Jurnalism | Dragusanul.ro - Part 2

Pastor de oi şi, apoi, de oameni

 

Fost pastor de oi, actual pastor de oameni

Astăzi, împreună cu Managerul Centrului Cultural „Bucovina”, Sorin Vasile Filip, am fost la Consiliul Judeţean Suceava, cu o puzderie de probleme, care au nevoie măcar de lămuriri, dacă nu de rezolvări urgente. Discuţii lungi şi persuasive cu domnul Vicepreşedinte Gheorghe Niţă, apoi cu domnul Preşedinte Gheorghe Flutur (numai domnia sa ar putea găsi tabloul lui Ştefan cel Mare, pictat în 1494, deci în timpul vieţii, şi căruia i s-a pierdut urma, după 1919, la Przemysł) şi cu Administratorul Public, doamna Irina Vasilciuc. Vreo două ceasuri de obositoare demersuri s-au dus ca o clipă, iar când coboram, gândind să dau o raită de la Arhivele Statului, mă abordează tânărul din imagine, om cu tradiţie în a nega şi tradiţia ortodoxiei româneşti, dar şi tradiţia „Bucovina Rock Castle”, care mă întreabă direct:

 

– Domnu’ Drăguşanul, dumneavoastră de ce nu credeţi în Dumnezeu?

 

Îi răspund fără ezitări:

 

– Cine-ţi spune ţie că nu cred? Cred, şi încă din tot sufletul, dar în tradiţia creştin-ortodoxă a neamului meu…

 

– E depăşită, decide el. Adevărata credinţă…

 

Mă prind, deşi cu întârziere: e unul dintre „cruciaţii” care ţin strâns pe lângă Consiliul Judeţean (tocmai mi se povestise despre agasările lor zilnice, care nu vor înceta sub nici o formă), cerând Casa de Cultură şi niscaiva diavoleşti biştari, ca să îngăduie… „Bucovina Rock Castle”, şi îl abordez direct:

 

– Mă, ce ştii tu despre dumnezeire şi despre libertatea omului de a decide cum anume să creadă? Cine şi ce te îndreptăţeşte să hotărăşti cum trebuie să creadă fiecare în parte?

 

– Am citit. Cât am umblat cu oile, numai „Biblia” am citit-o, din scoarţă în scoarţă; o ştiu aproape pe de rost…

 

– Bine, dar ai înţeles ceva din „Biblie”? Sau te crezi un nou Mesia, pe care trebuie să-l urmăm fără crâcnire…

 

Şi începem o lungă discuţie, care include şi încălcarea tradiţiei creştine ortodoxe, prin refuzarea imnelor bizantine (catavasii, irmoase, priceasne etc.), compuse de Sfântul Ioan Damaschin şi rămase, de secole, în tradiţia creştină a răsăritului european. Insul strâmbă din nas şi-mi spune numele unor compozitori religioşi contemporani, ale căror opere se cântă în biserica lui. Şi i-am mai explicat flăcăului că un imn prost scris înseamnă un sacrilegiu adevărat, mult mai grav decât o înjurătură neaoşă, scăpată inconştient pe gură. Discutăm, îl duc prin cărţile religioase ale omenirii, cu două milenii mai vechi decât „Biblia”, în intenţia de a-i desluşi ideile pe care „Biblia” le conţine doar ca pilde, pentru că până şi bunului Iisus îi era greu să explice ideile unui neam de păstori, fără a apela la pilde. Dar pastorul de oi, care se vrea pastor de oameni, vine cu un argument năucitor:

 

– Dumneavoastră nu credeţi în Dumnezeu, pentru că nu credeţi şi în Satana!

 

Îi arăt, cu ochii, ba chiar şi cu mâinile, frumuseţea din jur, întrupările dumnezeirii în tot ceea ce ne înconjoară:

 

– Unde vezi tu altceva decât dumnezeire în tot ceea ce ne înconjoară?

 

– Vedeţi, nu credeţi în iad… (Nu-mi poate arăta, totuşi, vreo întruchipare satanică, iar minţişoarele nu le scoate la iveală).

 

– Nu, în iad nu cred. Cred doar în fericirea oamenilor şi în dreptul lor la fericire; de asta nu înţeleg cum puteţi voi urî, cu atâta sălbăticie, fericirea tinerilor care se bucură dumnezeieşte de Bucovina Rock Castle.

 

Şi am plecat, fără să îl trimit la oi pe pastorul de oameni din Prelipca. În fond, e dreptul lui să creadă în iad, aşa cum dreptul meu şi al tuturor rockerilor este de a crede în lumină, în dumnezeire.


Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice

 

„Duminică 31 Ianuarie 1932:

 

În Cernăuţi are loc constituirea Societăţii artiştilor şi amicilor artelor plastice

 

(Calendarul „Glasul Bucovinei” 1933, pg. 81).

 

Ştirea, singura ştire exactă, confirmată, de altfel, şi de Mircea Streinul, doar de Mircea Streinul, a apărut la rubrica „Cronica întâmplărilor mai însemnate / de la 1 Decembrie 1931 la 30 Octombrie 1932”, fără alte amănunte, dar parcă pentru a mai stăvili entuziasmul exagerat al manifestărilor monden-plastice din anul respectiv, deşi mondenitatea cernăuţeană era asigurată de personalităţi culturale de primă mână, din moment ce primar al capitalei Bucovinei era Dimitrie Marmeliuc (1886-1970), istoric literar, folclorist, publicist, decorat, pentru sângele vărsat la Oituz, de însuşi Regele, cu „Coroana României”, iar viceprimar era profesorul universitar Petru Luţa, unul dintre marii „amici ai artelor plastice din Bucovina”

 

Pictorii bucovineni se constituiseră, practic, într-o grupare artistică cu ocazia expoziţiei de toamnă din 1931, când Eugen Pohonţu, pe atunci singurul critic de artă al Bucovinei, relansase, cu şi mai multă persuasiune, ideea necesităţii constituirii unei societăţi profesionale a artiştilor plastici, idee întrezărită, după cum susţine Mircea Streinul, încă din 1927, cu ocazia expoziţiei lui Radu Giurgiuveanu şi a lui Paul Verona. Pohonţu a dat imboldul necesar pentru ca, în 31 ianuarie 1932, Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina să devină o realitate, iar datorită acestui imbold a şi fost considerat drept primul preşedinte al societăţii, al doilea fiind, din 31 ianuarie 1932, până în 31 ianuarie 1933, pictorul Paul Verona, stabilindu-se, astfel, o tradiţie a unei preşedinţii de un singur an, într-o alternanţă amic-artist, probată şi în 1935, când preşedinte al Societăţii era „amicul artelor plastice din Bucovina” Petre Luţa, pe atunci viceprimar al Cernăuţilor.

 

Sugestia şi realitatea „amicului” determina avantaje pentru breasla pictorilor (sculptori erau puţini), pentru că „amicii” se iveau din rândurile colecţionarilor de artă, din cele ale politicienilor cu putere de decizie sau ale conducătorilor de instituţii publice, toţi dispuşi şi capabili să cumpere operele expuse prin expoziţii, să promoveze artele plastice şi să sprijine breasla creatoare cu spaţii expoziţionale noi şi cu ateliere. În acest fel, artele plastice bucovinene devin o problemă şi o mândrie a tuturor, cu beneficii pentru artă lesne de întrezărit.

 

 

Istoria artelor plastice bucovinene, bazată, din păcate, doar pe preluări de date, multe dintre acestea voit falsificate, încadrează, temporal, SAAAPB între anii 1931-1934, deşi Societatea a funcţionat până la prima ocupaţie rusească, cea din 1940, dovadă fiind şi mărturia lui Petre Luţa, reprodusă, în paginile care urmează, de Traian Chelariu, dar şi mărturia lui Mircea Streinul, care vizează anii 1938-1939, deşi, după 1935, arta plastică devine, adesea, un pretext pentru evenimente mondene sau electorale, cum s-a întâmplat în 1937, când, în pregătirea alegerilor din 20 decembrie („Votaţi stâlpul încrederii, omul de care se razimă ziua de mâine a ţării: I”), s-au derulat, sub pretextul „serbărilor jubiliare ale Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, care împlineşte 75 ani de existenţă”, o puzderie de manifestări menite să vizualizeze doar politicieni cernăuţeni, inclusiv vernisajul unei expoziţii, cu tablouri din patrimoniul SCLRB şi ale unor pictori ai vremii, „în sala festivă se află galeria tablourilor, care trece drept cea mai bogată colecţie de tablouri din Cernăuţi. Putem admira aici picturi de Grigorescu, Luchian, Bucevschi, Maximovici; iar dintre pictorii contimporani, Lowendal, Constantinovici-Hein, Troteanu, Tarasov etc.” („Glasul Bucovinei”, nr. 5178, 20 octombrie 1937, pg. 2).

 

Şi tot istoria partizană a artelor bucovinene îl insinuează pe George Lowendal drept iniţiator al societăţii („În1931 înfiinţează prima societate a artiştilor plastici din Bucovina numită Prietenii Artei”), deşi inconfundabilul pictor bucovinean, mereu agitat în trudnică şi frământată căutare de sine, nu prea avea timp şi nici dispoziţie pentru astfel de „socializări”; ca să nu mai vorbim de faptul că societatea nu se numea „Prietenii Artei”, ci Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina, dar fără să se excludă, prin această denumire, şi o restrângere a titulaturii, în limbajul de fiecare zi, la „Prietenii Artei”.

 

În epocă, a funcţionat o neîntreruptă zâzanie, care l-a îmbrâncit la agresivităţi chiar şi pe Mircea Streinul („Acuma, ceva cu privire la mănăstirile din Bucovina. Adevăratul lor descoperitor n-a fost Loewendal, ci Zagorodnicov, căci primul n-a prins nimic din fiorul lor mistic, ci s-a limitat la o redare realistă. Zagorodnicov, însă, a ştiut să redea tot patosul bizantin şi transfigurarea serafică a obiectului din freşce”), de care va trebui să ne detaşăm, adăpostindu-i în memorie, unul lângă celălalt, pe toţi pictorii şi sculptorii Bucovinei, pentru că toţi ne aparţin şi tuturor le suntem datori cu recunoştinţă şi cu un Muzeu al Artelor Plastice Bucovinene.

 

Mişcarea artistică din Bucovina, în partea ei sublimă, cea a expunerii şi cunoaşterii operelor, a fost descrisă, pe fondul acelei zâzanii, de condeie măiestre, pentru un public din ce în ce mai numeros şi mai educat, capabil să se integreze, să devină parte dinamică a mişcării şi, indirect, dar motivant, a desăvârşirii actului creator. Din păcate, mărturiile care ne-au mai rămas sunt puţine, dar suficient de complexe şi de exhaustive pentru a ne îngădui, ba chiar determina un început de cunoaştere a temeliilor creaţiei bucovinene.

 

 

După 87 de ani, un grup de pictori suceveni, din grupul „Domino”, au organizat o expoziţie în memoria lui Tiberiu Cosovan, căruia, în noaptea trecută, i s-a alăturat pe potecile veşniciei şi George Ostafi-OST, pictor de un modernism aparte, caricaturist şi un remarcabil slujitor al culturii, pe care ieri l-aţi putut întâlni la evenimentul lansării cărţii „Din culisele sufletului”, de Sofia Vicoveanca.

 

Ceva din întâmplările ultimelor zile m-a făcut să mă simt sleit de oboseală, aşa că, după un minut de reculegere în memoria lui Tiberiu Cosovan şi a lui George Ostafi-OST, m-am grăbit să-i înmânez diploma de „Senior al Artelor Plastice Bucovinene” lui Iosif Csukat, apoi l-am lăsat pe el să coordoneze manifestarea, eu retrăgându-mă în public. Un public dens, cu nume importante ale culturii sucevene contemporane (istoricul şi arheologul Ioan Mareş, istoricul Gabriel Cărăbuş, trompetistul Constantin Mândrişteanu şi zicălaşul Răzvan Mitoceanu, caricaturiştii Viorel Corodescu-COV şi BOA, umoristul Constantin Horbovanu – membru al juriului, împreună cu BOA, pictorul Ioan Bodnar şi aşa mai departe).

 

În faţa publicului, Iosif Csukat, Iulian Dziubinski, Constantin Ungureanu-BOX, Vasile Anghel Siminiuc, Radu Bercea, Toader Ignătescu – deci, Grupul „Domino”, plus Alexandru I. Cozaciuc-Hogea, cu monografia satului Vornicenii Mari, pe care o lansa şi la Suceava. Fără îndoială, prin operă plastică, prin noi, toţi prietenii lui, şi, mai ales, prin admirabila lui tovarăşă de viaţă, Doamna Rodica, şi Tiberiu Cosovan era acolo, ba urmează să se întoarcă în biroul pe care l-am împărţit împreună, vreme de câţiva ani, pentru că Iosif Csukat a dăruit tabloul „Pictorul” Centrului Cultural „Bucovina”.

 

 

Trebuie să mărturisesc faptul că, din pricina oboselii, nu am prea auzit ce s-a spus, nici în faţa tablourilor, nici în preajma mea imediată. Dar am simţit ceva bun, luminos şi proaspăt în jur, ceva care ţine de cele înfăţişări zilnice ale Dumnezeirii, identificate de Mircea Streinul drept Poezie, Pictură şi Muzică. Sfârşit.

 

 


Tradiție veche: pădurile ni le taie alții!

Şipotele Sucevei, Cataractul Sucevei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

Amuzat, ca să nu zic înlăcrimat, de tradiționala mântuială a statalității românești, găsită, ca mărturie, într-o carte de-a lui Iorga, mi-am zis să vă arăt ce-am citit, ca să puteți concluziona singuri și în cunoștință de cauză:

 

Şipotele Sucevei, Colibă huţulă – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

„Către Vel Căpitan de Coțmani, pentru „că Leșii de ceia parte trimit dincoaci  în țară, de tae lemne și altele ce le trebui, de toate; și încă și acesta ar fi sunănd-o, dziănd precum că trii luni ar fi slobodzi să tae și lemne și altele de toate, ce li-ar trebui, din Moldova. Pentru care i s-au scris, de au făcut acesta din socotiala lui, pre fără cale au făcut-o, și i s-au scris să să poarte cu socotială, și margine acia să fie foarte poprită de cătră Leș, să nu audă Mărie Sa că iau Leșii măcar o surce din Moldova făr de știre Domnii ; că, de s-ar mai înțălege, atunci a trimete, și cu urgie s-a răd[i]ca de acolo; Ghen. 12” (1742).

 

Polonezi din Bucovina

 

Mavrocordat scria, în aceeași zi, și starostelui de Cernăuți, care răspundea: „Și pentru lemnele Leșilor: el scrisese „că nu știe din ce pricini sunt Leșii slobodzi păr la atâta de trec dincoa[e] de-ș tae ce le trebui, de toate. Care, pentru asta, cum poate dzic[e] că nu stie din ce pricin[ă] iaste, căci dumnealui iaste purtător de grij[ă] marginii acolo, și de s-a fac[e] vreo stricăciune marginii, iarăș de la dumnealui să va cere să dia sam[ă]”. Dacă e vinovat Căpitanul de Coțmani, să spuie anume (12 Ianuar)” (Iorga, Nicolae, Condica lui Constanin Mavrocordat, „Condica luna lui Dechevri” 1742, în Studii și documente cu privire la Istoria Romînilor, VI, Cărți domnești, zapise și răvașe, București 1904, pp. 325, 326).


Prin cimitirul Sucevei, în căutarea istoricului ei

 

Sfidând ninsoarea, frigul şi epuizarea brichetei, iar fără păcatul duhănitului eu nu prea pot exista, am mers, încă de dimineaţă, în fostul cimitir catolic al Sucevei, numit, în zilele noastre, „Pacea”, poate că şi în sens ecumenic, deşi n-aş crede, ca să-l caut pe Wilhelm Schmidt, autorul primei istorii a Sucevei, publicată în 1876 şi folosită inclusiv de către Romstorfer în cercetările sale, care s-au soldat cu recuperarea ruinelor Cetăţii Suceava şi cu repararea bisericilor şi mănăstirilor ruinate de vremuri. Ştiam că profesorul Wilhelm Schmidt făcuse parte din Comitetul local  pentru dezgroparea ruinelor Cetăţii Suceava, încă din 1885, chiar dacă vârsta nu-i mai permitea implicări deosebite în demersul arheologic propriu-zis.

 

 

Ştiu de multă vreme că, dacă vrei să-l afli pe un om care a trăit cu adevărat, trebuie să-l cauţi prin cărţi, nu prin cimitire, unde protipendada tuturor epocilor se pieptoşează chiar şi din morminte. În timpul comunismului, când locurile din faţă erau ocupate de şefii din comerţ, un activist s-a dus să se plângă tovarăşului prim, iar acesta, om cu simţul umorului, a izbucnit în hohote: „Măi tovarăşe, măi, dumneata şi pe lumea cealaltă tot în prezidiu vrei să stai?”.

 

 

Prin cimitir nu am izbutit mare lucru, deşi au încercat să-mi fie de folos şi muncitorii primăriei, şi personalul din administraţie. În calculatoare nu figurează nici un Schmidt, dar asta nu înseamnă că nu poate avea o piatră mormântală, undeva, sub numele unui membru al familiei. Caut în lung şi în lat, gândind că poate voi avea noroc, iar doi câinii maidanezi se ţin după mine, curioşi să vadă ce caut şi, dacă voi găsi, dacă împart cu ei. Câtă vreme nu mă latră şi nu mă muşcă, nu-i bai. În drum, printre troiene şi morminte înghesuite unul în celălalt, după tipica modă moldovenească, îmi aduc aminte de cartea lui Romstorfer, Cetatea Sucevii / descrisă pe temeiul propriilor cercetări / făcute între anii 1895 şi 1904, publicată şi la Bucureşti, dar în 1913, în care ştiu să am dat, în câteva rânduri, de Wilhelm Schmidt şi îmi propun ca, odată ajuns acasă, să extrag citatele care îl privesc şi să le amestec printre pozele cu iarnă, pe care le-am făcut astăzi. Ştiu sigur că, dacă mai există mormântul primului istoric al Sucevei, îl voi găsi, deşi mult mai important este să-i aflu viaţa, opera şi să contribui la publicarea ei măcar după 100 de ani la mustrarea lui Iorga, care, în 1919, la Suceava, ne arăta obrazul, acuzându-ne că nici să traducem din ce ştiu alţii nu suntem în stare, ca să aflăm, totuşi, ceea ce în mod tradiţional nu ştim.

*


Marea adunare naţională de la Alba-Iulia

 

Proclamarea unităţii naţionale. Un neam, o ţară.

*

În ziua memorabilă din 18 Noiemvrie (1 Decemvrie), împlinitu-s-a şi al treilea act din opera mântuirii neamului românesc. După unirea Basarabiei, ruptă de la sinul mamei sale de nesaţiul imperialismului ţarist, şi a ţării mândre a fagilor, smulsă din frumoasa grădină a lui Ştefan cel Mare prin perfidia austriacă, era prea firesc ca şi partea robită de secole a corpului naţional din Transilvania, Ungaria şi Banat să urmeze legea firii şi, în marea sa adunare naţională din sfânta cetate a gloriei şi a patimilor sale, să proclame unirea sa cu patria marnă.

*

Idealul naţiunii române de pretutindeni s-a desăvârşit. Sculaţi-vă voi, cei din mormânturi, la glasul trâmbiţelor învierii noastre! Săltaţi cei întristaţi de veacuri, căci iată, lacrămile voastre de durere s-au prefăcut în şiroaie de bucurie! Veseliţi-vă şi bucuraţi-vă împreună cu noi cei goniţi de oarba tiranie pentru dreptate şi adevăr, în acest ceas de învingere a dreptăţii eterne dumnezeieşti!

*

Liberaţi de cătuşele robiei milenare, cu smerenie ne închinăm providenţei dumnezeieşti, pentru că ne-a hărăzit a ajunge praznicul mare şi luminat, care, în momentele sale principale, s-a serbat în următorul chip:

 

1864, Ludwig Rohbock: Karlsburg (Alba Iulia)

Ajunul. Cei ce au avut rara fericire de a petrece înălţătoarea zi de 18 Noiemvrie (1 Decemvrie), între zidurile istorice ale cetăţii lui Mihaiu Viteazul, au cules impresiuni care nu se mai pot uita. O sută de mii de oameni, adunaţi din toate ţinuturile locuite de Români, într-un glas şi într-o simţire spus-au lumii întregi voinţa sa nestrămutată de a trăi într-un singur stat naţional cu fraţii săi din România, Basarabia şi Bucovina.

*

Imensa afluenţă a lumii româneşti s-a început de joi. Vineri, la orele 5 d. a., sosesc P. S. Lor: Ioan I. Papp, Dr. Miron Cristea şi membrii Consiliului Naţional Central, în frunte cu dl Dr. Ştefan C. Pop. La gară, aşteaptă, într-o ţinută mândră, compania de onoare a locotenentului Ovid Grita, comanda Legiunii naţionale române din Alba-Iulia. Când intră trenul în gară, compania loc. Grita face onor la dreapta. Glasul biruitor al goarnei se amestecă cu puternicele acorduri ale imnului naţional, cântat de elevii institutului nostru teologic, care, cu însufleţire, sub stindard, naţional, cu culorile aranjate orizontal, veniră la marea adunare.

*

După salutul Consiliului naţional din loc, prin graiul protopopului Vasilie Urzică, şi răspunsul dlui Dr. Ştefan C. Pop, lumea trece la biroul de încartiruire, care se îngrijeşte de aşezarea în locuinţe din oraş şi cetate. Cu trenul dinspre Teiuş sosesc prelaţii bisericii unite: P. S. L. Dr. Demetriu Radu, Dr. Traian Frenţiu, Dr. Iuliu Hosu şi vicarul Dr. Vasilie Suciu. Sâmbătă sosesc delegaţii din părţile sibiene, în frunte cu I. P. C. Sa păr. vicar arhiepiscopesc Dr. Eusebiu Roşca. Trenurile tixite din toate părtile aduc mii şi mii de oameni. Mulţi vin pe jos şi cu trăsuri.

*

Pretutindeni, cântece şi jocuri, ovaţii şi scene de înfrăţire, ordine şi disciplină, care ar putea servi spre lauda şi a celor mai civilizate neamuri. Mulţumită admirabilei organizări şi a muncii gigantice, ce a prestat-o loc. Grita, în calitate de şef al poliţiei, nici un incident neplăcut n-a conturbat şi profanat evlavia şi măreţia serbării.

Praznicul. Conform programului stabilit, marea adunare s-a început cu serviciul divin, săvârşit în bisericile protopopeşti ale ambelor confesiuni române din loc. În biserica ortodoxă a servit P. S. Sa părintele nostru episcop Ioan, asistat de P. C. Sa păr. vicar episcopesc Roman Ciorogariu, protopresbiterii Ioan Teculescu, Dr. Stroia, Procopiu Givulescu, Mihaiu Lucuţa şi Ghidiu, şi diaconul Ioan Ciora. Răspunsurile liturgice le execută corul legiunii din Sibiu, condus de dl Timoteiu Popovici. Fiori sfinţi şi lacrimi de bucurie au umplut ochii tuturor celor ce au asistat la acest serviciu înălţător. În loc de priceasnă, s-a cântat „Marşul legionarilor români”, iar la sfârşit, toţi credincioşii intonează „Deşteaptă-Te Române”. La cuvintele: „Murim mai bine-n luptă”, în semn de jurământ toţi îşi ridică mâna dreaptă. Lacrămi curgeau şi din ochii P. S. Sale, când făcu otpustul întregit cu cuvintele „…Şi-a dat viaţă naţională şi neamului românesc”.

*

Terminat fiind serviciul dumnezeiesc, la orele 10 se începu marea adunare, în sala cazinei militare din cetate, tixită de mulţimea delegaţilor din toate părţile şi decorată cu steagurile popoarelor eliberatoare şi ale celor ce au avut soarta comună cu noi.

*

Când intră în sală membrii Consiliului naţional, se fac ovaţii furtunoase. Între ovaţii nesfârşite, îşi fac intrarea în sală şi urcă podiumul şi arhiereii ambelor confesiuni. Tot astfel şi ofiţerii români şi reprezentanţii fraţilor din Basarabia şi Bucovina. Viu aclamat e şi generalul român dl Leonte, care ia loc lângă masa ziariştilor.

ohn Alexander Hammerton: Românii capturând inamici în Transilvania

Adunarea o deschide dl Ştefan C. Pop, prin un discurs însufleţit, după terminarea căruia numeşte de notari ad-hoc pe domnii Dr. Laurenţiu Oanea, Dr. Sever Miclea, iar de raportor al comisiunii de verificare, pe Dr. Ion Suciu.

*

După raportul dlui Dr. Ioan Suciu, fiind de faţă 1.228 de delegaţi, preşedintele Dr. Şt. C. Pop declară Adunarea Naţională capabilă de a aduce hotărâri decisive.

*

Constituirea se face, între vii aclamări, astfel: Preşedinţi: Gheorghe Pop de Băseşti şi episcopii Ioan I. Papp şi Dr. Demetriu Radu; vicepreşedinţi: Dr. Mihali, Dr. Ştefan Pop şi Ion Flueraş; notari: Dr. Al. Fodor, Dr. Sever Miclea, Dr. C. Brediceanu, Dr. Silviu Dragomir, Dr. L. Oanea, Iosif Ciser, Dr. Ionel Pop şi Dr. Gh. Crişan.

*

După cuvântul de deschidere al prezidentului Gheorghe Pop de Băseşti, se dă cuvânt dlui Vasilie Goldiş, care, înainte de a ceti proiectul de rezoluţiune, stabilit de Marele Sfat Naţional şi publicat în numărul nostru trecut, rosteşte următorul discurs:

Gogu Negulesco: Românii din Transilvania luați prizonieri de către conaționalii lor

Mărită Adunare Naţională,

*

Zămislit din necesitatea imperiului roman de a-şi aşeză o sentinelă puternică în Carpaţii sud-estici şi coborâşurile lor împotriva seminţiilor barbare de la Miazănoapte şi Răsărit, care ameninţau cultura umană creată prin geniul latin, neamul românesc, de la început şi până astăzi, a îndurat soarta aspră, rezervată oricărei sentinele credincioase: loviturile duşmane şi statornica răbdare.

*

Bogată şi fericită la început, Dacia romană în curând se face trecătoarea nesfârşitelor seminţii, care, orbite de strălucirea de departe a Romei de aur, se gonesc întrecându-se spre fermecătoarele oraşe ale împărăţiei. Lovită de putreziciunea oricărui neam, care se opreşte cu cerbicie la un anumit fuştei pe scara civilizaţiunii, şi năpădită în această slăbiciune de furnicarul noroadelor barbare, Roma sucombă.

*

Creangă tăiată de puternica tulpină, colonii lui Traian îşi adâncesc rădăcinile prin stânci şi văi, şi roditoarele ogoare ale împrejmuitoarelor câmpii. Lipsiţi de scutul împărăţiei şi lăsaţi în grija propriilor puteri, aceşti orfani romanici acopăr trunchiul vechi tracic şi, infiltraţi de-o pătură groasă a blânzilor şi visătorilor Slavi, ei se făcură un singur neam, o singură limbă, o singură fire: neamul românesc.

*

Răsare o minune fără pereche în istoria lumii. Lung şir, de veacuri călcată în picioare de hoarde barbare, naţiunea română îşi pierde unitatea de stat, se fărâmă prin văi, sub dominaţiuni răzleţe, şi una de alta neatârnătoare, pierde în copcierea cu fluviul larg şi luminos al istoriei mondiale, ca apa de ploaie în nisip parcă dispare de la suprafaţa conştiinţei umane. Dar când, după optsprezece veacuri, sufletul românesc se trezeşte din somnu-i de moarte şi reînvie ca un soare luminos conştiinţa de neam, hotarele etnice ale acestui popor, cu preciziune aproape milimetrică, sunt tot acelea care sunt desemnate pe harta istorică drept hotare ale Daciei lui Traian, şi Basarabeanul care-şi adapă calul în valurile întunecate ale Nistrului se înţelege desăvârşit la grai cu Crişanul din apropierea blondelor ape ale Tisei. Sentinela romană a rămas credincioasă chemării sale de a păzi geniul latinităţii şi neîncetatelor lovituri duşmane ea a opus virtutea-i legendară: statornica răbdare.

Secrets of the Balkans: Regina Maria în Transilvania

După lungi veacuri de ascunziş, aşezându-se viscolii cotropitori, naţiunea română reapare la lumina istoriei, în chipul duor ţărişoare, răzimate de Carpaţi şi cu feţele spre Dunăre şi Nistru, dar trunchiul, cu rădăcinile în munţii smulşi odinioară de la eroicii Daci, rămâne bătut de soarta rea şi înlănţuit de un popor năprasnic la fire şi pornit spre dominaţiune fără cruţare. Fusese cuib de vârtejuri locul unde ne aşezase Traian şi zvârcolirile spre fericire ale neamului nostru s-au lovit, veacuri de-a rândul, de nesaţul hrăpitorilor duşmani, care ne încunjurau de pretutindeni.

*

Micile ţărişoare, care se întemeiaseră prin viteji coborâtori din Maramurăş şi Făgăraş, se loviră, înainte de toate, de cel mai crâncen duşman al oricărei comuniuni omeneşti, zavistia şi ura dintre fraţi. Nefericirea lor fu mărită prin inamici din afară: Unguri, Leşi şi Tătari. Se ridică, în urmă, semiluna şi acum Românii sunt sortiţi să-şi apere, cu sângele lor, nu numai trupul şi avutul, ci şi sufletul şi credinţa.

*

Scut s-au făcut culturii plăpânde, ce începuse a încolţi pe temeiurile învăţăturilor lui Hristos, şi prin jertfele lor fără seamăn, întru apărarea progresului civilizaţiunii umane faţă de concepţia inferioară a mohamedanismului, propagat principial cu mijloacele barbariei, Românii şi-au făurit titlu nepieritor şi îndreptăţire la recunoştinţa întregii omenimi. Nimic nu dovedeşte mai mult tăria credinţei creştineşti a sufletului acestui popor, decât faptul că, în numele luptei creştinătăţii împotriva păgânilor, mai întâi după răzleţirea neamului prin soarta fatală, s-a putut face, pentru o clipă, unirea lui în cetatea aceasta, prin braţul puternic şi geniul scânteietor al Viteazului Mihai.

*

Dar această unire de o clipă dispăru ca fulgerarea unei scântei electrice şi trupul neamului nostru se frânse iar în bucăţi. Fraţii noştri de pe coborâşurile răsăritene ale Carpaţilor şi din şesurile hotărnicite prin Dunărea de jos şi apele Nistrului îndurară suzeranitatea turcească, sufereau prădăciunile Leşilor şi Tătarilor, îngrăşară cu sângele lor litfa blestemată din Fanar. Ţara Cernăuţilor şi mormântul lui Ştefan Cel Mare îl răpi hoţeşte pajura spurcată a Habsburgilor perfizi, dulcile câmpii ale Basarabiei le fură Muscalul tiran. Iar noi, cei ce rămăsesem la vatra străbună, în Ardeal, Banat şi Ţara Ungurească, am fost dripiţi de cea mai crâncenă soartă ce-o poate avea un neam de oameni în lume. Am fost lănţuiţi într-o robie trupească, economică şi sufletească, cum nu se mai pomeneşte în istoria întreagă a omenimii. Încercarea disperată, în 1784, de a scutură jugul, n-a avut rezultat şi sfârşitul, din acest oraş, al ţăranului Horia aşteaptă încă geniul literar care să întruchipeze una dintre cele mai înfiorătoare tragedii ale istoriei. Adevăr a grăit S. Bărnuţiu, în epocalul său discurs, rostit în catedrala Blajului, în ziua cea mare din 1848, zicând: „Dacă nu-şi poate închipui cineva greutăţile ce le sufereau Iudeii de la Faraoni, să se uite la Faraonii din Ardeal!”.

Charles Upson Clark: Regele şi Regina în Transilvania

Veacuri de-a rândul, poporul românesc, adevăratul şi legitimul proprietar al pământului ce fusese odată Dacia romană, a fost socotit străin şi sclav pe pământul său strămoşesc. Iar când, după suferinţe de secole, din depărtatul Apus, de la dulcea soră latină, care păşeşte în fruntea ginţilor spre lumina desăvârşirii, a sosit şi în munţii noştri duhul libertăţii, egalităţii, şi frăţietăţii, când credeam să înviem la libertate, prin întocmirile create de lumea nouă, vechii noştri oprimatori s-au înfrăţit cu împăratul, pe care ei îl detronase, cu împăratul pentru care noi vărsasem sângele nostru cu credinţă şi aceste două puteri ne-au robit din nou. Umbra îndurerată a regelui munţilor, a scumpului nostru Iancu, rămâne pentru vecie clasica dovadă a legendarei ingratitudini habsburgice. Împotriva voinţei noastre, au unit Ardealul nostru cu Ţara Ungurească şi, printr-un constituţionalism fals şi mincinos, ne-au luat libertatea culturii, ne-au desfiinţat politiceşte, bisericile noastre le-au aservit tendinţei lor de opresiune şi ne-a făcut imposibil progresul economic, prin care am fi putut să ne apărăm împotriva năvălirii hoardelor străine pe pământul părinţilor noştri.

*

Într-acestea priveam cu iubire duioasă la fraţii noştri de la Răsărit, care începuseră a se reculege din urgiile vremurilor barbare. Resimţiră obârşia comună şi, la razele luminii primite de la Apus, conştiinţa naţională săvârşi, la 1859, unirea principatelor române sub bunul şi luminatul Cuza Vodă, iar sângele vărsat, din nou, cu atâta vitejie, împotriva păgânilor, la 1877, scutură şi cele de pe urmă zale ale lanţului, care lega România de Constantinopol şi, la 10 mai 1881, Carol de Hohenzollern aşează pe capul său coroana de rege al României libere şi independente.

*

Noi însă ne făceam datoria de cetăţeni ai Ungariei şi supuşi credincioşi ai dinastiei de Habsburg-Lotharingia. Am crezut că îndelunga noastră răbdare şi credinţa noastră pentru patrie şi tron în cele din urmă totuşi va muia inimile celor puternici şi ni se va oferi, chiar în interesul monarhiei, putinţa unei vieţi naţionale şi condiţiunile progresului cultural şi economic. Aşteptările noastre au fost zadarnice. Oprimarea se înteţeşte. Oprimatorii mărturisesc, acum, pe faţă că scopul lor este un stat unitar naţional maghiar şi că, prin urmare, noi, naţionaliceşte, trebuie să ne desfiinţăm. A pornit opera de extirpare şi războiul mondial, care acum s-a sfârşit, în gândul opresorilor noştri a avut chemarea să încoroneze opul. Sute de mii de Români şi-au vărsat, şi acum, sângele lor pentru patrie şi tron, iară patria şi tronul au târât în urgia internării pe părinţii şi fraţii acestor luptători; patria şi tronul au decretat moartea şcolii româneşti, au trimis zbirii lor în adunările noastre bisericeşti, au pregătit proiectele pentru nimicirea noastră politică, au început ruinarea noastră economică, au aruncat în temniţe zeci de mii de Români, ne-au sugrumat libertatea presei şi a cuvântului, patria şi tronul s-au conjurat împotriva noastră şi ne pregăteau mormântul.

LUCEAFARUL, nr. 3 din 15 ianuarie 1919: Gral Berthelot în Ardeal

Dar zadarnică este lumea omenească împotriva adevărului şi a dreptăţii. Legea tainică a firii cu necesitate de fier îndrumă întâmplările omeneşti pe cărarea civilizaţiunii ce duce spre desăvârşire. Omenimea instinctiv urmează acestei legi. Ea a ajuns la recunoaşterea necesităţii de a sintetiza libertatea individuală şi libertatea naţională într-o unire superioară a societăţii omeneşti. Sinteza aceasta e condiţionată însă de desăvârşirea celor două libertăţi: individuală şi naţională. Dacă însă aproape în toate statele civilizate libertatea individuală este desăvârşită ori pe calea desăvârşirii, în unele dintre aceste state libertatea naţională era încătuşată. Războiul mondial s-a făcut pentru descătuşarea acestei libertăţi. Naţiunile trebuie să fie libere, ca astfel, între egale drepturi şi condiţiuni, să poată încheia acea mare unire a popoarelor, care va fi chemată să reprezinte o concepţiune superioară pe scara civilizaţiunii şi să oprească astfel fericirea omenească pe pământ. Toate capetele luminate ale Apusului au mărturisit crezul lor: războiul acesta este războiul pentru liberarea naţiunilor, nu de dragul acestor naţiuni, ci pentru interesul lumii, pentru interesul omenimii, care numai în chipul acesta e capabilă a păşi un pas înainte pe calea fericirii sale. Ideile acestea le-a copt istoria şi apostolul care le vesteşte este Wilson („Trăiască Wilson!”, ovaţii entuziaste şi îndelung repetate).

*

Pentru învingerea acestor idei au întrat în luptă puterile aliate ale Apusului. Românii de pretutindeni s-au aliat acestor puteri, noi cu sufletul, fraţii liberi cu armele. Românii şi-au făcut, de data asta, datoria lor de sentinelă a civilizaţiei împotriva brutalităţii.

LUCEAFARUL, nr. 2 din 15 ianuarie 1919: Gral Berthelot în Ardeal

Naţiunile trebuiesc liberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi liberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar, odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcii sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: unirea ei cu Ţara Românească. Bucăţirea poporului românesc n-a fost urmarea vreunei legi economice, în care terminologie se ascunde minciuna. Dimpotrivă, teritoriul dintre Nistru, Tisa şi Dunăre constituie cea mai ideală unitate economica, aproape autarhie. Bucăţirea trupului românesc a fost act de barbarie. Distrusă barbaria, unirea tuturor Românilor într-un singur stat este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiunii (Strigăte entuziaste: „Aşa-i!”). Teritoriile locuite de Români, de la descălecarea lui Traian şi până astăzi, au fost teritorii româneşti. Nu există putere de a suci logica până acolo ca invadările elementelor străine, dirijate pe aceste teritorii în chip artificial şi prin abuzul de putere al statului, cu scopul desfiinţării noastre naţionale, să poată clătină dreptul nostru de proprietate asupra acestor teritorii („Aşa-i!”). Aşa-ceva ar fi sancţionarea crimei şi ar constitui o pălmuire civilizaţiunii, care principial nu admite substituirea dreptului prin brutalitate. După drept şi dreptate, Românii din Ungaria şi Transilvania, dimpreună cu toate teritoriile locuite de dânşii, trebuie să fie uniţi cu Regatul Român (îndelungate strigăte şi aclamaţii).

*

După cum însă cea dintâi reunire de-o clipă a elementului românesc la marginile de la Răsărit ale lumii civilizate s-a făcut prin sabia lui Mihai, în numele unui principiu superior celui ce năvălise asupra Europei şi care, acum, în zilele acestea, spre uşurarea tuturor inimilor cari bat pentru lumină şi libertate, sucombă cu desăvârşire, tot aşa această nouă unire, de acum, a tuturor Românilor, care, de data asta va fi integrală şi pentru eternitate, se face prin strălucita învingere a armelor purtate pentru civilizaţiune, în numele unei concepţii de viaţă superioară lumii ce se prăbuşeşte. Este principiul libertăţii adevărate a tuturor neamurilor şi cel al egalităţii condiţiunilor de viaţă pentru fiecare individ al oricărei naţiuni şi este principiul întovărăşirii tuturor naţiunilor libere într-o comuniune internaţională, spre a împiedeca nedreptatea şi a scuti pe cei mari şi mici deopotrivă.

Generalul Beethelot, în Ardeal – Luceafărul, 15 ian. 1919

Unirea tuturor Românilor într-un singur stat numai atunci va fi statornică şi garantată prin istoria mai departe a lumii, dacă va răspunde tuturor îndatoririlor impuse prin noua concepţie a vieţii, prin duhul vremurilor noi. Această nouă concepţie a civilizaţiunii ne va inspira datoria să nu pedepsim progenitura pentru păcatele părinţilor şi, ca urmare, va trebui să asigurăm tuturor neamurilor şi tuturor indivizilor, conlocuitori pe pământul românesc, aceleaşi drepturi şi aceleaşi datorinţi. Civilizaţiunea care ne-a eliberat pretinde de la noi respectul pentru dânsa şi ne obligă să prăbuşim în noul nostru stat orice privilegiu şi să statorim ca fundament al acestui stat munca şi răsplata ei integrală.

*

Înaintaşii noştri, pe Câmpul Libertăţii, în 1848 au hotărât aşa: „Naţiunea română depune jurământ de credinţă către împăratul, către patrie şi către naţiunea română”. Împăratul ne-a înşelat („Aşa-i!”), patria ne-a ferecat şi ne-am trezit că numai credinţa în noi înşine, în neamul nostru românesc, ne poate mântui. Să jurăm credinţă, de aci, înainte, numai naţiunii române, dar tot atunci să jurăm credinţă tare civilizaţiunii umane. Câtă vreme vom păstră aceste credinţi, neamul nostru va trăi, se va întări şi fericiţi vor fi urmaşii noştri, până la sfârşitul veacurilor.

LUCEAFARUL, nr. 2 din 15 ianuarie 1919: Gral Berthelot în Ardeal

La lumina celor expuse până aci, din încredinţarea şi în numele marelui sfat al naţiunii române din Ungaria, Banat şi Transilvania, rog Mărita adunare naţională să binevoiască a primi şi a enunţa ca ale sale următoarele hotărâri (s-a dat citire cunoscutei Rezoluţii a Unirii – Biserica şi Şcoala, Anul XLII, Nr. 48, 25 noiembrie / 8 decembrie 1918, pp. 1, 2).


Pagina 2 din 22612345...102030...Ultima »