Jurnalism | Dragusanul.ro - Part 10

Rânduiala lumii, pe înţelesul tuturor

Poarta Zeilor - Garcia, Cesar Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha

Poarta Zeilor – Garcia, Cesar Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha

*

Pentru că mai sunt doar câteva zile până la un alt început al omenirii, mi-am zis că ar fi bine să vă povestesc, fără citate şi fără note de subsol, ce am izbutit să înţeleg eu din cele mai vechi cărţi religioase ale omenirii, cea mai veche, “Cartea Shu” fiind începută în anul 2776 şi abandonată, în anul 900 înainte de Hristos, când Confucius şi-a propus să revoluţioneze gândirea umană.

*

Povestea ştiută a omenirii începe cu prima generaţie totemică de oameni vorbitori, numită chiar şi la greci, “generaţia de aur”. Lao Tse, ca şi Hesiod, povesteşte că oamenii aceştia nu cunoşteau Timpul şi, deci, nici moartea şi tocmai de aceea îşi petreceau viaţa în cântec şi joc. Cum toate cărţile religioase vechi ale omenirii spun că Spritul Universal ni s-a desluşit prin poezie, că învăţăturile lui erau scrise pe cer şi că muzica şi, ulterior, şi dansurile erau doar suporturi ceremoniale pentru desluşirea Spiritului Universal prin poezie, putem admite că generaţiile care au existat în vremurile în care Soarele răsărea din căsuţa zodiacală a Leului erau pe deplin fericite. Generaţiilor acelora le-a fost închinat Colindul Leului, care încă mai supravieţuieşte în România (de altfel, toate colindele Datinii sunt închinate constelaţiilor din care a răsărit Soarele până acum).

*

 Oamenii aceia trăiau în munţii Carpaţi, care înconjurau o mare continentală (Lao Tse o numea “iezer uriaş, în forma arcului ochiului”), care avea să se numească, odată şi odată, Tartarul sau Tărtăria, adică Transilvania (după zece ani ploioşi, prezentaţi în toate cărţile sfinte vechi, lacul s-a revărsat, rupând munţii şi durând albii râurilor, fundul lacului devenind un ţinut uscat, Tartarul – spunea Lao Tse). Când se simţeau osteniţi, urcau pe înălţimile munţilor, cât mai aproape de cer, şi se aşezau pe o lespede, pentru odihnă. Când sufletul se desprindea de trup, se iveau vulturii, care ciuguleau carnea, apoi şi oasele trupului abandonat, iar oamenii au fost siguri că bătrânii lor se mutau în cer, şi cu spiritul, şi cu trupul, iar când au conştientizat timpul, au continuat să-şi “îngroape părinţii în ceruri”, păsările devenind îngeri, al căror limbaj îl înţelegeau doar iniţiaţii (Solomon înţelegea limba păsărilor, şi-abia David pe cea a îngerilor).

*

Hora Cosmică a destinului echinocţial al Vieţii

Hora Cosmică a destinului echinocţial al Vieţii

*

Cerul îi preocupa pe oameni (nu se numeau oameni, pe atunci OM fiind doar Spiritul Universal), iar prima rună, primul semn cosmic căruia i se dedica câte o familie, fiecare familie având ca totem tot altă înşiruire de stele, a fost crucea dreaptă, care începea cu coloana celestă sau arborele vieţii (linia imaginară care coboară din cer), numită axa solstiţială, care se intersecta perpendicular cu linia orizontală, numită axa echinocţială. Odată cu intuirea Crucii sau Crugului Cerului (Crugul Soarelui), oamenii au început să conştientizeze timpul, îmbătrânirea şi moartea. Ca să îl măsoare, s-au folosit, mai întâi, de Ursa Mare, constelaţia dominantă peste lumea boreală, a cărei coadă arăta anotimpurile (vara, spre sud, toamana, spre vest, iarna, spre nord, şi vara, spre răsărit). Apoi a apărut un bărbat înţelept, pe nume Anu, soţul vrăciţei Cula, care le-a explicat ce anume vestec unele constelaţii de pe cer. Se intrase deja în timpul lunar, Soarele răsărea din Rac, iar oamenii, care se închinau doar străbunilor din cer, au stabilit că există trei ceruri ale Soarelui, deasupra, trei ceruri ale Lunii, subpământene, şi cerul echinocţial al vremelniciei vieţii omeneşti. În total, 7 ceruri. Şi, cum axa solstiţială (coloana celestă) urca prin cele trei ceruri lunare, pe Calea Părinţilor (Pitr-Yana), spre cele trei ceruri solare de deasupra cerului terestru echinocţial, pe Calea Zeilor (Deva-Yana), s-a considerat că vremelnicia înseamnă logodna cosmică a cerurilor lunare cu cerurile solare, deci logodna dintre Alba (însemna Luminoasa, Lucia – în latină, Eftepir – în dacă) şi Aplu (însemna Roşu, Foc Viu, Soare, ulterior numindu-se doar Apolo).

*

Dumnezeu-Soarele - Garcia, Cesar, Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha

Dumnezeu-Soarele – Garcia, Cesar, Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha

*

Ideea de Spirit, de Sine Universal, care există, împreună cu Sinele particular în grota inimii, precum lumina şi umbra (asta înseamnă şi Sfântul Graal, perceput ca inima lui Iisus), începu să fie înlocuită cu cultul părinţilor din ceruri, iar Sfântul Cer fu, la rândul lui, înlocuit cu Soarele şi cu Timpul, deşi Soarele locuieşte în Deaus (în cerul apropiat sau cerul zilei), iar Timpul în Cernunos (cerul îndepărtat sau bezna), între ele fiind “Roata Cerului” (Ur-Anu, pe care sunt scrise poveţele, iar mai târziu, poruncile, legile). Dar pentru că şi părinţii aveau nevoie de un lider-gazdă, i s-a atribuit cerului numele iniţiatorului Anu (Anu-Yahve, adică “Tatăl Ceresc” îi zicea Iisus, Tarkitan sau Sfântul Cer îl numeau sciţii, Ahura-Mazda – sumerienii şi inzii), în vremurile în care Soarele încă mai răsărea din căsuţa zodiacală a Taurului, deci în vremea lui Moise, a lui Rhamses al II-lea, a lui Ghilgameş, a viteazului Utu din Babilon etc. Cerul (Anu) era tatăl celor patru muze sau hore (anorimpurile), cerul devenise Timp, iar atributele lui încep să capete personificări (doar din capul lui Zeus se nasc muzele). Fiecare trib, fiecare populaţie, deci, deşi se închina propriilor străbuni, în frunte cu “Tatăl tuturor”, cum se numea Odin, sau “Tatăl Ceresc”, cum îl numeau evreii, sau “Tatăl nostru”, cum l-au perceput, în aceeaşi sintagmă armaică străveche creştinii, menţinea filonul iniţial al încredinţării celui nenăscut, neprecizat şi nenumit, dar pentru care se foloseau deja nume, ca să înţeleagă credincioşii despre cine este vorba. Şi, aşa, Spiritului, Sinelui Universal, care ne-a creat, din care ne-am desprins şi în care ne vom întoarce (altă metaforă a logodnei cosmice), începu să fie entităţi distincte şi diferite: Anu, Om, Tao, Ra, Odin, Baal (cum se numea nepotul lui Anu, Enkil), Apolo, Mitra (iniţial însemna “legământul” cu Cerul), Dumnezeu, Alah şi aşa mai departe.

*

În primii ani ai creştinismului, disputele nu îl vizează pe Mitra, ci pe Apolo (citiţi “Civitas Dei” a Sfântului Augustin), între identitatea lui Apolo (“Soarele Dreptăţii”) şi Iisus (“Soarele Dreptăţii) existând multe sinonimii. Dar să nu ne grăbim şi să revenim la poveţele Sinelui Universal, scrise pe cerul înstelat (Ur-Anu) şi încredinţate de Cer, drept “legi” pământenilor. Sfântul Cer, întrebat fiind de Zarathoustra dacă lui îi încredinţează primul legile (Vendidad, în sanscrită), îi spune că nu, primul beneficiar fiind Marele Păstor, Enlil al Muntelui, fiul lui Anu, deci al Cerului şi, în final, însuşi Cerul. Toţi iniţiaţii lumii se numeau, de altfel, “Marele Păstor”, reminiscenţă subconştientă a începuturilor religiei în munţi. Pentru că, la ceremoniile totemice, în care poezia, muzica şi dansul împlineau destinul omenesc, au început să se ivească şamanii, “bătrânii înţelepţi” (asta înseamnă şi preot, şi popă, doar cu etimologii diferite, în greacă şi, respectiv, în latină), care au pretins că poeţii au receptat şi reprodus limbajul ritmicităţii, dar numai ei, bătrânii înţelepţi, îl pot şi descifra. Aşa au apărut preoţii, mai puţin interesaţi de dumnezeire, dar dornici să domine naivitatea şi credulitatea lumii.

*

Câtă vreme fiecare populaţie avea alţi străbuni în cer, era greu să domini lumea, chiar şi în numele Soarelui. Aşa că un păstor fenician, Aplu, care a venit în ţinuturile boreale şi a început să predice, a fost crucificat de către… pileati, dar cu săgeţi, şi nu pe cruce, ci pe un stejar. Cultul Soarelui a rămas, însă, iar Apolo (nicidecum Mitra – altminteri, primele polemici creştine l-ar fi vizat pe Mitra, nu pe Apolo) s-a transformat lesne în Iisus (asta nu înseamnă că aş nega existenţa lui Iisus şi natura lui dumnezeiască), în ciuda faptului că anatemizarea străbunilor tuturor populaţiilor care aveau să-l urmeze pe Iisus s-a făcut mai greu. Străbunii populaţiilor nordice, care credeau în acelaşi “Tată al tuturor” (Odin), au fost damnaţi drept diavoli, ceea ce nu a convenit populaţiilor îndepărtate, care şi-au menţinut cultul străbunilor proprii până la ultimii vikingi. Populaţiile mai apropiate de imperiul roman, care avea să transforme creştinismul în religie imperială, nu au putut rezista presiunilor, iar disimulările lor identitare au fost acceptate tacit de biserica creştină (în Spania, de pildă, Zeiţa Vetrei avea să fie venerată, în continuare, inclusiv astăzi, drept “Fecioara Neagră”, iar tălpile ei mari, de zeiţă care personifică “Mama Glie”, nu au avut vreodată nevoie de explicaţii). La popoarele din răsăritul european, unde ceremoniile totemice (poezie, muzică, dans) au supravieţuit drept obiceiuri, deci drept ritualuri din ce în ce mai vag iniţiatice ale Datinii (a ceea ce a fost dat), până a deveni o bulibăşeală din ce în ce mai penibilă.

*

O să mă opresc, deocamdată, cam pe aici, dar precizând că toate cărţile religioase ale omenirii înseamnă una şi aceeaşi carte, în care se vorbeşte, mai abstract sau mai băsmuitor, funcţie de nivelul civilizaţiilor pe care şi le-au asumat, despre acelaşi neprecizat, nenumit şi veşnic spirit al universului şi despre tentaţia vremelnicilor pământeni de a-i dobândi bunăvoinţa sau chiar de a i se substitui. Iisus, prin calea lui de mult abandonată, este ultima întrupare a acelui sine inefabil, care nu doar că nu ne-a cerut niciodată nimic, ci şi-a asumat şi păcatele noastre, şi încă în două rânduri: când ne-a oferit rugăciunea “Tatăl nostru”, cu statutul de fraţi ai lui, şi când a plecat în veşnicie. Îl puteţi afla în Sfântul Graal al propriului trup, pentru că Sinele Universal şi Sinele Particular locuiesc împreună în inima păşitorului prin vremelnicia vieţii, precum lumina şi umbra.


7-9 iulie 2017: Festivalurile de la Vatra Dornei

AFIS VATRA DORNEI m

*

Premeditat ca un ecou al Festivalului „Bucovina Rock Castle”, Festivalul „Bucovina Acoustic Park” – pentru că se va desfășura în Parcul Cazinoului din Vatra Dornei – înseamnă o rădăcină pentru o realitate viitoare, de același statut beneficiind și Festivalul de muzică veche românească, aflat și el la prima ediție, sub denumirea de „Cântece de peste veacuri”. Puțini știu, dar între muzica veche a românilor și muzica viitorului care începe azi există numeroase înrudiri, cea mai importantă fiind plastica melodică, întotdeauna desăvârșită.

*

În 7-9 iulie 2017, la Vatra Dornei, se vor sădi rădăcinile unor expresii ale culturii care vor dura. Vă veți putea afla acolo sau aiurea, funcție de vocația de întemeietori pe care o aveți. Întemeierile reale nu depind de artiști, cât depind de sufletele care știu să existe în frumos.


în curând: cântece de peste veacuri

Afis Cantece de peste veacuri m

în curând: cântece de peste veacuri


Dimitrie Cantemir şi “matuşa Parasca dgin dgeal”

Tarani romani desen

*

Nu am să înţeleg niciodată firea românului, care, de câte ori are norocul de a descoperi vreo moştenire valoroasă, imediat o strică, o preface, iar în cele din urmă, o schimbă pe potcoave de cai morţi. Structural şi îndătinat, românul e un Dănilă Prepeleac pururi păgubos, dar încântat de sine. Cu cât pierde şi cu cât distruge mai mult din propria-i identitate, cu atât e mai încântat de sine.

*

Îmi trec gândurile astea prin cap, în clipa în care văd că multe dintre cântecele vechi ale neamului nostru, pe care mi-am dorit atât de nepământeşte să le ascult, încât le-am căutat şi le-am adus la lumină, deja beneficiază de contrafaceri, guriştii năpustindu-se în haite asupra vietăţilor nevinovate pe care le reprezintă relicvele sacre ale spiritualităţii noastre naţionale. Iar după ce falsifică totul, ăştia, folcloroşii, se dau în stambă că ar fi “cules de la mamuţa” sau de la “matuşa Parasca dgin dgeal” ceea ce vine din veacul veacurilor. Oare să fie dezonorant pentru ţaţele urbane, care s-au apucat de cântat doar după ce au abandonat prăşitul, să dea viaţă nouă unui cântec din vremuri vechi, mărturisind onest că vine cântecul acela din arcuşul măiestru al lui Barbu Lăutarul, Ionică Bordeian, Vasile Pletosu, Niculai Picu, Grigori Vindereu sau Ion Batalan?

*

Mi s-a împlut sufletul de amărăciune astăzi, când am auzit pe cineva cerându-i unui meşteşugar al componisticii să-i adapteze cântecul de dinainte de 1700, notat de Dimitrie Cantemir, în aşa fel, încât să sune ca şi cum ar fi fost cules de la “matuşa Parasca dgin dgeal”. Şi am rămas fără cuvinte, încredinţându-mă, timp de ceasuri, cântecului acestuia unic şi irepetabil, de o superbă demnitate a tristeţii:

*

Sarba 2

*


Asaltul pricesnelor asupra folclorului românesc

Ioan Damaschin, tocmind canoane și tropare (pricesne)

Ioan Damaschin, tocmind canoane și tropare (pricesne)

*

În 1742, când apărea, la Râmnic, „Octoihul ce cuprinde în sine slujba Văscreseanelor a opt glasuri şi ceale 11 Evanghelii şi Obştea, cu troparele, şi condacele, şi bogorodicinele, la toţi sfinţii de obşte”, Biserica din țările românești și nicidecum românească (apelurile ieromonahului sârb Macarie de revendicare a folosirii limbii românești în ceremoniile religioase au rămas celebre, dar și de izbeliște) își stabilea dogmatic și, deci, fără admitere de abateri, în privința melodiilor și a stihurilor, cântările ei, toate importate de la greci, ulterior și de la ruși, care și ei traduseseră scrierile grecești, și, prin urmare, nicidecum românești, ci doar religioase, „Octoihul” fiind creația Sfântului Ioan Damaschin – autor de cărți religioase eline, importate de întreaga lume ortodoxă est-europeană.

*

1742 coperta octoih

*

În „Predoslovie adică cuvânt înainte”, adresat „tuturor celor ce se află în țara aceasta, cucernicilor și înțelepților preoți, și altor pravoslavnici și altor mădulare ale Sfintei Biserici”, se precizează cum că sfânta carte, „ce se cheamă slavonește osmoglasnikă (?), iară rumâneaște opt Glasuri, facerea Fericitului părintelui nostru Ioan Damaschin, întru care să cuprinde tot feliul de laudă Dumnezeiască și de mare cinste, și podoabă iată Sfintei Biserici, și mare folos aduce la tot sufletul creștinesc, la calea pocăinței îndreptează, spre lauda lui Dumnezeu” etc.

*

Priceasna definitie dex

Priceasna definitie

*

Definiția din DEX pentru tropar, tropare, „scurtă cântare bisericească de laudă în cinstea unui sfânt sau a unui eveniment religios”, cu rădăcină în slavonul „troparĩ”, conduce spre definiția „pricesnelor”, care erau niște tropare, care se cântau, în bisericile ortodoxe, la slujba liturghiei, în timp ce se împărtășea preotul. Ulterior, și mulțimea credincioșilor.

*

Ca tradiții culte bisericești, troparele, inclusiv pricesnele, în ciuda grecismului sau rusismului de proveniență, își au locul lor de cinste, bine reglementat de canoane, și în ceremoniile bisericii ortodoxe de astăzi din România, unde vocile bune ale dreptcredincioșilor Cristian Pomohaci, Valeria Peter Predescu, Teodora Păunescu Tuca, Maria Pintea, Florin și Florina Mariș-Hinsu, Cornelia Goția, Maria Tanasă și așa mai departe ar răsuna serafic, pentru că doar acolo, în spiritualitatea ortodoxiei, e locul priceasnei, și nicidecum în folclorul românesc.

*

Priceasna Orthodox Wiki

*

Nu prea mă împac eu nici cu retezarea și limitarea brutală de spiritualități pe care le presupune termenul „folclor”, dar cum în folclor încă mai supraviețuiesc vagi ecouri ale cântecului național românesc, nu aș vrea să-l văd călcat în picioare de evlavioșii cântăcioși de mai sus. În fond, Pomohaci et Co pot să se fălească pios îngenunchind pe coji de nucă, nu pe cioburile bietei noastre spiritualități naționale. Pot cânta, oriunde, catavasii, irmoase, tropare, preceasne, dar fără a induce impresia că ar cânta folclor. Cântecele bisericești sunt creații culte bisericești. Sunt ca și icoanele, reglementate de canoane severe și ne-admise oricui a le face. Numai că ierarhii actuali încurajează devastarea folclorului românesc prin pricesne. Pe la anii 1900, ne-au spulberat colindele, înlocuindu-le cu cântece de stea și vifleimuri compuse de mari compozitori români. Acum, e rândul folclorului, atât și cum ne-a mai rămas, drept folclor, cântecul identitar al națiunii noastre. Și vor izbuti. Eu deja întrezăresc sunetul glasurilor cântăcioaselor folclorice, dogite de trascăurile nuntatice, înviitorindu-ne evlavios și cu multă pioșenie: „Haida-dâr, taică părinte, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Născocește-ne cuvinte, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Că-nainte la plăcinte, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Da năvală, fără minte, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Una de prin Botoșani, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Ce ne jecmănea de bani, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Și de ploscuța cu vin, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Hai, dâr, dâr și hai Amin!”.

*

Nu râdeți și nu fiți sceptici. Deja s-au găsit casapi ai spiritualității naționale românești, care susțin că  „pricesnele au un conţinut tematic variat, centrat în special pe comportamentul moral creştin, rugăciune de iertare şi mulţumire şi laudă la adresa lui Dumnezeu,a Preacuratei Fecioara Maria și a sfinților. Sunt cântate cu precădere în bisericile parohiale de către credincioşi, iar în ultimul timp, au devenit parte a repertoriului multor artişti populari consacraţi, care au depus eforturi considerabile pentru culegerea, adaptarea şi păstrarea lor”.

*

Ca să vezi. Nu există liturgher, catavasier, tropar, octoih etc., care să nu fi păstrat, intacte și nealterate, cântările bisericești ortodoxe, de-a lungul veacurilor, și, acum, Pomohaci et Co depun „eforturi considerabile pentru culegerea, adaptarea şi păstrarea lor”, în locul melosului ancestral, păstrat de străbunii noștri dintotdeauna, din respect față de identitatea lor națională, singura pe care o apreciază și bunul Dumnezeu la un neam omenesc.


Pagina 10 din 203« Prima...89101112...203040...Ultima »