De când se folosea chitara, în taraful românesc?

Paris, 1889: Banda lui Dinicu

Aflu, fără surprindere, că un oarecare, uns ștab peste cultura județeană, a decis, recent, ca un taraf câmpulungean să fie exclus din nu știu ce concurs (sunt câtă frunză și iarbă concursurile folcloroase în județ), pe motiv că elevii din componența tarafului foloseau și o chitară (în locul țambalului). Cum demnitarul județean al culturii (director, deh!) nu are meteahna citirii de litere și texte, nu îl pot trimite la studiul lui Theodor T. Burada despre muzica lăutărească a românilor, ca să afle singur că chitara se folosea, în Moldova, în componența tarafurilor din 1827 (atestat!), iar în Valahia (tot atestat!), din 1843.

Paris, 1889: Banda lui Tudorică Cercel

Deși în poză nu apare și chitara, ci numai chitaristul (cel din stânga, jos), iată că buclucașa chitară, care-i produce toxiinfecții intelectuale liderului tabula rasa „cu mucii în batistă” folclorică, ținea ritmul folclorului moldo-valah și la Paris. Pe la 1900, cel mai bun taraf din Chișinău avea și el un chitarist în componență, după cum o dovedește fotografia pe care o reproduc, fiindu-mi cunoscută competența inegalabilă a personajului decizional în a citi… poze. Poze și doar atât. Dar, înainte de aceasta, faceți cunoștință cu respectivul chitarist, pe nume Alecu Barbu, care cânta și în banda lui Todorică Cercel, și în cea a prietenului lui George Enescu, Cristache Ciolac:

Alecu Barbu, chitaristul tarafului condus de celebrul Cristache Ciolac

Nu știu nimic despre taraful de la Chișinău (abia am găsit fotografia), dar iată că și lăutarii basarabeni, de pe la anii 1889-1900, foloseau buclucașul (pentru mintea talibanilor folcloristicii județene) instrument:

Lăutari din Chișinău, în anul 1889

Cu înzestrații copii și adolescenți din Câmpulung Moldovenesc, descalificați de un fost vânzător de butelii, nu știu ce-i de făcut. În fond, răul făcut rămâne, chiar dacă „Ia butelia, neamului!” s-ar înțelepți, în cele din urmă, măcar din pozele vechi ale memoriei românești.

„Obârșia Neamului nostru”, la Craiova, în 30 martie

Cazaci în Craiova, “Albina Carpaţilor”, 1877, nr. 13

În mod surprinzător pentru mine, care nu sunt decât un biet scriitoraș român, am primit o invitație pentru a participa la Simpozionul național „Obârșia Neamului nostru”, care se va desfășura la Craiova, în Aula Universității „Mihai I”, în 30 martie 2018. Cum în 27 martie și în 9 aprilie, „Zicălașii” vor fonoteca, prin două concerte diferite, cântecele pierdute ale Basarabiei, omagiind, astfel (inclusiv printr-o expoziție cu iconografie basarabeană necunoscută), Unirea Basarabiei cu Regatul României (27 martie, calendar vechi – 9 aprilie, calendar nou), am refuzat motivat invitația, deși aș avea niscaiva inedite de comunicat, dar, între timp, am hotărât să mai cuget (probabil că, totuși, voi participa). Și cum domnul Cătălin Zamfir, managerul de proiect, m-a rugat să dau sfară în țara Moldovei despre această interesantă inițiativă, menită să scoată la iveală obârșiile noastre mai puțin sau deloc știute, o fac prin acest material, în care reproduc invitația spre a le fi de folos tuturor celor care au ceva de spus din ceea ce nu s-a mai spus până acum:

Mârlănia cotidiană, la români

Nu-mi pot explica în nici un fel excesul extins de mârlănie care a cuprins societatea românească, la toate nivelurile, dar și în lung și în lat. E o mârlănie agresivă, de slugi dezbrăcate de uniformă și care, deghizate în oameni liberi, violentează și îmbrâncesc în jur cu obrăznicie, cea mai dezgustătoare fiind cea a consecinței tradiționalelor „pile”. Intri, de pildă, în incinta unei firme private cu laboratoare de analize sau RMN, care are contracte și cu Casa de Sănătate, și cu Spitalul Județean (unele chiar în incinta spitalului), și constați că programările nu valorează nimic, din pricina ălora cu „pile”, care îmbrâncesc, dau din coate și se vâră înaintea tuturor, zâmbindu-le disprețuitor celor programați, dar care, neavând „pile”, sunt sortiți sfântului așteaptă. Dacă protestezi, nu ajută, pentru că atitudinea civică a ieșit de mult din uz, ne-manifestându-se nici măcar la vot. Încet, încet, cireada copleșește pustietatea pârjolită dintre oameni și, umiliți și însingurați, ne lăsăm îmbrânciți de cireadă.

*

Mârlănia cotidiană se manifestă și ca atitudine față de Bucovina Rock Castle, festival făcut cadou Sucevei de trupa suceveană „Toy Machines”, cu sprijinul trupelor clujene „Luna Amară” și „Relative”, în limitele unui buget pentru concertul unei singure trupe rezonabile la manifestările electorale ale găștilor politice. Eu și Constantin-Emil Ursu putem să ne batem pentru Bucovina Rock Castle doar pentru că mizăm pe eforturile uriașe pe care le fac Andi Drăgușanul (în urmă cu doi ani, el a obținut împrumutul de 14 mii de euro, fără dobândă, pentru o trupă celebră, care nu putea fi adusă fără plată integrală anticipată, de la o puternică firmă bucureșteană de impresariat artistic, iar în acest an, 2018, a obținut un împrumut de 4 mii euro, tot fără dobândă), Mihnea Blidariu și Lucian Francisc Csibi.

*

Mai e puțin până ies la pensie și se va termina cu Bucovina Rock Castle, spre bucuria politicienilor și a mârlanilor care tot au de comentat, cerându-ne ultimativ să aducem cutare sau cutare trupă, fiecare cu cotă de piață europeană cât bugetul festivalului pe minimum zece ani, și care mârlani s-au „plictisit” să asculte, adesea și fără atât de ieftinul bilet de intrare, „aceleași” trupe, deși, în fiecare an, noi aducem măcar 9 trupe care nu au mai cântat vreodată la Suceava, din 15. E drept, mârlanii de acest tip sunt puțini, dar tot mă deranjează, pentru că, în vreme ce eu am făcut două descoperiri de card, plătind dobânzi, ca să pot achita transportul unei trupe dumnezeiești din Europa, în mine și în fiul meu se aruncă nu cu pietre, ci cu noroi împuțit, abia înșfăcat din băltirea mârlăniei cotidiene.

*

Mârlănia se manifestă și în palierul înalt al creației. Recent, un mănunchi de oameni cu suflet s-au adunat la Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera” ca să contribuie la crearea unui fond care să transforme în realitate un vis al lui Roman Istrati. Fiecare contribuabil era îndreptățit să-și aleagă un tablou, dintre cele care-i mai rămăseseră lui Roman Istrati după îndelungatele tratamente și spitalizări, dar oameni precum profesorul pensionar Viorica Ciubotaru, care a contribuit cu o sumă incredibil de mare, nu doreau să ia nimic, ci numai să ofere. În contrapondere, un pictor celebru și-a însușit trei cărți vechi și o mască din lemn (opera lui Toader Ignătescu), toate în valoare de circa 1.000 lei, fără să contribuie cu un șfanț; dacă tot era rost de o pleașcă, mârlănia înnăscută a ieșit la suprafață, cu îmbrâncirea atât de tradițional românească.

*

Ostenit de atâta mârlănie cotidiană, țin doar să vă avertizez: dacă nu veți lua atitudine față de fiecare manifestare a ei, altele decât cele schițate de mine, vă veți scufunda definitiv în această mlaștină.

Ziua Artelor Plastice, văzută de Alina Viorela

Alina Viorela, tânăr universitar sucevean şi fiică a unui prieten, nu a ratat Ziua Artelor Plastice Bucovinene şi ziua „Luntrea de ceară”, săvârşită de doi vechi prieteni, Roman Istrati şi Ion Drăguşanul, amândoi cu veacuri troienite pe umeri şi pe creştete. Profitând de prilej şi pentru că, la rândul ei îmi este prieten, Alina Viorela mi-a trimis 12 fotografii de la manifestare, pe care le voi răspândi cu plăcere.

*

Ziua Artelor Plastice Bucovinene, cu cărţi

1932: „Duminică 31 Ianuarie 1932: În Cernăuţi are loc constituirea Societăţii artiştilor şi amicilor artelor plastice” (Calendarul „Glasul Bucovinei” 1933, pg. 81). Ştirea, singura ştire exactă, confirmată, de altfel, şi de Mircea Streinul, doar de Mircea Streinul, a apărut la rubrica „Cronica întâmplărilor mai însemnate / de la 1 Decembrie 1931 la 30 Octombrie 1932”, fără alte amănunte, dar parcă pentru a mai stăvili entuziasmul exagerat al manifestărilor monden-plastice din anul respectiv, deşi mondenitatea cernăuţeană era asigurată de personalităţi culturale de primă mână, din moment ce primar al capitalei Bucovinei era Dimitrie Marmeliuc (1886-1970), istoric literar, folclorist, publicist, decorat, pentru sângele vărsat la Oituz, de însuşi Regele, cu „Coroana României”, iar viceprimar era profesorul universitar Petru Luţa, unul dintre marii „amici ai artelor plastice din Bucovina”.

2018: Miercuri, 31 ianuarie 2018, în Sala „Elena Greculesi” a Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera” din Suceava, s-a sărbătorit Ziua Artelor Plastice Bucovinene, pentru a opta oară, prin decernarea titlurilor de „Seniori ai Artelor Plastice Bucovinene” pictorilor Dumitru Rusu, Viorica Ana Moruz şi Tiberiu Cosovan (om cu merite uriaşe în promovarea artelor plastice bucovinene), diplomele şi premiile fiind înmânate, din partea Consiliului Judeţean Suceava, de către domnul vicepreşedinte Gheorghe Niţă. Moderator al manifestării ai fost doctorul în istorie Gabriel Cărăbuş, director al bibliotecii. În publicul de elită al manifestării pot fi regăsiţi scriitorii Octavian Nestor, Ioan Manole, Viorica Petrovici, Mihaela Grădinariu, Alexandru Ovidiu Vintilă, Constantin Horbovanu, artiştii plastici Radu Bercea, Iosif Csukat, Toader Ignătescu, ziaristul cernăuţean Dan Ceaucă, ziariştii de la „Monitorul de Suceava”, în frunte cu liderul lor, Tiberiu Avram, precum şi o viitoare mare pictoriţă, nepoţica Vioricăi Moruz, care a stat lângă mine şi am putut să o şi pozez.

1932: Pictorii bucovineni se constituiseră, practic, într-o grupare artistică cu ocazia expoziţiei de toamnă din 1931, când Eugen Pohonţu, pe atunci singurul critic de artă al Bucovinei, relansase, cu şi mai multă persuasiune, ideea necesităţii constituirii unei societăţi profesionale a artiştilor plastici, idee întrezărită, după cum susţine Mircea Streinul, încă din 1927, cu ocazia expoziţiei lui Radu Giurgiuveanu şi a lui Paul Verona. Pohonţu a dat imboldul necesar pentru ca, în 31 ianuarie 1932, Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina să devină o realitate, iar datorită acestui imbold a şi fost considerat drept primul preşedinte al societăţii, al doilea fiind, din 31 ianuarie 1932, până în 31 ianuarie 1933, pictorul Paul Verona, stabilindu-se, astfel, o tradiţie a unei preşedinţii de un singur an, într-o alternanţă amic-artist, probată şi în 1935, când preşedinte al Societăţii era „amicul artelor plastice din Bucovina” Petre Luţa, pe atunci viceprimar al Cernăuţilor.

2018: Vicepreşedintele Consiliului Judeţean Suceava, domnul Gheorghe Niţă, a avut un discurs inspirat, apoi a trecut la înmânarea diplomelor, fără să-şi ascundă bucuria, dar şi emoţiile de a fi părtaş la un astfel de eveniment. Apoi au vorbit noii Seniori ai Artelor Plastice Bucovinene (în 2017, au primit acest titlu, la domiciliile lor, pictorii: Ana Constantines, Dimitrie Savu şi Adrian Bocancea), Tiberiu Cosovan aducând în prim-plan, cu ocazia cuvântului său, cartea de poezie „Luntrea de ceară”, de Roman Istrati, poetul sărbătorit în Ziua Artelor Plastice Bucovinene.

Despre cele două cărţi, cu titlul „Luntrea de ceară”, cea a lui Roman Istrati şi cea de fârtate a mea, au vorbit poetesa Mihaela Grădinariu (un splendid eseu) şi ziaristul cernăuţean Dan Ceucă, partener lui Roman Istrati în fundaţia transfrontalieră, care, cu sprijinul unor suceveni cu suflet şi a Consiliului Judeţean Suceava, îşi va începe activitatea în curând. Iar mie nu-mi mai rămâne decât să vă prezint o scurtă cronică foto a Zilei Artei Plastice Bucovinene şi a zilei „Luntrea de ceară”, închinată memoriei şi operei lui Roman Istrati.

*