Poetul Vasile Zetu – Senior al Scrisului Bucovinean

Prinzând de veste că urmează să-i bucurăm sufletul-tăcere lui Vasile Zetu, poet, deci „aristocrat al simţirii” înnăscut, cum inspirat formula iconarul E. Ar. Zaharia, bunul Dumnezeu a presurat miere peste obcinele Bucovinei, până dincolo de Crucea, lumina urmând, calmă şi mângâietoare, unda inconfundabilă a Bistriţei Aurii până sus, în sfintele tării ale albastrului fără de început şi fără de sfârşit. Nu vi se pare şi dumneavoastră că cerul senin e pupila lui Dumnezeu?

Din echipa Centrului Cultural „Bucovina”, instituţie de profil a Consiliului Judeţean Suceava, făceau parte, în afară de prietenul meu Liviu Velniciuc, prietenii mei Răzvan Mitoceanu şi Lucian Căluşeriu, care urmau să se ocupe de filmare evenimentului (filmuleţul de zece minute este postat pe youtube şi îl vom răspândi toţi împricinaţii). Acordarea diplomei cu titlul de „Senior al Scrisului Bucovinean” trebuia să o săvârşească marele poet Constantin Hrehor, dar cum el a fost reţinut de o dramă în familie neaşteptată, am făcut eu oficiile sărbătoreşti, deşi cam dezlânat – poate că şi din pricina măştii, deşi păstram viteza legală faţă de apropiatul meu confrate, poetul Vasile Zetu, sau poate că din pricina oboselii acumulate, în săptămâna corecturii celor 9.000 de pagini ale cărţilor pe care le-am scris în acest an. Pe afiş, Mircea Streinul se afla la loc de cinste şi căta cu ochi binevoitori spre mine – doar i-am recuperat opera lirică -, dar am făcut niscaiva bâlbe, pe care Lucian Căluşeriu (care mi-a transmis fotografia de mai jos) le va corecta, intercalând imagini din Crucea, pe care a avut grijă să şi le facă.

Vasile Zetu, poet modern, înrudit cu şi nicidecum influenţat de poezia franceză, are depusă în sertarele memoriei o operă poetică demnă de toate aprecierile, în care meşteşugul cizelării se îmbină inspirat cu zvâcnetul simţirii, obligându-mă, de-a lungul vremuitelor decenii, să mă simt dator cu nişte cronici literare pe drept şi pe deplin meritate. Dacă nu m-ar cunoaşte bine şi dacă nu ar şti că eu întotdeauna scriu doar ceea ce şi simt, şi gândesc, Vasile m-ar putea privi câş, ceea ce, desigur, nu e cazul. Îmi pare rău doar de faptul că propunerea premierii lui Vasile Zetu a venit de la Constantin Hrehor, degustător de literatură mai exigent decât mine. Când m-a întrebat Hrehor „Dar pe Vasile Zetu îl cunoşti?”, parcă m-ar fi lovit cu leuca-n suflet; uitasem, îl scăpasem din vizor, dacă tot nu ne-am văzut în ultimii doisprezece ani, deşi, de câte ori am avut ocazia, am tot scris despre poetul pursânge Vasile Zetu şi despre creaţia lui. În fine, toate au trecut şi ne-am tras în film, Vasile Zetu citind şi două minunate poeme, în vreme ce soţia poetului, Doamna Elena, şi cele două nepoţele, Karina şi Daria, fremătau, pe la ferestre, de parcă toată risipa cosmică de lumină li s-ar fi adunat în suflete. Cu predestinare şi cu dedicaţie specială.

Ce-a fost mai mult, veţi afla din filmul lui Lucian Căluşeriu, „Vasile Zetu – Senior al Scrisului Bucovinean”, pe care eu tocmai l-am văzut (mi-a trimis şi un snop de fotografii, pe care le voi posta mâine). Iar după vizionarea filmului, am exclamat, odată cu nevastă-mea: „Ce om! Câtă nobleţe şi câtă căldură emană un astfel de poet!”.

Ultima decapitare a României

Într-un singur veac, România şi-a decapitat „boierii minţii”[1], în trei rânduri, de fiecare dată stigmatizându-i pe intelectuali drept „duşmanii poporului”. Nefericita sintagmă, atribuită lui Lenin, dar consacrată în spaţiul românesc de Iorga[2], avea rădăcini teologice tradiţionale, cu folosinţă naţionalistă, iar semnificaţia socială, care i-a fost atribuită ulterior, viza doar exponenţialităţi şi nicidecum binele poporului. Dintotdeauna, poporul era folosit ca un fel de hlamidă domnească, pe care şi-o punea ierarhul sau nobilul şi, în general, toţi cei pustiiţi de argumente, dar care aveau nevoie de o sacralizare obştească a intereselor individuale.

Prima decapitare a României s-a produs în vremea primului măcel planetar şi imediat după, când ce mai rămăsese din crema intelectualităţii româneşti, în frunte cu Slavici şi Arghezi, a beneficiat de răsunătoare procese de decredibilizare, soldate cu ani grei de puşcărie şi de domiciliu forţat, rămăşiţele intelectualităţii, ba chiar însuşi Arghezi, angajându-se într-o lălăială laudativă fără de sfârşit la adresa regalităţii.

A doua capitalizare, directă şi brutală, s-a produs după dobândirea puterii de către bolşevici, când temniţele politice şi coloniile de muncă forţată s-au transformat în adevărate lagăre ale morţii, în care au sfârşit personalităţi ale culturii mondiale, de talia sociologului Traian Brăileanu, prima victimă din cadrul „Uniunii Scriitorilor de la Aiud” – cum numise cu dureroasă ironie Petru Pandrea închisoarea ardeleană, sau a istoricului Gheorghe Brătianu, ucis la Sighet, pentru vinovăţia de a-şi fi iubit prea mult neamul.

A trei decapitare a României, cea mai perversă – de altfel, s-a produs după 1989 şi încă mai continuă. Energiile vitale ale neamului, intelectualii şi tinerii, au părăsit în masă meleagurile natale, stabilindu-se aiurea, acolo unde măcar copiii lor vor scăpa de statutul de captivi în propria lor ţară. Cei care au rămas, s-au izolat în „turnul de fildeş” al propriei arte, lăsând locul viran la cheremul proştilor, care au dat buzna la jefuit propriul neam, printr-o nesfârşită chermeză. Circ fără pâine, muzică fără lăutari, deşănţare agresivă şi dispreţuitoare a banului furat, care ţine loc de orice altă identitate. Ici-acolo, cânte o minte dinamică, tocindu-se de zidurile igrasioase ale captivităţii, iar în piaţa mare: lozinci, festivităţi peste festivităţi şi o aglomerare de ii „româneşti” (în majoritatea lor neromâneşti), care să ne ţină loc de identitate. Prostia, când se revarsă peste mulţime, devine folclor şi condiţie de viaţă, viaţa cu haida-dâra-dâr-dâr-da şi cu zi-i, vasile, zi-i, pentru proşti numai prostii.

Între timp, firavă şi bolnăvicioasă, spiritualitatea românească îşi dă duhul. Dar cui să-i mai pese, când întreaga planetă pare o aglomerare de morţi, care rătăcesc fără ţintă, pentru că au pierdut până şi calea odihnei fără de sfârşit?

[1] Matei, Sorin Adam, Boierii minţii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor, Bucureşti 2004

[2] Într-o filipică împotriva guvernului Averescu, Nicolae Iorga, ca politician, spunea: „În numele onoarei înseşi a acestui nobil popor român, vă cer să ne ajutaţi pentru ca să întrebuinţăm ceasul fericit când dintr-o singură lovitură putem zdrobi pe duşmanii poporului, nu unul după altul, ci pe toţi dintr-odată: liberali, tachişti, marghilomanişti, averescani” – Iorga, Nicolae, Cuvântarea dlui N. Iorga ţinută la marea întrunire a Federaţiei Democraţiei Naţional Sociale din Sala Dacia în ziua de Duminică, 23 mai 1920, Bucureşti 1920, pp. 22, 23

Cărţile, Constantin Horbovanu şi László Gergely Pál

Consiliul Judeţean Suceava, care i-a fost mereu alături lui Roman Istrati, în ultimele decenii, a dăruit sucevenilor şi exemplare din cărţile acestuia, dar şi din cele semnate de umoristul Constantin Horbovanu şi publicistul László Gergely Pál. Lume multă, rasată, autori scăpărători, cu discursuri distincte şi inspirate. Manifestare a cuvântului încredinţat memoriei, deschisă, din perspectiva gazdei, de Poetul Alexandru Ovidiu Vintilă. S-a lansat, mai întâi, cartea recuperatoare de memorie „Bucovina unui maghiar”, autorul ei, publicistul László Gergely Pál, din Deva, descendent al unor bunici bucovineni din Ţibeni şi din Dorneşti, captivând publicul cu adevărurile istorice pe care le tot răspândeşte şi în spaţiul maghiar, şi în cel românesc, despre istoria noastră reală, care nu îngăduie dispute sterile şi buticarisme şovine, ci o înţelegere temeinică şi profund umană. László Gergely Pál a dat citire şi unor scrisori, recuperate din arhivele sufletului ale unor familii de germani şi de maghiari bucovineni, care au plecat în patriile lor, atunci când acestea i-au chemat, şi au regretat pentru totdeauna. O explicaţie avea să mi-o dea, ceva mai târziu, profesorul de română din Odorheiul Secuiesc Kovacs Csaba, care descifra în faptul că panglicele maghiare din Vorniceni nu au fost distruse de nimeni, chiar şi la coroanele care deja au putrezit, dar şi în atitudinea prietenoasă a oamenilor, inclusiv a publicului din sală, o înţelepciune statornică, plină de umanism şi de vizionarism, numită, odinioară, bucovinism.

László Gergely Pál şi Constantin Horbovanu

Kovacs Csaba, în tricou albastru, fotografiind instantanee ale evenimentului

László Gergely Pál a dobândit, într-un ceas doar, la Suceava, o puzderie de prieteni, spiritul lui luminos, vivace şi tranşant, durat pe o erudiţie temeinică şi neprefăcută, fascinând şi de la microfon, şi din discuţiile directe, purtate după lansarea de cărţi, care a presupus şi un adevărat pelerinaj pentru autografe spre masa celor doi autori.

Constantin Horbovanu, ultimul mare umorist al Sucevei

Constantin Horbovanu, vizibil emoţionat de prezenţa, pentru prima dată, la lansare a celor trei Doamne ale sale (soţia, fata şi nepoata – fata şi nepoata venind de la Ploieşti doar pentru acest eveniment), a adus elogii prieteniei care l-a făcut scriitor şi se referea, desigur, la doamnele şi domnii din public, mai toţi prieteni de-ai săi, de care Constantin Horbovanu este, pe bună dreptate, mândru. Două cărţi adevărate şi necesare, doi autori debordând de empatie, şi din consecinţa profesionalismului scriitoricesc, dar şi oratoric, de care s-a învrednicit, iar undeva, în noi şi deaspra noastră, a tuturora, spiritul tutelar al Poetului Roman Istrati. Simţindu-i prezenţa cu întreaga mea făptură, o să închei cu propoziţia cu care am încheiat manifestarea ieri: Bucuraţi-vă, astăzi este ziua în care s-a născut Poetul Roman Istrati!

Premiile „ROMAN ISTRATI” 2019

Marius Bruja, oferind lui BOA, Premiul „ROMAN ISTRATI” pentru spirit transfrontalier

Premiile şi diplomele „ROMAN ISTRATI” 2019, oferite de Fundaţia transfrontalieră a Poetului, prin intermediul executorului său testamentar, tânărul jurist Marius Bruja, au fost distribuite, în acest an, începând din iunie, când prozatorul Mădălina Boca îşi lansa cartea vestitoare de geniu „Trei flăcări şi o speranţă”, iar ieri au fost premiaţi artiştii plastici Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA şi Vasile Anghel Siminiuc (a lipsit de la sărbătoare, iar dacă, în două săptămâni, nu îşi ridică diploma şi premiul, de la Marius Bruja, le va pierde definitiv) şi muzicianul şi culegătorul de folclor, cu câteva cărţi de specialitate publicate, Marin Constantin Gheorghe.

Muzicianul Marin Constantin Gheorghe, autorul unor interesante culegeri de folclor moldovenesc

Despre aceste ultime trei premii, toate sugerate de Roman Istrati, în ultimele sale zile prin cenuşiul acestei vieţi, pe care o însenina prin poezie şi prin replici doldora de spirit, pot afirma că sunt definitorii pentru ceea ce a însemnat Roman Istrati, de-a lungul scurtei sale risipiri: generozitate, delicateţe, cunoaştere profundă a valorilor şi o nestăvilită dragoste de oameni şi de viaţă.