Jurnalism | Dragusanul.ro - Part 10

Festivalul „Constantin Lupu” 2018 – Botoşani

„Zicălaşii” nu s-au constituit, în urmă cu trei ani şi ceva, pentru a participa la festivaluri, ci pentru recuperarea cântecelor pierdute ale românilor (2-300 – credeam noi, dar numai eu am în memoria computerului 6724 de partituri, din care am fonotecat video 623, iar audio 300… plus încă 40, cântecele Berchişeştilor şi ale Calafindeştilor, adică ale comunelor care au primari, nu preţiozităţi parvenite). Iar când retrezeşti la viaţă 963 de cântece vechi româneşti, peste care incultura şi făloşenia a dat cu târnul, nu-ţi mai arde de „festivale”, într-o societate croită după minţişoarele mezinei Băsescu. Şi, totuşi, am acceptat să mergem la Botoşani, pentru că profesorul Petru Oloieru şi Ionuţ Chitic au cântat în taraful lui Constantin Lupu, la o manifestare culturală în Iaşi, iar despre omul acela cu vioară roşie, care nu a trăit nimic altceva decât cântece, fiind şi el un veşnic răzvrătit şi, tocmai de aceea, plin de umor şi de farmec, au trăiri de spus şi altora şi mai ales celor care tot tind să se regăsească.

*

Dacă aş fi avut norocul să-l cunosc, sunt sigur că bun prieten aş fi fost cu regretatul Constantin Lupu, care, în acest an, ar fi împlinit 67 de ani, dacă nu ar fi păşit pe calea cântecelor astrelor, despre care vorbea, cândva Pitagora, pe care dorea să le asculte şi mai bine. Din respect faţă de memoria acestui lăutar genial şi poznaş am purces noi la Botoşani, ca să participăm la un festival al tarafurilor, premeditat şi realizat cu sufletul de doamna Mariana Honceriu şi de colegii domniei sale. Iar unde găsim suflet, noi, „Zicălaşii”, ne simţim acasă.

*

Ediţia 2018 a Festivalului Tarafurilor „Constantin Lupu” a debutat, la Botoşani, cu un admirabil taraf local, în cântecele căruia încă mai dăinuie străvezimi din sârbele cu strigături, pe care le-a impus, în vremea lui Barbu Lăutaru, Gheorghe Lomiş şi Ioan Angheluţă din Suceavă, fiul lui Suceavă, Năstase, care s-a mutat la Botoşani ca să-şi facă un taraf propriu. Iar cântecele lui, mai toate pline de vioiciune, dar construite în şase părţi, precum horirile ancestrale, rareori erau însoţite de glas cântat, Năstase preferând strigăturile şi, tocmai de aceea, s-au răspândit cu repeziciune în toată ţara, preferate fiind mai ales de ardeleni şi de olteni, care nu ratau nici o ocazie de a se mândri cu „Sârba lui Năstasi”. Bieţii de ei habar nu aveau de teoria vetrelor folclorice, aşa că fascinau neamul românesc doar cu melodiile care-i erau lui, neamului, pe plac. E drept, funcţie de instrumentele pe care le aveau, lăutarii de odinioară impuneau specificităţi inperpretative, dar fără a sparge unitatea monolitică a datului inţial în fărâmele platitudinii „vetrelor folclorice”. Cine nu mă crede, să intre în Biblioteca Naţională a Franţei „Gallica” şi să asculte, înregistrate pe gramofon, cântecele româneşti de prin anii 1920-1930, inclusiv „Sârba lui Năstase”, interpretată cu infinită bucurie de un taraf din… Filiaşi.

*

Pentru că ştim o mulţime de chestii din astea şi mult mai multe cântece, pe care deja le-am auzit, am acceptat să mergem la Botoşani, ca să ne închinăm cu sufletul trăirilor lui Constantin Lupu, deci cântecelor nu doar interpretate, ci trăite într-o prelungire a sufletului peste veacuri. Şi bine am făcut că am mers, pentru că am întâlnit la Botoşani oameni frumoşi, pe care o să-i păstrez în suflet. Inclusiv cei din public, adică oameni care ieşiseră la plimbare pe vreme capricioasă şi care, cum au zărit costumele lui Răzvan Mitoceanu, Adrian Pulpă şi Ionuţ Chitic, ieşiţi la un filtru (noi nu ieşim la fumat, ci la filtrat poluările de orice tip), cum s-au dumirit şi au exclamat cu neprefăcută uimire: Cum, cântă şi „Zicălaşii”? Eu, care făceam poze, tare m-am bucurat, dar să lăsăm chestiile astea.

*

Din judeţul Suceava au mai cântat două tarafuri, unul din Straja, condus de un tânăr viorist Cotos, şi unul din Fudu Moldovei, în care toboşar era bătrânul Turcu din Breaza, care cântase, în tinereţe, prin 1938, cu Ilie Cazacu şi cu Isidor Andronicescu, la Londra. Straja a luat Premiul 1, iar Fundu Moldovei, Premiul 2. Cu două fluiere, o cobză, slujită de un chitarist rock, o tobă şi un contrabas, tarafiştii de pe Moldova, în sus, au lăsat o impresie bună (şi mie, prin muzică), deşi erau penibili: unde aţi văzut voi, măi feciori, lăutari în bundiţe de dihor? Confundaţi bieţii lăutari cu primarul comunei femeilor „cu funduri mari” (aşa prezenta etimologia numelui satului, pe TVR, pentru că habar nu avea că „fundurile” reprezentau moşii „capăt de ţară”, doar parţial populate) sau cu parvenitul din calcăre şi piatră seacă, încât îl îmbrăcaţi şi pe bietul moş Turcu în monstroasele opulenţe ale dihorismului bucovinean?

*

În rest, cum vă veţi convinge din fotografiile care urmează, totul a fost minunat, chiar dacă „tarafurile” din Republica Moldova şi Ucraina erau, de fapt, orchestre de ansambluri folclorice comunale, îmbrăcate în costumaţii ucrainene stilizate, care arată ca nişte splendide acuarele, după cum observa Tancred Bănăţeanu, care spunea despre ornamentaţia portului huţul că ar fi sculpturală, iar cea a portului autentic românesc – aidoma unei grafici.

 

La Botoşani, în formula „Zicălaşii” a evoluat ca primaş, pentru prima dată, profesorul Cipriac Costea, de la Ţcoala de Arte „Ion Irimescu” din Suceava, Narcis Rotaru având o problemă personală de rezolvat. Deşi vizibil emoţionat, admirabilul instrumentist şi profesoar Ciprian Costea s-a descurcat ireproşabil, aşa că îi salut debutul în trupa noastră cu două detalii fotografice:

*


Penal din 2015, pentru 21 de ore

Ieri, 3 mai, pe la ora 12,30, nevastă-mea, care se întorcea din haosul vrăjmaşelor schimbătoare de cărţi de identitate ale bramburelii prefecturiste, găseşte în uşă o înştiinţare macabră şi, înainte de a i se declanşa toate bolile, pe cale de ameliorare, după o serie de îndelungate tratamente, apucă să mă sune şi să mă întrebe cu glas sfârşit:

*

– Ce proces penal ai tu la Dorohoi şi încă din 2015, fără să ne spui şi nouă?

– La Dorohoi? Păi, eu nu am fost niciodată la Dorohoi, deşi am trecut prin oraş, de vreo 3 ori, dar cu şofer în stânga, când lucram monografia satului Rădăuţi-Prut… Aaa, şi-am mai trecut, în august 2014, cu Toy Machines, care aveau de cântat la „Zilele Nordului”, în Pădurea Teioasa, de la Darabani. Atunci am şi păşit pe trotuarul Dorohoiului, în faţa unui butic, şi am fumat o ţigară, până ce băieţii şi-au cumpărat apă plată.

– Şi-atunci cum îţi explici că ai dosar penal deschis de Poliţia oraşului Dorohoi?

– Păi, Poliţia nu deschide dosare penale, ci Parchetul…

*

Panicoasă cum este din fire (vibrează de emoţii şi la cele mai obişnuite evenimente ale copiilor şi nepoţilor noştri), nevastă-mea îmi citeşte cu glas tremurat:

„Înconformitate cu art. 260 şi art. 261 din Codul de procedură penală, vă înştiinţăm că la data de 03 V 2018 ora 12 am procedat afisarea prezentei, nefiind îndeplinite condiţiile de înmânare a următoarelor acte de procedură: _______, în legătură cu dosarul cu nr. 831/P/2015, aflat pe rolul IPJ Botoşani cu sediul în Botoşani, Bld. Mihai Eminescu, nr. 57, jud. Botoşani. / Vă comunicăm că sunteşi în drept să vă prezentaţi după o zi de la afisarea prezentei, dar nu mai mult de 3/7 zile, pentru înmânarea actelor de procedură la sediul Poliţiei mun. Dorohoi, camera 3, în zilele lucrătoare, între orele 8-16. De asemenea, menţionăm că, în cazul în care, fără motive temeinice, nu vă prezentaţi pentru comunicarea actelor în termenul de 3/7 zile, actele de procedură se vor considera comunicate la împlinirea acestui termen”…

Nu-mi venea să-mi cred auzului: să fi reînviat cu adevărat statul poliţienesc discreţionar, despre care se vorbeşte atâta, în ultimul timp? Las totul baltă, fug acasă şi când văd biletul acesta redactat semidoct şi în sictirul limbii române, fără menţionarea oficiului poştal care mi l-a înfipt în uşă, merg la oficiul de care aparţin (6, de pe Mărăşeşti), să văd dacă am sau nu vreo citaţie. Acolo, două ţaţe tinere şi frumoase, dar sictirite şi vrăjmaşe, mă trimit la oficiul de lângă fosta Baie Comunală. Intru, întreb, iar tipul de la ghişeu îmi zice că trebuie să întreb la etaj, unde nu voi găsi pe nimeni, dar pot suna mâine, dacă vreau ceva precizări. Apoi, ca orice român care adoră să-i aibă pe ceilalţi la cherem, mă ia abrupt:

– Da’ ce-i făcut, oi? Ai fluierat în bisericî?

*

Nu am păscut oile împreună şi-mi vine să cred că parvenitul de la ghişeu nici nu a păscut oi vreodată, dar nu am când să-i răspund, pentru că un factor poştal, care şi ăsta tot în „oi” mă ţine, mă lămureşte că, în ziua următoare, după ora 9, pot găsi citaţia la oficiul poştal de care aparţin. Bunăvoinţa specimenului urmărea, de fapt, să-i rezolve o curiozitate, aşa că mă întreabă, rânjind parşiv şi complice:

– Da’ spuni drept, oi: ai caftit pi ciniva, ai pârlit vreo gagicî, ori ai dat cu maşâna pisti vriun tont ş-ai dat bir cu fugiţii?

*

Revin la vrăjmaşele publice de la Oficiul poştal 6, care o ţin pe a lor, că nu voi primi nici o citaţie, apoi mă întorc, frânt de întrebări, acasă şi scriu Poliţiei municipiului Dorohoi, următorul mail, însoţit de fotocopia înştiinţării: „Domnule Comandant, / am găsit, astăzi, în cutia poştală o înştiinţare, pe care o ataşez, din care aflu că figurez în dosarul penal 831/P/2015, şi sunt somat să mă prezint la camera 3 a Poliţiei municipiului Dorohoi, în 3/7 zile, ca să mi se prezinte actele. / Cum nu am fost în Dorohoi decât o singură dată şi am traversat oraşul de vreo 5 ori, dar nu şi în 2015, vă rog să-mi confirmaţi că înştiinţarea nu reprezintă o farsă a cuiva, iar dacă este adevărată, poate îmi puteţi comunica în ce dată aş fi comis vreo infracţiune în Dorohoi, ca să pot veni cu probe şi înscrisuri că, în ziua menţionată, am trecut sau nu prin Dorohoi”.

Între timp, alarmaţi de nevastă-mea, copiii vor să ştie dacă am vreo bănuială asupra celor care mi-au înscenat vreo infracţiune. Doar Andi e calm şi încrezător şi încearcă să îmi provoace un zâmbet: „Vezi, tata, dacă ai refuzat să mergi cu noi la masă, în Darabani, şi ai rămas în pădurea din Teioasa, noi nu-ţi putem fi martori; şi-apoi, cine ştie ce-ai făcut în ora şi jumătate, cât noi am lipsit”. Râd, într-adevăr, şi-i spun: „Am un martor; mi-era aşa de foame, iar gratargiii încă ţineau cărbunii la foc mocnit, încât, până v-aţi întors, am sporovăit cu Attila, sunetistul lui Merca-junior, şi pe el îl am martor; dar noi ne aflam la Darabani, unde există poliţie, nu la Dorohoi”. Nu am băgat de seamă că fusesem apelat de un număr necunoscut, în vreo trei rânduri, aşa că am avut o noapte pestriţă.

*

Astăzi, pe la 9,30, m-a apelat, iarăşi, telefonul necunoscut, iar un tânăr poliţist din Dorohoi, economist cu studii superioare, m-a dumirit despre ce-i vorba: dosarul penal cu nr. 831/P/2015 nu mă vizează pe mine, cum insinuează iresponsabilii de la Poşta Română în „înştiinţare”, ci pe o firmă de transport din Dorohoi, denunţată de nu ştiu cine prin 2011. În evidenţele firmei, poliţiştii au găsit foile de transport pentru un microbuz, confirmate de mine, şi lista celor care au călătorit cu mine, de la Suceava, până la Vatra Dornei şi retur, timp de… 5 zile. Domnul poliţist, domn înnăscut, începe să-mi citească lista şi, când aud numele poeţilor Vasile Tărâţeanu, Anatol Viere, Menachem Falek şi aşa mai departe, înţeleg despre ce-i vorba şi-i spun domnului poliţist că Festivalul „Naţiunea Poeţilor” 2011, cu câte două manifestări pe zi, a început la Dorna Candreni şi Vatra Dornei şi a continuat, prin Breaza, Câmpulung, Gura Humorului şi Suceava, până la Corlata, timp de 5 zile aflându-se la dispoziţia noastră microbuzul închiriat de Centrul pentru promovarea culturii tradiţionale. Pe vremea aceea, nu se urca prostia pe SEAP, dar contabilii instituţiei noastre căutau cele mai avantajoase oferte, pe care de regulă doar în judeţul Botoşani le poţi afla. Botoşănenii, mult mai săraci decât bucovinenii, dar incomparabil mai de cuvânt, mai harnici şi mai plini de spirit, nu includ în ofertele lor şi brendul primului de dihor, pentru că moldovenii se trag din pui de leu, nu din pui de dihor, precum parveniţii judeţului Suceava.

*

Nu pun întrebări referitoare la iresponsabilitatea celor de la poştă, care „elaborează” înştiinţări precum cea de mai sus, texte care pot omorî oameni şi, mai ales, cardiaci. Consider că iresponsabilitatea lor e criminală şi că trebuie sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Suceava, pentru a se preîntâmpina viitoarele tentative inconştiente de omor asupra sucevenilor. Dar cu poliţistul de la Dorohoi vreau să mă văd, joi, când va veni la Suceava, ca să audieze şi alţi martori. Vreau să-l cunosc şi să-i strâng mâna. Ştiu mulţi poliţişti şi la Suceava care seamănă cu domnia sa (îi ştiu numele, dar nu-l spun, ca să nu-i fac rău), care merită acelaşi respect. Pentru că, din punctul meu de vedere, Poliţia Română a devenit, în ultimii ani, cea mai prestigioasă instituţie din România.

 


Jefuirea proprietăţilor româneşti din Ardeal

„Pachetul de Legi ale Proprietăţii”, cu care se trufeau unii politruci mai ieri, reprezintă cel mai mare jaf, organizat prin lege, în România ultimelor decenii; şi asta pentru că proprietarii au primit „Plata preţului exproprierilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş”, după cum o confirmă comunicatul Ministerului Agriculturii şi Domeniilor în Monitorul Oficial nr. 074 din 3 aprilie 1924, paginile 3852-3853. Din interese obscure sau din crasă prostie, autorii şi votanţii legilor proprietăţii, dar şi instituţiile justiţiare ale statului, despăgubesc moştenitorii cu sau pentru averile pe care străbunii lor le-au vândut statului român. De aici, de la această necunoaştere a istoriei reale a românilor, s-au ivit mafia retrocedărilor, drepturile litigioase şi deciziile judecătoreşti nedrepte, care pun cu capul pe butuc însăşi fiinţa naţională. Tocmai de aceea, caut şi, pe măsură ce găsesc, vă pun la dispoziţie actele care vă pot fi de folos celor care încă vă mai pierdeţi pământul se sub case, în favoarea unor şnapani care înşfacă şi tot înşfacă pământurile care aparţin de drept statului român. Reproduc şi coloană cu coloană (şi cu ceea ce mai conţin acele coloane) textul Comunicatului din 1924 al Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, ca să înlesnesc lectura celor care au nevoie să se dumirească: păgubiţi, dar şi procurori.

*


200 de informatori sau 200 de victime?

Prietenul meu László Gergely Pál îmi trimite 15 pagini cu numele a 200 de informatori „antiemigraţie” ai Securiţăţii şi un comentariu scurt: „O treime dintre aceştia sunt istorici sau filologi. Şi ne mai mirăm ce istorie scrisă avem…”. Dar cauza exaltărilor istorice nu este Securitatea, ci starea excepţional intuită şi înfăţişată de Mircea Eliade, pentru că şi astăzi, ca şi „în zorii lumii moderne, „originea” se bucură de un prestigiu aproape mitică… „Suntem urmaşii Romei!”, repetau cu mândrie intelectualii români din veacul al XVIII-lea şi al XIX-lea. Conştiinţa descendenţei latine era însoţită la ei de un fel de participare mistică la măreţia Romei” (Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 171). Sindromul acesta, al râvnirii gloriei gâştelor care au salvat Capitoliul de către gâştele menite fripturii, a mai fost formulat de un român, de basarabeanul Alecu Donici, care, în „Familia” (Anul XI, nr. 14, 6/18 aprilie 1875), explica tranşat că „Această fabulă s-ar spune mai curat, / dar gâştele nu-s de întărâtat!” (puteţi citi fabula făcând click pe http://dragusanul.ro/alecu-donici-gastele/). Câtă vreme existase şcoala naţionalistă a lui Iorga, drept replică la celelalte exaltări nţâionaliste europene, Securitatea nu avea de ce sugera teme istoricilor, pentru că o făceau singuri, în virtutea mitului „originii”, interesul Securităţii fiind doar acela de a supraveghea şi struni elitele culturale româneşti, uneori compromiţându-le, iar mai nou, prin componenta CNSAS a Securităţii antiromâneşti, prin care alţii ne au la cherem, de a le spulbera definitiv nu doar amintirea, ci şi opera.

*

Eu nu o să-mi permit niciodată să-l judec pe un fost informator al Securităţii pentru că nu ştiu dacă, aflându-mă în postura lui, aş fi cedat sau mi-aş fi asumat riscurile. Asta nu înseamnă că nu sunt pentru sancţionarea vinovăţiile individuale reale: dacă ai băgat un om în puşcărie pe nedrept, suportă consecinţele. Dar sunt total împotriva învinovăţirii în grup şi a compromiterii de opere, în baza acestor învinovăţiri. Puzderii de foşti torţionari comunişti huzuresc pe uriaşe pensii, tot mutând povara vinovăţii lor pe umerii altora. Ţăranul sau muncitorul Vasile din Pocreaca, şi dacă ar fi turnat pe cineva, nu înseamnă nimic, pe când un scriitor, un istoric, un reputat universitar, dacă sunt aruncaţi în lăturile potlogăriilor securistice, sunt distruşi pentru totdeauna. Securitatea încă spală creiere, aruncând zoaiele CNSAS pe statui. Cu această convingere am decis să public lista celor 200 de informatori, aruncată pe piaţa spălării de creiere, pentru că eu văd în această listă, în pofida unor excepţii pe care le ştiţi mai bine decât mine, o listă a victimelor, a martirilor, a cărturarilor români care tresăreau în somn, când o maşină frâna prin apropiere sau începea să latre furios vreun maidanez cu ascuţite simţuri comunitare.

*

Să pui la stâlpul infamiei, pentru că aşa au vrut şi încă mai poftesc securiştii, opere şi nume precum Dan Berindei, Ioan Caproşu, Mircea Matei, Darie Novăceanu, Ion Oprea, înseamnă un sacrilegiu, un cuţit împlântat în spiritualitatea neamului, impietăţi de care eu nu aş fi vreodată capabil. De aceea vă rog să citiţi listele de mai jos (le găsiţi răspândite şi de securişti, dar cu doza de otravă bine cântărită)

*


Basarabia, Gura Humorului şi Vatra Dornei

Am ales Gura Humorului şi Vatra Dornei pentru a reînvia cântecele pierdute ale Basarabiei, cântece îmbrâncite sub stratul gros de colb politruc, şi pentru că primarii acestor oraşe îmi sunt, ca oameni, prieteni asumaţi şi mărturisiţi ca atare, dar şi pe considerentul că există, şi în Vatra Dornei, şi în Gura Humorului, comunităţi puternice de trăitori pătimaşi ai spiritului nostru naţional. Ştiam că nu mă voi întâlni fizic şi cu Marius Ursaciuc, plecat în căutare de fonduri europene, dar cu Iliuţă Boncheş (şi, desigur, cu doamna Rodica), cu care aveam de discutat şi de convenit a doua ediţie a festivalului (de data asta, european) „Bucovina Acoustic Park”, ştiam că mă voi întâlni (m-a impresionat şi prin faptul că a ascultat întregul concert din mijlocul puternicei comunităţi culturale dornene). Iar cei doi lideri ai evenimentelor culturale, profesorul, compozitorul şi dirijorul Sever Dumitrache – la Gura Humorului, şi Violeta Codorean – la Vatra Dornei, nu m-au surprins prin nimic, pentru că îi ştiu foarte bine, deşi s-au implicat total şi în întâmplarea aceasta, la care noi, „Zicălaşii”, ţinem foarte mult. În fond, era celebrarea aproape religioasă a unei provincii româneşti, Basarabia, care este cea mai bogată tezaurizatoare de patrimoniu străvechi european, care doar în România mai supravieţuieşte.

La Gura Humorului şi la Vatra Dornei am mers cu alte 30 de cântece pierdute, din cele 120, pe care le avem, mărturisite de veacurile anterioare. Am mers şi cu răscrucea anilor 1700, în care cântecele tezaurizate de Dimitrie Cantemir, dar şi compoziţia lui „Cântecul Dervişului”, împreună cu „eresul dacic”, cum numea Cantemir cântecul de nuntă „Lado, Lado, nu mai plânge”, cântec încă viu prin Basarabia anilor 1940, dar şi „rădăcina horelor tuturor horelor popoarelor care mai au hore”, după cum scria, în 1714, Domnul de Guys despre „Matraki, hora valahă” (mai avem două hore valahe tot de el salvate de la pierdere definitivă, dar nu s-a ivit încă prilejul de a le cânta) însemnau un risc: în fond, toate cântecele româneşti de până în anul 1700, inclusiv cele notate de ungurii Cajoni şi Eszterhazy, de polonul Jan z Lublina sau de neamţul Joaquim Schlluter, încă păstrau substratul muzicii europene străvechi, cea mărturisită de Pindar, un substrat pe care viitorimea avea să-l catalogheze drept preclasic, de tip „romanesca”, precum „Romanesca” adusă la Suceava de Maria de Mangop, în 1476, pe care „Zicălaşii” au cântat-o chiar în cetate, în urmă cu vreo doi ani, cu reluare la finalul concertului, la cererea publicului.

Surpriza mare pentru noi, „Zicălaşii”, a fost cea a entuziasmului public faţă de cântecele anului 1700, în care se pot desluşi teme melodice ale unor cântece care mai există şi astăzi: „Ciobănaşul”, de pildă, care se hăhăieşte şi azi, la toate nunţile, dar cu refrenul pierdut, deşi Cantemir notase şi refrenul. Bun, dar cine a mai cântat, în România (în Turcia şi în Rusia, berechet!), până astăzi, sacrul patrimoniu naţional, salvat de la dispariţie de Dimitrie Cantemir?

După ce ascultasem primele 30 de cântece pierdute ale Basarabiei, reînviate în concertele de la Suceava şi Corlata (inegalabila Corlata, a celeilalte superbă Violeta din Bucovina, Violeta Ţăran), credeam că nu există nici un cântec românesc vechi în stare să egaleze „Sârba lui Cristache Ciolacu”, premiată, la Paris, în 1889, de Preşedintele Franţei – cu 2.000 de franci, şi de Ţarul Rusiei – cu 5.000 de ruble, ţarul recunoscând că nepotul lăutarului basarabean Ciolacu, Cristache, este un virtuos care-l întrece chiar şi pe fratele său, Radu Ciolacu, pe care Ţarul îl cunoştea şi preţuia, pentru că Radu cânta, de prin 1886, la Sankt Petersburg. Dar şi al doilea concert, cu alte 30 de cântece basarabene pierdute, este copleşitor, în ciuda faptului că Petrică Oloieru, în baza logicii de spectacol, nu a inclus în repertoriul concertului piese de rezistenţă, precum cele publicate, prin 1821 şi 1822, de „Allgemeine musikalische Zeitung” sau, în a doua parte a aceluiaşi secol, de basarabeanul Gavriil Muzicescu (cu excepţia dansului „Congazu”).

Ceea ce înseamnă că oricând am mai putea retrezi la viaţă încă vreo 60-70 de cântece basarabene pierdute (fir-aţi ai dracului, politrucilor care mi-aţi jefuit salariul supravieţuirii lunare de 500 lei!), care să se bucure de acelaşi entuziasm public, concretizat prin reluarea  unor cântece, precum „Hai, leliţo, şi-o rusească!”, la Gura Humorului, şi „Ciobănaşul” lui Dimitrie Cantemir, la Vatra Dornei. Iar dacă ar fi fost după dorinţa celor care ne-au fost nouă martori, ar fi trebuit să reluăm ambele concerte, de 30 plus 30 de piese, şi tot ar fi fost prea puţin. Martori la ce? La probarea unui adevăr, spulberat de incultura folcloroşilor: Basarabia muzicală de astăzi nu „fură” cântece olteneşti şi ardeleneşti, ci păstrează, aproape mimetic şi fără mărturiile vremurilor pe masă, cântecele ei de odinioară, unele degenerate din păcate, pe care, după mutarea lăutarilor Dinicu şi Ciolacu, via Iaşi, de la Chişinău, la Bucureşti, au fost însuşite de celelalte provincii româneşti, în baza iresponsabilei opacităţi a aiurelii „vetre folclorice”, promovată şi de legionari, şi de comunişti. Gata, mă opresc: Imagini, vă rog!

*


Pagina 10 din 225« Prima...89101112...203040...Ultima »