ Lungu, de operatorul Lucian Căluşeriu şi de informaticianul Nicolae Gabriel Sandu, care a avut grijă să-mi tot ocolească obiectivul aparatului de pozat (mâine-poimâine, mă vedeţi „artist fotograf”, aidoma altor trântori ai târgului!), a început fonotecarea, cu o conevenire vocală a liniei melodice, urmată de câte o scurtă interpretare a partiturii şi, imediat după aceea, de filmare şi înregistrare. Răzvan citeşte şi titlul partiturilor din colecţie, iar când dăm de câte un cântec vechi, pe care îl ştim sub un alt titlu, pe la 1907-1914, schimbăm priviri complice. Doar Petrică, alb ca neaua de oboseală, e total concentrat pe partitură, refuzând asocieri cu alte piese. În fond, din jumătate în jumătate de veac şi de la lăutar la lăutar s-au tot produs discrete modificări sau măcar floricele în plus sau în minus pentru fiecare cântec. Pe Grigori Vindereu, de pildă, şi după floricele de final de refren îl poţi recunoaşte drept născocitor de cântece. Fără voia noastră, pe măsură ce fonotecăm, desluşim destinul anterior (uneori şi autorul) unora dintre cântecele noastre vechi. De pildă „Hora Storojineţului”, culeasă de Alexandru Voievidca de la învăţătorul Petrea Dolinschi, este, de fapt, „Hora Aurora”, născocită de legendarul Grigori Vindireu:

*

p21

*

 Petru Oloieru si Razvan Mitoceanu 2

Petru Oloieru si Razvan Mitoceanu

Razvan Mitoceanu inainte de a incepe

Razvan Mitoceanu si Petru Oloieru 1

Razvan Mitoceanu si Petru Oloieru 2

*

Găsim, sub titluri iniţiale, multe melodii, pe care le ştim după titlurile adaptate ulterior. De pildă, „Hora lui Ionică” (Batalan), ştiută astăzi, drept „Hora Câmpulungului”, deşi Câmpulungul, spre deosebire de Rădăuţi, Dorna şi Suceava, nu a avut o horă, născocită special de Vindereu sau de Batalan pentru acest târg. Un alt cântec al lui Grigori Vindereu, „Hora Lenuţa”, avea să ajungă, sub arcuşul lui Ion Bidirel, din Stupca, „Hora mare”, iar sub cel al nepotului lui Ionică, Alexandru Bidirel, „Hora Bucovinei” sau, cum e cunoscută printre folclorişti, „Hora lui Bidirel”. Şi nu e născocită de Bidirel, ci de Vindereu:

*

p7

*

Şi „Hora Lelia”, tot a lui Vindereu, avea să se prelingă sub un alt titlu, aşa cum „Hora în d moll” a lui Nicolai Picu, pe care Leon cav. de Goian o cânta, adesea, împreună cu Grigori Vindereu, în memoria lui Picu, avea să se numească „Hora lui Goian”.

*

Fonotecând, aflăm detalii importante ale spiritualităţii româneşti din Bucovina, deşi ne doream doar să triem materialul pentru spectacolul din 7 iulie, de la Vatra Dornei.


Morile de vânt ale indolenţei memoriei româneşti

Bucuresti XVIII

*

În condiţiile în care doar Bucovina are vreo 5.000 de cântece naţionale româneşti, care zac sub colbul gros al uitării şi al indolenţei, nu prea văd de ce aş da piept cu morile de vânt, în afară de speranţa că gestul în sine o să-i mire sau o să-i revolte pe unii. Măcar atât, că în treziri nu-mi fac speranţe deşarte. Cântece naţionale româneşti (nicidecum bucovinene) au cules, din Bucovina, Franz Josef Sulzer (10 piese, publicate în 1783), surorile Eufrosina şi Elise Hurmuzachi, cu sprijinul lui Karol Mikuli (48 de melodii, publicate, în 4 caiete, la Viena, între anii 1849-1852 – pe care le-am fonotecat), Calistrat Şotropa, care a adunat, cu sprijinul lăutarului Ion Batalan din Horodnicu de Jos piesele din repertoriile bandelor Nicolai Picu, Grigori Vindereu şi Ion Batalan (120 de piese, pe care le vom fonoteca mâine, ca să putem alege 40 pentru festivalul de la Vatra Dornei), George Voievidca (2.250 piese, înclusiv instrumentale, din anii 1907-1914 – din care am fonotecat 340), Mattias Friedwagner şi echipa lui de culegători de melodii româneşti (circa 2.000 de piese).

*

Bucuresti XIX

*

Odinioară, când folclorul românesc însemna o revelaţie a farmecului muzical oriental, chiar şi capetele domneşti le furnizau cercetătorilor occidentali piese transcrise pentru ei de către muzicienii de curte, aşa cum s-a întâmplat cu cele „Şase cântece naţionale din România”, aranjate pentru pian de Henriz şi puse la dispoziţia lui E. C. Grenville Murray de principele Ion Ghika. Acolo, în lumea interesată, s-a fabulat pe baza istoriei noastre, luându-se ca reper lucrarea lui Mihail Kogălniceanu „Histoire de la Moldo-Walachie” şi cu atât mai mult, pe baza mitologiei, baladelor şi doinelor româneşti (Murray spune, de pildă, că vechiul cântec al lăutarilor suceveni, „Haiducii”, pe care îl publică primul, s-ar numi „Banul Mărăcine”, pentru că trufaşul tată al poetului francez Ronsard îşi pusese lăutarii, cu ocazia primei sale vizite diplomatice la Paris, să impresioneze audienţa cu acest străvechi cântec românesc).

*

Scrierea lui Kogălniceanu deschidea ferestre spre „această ţară, acum (în 12 septembrie 1853 – n. n.) cunoscută sub numele de Moldova, Valahia, Basarabia, Bucovina, Banat şi Transilvania, ţări care, în trecut, formau ţara Dacilor” (p. VII), o adevărată cronologie a ţinuturilor româneşti, explică interesul şi pasiunea lui E. C. Grenville Murray faţă de istoria, de mitologia şi de muzica românilor. „Lăutarii – zice Grenville Murray – sau menestrelii rătăcitori, erau obişnuiţi să cânte oamenilor simpli Doina (Daina însemnase, în civilizaţiile primordiale, şi mai înseamnă şi astăzi, în spaţiul scandinavo-baltic muzică interpretată vocal, în vreme ce lätar înseamnă muzică interpretată instrumental – n. n.), care le-a liniştit dorurile, şi cântecele vechi de război ale bravilor, care încă mai mişcă inimile ca sunetul unei trâmbiţe. Aceste cântece au fost transmise, de la sine, de la tată, la fiu, prin tradiţie orală” (p. XXIX).

*

În citatul de mai sus este consemnat un fenomen, pe care l-am mai găsit consemnat şi de către alţi mărturisitori, inclusiv de Canzler Cav de Ferio (colecţia de cântece vehiculată de Otto Heilig): vagabondajul lăutarilor din sat în sat şi din provincie românească în provincie românească, iar consecinţa acestui vagabondaj a fost unitatea melosului românesc aproape similară unităţii limbii.

*

Există, printre piesele trimise de Ion Ghika lui Grenville Murray, şi o variantă a „Mioriţei” („Mioara”), şi un „Bujor”, aşa cum există şi alte trei balade, pe care nu s-a sinchisit nimeni să le descifreze până acum. Desigur că şi în colecţia englezului, ca şi în cea a lui de Ferio (publicată de Heilig), „intenţionat s-a păstrat ortografia manuscrisului, chiar şi în cazul în care aceasta este în mod clar eronată, tocmai pentru că autorii au menţionat că sursele scrierilor au folosit aceste versiuni de interpretare, iar autenticitatea este problema care se pune aici”, autenticitatea fiind, de fapt, amprenta stilistică a muzicii acestui neam.

*

Nu cred că mâine, când Răzvan Mitoceanu, la vioară, Petru Oloieru, la ţambal, Dănuţ Lungu, sunet, şi Nicolae Gabriel Sandu, informatician, vor încerca să fonotecheze cele 120 de piese din colecţia cernăuţeană „Muza română”, va mai fi timp şi pentru cele 6 cântece ale lui Murray, care nu au stârnit curiozitatea nimănui. Eu o să le iau, totuşi, cu mine.

*

răzvan mitoceanu şi petru oloieru

Dănuţ Lungu

Nicolae Gabriel SANDU

Nicolae Gabriel SANDU

*


Pagina 20 din 216« Prima...10...1819202122...304050...Ultima »