„Treisprezece ani de când Roşia Montană se plimbă”

Preocupat, drăguliţă-Doamne, de punerea în practică a unui „Plan naţional de investiţii strategice şi de creare a locurilor de muncă”, deci durându-l în pontă, dar nu şi sub frontă, de sărăcia noastră de toate zilele, premierul Victor Ponta dă cu pleasna în mediu (de aur nu-mi pasă, că tot alţii l-au şutit), făcând-o pe destoinicul diriguitor al ţării:  „Treisprezece ani de când Roşia Montană se plimbă prin diverse structuri guvernamentale sunt de ajuns”.

Al dracului demagog de trei parale şi o Roşie Montană – deşi pare mai curând o pătlăgea de câmpie!

Actualitatea ţipătului cronicarului

„O, Moldovă, de ar fi domnii tăi, care stăpânesc în tine, toţi înţelepţi, încă n-ai pieri aşa lesne.

Ci, domniile neştiutoare şi lacome sunt pricini ale pieririi tale.

Că nu caută să agonisească şi nume bun la ţară, ci caută, desfrânaţi, numai avuţie să strângă, care, apoi, totuşi, se risipeşte şi încă şi cu primejdia caselor lor, că blestemul săracilor, cum se zice, nu cade pe copaci, cât de târziu” (Costin, p. 57).

„O, Românie, de ar fi  Iliescu, Năstase, Udrea, Băsescu, Ponta, Antonescu, Voiculescu, domnii care stăpânesc în tine, toţi înţelepţi, încă n-ai pieri aşa lesne.

Ci, domniile neştiutoare şi lacome sunt pricini ale pieririi tale.

Că nu caută să agonisească şi nume bun la ţară, ci caută, desfrânaţi, numai avuţie să strângă, care, apoi, totuşi, se risipeşte şi încă şi cu primejdia caselor lor, că blestemul săracilor, cum se zice, nu cade pe copaci, cât de târziu” (Costin, p. 57)

Străbunii materni ai lui Eminescu şi ai lui Cuza Vodă

Rareşa Iuraşcu

Gheorghe Eminovici

Fără îndoială, Rareşa (cu diminutivul Raluca) Eminovici, cea de-a patra fată a stolnicului Vasile Iuraşcu din Şoldeşti (Joldeşti), avea dreptate, atunci când se mândrea, în faţa căminarului, cu înaintaşii ei Iurăşceni, care “au fost boieri de I-a ordine”, deşi afirmaţia conţine şi o exagerare, străbunii ei fiind, de fapt, răzeşi de prin ţinutul Vasluiului, cu moşii şi în Neamţ, care rareori au depăşit statutul de slujitori domneşti.

Un istoric din secolul al XIX-lea, Octav-George Lecca, întocmise, în lucrarea”Familiile boiereşti române / Istoric şi genealogie” (Bucureşti, p. 281), şi o sumară genealogie a neamului Iuraşcu, pornind de la Dumitraşco Iuraşcu, “dovedit printr-un act din anul 1623”.

Istoricul ignora, voit, acel “i” (şi) dintre Dumitraşco şi Iuraşco, care se plâng, în 9 ianuarie 1623 (7131), lui Ştefan Tomşa Vodă de „giupâneasa lui Beldiman, dzicându că le ţine o ocină a lor, ce le iaste moşie din sat di în Plopeşti ”.

Dumitraşco şi Iuraşco sunt, de fapt, verii lui Onciul Iuraşcovici (străbunul Onciuleştilor), respectiv Dumitraşco din Zastavna şi Iuraşcu Drace (străbunul Drăcenilor), dar o legătură de sânge între aceştia şi Iurăşcenii de mai târziu există, urmând să fie probată pe parcurs.

Jachift Iuraşcu

Olimpiada Iuraşcu, sora Rareşei

Octav-George Lecca îl mai menţionează pe Iuraşco Drace, care, împreună cu Başotă, era pârcălab de Roman, în 1634, apoi trece la Stratulat sau Stratul Iuraşcu, cel care “a fost mare logofăt al Moldovei, în timpul domniei lui Dumitraşco Vodă, anul 1685. Se vorbeşte de dânsul în mai multe acte de stăpânire pentru moşii, dintre 1685-95 (Doc. Academ. r.)”.

Şi lista continuă: “Petraşcu Iuraşcu era vel jicnicer, după cum probează un hrisov de întăritură din anul 1689, când domnea Constantin Cantemir.

În secolul trecut (XVIII): Nicolae Iuraşcu era, de asemenea, vel jicnicer, la domnia lui Mihai Vodă Racovitză (1705), şi apoi cămăraş mare.

Miron Iuraşcu, contimporan cu acela, a fost vel medelnicer; iar Ursu Iuraşcu, mare căpitan de Covurlui (1710). etc.

Paharnicul Iordache Iuraşcu, 1812, a avut, la începutul secolului nostru, fiu pe Ioan Iuraşcu, fost spătar (1835), etc.

O parte a familiei, din secolul trecut a căzut şi printre boiernaşi.

Din descendenţii actuali, este George Iuraşcu, mare proprietar la Bacău etc.”.

Rareşa Iuraşcu şi fata ei, Aglae

Rareşa “Raluca” Iuraşcu reprezintă “o parte a familiei”, care “a căzut şi printre boiernaşi”, în ciuda faptului că există două mărturii, în puzderia de “Studii şi documente cu privire la Istoria României“, adunate de Nicolae Iorga, mărturii care pot decripta genealogia maternă a lui Mihai Eminescu.

În 16 Februarie 1721 (documentul nr. 48, scris la Iaşi), „Ioniţă Băihec şi Tofana Iurăşcasa” şi alţii mărturisesc „Spătarului Cuzii Spătar” că au luat nişte acte de moşie „ca să n-aibă dumnealui nici un calabalâc pentru aceste zapise, câte le-am luat noi la mâna noastră” (p. 153)

În 5 Februar 1752 (documentul nr. 64), Ion Iuraşcu dă partea-i din Filimoneşti lui „Ioniţă Cuzii biv Vel Pitar”, „fiindu-mi dumnialui şi mie niam, de pe moaşi-me Antunica” (p. 159), “moaşi-me” însemnând, în limbajul vremii, bunică.

Înrudirea Iurăşceştilor cu moşii lui Alexandru Ioan Cuza şi cu voievodul Gheorghe Ştefan (Dumitraşcu Cuza cerea, în 5 martie 1699: “La Doamna Safta a lui Gheorghei Ştefan-Vodă să agiungeţi pentru niscare zapise, doară vă fi avându, pre satul nostru, pre Unguraşi, rămase de la Penişoară Vistiarnicul”), permit extinderea cercetărilor asupra arborelui genealogic cu trunchi comun pentru Alexandru Ioan Cuza şi Mihai Eminescu (observaţi cât de bine seamănă cei doi?), din care trunchi fac parte mari neamuri boiereşti, precum Boul, Jora, Onciu, Neculce etc.

Trebuie să recunosc faptul că genealogia maternă eminesciană, pe deplin românească (cea paternă este armeano-ruteană, cu “stâlp” Murad Eminovici, care murea, la Lvov, în 1650, ramura Ştefan şi Elisaveta Bogdanska – a probat-o Nandriş), mă provoacă, mai ales din pricina legăturii de sânge cu singurul domnitor al românilor care merită iubit, pentru că ne-a iubit cu adevărat, Alexandru Ioan Cuza. Aşa că intenţionez, înainte de a scrie o carte, să revin cu astfel de schiţări genealogice, care să-mi permită, în cele din urmă, separarea grâului de neghină, deci a adevărului probat de legendări exaltate.

Gulagul Băsescu-Ponta

Pentru că României nu i-au putut zice, pe şleau, puşcărie, pigmeii politici au lozincariat realitatea, drept “coabitare” (care vită-i mai tare – formulare parţial în engleză pronunţată, parţial în română).

Paznicul temniţei terestre este, desigur, Băsescu, care-şi repede ulii când asupra adversarilor, când asupra proaspeţilor absolvenţi de liceu, deci asupra posibilului viitor al ţării, bacalaureatul echivalând, astăzi, ca şi diplomele universitare, cu nişte ordine stricte de expulzare în masă.

Ce să faci, în România, cu bacalaureatul sau cu o licenţă sau cu un master, ba chiar şi cu un doctorat nefurat şi necumpărat, dacă nu eşti Crino-lina lui Antonescu, lungă-n craci şi tensionată-n rotunjimi? Te ia gaia, te calcă-n picioare cioclii lui Băsescu, îţi vând gazele, chiar şi pe cele stomacale, liotele astea coabitante de distrugători ai naţiunii şi de devastatori de morminte străbune, te blaga, te boc, te ponta, te antonescu, te udrea, te nica, te dragnea, te fenechiu, te ramona bădescu, te zgonea, te iliescu, te nastase, te anastase, te, şi te, şi te, până îţi iei lumea în cap, schimbând doar natura umilinţelor.

Şi-atunci, de ce se tot repetă toată mascarada securistă de-a modernizarea învăţământului românesc, când toate competenţele nu fac nici cât o para chioară în faţa mediocrilor politruci mai sus menţionaţi? De ce camere video, de ce sisteme audio, de ce procuratură, de ce timorarea cumplită a elevilor, inclusiv prin cavalcada de teste şi examene, care îi vor lua de suflet şi îi vor izbi de toţi pereţii, încă din clasa a II-a?

Pentru că aşa vor muşchii jalnicului plagiator Ponta, să se dovedească a fi şi mai securist decât Băsescu, vreme în care trântorul învăţământului de odinioară şi al politicii de astăzi îl plagiază pe Somnorilă, până l-o lega neamul şoricesc fedeleş şi l-o îneca în iazul morii, din spatele dispreţuitorului palat din Cotroceni.

Ca mâine, profesorii vor fi arestaţi prin ordonanţe de urgenţă, iar examenul de bacalaureat se va pica prin lege (de fapt, asta a şi făcut legea salarizării profesorilor, cu care se şterg la… gură toate partidele politice).

Există, oare, vreo comparaţie, în planul gravităţii, între mita luată de un profesor veşnic flămând, pentru a-l scăpa pe un tânăr de temniţa şcolii româneşti, ajutându-l să evadeze spre restul lumii, şi infracţionalitatea de a încredinţa ministerul transporturilor, bunăoară, unei avocăţele, care, faţă de Blaga, Băsescu şi Ponta, s-ar putea chiar să pară deşteaptă?

Şi toate cadânele guvernărilor, începând cu Elena Udrea şi terminând cu haremul de Crino-line ale lui Antonescu, una mai nespecializată în administraţie decât cealaltă, dar cărora li se dau pe mână nu numai bani şi demnităţi, ci şi viitorul fiecăruia dintre noi, nu înseamnă, oare, mai mult decât corupţie, adică acceptare tacită, dar exhaustivă, a unui mafiotism de stat aproape indestructibil?

Ciocli. Monştri. Mutanţi înfricoşători, care-şi lasă balele fetide peste mulţimi, otrăvindu-le, capturându-le în plasa intereselor lor.

 Mascaţi. Măşti. Violenţa disimulată a mediocrităţilor care, sub pretextul că ne conduc, ne transformă în copiii nimănui.

Fără îndoială, Crin Antonescu nu este îndreptăţit să fie, vreodată, Preşedintele României.

Fără îndoială, Ponta reprezintă o gravă eroare a istoriei noastre.

Dar singurul care nu este îndreptăţit să spună toate acestea este Traian Băsescu.

Pentru că Băsescu înseamnă şi deposedare de istorie, şi de identitate.

Înseamnă reîntoarcerea în pietrificanta preistorie.

Rockul, utecistele şi ciobanul din Sfântu Ilie

Începe ultima ediţie, în care mă mai implic, a Festivalului Internaţional BUCOVINA ROCK CASTLE. Între timp, utecistele şi ciobanul din Sfântu Ilie uneltesc.

Festivalul (cu adevărat) Internaţional BUCOVINA ROCK CASTLE începe, mâine (joi, 22 august, ora 18), cu ecourile de istorie ale “Dojanei” sacerdoţilor de la “DorDeDuh“, pentru că asta am vrut, în clipa în care am întemeiat acest festival, împreună cu Preşedintele Gheorghe Flutur şi cu managerul general al Muzeului Bucovinei, Constantin-Emil Ursu: să implic multă, multă lume, în sărbătorirea anuală a ctitorului Cetăţii şi a Târgului Sucevei, Voievodul Petru Muşat, ăla pe care l-a dosit găluşcarul ion lungu dracu’ ştie pe unde.

Cu un an înainte, tot împreună cu Flutur şi Ursu, plus vicepreşedintele Vasile Ilie, încercasem prima sărbătorire creştină a Ctitorului, dar am trăit o infinită dezamăgire, când preoţii, în frunte cu ierarhul locului, au refuzat să-i rostească numele, în faţa altarului de la Mirăuţi, şi acesta, ca şi biserica de mir, tot de Petru Muşat ctitorit, pe motiv că voievodul întemeietor, al cărui frate, Iosif, a fost, practic, primul Mitropolit ortodox al Moldovei, ar fi fost… papiştaş.

În faţa statuii Voievodului, de pe locul în care, astăzi, duhnesc crâşmele “vieneze” ale vizionarului găluşcărist lungu, se adunase toată fauna administrativă a sucevei, inclusiv muza de la Burdujeni, cartierul Dorohoi, Zarrrojan, care au ţinut discursuri înflăcărate şi patriotice, jurând că nu vor mai lipsi niciodată de la o astfel de recuperare de memorie (după mai bine de şase veacuri!). Aiurea, cum s-a terminat totul, Petru Muşat a fost aruncat cât colo, prin păduricea de lângă cetate, şi ca statuie, şi ca făptură mitică.

Ciobanul din Sfântu Ilie, al cărui nume nu-l ştiu, pentru că nu merită.

Şi-atunci, am încercat cu un festival de rock, pe care să-l închin, anual, memoriei Voievodului, bazându-mă pe relaţiile în lumea muzicală, pe care le are fiul meu, Andi. Şi-a ieşit un festival incredibil de frumos, în creştere spectaculoasă, de la an, la an. Practic, printre cele mai bune din răsăritul european.  Chestie care n-a plăcut ciobanului culturnic din Sfântu Ilie şi contabilelor uteciste, eşuate în nemeritat decizionalism cultural, şi care s-au pus pe hărtănit bugetul şi pe bătut cuie în tălpi (au greşit încălţările, găurindu-şi umblătoarele), dar toată aiureala asta cu îmbugetaţi a început să mă obosească.

Dacă nu s-ar fi implicat total Preşedintele Ioan Cătălin Nechifor, aş fi renunţat, încă din acest an, la această construcţie, cu un imens potenţial de creştere, numită BUCOVINA ROCK CASTLE.

Iar în zilele acestea, în care noi (vreo 25 de slujitori ai culturii şi vreo 10 voluntari) stăm, aproape necontenit, în şanţul cetăţii, ciobanul din Sfântu Ilie trage sfori, se vopseşte când în galben, când în roşu, când în portocaliu, şi se apucă ba de poala lui Mîrza, ba ce cea a lui Băişanu, ba de ce apucă să se apune, ameninţând: “Nu rămân ele lucrurile aşa!“. Adicătelea se întoarce el, precum Lăpuşneanu, la pomana bugetului irosit pe scena lui, pe echipele lui de cântăcioşi şi pe salariaţii lui de lux, prin lefuri şi prin nemuncă, dragile lui neamuri daco-gurneaco-romane.

E atâta mizerie şi incultură în Centrul Cultural “Bucovina”, încât, dacă vreau să mai trăiesc, trebuie să renunţ la tot, cu excepţia spaţiului acestuia, în care îmi încredinţez sufletul. Ceea ce voi şi face.