Jurnalism | Dragusanul.ro - Part 2

Cum ne fură E.ON Duo?

 

Înşelătoria începe cu materialele publicitare mincinoase, care te asigură că „ai 50% reducere la prima factură a fiecărui an”, o reducere care se micşorează, într-o notă discretă de subsol la „limita maximă a 50 lei (TVA inclus) pentru electricitate şi 200 lei (TVA inclus) pentru gaze naturale. Aiurea, nu primeşti un şfanţ reducere, pentru că prea lacom este porcul publicitar care înşfacă bănetul şi prin şorici.

 

E.ON Duo (habar nu am cine sunt şmecherii care aruncă pe râpă „Duo” prestigiul vechi al E.ON) fură, şi încă în mod premeditat, prin câteva metode, care mizează pe faptul că noi, clienţii, nu păstrăm facturile, nu prea ştim să le citim (nici nu prea avem cum) şi plătim cu resemnare. Eu, însă, pentru că mi-a ajuns cuţitul la os, am hotărât să sesizez nu doar „Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniu Energiei (ANRE), ci şi Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului, şi Parchetul competent (încă nu ştiu care anume), argumentând cu probele furtului multiplu şi conştient practicat de E.ON Duo. Încă nu solicit rezilierea contractului, pentru că E.ON Duo trebuie să-mi înapoieze, mai întâi minimum 600 lei, bani furaţi, iar după aceea chiar o să „las grijile casei în seama specialiştilor”, nu a ipocriţilor.

 

 

Cum ne fură E.ON Duo? Penibil de naiv. De pildă, după ce te pune să plăteşti până la indexul contorului de gaze 7.538 (index vechi 7230, şi acesta plătit), dă… indexul în urmă, 7.431, deşi ai plătit până la 7.538 şi te pune să plăteşti 289 mc gaze, cu 107 mc mai mult. Furt clar, limpede ca lumina zilei, înghigosât printre stufoasele lor facturi.

 

 

Cum ne fură E.ON Duo? Prin facturi fără explicaţii, dar ultimative (somaţii de plată), în care sumele plătite se mai pun încă o dată la plată. În cazul meu, am plătit de două ori sumele de 277,93 şi, respectiv, 190,74 lei, deşi le plătisem, iar E.ON Duo îmi datora mie 474,89 lei, sumă pe care, prin încasarea inexplicabilei datorii plătite de 277,93 lei, a redus-o la „-196,96” lei, factura curentă, în 21 mai 2019 precizând limpede şi explicit că E.ON Duo îmi datora 474,89 lei (Probele, la subsolul acestui material).

 

Cum ne fură E.ON Duo? Prin somaţii fără explicaţii şi absolut incredibile: din 21 mai, E.ON Duo îmi datorează 474,89 lei, dar, în loc să mi-i înapoieze, după doar 3 zile, mă obligă la plata altor 190,74, ameninţându-mă cu decuplarea şi uriaşe costuri de recuplare (Probele, la subsolul acestui material).

 

Deşi E.ON Duo îmi datora aproape 500 lei, plătesc 200, în loc de 190,74 lei, pentru că am alte treburi pe cap. Numai că, în 18 iulie, când mi se calculează, prin metoda furtului cu indexul dat înapoi, un consum de 454,84 lei, găsesc drept „factură restantă” suma de… 190,74 lei (Probele, la subsolul acestui material).

 

Cum ne fură E.ON Duo? Prin dubla reţinere, şi pe factura generală, şi prin cele fără explicaţii cu o sumă de circa 40 lei pe lună (Probele, la subsolul acestui material).

 

Aidoma mie vi se întâmplă şi dumneavoastră: în loc de mincinoasa „reducere cu 50%”, în prima lună, sunteţi furaţi, lunar, cu cel puţin 100 de lei. Aveţi de gând să-i mai înduraţi?

 

 


Între Ștefan cel Mare, Gheorghe Flutur și Diaspora

 

Pentru că nu mă mai satur să ascult și să răs-ascult cântecele vechi ale neamului, am urcat, ieri, în Cetatea Sucevei, unde Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava organiza o manifestare dedicată intelectualilor bucovineni din Diaspora, manifestare la care „Zicălașii”, în formulă completă, inclusiv cu Mihai Hrincescu la zicale, urmau să susțină un program de arheologie spirituală, de care, parțial, mă fac și eu vinovat. Am repetat cântecele pe un hol oarecare, presați de „ora închiderii”, apoi am urcat la Cetate, ca să facem probele de sunet. Am fost chemați la ora 17, deși programul începea, teoretic, la ora 19, iar practic, la 19,30. În timpul probelor de sunet, am mers spre capătul opus al curții interioare, ca să constat dacă se aude bine sau nu, ocazie cu care am dat nas în nas cu președintele C. J. Suceava, Gheorghe Flutur, dar fără să ratez ocazia unei „împunsături”, care viza marginalizarea sistematică a recuperărilor „patrimoniului spiritual imaterial”, cum zice un falsificator de folclor ori de câte ori vrea să pară intelectual:

 

– Luați antibiotice, în perioada aceasta?, l-am întrebat, cu prefăcută îngrijorare pe președinte.

– Nu, de ce?

– În cazul ăsta, imediat ce încep să cânte „Zicălașii”, fugiți unde vedeți cu ochii! Ca să nu riscați o toxiinfecție… intelectuală.

 

 

Domnul Flutur a râs cutremurat (are un simț al umorului demn de toată admirația), apoi, pentru că s-a apropiat de domnia sa actorul Marius Rogojinschi, costumat în Ștefan cel Mare, am plecat la ale mele (la fumat, în afara Cetății, pentru că eu respect regulile, chiar și atunci când nu-mi sunt pe plac). În trecere, i-am fotografiat pe interpreții Gabriela Teișanu și Mihai Hrincescu, care sporovăiau despre marginalizarea artiștilor în România de astăzi. Nu am ascultat ce vorbeau, dar despre asta ar fi trebuit să dialogheze.

 

 

Diaspora intelectuală a sosit grupată, iar manifestarea a început cu discursuri, cum este și firesc. Întâi, cu talentu-i oratoric de necontestat, a vorbit domnul Gheorghe Flutur (sintetizat, coerent și interesant), apoi consiliera Președintelui Klaus Iohannis pentru Diaspora și o doamnă profesor universitar. Numai bine, cât să mai înjumătățesc o țigară, în afara Cetății, pentru că, de pe pod, am auzit ecourile „Sârbei militarilor”, compusă, pe la 1800, de vestitul și între timp uitatul Dimitrache Lăutarul, pusă pe note de Ludovic Weiss și desenată, în 1838, de Raffet, fostul desenator al lui Napoleon.

 

 

Doamna consilier prezidențial (cea din mijloc, în fotografie) a dorit să știe câte ceva despre ce se cânta sub bolțile Cetății, așa că am fost rugat să trec, pe bancă, lângă domnia sa. Norocul meu că știu cântecele și povestea lor, recunoscându-le după primele acorduri: „Dansuri moldovenești”, culese de Franz Josef Sulzer; alte dansuri moldovenești, culese de Efitimie Murgu, apoi de Otto Wagner și așa mai departe. Unde le-am găsit? Mai ales în publicațiile muzicale nemțești și englezești. Apoi vrea să știe doamna consilier prezidențial dacă ne sprijină cineva în demersul nostru recuperator. Nu, dar facem totul în timpul nostru liber. Doamna consilier prezidențial îmi pomenește niște fonduri speciale, menite un scopuri asemănătoare, dar consumate rapace de campania electorală fără de sfârșit a neamului românesc din Patrie și din Diaspora. Să le fie de bine!

 

 

Uitasem să vă spun că momentul teatral al recitalului actorului botoșenean Marius Rogojinschi a fost impresionant. Îl știu, ca actor, de multă vreme, deși ne-am cunoscut abia ieri, și îl prețuiesc, de decenii, pentru arta sa vibrantă și profund dedicată.

 

 

Dar gata cu vorba, și hai cu pozele (lectura preferată a tot mai multor români – poate ajung și eu, odată și odată, artist pozar!), în ordinea cronologică a click-uirii lor:

 

Repetiții tolerate grăbit pe un hol chiciurit cu artizanat

Răzvan Mitoceanu, „contra” scaunului voievodal, conceput după un jilț de strană

Probe de sunet, la Cetate

Frescă moldovenească: „În așteptarea Sfântului Gheorghe, patronul Moldovei”

Răzvan Mitoceanu, absentul din frescă

Jocul de-a istoria

Recital actoricesc Marius Rogojinschi

Ștefan cel Mare, adresându-se urmașilor urmașilor fără de urme

 


Cetatea Neamţului, însorită de memoria veacurilor

 

„Pe o stâncă-naltă”, „Sub o culme ce cetate”, cum zic două vechi cântecele moldoveneşti din repertoriul „Zicălaşilor”, se află Târgu Neamţ, o aşezare cochetă, cu privelişti tulburătoare, care deschide calea spre străvechea mitologie românească, inclusiv spre vechile întreceri cavalereşti de odinioară, care se soldau cu proclamarea unui „Viteaz”, ultima dispută a vredniciei, descrisă, pe bază de mărturii ale vremii, de către Constantin C. Giurescu, desfăşurându-se la mănăstirea Bistriţa, în vremea lui Alexandru cel Bun. Dar pe Giurescu nu-l interesau în mod deosebit întrecerile medievale, ci oraşele şi târgurile Moldovei; aproape întâmplător descrie jocurile vitejeşti, majoritatea preluate de la tătari, şi nicidecum de Occident, deşi Drăgoi Viteazul dobândise titlul de „Viteaz” la Viena, unde, cu ocazia unui turnir, dăduse de pământ cei mai vestiţi cavaleri din Europa, isprava lui fiind repetată doar de Vlad, părintele lui Vlad Ţepeş. Nu cred că ar fi dificil, pornind de la cartea lui Constantin C. Giurescu, să se documenteze cu adevărat mărturiile despre minunatele întreceri de arme moldoveneşti şi valahe, dar truda aceasta nu ar folosi la nimic, pentru că pe nimeni nu interesează trecutul, ci doar jocul de-a trecutul, cu îmbrâncirea în derizoriu a propriei noastre istorii. Nu am văzut festival medieval, de când mă târâie nepoţii pe la astfel de miracole, care le consolidează şi definesc imaginaţia, în care să se pornească de la o concepţie şi de la un scenariu, pus în scenă de o viziune regizorală, şi ea foarte bine documentată. Şi tocmai din astă pricină, peste tot se aruncă din furcă doar o imagistică repetată prin toate colţurile ţării, o imagistică prin care nu se desluşesc, conştizează şi glorifică faptele străbunilor, ci se promovează „patriotismul de profesie” al politicienilor, care au de deversat rumeguşul inculturii în auzul nimănui, fără să conştientizeze că „tăcerea nu spune prostii”. E drept, nici chestii inteligente.

 

 

La Târgu Neamţ, unde încă mai există o elită de suflet şi de minte post Daniel Corbu, se încearcă, prin „Zilele Cetăţii Neamţ”, o individualizare benefică a festivalului, inclusiv prin respectarea unor tipare reale ale trecutului românesc, pe care le-au relatat un secui, Dosza Daniil, şi un polonez, Jana z Lublina, care a lăsat posterităţii şi un cântec moldovenesc în şase părţi, „Haiducki”, şi el aflat în repertoriul „Zicălaşilor”, pe care l-au dansat, la Krakowia, în 1502, pe sunetele lăutarilor domneşti din Suceava, gărzile care însoţeau solia condusă de logofătul Ion Tăutu, participantă la încoronarea Regelui Poloniei. Tentativa de românizare bine documentată a festivalului nemţean aparţine unui preot inimos, părintele Filip, care şi-a înţeles bine rolul de „păstor”, fiind o prezenţă dinamică, inclusiv printr-un cor bun, a obştii pe care o slujeşte – adevărată cale a slujirii lui Dumnezeu. Dar, deocamdată, istoricizarea corectă rămâne doar o tentativă, pentru că în absenţa unui scenariu recuperator de istorie reală, doar „patriotismul de profesie” are câştig de cauză.

 

 

Până în Cetatea Neamţului este ceva cale pieptişă de urmat, vai de turcii, de ungurii, de polonii, de cazacii şi de tătarii care îndrăzneau asedii şi care, pe la jumătatea căii, cred că-i implorau pe străjerii din cetate să li se facă milă de ei şi să-i omoare. Ordinele cavalereşti de astăzi, însă, urcă pedestru muntele, în vreme ce eu abia mă târâi în urma lăutarilor cântecelor din alte veacuri, dar zidurile bătrânului leagăn al vitejiei moldoveneşti îmi răsplătesc stăruinţa cu nişte privelişti de vis, care îmi împrospătează sufletul şi îmi tămăduiesc ostenelile trupului meu târziu.

 

 

În cetate, pentru că sugestia curţii interioare este cea a unei săli de ceremonii domneşti, flancată de iatacurile domniţelor şi ale curtenilor, se desfăşoară, în funcţie de inspiraţia de „staroste” a poetului şi umoristului Sorin Poclitar, din Gura Humorului, un fel de sărbătoare ceremonială, la care participă, cu gărzi proprii, soli turci, tătari, maghiari şi cazaci. E drept, astfel de ceremonii se petreceau doar în Cetăţile de Scaun ale Moldovei şi nicidecum în Cetăţile de strajă, cu excepţia Hotinului, care avea o interesantă colaborare în timp cu Kamenitza, dar sugestia merită valorificată şi în continuare, pentru că nu există loc mai potrivit printre ruinele gloriei noastre anterioare decât curtea interioară a Cetăţii Neamţ. Am să închei aici, chiar dacă rânduiala defilării cavalereşti ar merita o descriere mai largă, fiind făcută cu chibzuinţă şi conform mărturiilor vechi. Ar mai fi de adăugat că lăutarii mergeau, imediat după steag, în alaiurile domneşti de odinioară, dar şi în alaiurile de nunţi obişnuite, dintr-un motiv foarte practic: iarna, deschideau căile prin omături, iar sunetele cântecelor atrăgeau atenţia mulţimii, care, şi atunci, ca şi astăzi, băteau temenele în faţa domnilor.

 

 

 


Învierea, în Ardeal

 

Pentru că niciunul dintre membrii familiei mele nu putea veni, de Sărbătoarea Fericirii, la Suceava, să luăm iluminare împreună, am plecat în Ardeal, la Cluj-Napoca, cu sufletul împrospătat de spunerile unui teolog ardelean de pe la 1860, care susţinea că familia înseamnă concreteţea Dumnezeirii pe pământ. „Fără familie, nu există Dumnezeu”, zicea teologul acela, cu trimitere tranşantă spre cea dintâi poruncă: „Creşteţi şi vă înmulţiţi”, o poruncă în care „păcatul original” nu mai înseamnă o infracţiune astrală, ci o datorie şi un sens al perenităţii omenirii.

 

 

Sărbătoarea, numită încă din zorii religioşi ai omenirii „Sărbătoarea Fericirii”, trăită ca atare şi de Iisus Hristos, şi din perspectiva libertăţii, a eliberării, este una a reînvierii cosmice, iar preotul de la biserica Adormirii Maicii Domnului, din Cluj-Napoca, a şi conturat-o ca atare, prin un surprinzător, pentru mine, „Bucuraţi-vă, petreceţi, veseliţi-vă”, îndemn adresat enoriaşilor după încheierea ceremoniilor dedicate Învierii lui Hristos. La Suceava, nu se fac astfel de îndemnuri. Anul trecut, un tinerel în sutană, plin de el şi de ură, devenise biciul apocalipsei, pe treptele Catedralei: „Sigur, acum veţi merge prin cluburi sau acasă, în jurul meselor cu bucate şi cu băutură, ca să vă faceţi de cap!”. Nu ştiu ce a perorat mai departe, pentru că am fost luat de valul enoriaşilor, care s-au delimitat repede şi aproape panicat de tânărul de sub sutana urii şi a parvenitismului religios.

 

 

Şi la Cluj-Napoca s-au spus vorbe parvenite, şi tot de către un tânăr în sutană, care compara Bucuria Învierii cu bucuria englezilor, la aflarea veştii victoriei din 18 iulie 1815 de la Waterloo. Disperarea francezilor nu i se aburea prin preajmă. Mlaştina de sânge şi de demenţă istorică nu-l deranja, pentru că tânărul în sutană trăieşte într-o ideologie a sângelui, care obligă la suferinţă. Nu l-am mai ascultat, pentru că întregul meu clan clujean plănuise depunerea luminilor la mormântul cuscrului meu, Pavel Ignat, fost ofiţer în Marina Română, o singură lumânare fiind păstrată pentru acasă. Am ajuns greu, păşind pe rame de morminte, până la Pavel, pentru că Biserica Adormirea Maicii Domnului este cea de-a treia poartă, cea din vale, a celei mai rentabile afaceri imobiliare din istorie: cimitirul. O afacere în care mormântul trebuie reînchiriat din 5 în 5 ani (altminteri, mormântul se închiriază altcuiva), iar întreg Dealul Mănăşturului e un fagure din pietre mormântale, prin care nu se poate răzbi, dar arată bine din depărtare.

 

La mormântul lui Pavel, mi-am rememorat cu migală antecesorii. Şi cred că am sporovăit şi cu Pavel, şi cu antecesorii mei, fără să o iau razna decât în măsura în care îi scoteam, unul câte unul, din suflet şi din memorie, şi le lustruiam contururile cu pleoapele, înainte de a-i re-aşeza în sfinţenie. Cam atât a fost, cam aşa a fost. De parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.


RELATIVE la tabloul lui Lucian Francisc Csibi

 

Aseară, pentru că una dintre trupele „stâlp” ale Festivalului „Bucovina Rock Castle”, admirabila „Relative”, avea concert la „Motor’s Pub”, în Suceava, am mers să-mi iau tabloul pe care chitaristul solo al trupei, Lucian Francisc Csibi, îl făcuse, special pentru mine, prin ianuarie, în ziua în care mi s-a întâmplat naşterea. Mi l-a înmânat afară, în noapte, unde ieşisem la păcătuială tabacică, împreună cu câţiva dintre voluntarii fenomenului rock din Suceava şi cu noua toboşară de la „Relative”, Iulia, o unguroaică plină de personalitate, absolventă de Conservator – percuţie, pe care o ştiu şi-i preţuiesc talentul inconfundabil încă din vremea în care cânta cu „FronT”.

 

 

Lucy arată extraordinar, chiar dacă poartă o haină de revoluţionar latino, plină de medalii şi decoraţii, pe care a găsit-o prin maşină, rămasă de la una dintre seriile lor de concerte „cu mască”, iar tabloul, dincolo de frumuseţea lui, datorată unor inspirate transparenţe şi siguranţei penelului, clocoteşte de lumină, de seninătate, de linişte interioară, semn că băieţelul de aproape un an, dar care şi-a exprimat deja intenţia de a participa la „Bucovina Rock Castle 2019″, are acelaşi efect miraculos asupra tatălui său, pe care îl descoperisem, cu câţiva ani în urmă, la Marcel Bostan, de la „Alternosfera” (tare m-aş bucura, la această ultimă ediţie pe care o mai fac în calitate de salariat, dacă şi Marcel ar veni cu crăişorul lui!).

 

 

Suntem o familie minunată sub aura „Bucovina Rock Castle”, iar sutele, ba chiar miile de copii ai sufletului meu, înfiaţi cu mintea şi cu inima – pentru că merită, îmi dă o dumnezeiască stabilitate. Nu pierd niciodată probele de sunet, pentru că atunci, dacă ţi-ai format o experienţă detectivistică, poţi desluşi frumuseţea reală a temei muzicale, care trece năvalnic, aidoma unui izvor curat, în ceea ce se cheamă muzică rock. La probele de sunet, Ionuţ Dărămuş, basistul, vine în sală, atât cât îi permite cablul de microfon, şi, în vreme ce cântă, desluşeşte ce intensităţi au nevoie de potenţare sau de diminuare, astfel ca armonia comună a concertului să atingă un nivel cât mai apropiat de maxim. Îmi place vocea solistului Gagyi Botond, un băiat de o fineţe care te obligă la delicateţe.

 

 

Fac poze, cu aparatul meu fără bliţ, în jocul capricios al luminilor din club, cu speranţa că măcar unele dintre ele vor fi folosite. Iar când „Relative” are treabă, discut pe îndelete cu voluntarii – şi suntem vreo opt prezenţi la datorie.

 

 

Mă simt bine în cea mai dumnezeiască stare de sacralitate, pe care o reprezintă tinereţea, şi-abia când frigul nopţii mă alungă, îmi iau tabloul, din care îmi zâmbesc suflete dragi lui Lucian Francisc Csibi. Pictor pe pânze şi pictor de armonii în miraculosul „Relative”.

 


Pagina 2 din 22712345...102030...Ultima »