HAI #NETLIBERARE! – publicitate mincinoasă!

Păcălit de publicitatea mincinoasă “HAI #NETLIBERARE!“, care se vântură pe ecranele tuturor posturilor de televiziune din ţară, am devenit abonat TELEKOM, apoi, când am băgat de seamă că firma aceasta nu permite nici un contact direct (telefoanele sunt o capcană pentru a-ţi lua banii, iar corespondenţa se duce spre o cutie poştală), am cerut anularea contractului de televiziune prin cablu şi internet, începând cu 1 august anul curent. Acelaşi denunţ al contractului l-am trimis şi la Bucureşti, şi la Suceava – la ghişeul care încă mai păcăleşte lumea, din interiorul unei firme de telefonie (fostul magazin de îmbrăcăminte din centrul Sucevei) – cerând ca “Hai net liberare”? – haida, deh! să-şi ridice echipamentele. “Nu se poate, trebuie să le aduceţi la firmă sau să plătiţi încă 6 euro!”, mi-a zis vocea-telefon dă Bucăreşti, înainte de a închide, furioasă că nu vreau să mă mai las păcălit. O firmă pe care nu o poţi contacta este o uriaşă păcăleală.

*

Astăzi, după cuplarea la un alt serviciu de cablu şi internet, am fost să predau echipamentele TELEKOM la sediul din Suceava, dar ademenitoarea de viitori păcăliţi a refuzat, spunând că trebuie să le duc la sediul firmei din… Bucureşti! Sau să aştept, pregătind 6 euro. Până nu-mi va veni factura suplimentară cu 6 euro (cea pe luna iulie o voi plăti integral), nu pot reacţiona, deşi ştiu ce am de făcut după aceea. De altfel, nu povestesc buclucul în care încearcă să mă bage ăştia ca să mă plâng, ci ca să vă avertizez: în cazuri similare, nu plătiţi facturile abuzive, ci adresaţi-vă Agenţiei Naţionale Pentru Protecţia Consumatorilor, demascând escrocheria tendinţei de sechestrare a mincinosului  “HAI #NETLIBERARE!“.

Dimineaţă, am fost la Dragomirna

Dimineaţă. pe când clopotele sunau viguros în difuzoarele bisericilor din Suceava, fără să le pese de poluarea fonică (şi nici autotăţilor), am decis să merg la Dragomirna, să văd cu ochii mei ce se întâmplă acolo, mai ales că mă cutremurase mărturia pictorului-martir Radu Bercea: „Plec cu un gust amar din acest colţ de rai, nu m-am aşteptat ca maica stareţă împreună cu subalternele sale să aibă un comportament execrabil faţă de turiştii străini, cât şi a celor veniţi din ţară”. Pe dreapta, între mine şi urmele copilului care am fost cândva şi care nu lipsea niciodată la sărbătorile de „Sub brazi”, un gard trainic şi fără de sfârşit, durat pe „banii papiştaşilor”, pe „ochiul dracului”, deci pe fonduri europene. De când s-a durat acest gard, nu am mai fost la Dragomirna, deşi, înainte de asta, veneam des, intrând pentru închinare chiar şi în camera călduroasă din corpul chiliilor, în care se ţin slujbele religioase în zilele prea friguroase de iarnă. Înainte de zăbrelirea împotriva noastră, îi fusesem alături regretatului Mihai Unguraşu, care a realizat, pe banii lui şi ai altor oameni de afaceri, convocaţi în Consiliul Judeţean Suceava de preşedintele Gavril Mîrza, aducţiunea cu apă şi grupurile sanitare necesare unui monument arhitectural atât de frumos.

Ajuns la Dragomirna, fără să mă intereseze litigiul funciar, care e de competenţa Justiţiei, văd două maşini scumpe, care blochează accesul pe o proprietate privată, precum şi un gard, tot cu „banii papiştaşilor” făcut, care va izola definitiv o proprietate, condamnând-o la soarta „omului Vineri”. Din postarea Artis,  distribuită în pagina mea de domnului Gabriel Todică, aflasem ce voi vedea: „Tabăra de pictură Ţara Fagilor din Mitocu Dragomirnei, jud. Suceava / 09-14 iulie 2018 / Acţiunea în forţă a maicilor mănăstirii Dragomirna de a îngrădi teritoriul campingului, fără preaviz. Turiştii români şi străini prezenţi sunt (puţin spus) dezgustaţi. Dacă aceasta este imaginea creştinismului, nu prea văd mare diferenţă de practicile jihadiste islamice. Dacă la fel s-au purtat creştinii în cruciade, este lesne de înâeles de ce Orientul a ales islamismul. Oare nu învăţăm nimic din istorie?”.

Gardul nu are nici un sens, decât dacă stareţa voieşte să confişte şi drumul: o bandă de 2 m lăţime, stearpă dintr-un capăt în celălalt, nu înseamnă nimic sau, vorba lui Saladin, înseamnă totul. În părţile neterminate ale gardului sunt postate, pentru a bloca accesul în cealaltă proprietate şi, indirect, pentru a sechestra acolo turiştii români şi străini, două maşini scumpe şi o camionetă plină cu gunoaie (nu i-am putut vedea numărul de circulaţie): un Volkswagen metalizat, cu numărul de înmatriculare SV 07 JJE, şi cred că un Opel (nu mă pricep la mărci), cu numărul SV 82 KID.

Precum v-am spus, nu mă interesează conflictul funciar şi nici decăderea ortodoxiei până la un similar al politicului. Trec, decici, peste arţagul vulgar de lumesc al „mireselor lui Hristos” împotriva celuilalt latifundiar din zonă, trec peste prejudiciile de ele aduse României (o nemţoaică, sechestrată acolo, a sunat la Ambasada Germaniei). Şi mă întreb doar dacă legislaţia rutieră e valabilă şi pentru şoferii în sutane, iar dacă da, atunci ce păzesc poliţiştii de la rutieră, inclusiv cei din Mitocu Dragomirnei, de permit un asfel de incalificabil premeditat abuz?

Ucideți-mă, dar nu mă umiliți!

Împotriva morții nu te poți ridica, dar împotriva umilinței e obligatoriu. Iar umilință nu înseamnă doar piedicile din partea vremelniciei, inclusiv a popândăilor lui Gheorghe Flutur, care, din exces de buzincurism, tropotesc și pe istoria, și pe spiritualitate românească veșnic vie (cântecul și dansul național), grăbindu-se să impună viziunile fistichii ale președintelui care nu admite să fie vreodată contrazis. Umilință înseamnă să nu lași mărturii, să nu făptuiești sau să o faci fragmentar, să intri în siajul de incultură a campaniei electorale fără de sfârșit a acestor ani. Ni s-a luat pământul de sub picioare – nu-i bai, pentru că și străinii proprietari ai lui au nevoie de brațe de muncă, măcar ca să îl facă să rodească; dar ni se ia și spiritul curat al neamului, se stânge cu nerușinare lumânarea și noi nu zicem nimic, nu scrâșnim și nu ridicăm sufletul pumn către ceruri. De ce? Din lașitatea comodității, din suficiența automulțumirii și, nu în cele din urmă, din spiritul de turmă al supraviețuirii. Pentru noi nu mai contează cum trăim, ci doar să supraviețuim. Și e trist, și e epuizant, și e cumplit de târziu.

*

Eu nu pot trăi așa, pentru că nici nu înseamnă trăire să-ți arunci sufletul în ignoranță, doar ca să te faci plăcut ăstora. Pentru mine a trăi înseamnă să te bați, ca să-ți meriți pământul pe care stai – cum îndemna regretata Elena Greculesi. Pentru mine viața înseamnă o înșiruire de încercări, cărora trebuie să le faci față; păcat doar că, pentru a izbuti să îmi duc responsabilitățile până la capăt, trebuie să stau mereu cu parul în mână.

Hai în Bucovina / Ca să-ţi rupi maşina!

în titlu – versuri nepopulare

*

Valea Moldovei, de la Izvoarele Sucevei (şi ale Moldovei, în Bobeica) şi până la Pojorâta, este de o frumuseţe tulburătoare. Am cunoscut-o şi am descris-o, localitate cu localitate, în 1983, la începuturile activităţii jurnalistice, când m-am şi însurat în satul primei iubiri a lui Iraclie Porumbescu (locuia, acolo, fratele tatălui său, Ioan), cu certitudinea că valea Moldovei va transmite copiilor pe care îi voi avea ceva din inefabilului ei creativ. Şi nu m-am înşelat.

De câteva decenii, de când s-a promis deschiderea unui punct vamal de liberă trecere la Izvoarele Sucevei, spre comuna Şipotele Sucevei, de dincolo, am tot sperat într-o asfaltare temeinică, iar asfaltarea s-a făcut abia în urmă cu vreo câţiva anişori, de către un asfaltator cu numeroase afaceri în zonă, un parvenit care, destul de recent, a dărâmat o mărturie istorică şi în Suceava. Are parale, dărâmă ce vor muşchii lui.

Foarte curând după asfaltare, doar drumul dintre Primăria Fundul Moldovei şi intersecţia cu Drumul Naţional de la Pojorâta arată impecabil, că doar n-o să-şi hurduce măruntaiele ilustrul parvenit. În rest, găuri după găuri, care se vor astupa, probabil, abia atunci când distribuţia filmului american „Traian Popovici” va veni la mormântul celui îndreptăţit la memorie, fostul primar al Cernăuţilor, care a salvat 20.000 de evrei, fiind îngropat în cimitirul din Colacu şi având un monument la Colacu (dacă nu mă înşel, pentru că, dacă te aventurezi, cu maşina, pe valea Moldovei, nu mai vezi nimic, decât gropile din asfalt, pe care nu le poţi evita sau încadra între roţi, aşa că te vezi obligat să foloseşti viteza întâia, coborând în capcanele drumului cu mare precauţie şi sperând că vei reuşi să şi ieşi din ele).

Conducătorii judeţeni ai destinelor noastre nu prea ştiu cum arată drumurile, ei fiind masiv şi decisiv implicaţi în incultură, pe care o promovează, impresionant de harnici, cu parade de cai, de găluşte, de mititei, de bere şi de haida-dâra-dâr-dâr-da. În plus, nu s-au prins că centenarul Unirii cu Ţara se sărbătoreşte, în primul rând, cu făptuiri întru binele locuitorilor judeţelui şi nu cu măscări publice ale prefăcătoriei de-a patriotismul.

Iar locuitorii din alte judeţe ale României, cât şi cei de prin Europa, dacă se lasă ademeniţi de generosul îndemn „Hai în Bucovina”, merită să li se întâmple ce li se întâmplă: jaf la pensiuni, maşini rupte pe drumuri şi bucate tradiţionale bucovinene încropite din materii prime achiziţionate de pe la moluri, dar care amiros băştinaş în suculenţa conservanţilor puternic dăunători sănătăţii.

Bucovina s-a transformat într-o neruşinată afacere propagandistică, spulberând specificităţile ei de memorie, de cultură şi de stare de spirit, dar cu chestiile astea m-am obişnuit şi resemnat. Dar să ai drumuri, în raiul pământesc al acestor locuri, cu mult mai proaste decât cele din vremea comunismului, şi să porneşti lozincaristic şi fără cea mai elementară infrastructură aşa-zise „programe” turistice parcă nu-mi pică bine, aşa cum nu le pică nici celorlalţi amărăşteni ai judeţului Suceava, care zac prin pustietăţi, izolaţi programatic de lumea care ar trebui să fie reală, pentru că a fost visată şi nădăjduită de noi, toţi amărăştenii.

Nu vreau să îmbogăţesc folclorul românesc cu înjurăturile pe care le-am născocit la adresa parvenitului care doar a pospăit cu asfalt drumul de la Fundu Moldovei, până la Izvoarele Sucevei, asfaltând impecabil numai drumul feudei lui montane; nici marilor noştri conducători din Palatul Administrativ al Sucevei nu le-am purtat gânduri mai bune, dar lor nu le pasă de gândurile şi înjurăturile noastre, ale amărăştenilor. Doar caricaturizarea îi deranjează la culme, pentru că bipezii şarlataniilor electorale îşi închipuie că au şi onoare, că ar fi cineva în biata istorie a acestor locuri minunate, în care toponimul Bucovina nu mai înseamnă şi nu mai merită nimic.

Cu imaginea drumului perfect din feuda asfaltatorului o să închei acest material. Nu are rost să-mi irosesc timpul. În fond, noi, toţi amărăştenii judeţelui Suceava, culegem doar ce alegem, deci pedeapsa este pe deplin cuvenită.

„Fraţi-looor, să luăm amin-teee!”

Lume multă, sosită pe rând; mulţi, mulţi scriitori şi publicişti, doar câţiva pictor, delegaţi ai autorităţilor, care au de făcut găluşte, pentru creştinismul de duminică şi nu vor să rişte toxiinfecţii intelectuale, pe care să le răspândească epidemic în masă. Rolul sfinţiilor lor judeţene în cultură este doar de a aproba bugete, milostivindu-se, uneori, de închinăciunilor bieţilor creatori. Iar la un eveniment precum cel de astăzi, trimit câte o fătucă mai isteaţă, precum cea trimisă de Ion Lungu. Isteaţă relativ, dar fără pospai de cultură, chiar dacă a citit şi răscitit prefaţa albumului de artă „Elena Greculesi” (eu nu aş fi pus, pe copertă 1928-2016, pentru că Elena Greculesi ne va supravieţui tuturora). În timpul sosirii prietenilor şi de astăzi ai Elenei Greculesi a venit şi colegul meu Tiberiu Cosovan, prilej de a discuta de albumul de memorie, pe care m-a rugat să i-l lucrez.

M-am bucurat teribil să întâlnesc personalităţi ale culturii sucevene, precum Ion Paranici, Elena Cuşnir, Ileana Paranici, Ion Nedelea, Alexandru Toma, Ioan Ieţcu, Mihai Vicol, care au venit pentru a o regăsi pe Elena Greculesi, şi nu doar din solidaritate cu admirabila Lucia Puşcaşu. Fotografiile care vor urma vor fi însoţite de explicaţii, apoi voi vorbi şi despre ce am auzit, voi explica şi titlul, deşi, pe tot parcursul lansării albumului, am trăit ciudata impresie că Elena Greculesi lipseşte cu desăvârşire, că refuză să participe la eveniment, din anume pricini, deşi îndrăznesc să cred că în fiecare noapte poposeşte în casa Luciei Puşcaşu, pentru a trăi şi visa împreună.

Lucia Puşcaşu

Lucia Puşcaşu şi Sorin Filip – cel mai bun manager din istoria Centrului Cultural „Bucovina”

Ion Nedelea – pe sufletul domniei sale s-a durat cultura suceveană

Gabriel Cărăbuş şi Alexandru Toma – un personaj istoric al Sucevei

Delegata lui Ion Lungu, Mihai Vicol şi Ioan Ieţcu

Daniela Micuţaru, iar în cadrul uşii, Alice Niculică

Manifestarea a fost lansată de domnişoara Dana Creangă, care a cântat la chitară două piese clasice, inclusiv un preludiu de Bach: dexteritate, exerciţiu, excelentă respectare a determinărilor diez-bemol. A încântat publicul, care preţuieşte virtuozitatea, fără să sesizeze când există şi trăire sau nu. Mie mi-a plăcut, deşi am tras o concluzie lăuntrică, atunci când, imediat după scurtul ei concert, au scos-o precipitaţi afară şi duşi au fost. Puţin le pasă lor de memoria Elenei Greculesi, iar dacă-şi vor creşte aşa talentata fată, tare mă tem că nu-şi vor vedea niciodată visurile împlinite. Dacă nu exişti într-o diversitate creatoare, niciodată nu vei ajunge creator.

Dana Creangă

Publicul, răbdător şi interesat, avea să fie numai ochi şi urechi la cele spuse de Gabriel Cărăbuş – moderatorul manifestării şi Director al Muzeului Bucovinei „I. G. Sbiera” – şi Doina Cernica – ziarist de cultură, publicist şi prozator, dar şi cea mai apropiată prietenă a pictorului Elena Greculesi, cu care a întreţinut şi o vastă corespondenţă. Ştiam ce urma să spună Doina Cernica, dar tot am ascultat-o cu atenţie. Pentru că merită.

Daniela Micuţaru, Vasile Anghel Siminiuc, Raluca Giurcă

Medicul Cristina David

Cristina David – cumătra mea, pe care nu am mai văzut-o de ceva vreme

Delegata primarului Ion Lungu

Doina Cernica

Apoi i s-a dat cuvântul unei somităţi universitare, domnul doctor în istoria artelor Marian Constantin; aşa se întâmplă de multă vreme – când nu ai talent pentru arta plastică, te faci critic şi istorie de artă. Cetăţeanul ştiinţific nu mi-a plăcut, pentru că este de o platitudine puerilă (cică Nimicnicia Sa nici nu auzise de Elena Greculesi, până ce nu l-a sunat Lucia Puşcaşu), preţios şi plin de sine. Hait, mi-am zis, ăsta a venit să ne lumineze, pe noi, cocoţaţii prin copaci!

Marian Constantin, exegetul fără nume, doar cu prenume

Nimicnicia Sa Marian Constantin

Ăsta, preţiosul cu două prenume, dar fără nume, m-a făcut să plec, aşa că nu am mai ascultat-o nici pe Lucia Puşcaşu, nici pe ceilalţi probabili vorbitori care avea ce vorbi (dr. Ioan Ieţcu, Alexandru Toma şi Mihai Vicol).

Afară, se făcuse soare, iar din toate moscheile ortodoxe ale Sucevei se revărsau, prin difuzoare puternice, cântări bizantine. Printre ele, aud o voce de popă, care nu conteneşte să se stropşească la „robii lui Dumnezeu”, cântând silabisit: „Fraţi-loor, să luăm amin-teee!”. Aha, îmi zic, e începutul tuturor epistolelor Sfântului Pavel (cea care urma era „Către corinthieni”, dar nu am mai ascultat-o). Deasupra, soarele se bucura, dar nu ştiu din ce cauză sau pricină.

*