Istorie Recentă | Dragusanul.ro

Pururi, ziariștii „vinovați de dezastrul țării”

București strada Lipscanilor

*

Ziaiștii fasciști vinovați de dezastrul țării

au fost trimiși în judecata Tribunalului Poporului

*

Actul de acuzare

*

Noi, Constantin C. Vicol și I. D. Ioan, acuzatori publici la Tribunalul Poporului.

Având în vedere dispozițiunile art. 5 al. 10 din legea Nr. 312 din 24 aprilie 1945, precum și dispozițiunile Jurnalului Consiliului de Miniștri Nr. 189 din 29 ianuarie 1945, publicat în Monitorul Oficial Nr. 88 din 16 februarie 1945.

Având în vedere dispozițiile art. 5 alin. 2 din legea 312/24 aprilie 1945 și ordonanțele noastre din 2 mai 1945.

Având în vedere actele și instrucțiile acuzaților:

*

1. PAMFIL ȘEICARU, ziarist, fost director al ziarului „Curentul”, de ani 50, cu ultimul domiciliu în București, strada Gl. Angelescu Nr. 93, azi dispărut.

2. IONEL DUMITRESCU zis Dimitrescu, fost avocat, ziarist, de ani 46, cu ultimul domiciliu în București, strada Paris Nr. 45, arestat în baza Jurnalului Consilului de Miniștri Nr. 189/945.

3. ROMULUS DIANU, ziarist, de ani 40, cu ultimul domiciliu în București, strada Arhitect Mincu Nr. 9, azi arestat în bazamandatului de arestare Nr. 363 din 15 mai 1945, emis de Cabinetul 10 al acestui Tribunal.

4. ROMULUS SEIȘANU, ziarist, de ani 60, cu ultimul domiciliu în București, strada Gral Ghenea Nr. 8, arestat în baza Jurnalului Consiliului de Miniștri Nr. 189/945.

5. ILIE RĂDULESCU, ziarist, de ani 46, cu ultimul domiciliu în București, Bd. Ferdinand Nr. 174, arestat în baza Jurnalului Consiliului de Miniștri Nr. 180/945.

6. ILIE POPESCU PRUNDENI, ziarist, de ani 38, cu ultimul domiciliu în București, Strada Mitropolitului Iosif Nr. 1, arestat în baza mandatului de arestare nr. 365 din 19 nai 1945, emis de Cabinetul 10 al acestui Tribunal.

7. ALEXANDRU HODOȘ, ziarist, de ani 51, cu ultimul domiciliu în strada Ciprian Porumbescu Nr. 14, arestat în baza Jurnalului Consiliului de Miniștri Nr. 189/945.

8. RADU DEMETRESCU-GYR, scriitor și publicist, fost conferențiar universitar, de ani 40, cu ultimul domiciliu în Râmnicu-Vâlcea – Sanatoriul Central, arestat în baza Jurnalului Consiliului de Miniștri Nr. 189/945.

9. GRIGORE MANOILESCU, ziarist, de ani 47, cu ultimul domiciliu în Bucrești, strada Dr. Calinderu Nr. 20, azi dispărut.

10. GABRIEL BĂLĂNESCU, ziarist, de ani 32, cu ultimul domiciliu în București, str. Căpitan Zlătescu Nr. 25, azi dispărut.

11. PAN M. VIZIRESCU, profesor și publicist, fost director al revistei „Muncitorul Român”, de ani 42, cu ultimul domiciliu în București, str. Stelea Spătaru Nr. 17, azi dispărut.

12. AUREL COSMA, avocat și publicist, fost Consilier Ministerial, cu ultimul domiciliu în București, azi dispărut.

 *

Având în vedere că cercetările urmate în cauza celor de mai sus au fost încheiate.

Văzând și dispozițiunile art. 8 din legea Nr. 312/945, pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul Țării sau de crime de război.

*

București Piața Sf Anton

*

Expunem următoarele:

*

După cei ce-au dat sau executat ordine criminale de asasinare în masă a populației civile și de exterminare a deținuților din lagăre, după cei ce-au săvârșit cele mai mari orori la Odesa, Bogdanovka, Dumanovka sau Vapniarca și în atâtea alte locuri de tristă amintire, după judecarea primului lot de criminali de război, care au jefuit, au schingiuit și au asasinat cu o bestialitate unică mii de oameni, Tribunalul Poporului urmează să judece o altă categorie de acuzați, aceea a ziariștilor și publiciștilor, care, prin articolele de ziare, broșuri sau conferințe, s-au pus în slujba propagandei fasciste sau hitleriste și au contribuit, prin acțiunea lor, la susținerea unui regim odios și a unei politici externe nefaste, politică ce trebuia să aibă drept consecință antrenarea Românei într-o aventură dezastruoasă și prăbușirea politică și militară a țării.

*

Vina, mareav vină a acestor mânuitori ai condeiului, nu poate și nu trebuie să fie subestimată.

La noi, ca și în toate țările din lume, scopul suprem nemărturisit al propagandei hitleriste era camuflarea, prin toate mijloacele, a adevăratelor scopuri urmărite de Adolf Hitler și de banda lui.

Scopurile Germaniei hitleriste erau limpezi: înlăturarea, printr-un război rapid și crâncen, a tuturor adeversarilor Germaniei, aservirea tuturor țărilor Europei și instalarea, pe ruinele acestor țări, a unei „Germanii Mari”, care acapara, în folosul ei, vaste teritorii și posesiuni.

Rostul propagandei hitleriste era de a masca adevăratele țeluri ale politicii Germaniei, prin provocarea unor abile diversiuni, de natură a distrage atenția opiniei publice mondiale de la scopurile realmente urmărite.

*

Doctrina rasială, întemeiată pe ură și menită să tulbure și să otrăvească mințile și sufletele, ca și doctrina războiului așa-zis sfânt, nu erau decât vaste și abile diversiuni, menite, în mintea conducătorilor celui de-al treilea Reich și acoliților lor, să ascundă țelurile lor criminale în Europa. La fel și faimoasa lozincă a „noii ordini europene” nu era decât o formulă comodă și înșelătoare de propagandă, sub care se ascundeau ambițiile demente ale Germaniei hitleriste, de cucerire și aservire a Europei și, mai apoi, a lumii. Propaganda hitleristă era, așadar, o armă de luptă ca oricare alta și toți cei care s-au slujit de dânsa s-au pus, prin acest fapt, în slujba hitlerismului, contribuind, prin acțiunile lor, la realizarea scopurilor politice urmărite de Hitler.

La noi în țară, o serie întreagă de ziariști și publiciști, unii ce-și făcuseră un „renume” prin scrisul lor, au dezvoltat și susținut sistematic, ani în șir, temele fundamentale ale propagandei hitleriste, de natură rasială, fascizantă și, deci, antidemocratică, războinică și imperialistă.

Pentru atingerea acestor scopuri, era, evident, necesară o acțiune susținută, cu atât mai mult, cu cât România, care, în războiul trecut, luptase împotriva Germaniei, se găsea, sufletește și politicește, legată de marile democrații.

*

București Calea Moșilor

*

Influențarea opiniei publice

*

Propaganda poate influența opinia publică.

O acțiune politică nu poate fi realizată fără o opinie publică favorabilă sau cel puțin neutră. Ea variază în raport cu condițiunile de viață, inteligența, cultura și posibilitățle de informare ale maselor. De aci, marea importanță a materialului informativ și a ziarului, în special, care este la îndemâna marelui public.

Prin afirmațiuni necontrolate și repetate sub diferite forme, zi de zi, până la sațietate, o anumită temă de propagandă ajunge să fie acceptată de opinia publică drept adevăr evident, devenind, cu timpul, o idee forță, capabilă să răscolească patimi și să dezlănțuiască ură.

*

În Țara noastră, propaganda naționalistă a fost cât se poate de activă și de virulentă. A început cu defăimarea instituțiunilor noastre democratice, cu ridiculizarea Ligii Națiunilor, cu micșorarea, în ochii opiniei publice, a marilor noștri aliați din războiul trecut și a continuat cu susținerea sistemelor fascizante, corporatiste, totalitariste, care își croiau drum în Europa, și cu „glorificarea” conducătorilor acestor mișcări, și, în fine, a terminat cu propagarea ideilor războinice imperialiste ale Germaniei lui Adolf Hitler.

Ce n-a susșinut, oare, propaganda fascisto-hitleristă în acești ultimi ani?

Că democrația înseamnă „masonizarea generală”, că democrația ajunsese să „pervertească” viața economică a Națiunii, că „prăbușise” economia și viața popoarelor, că era doar „o dormă politică de lichidare”, ce-și trăia obosită ultimele zile. Se lansa acea faimoasă teorie a elitelor, a acestor suboameni și supraoameni, în virtutea cărora întreaga omenire trebuia să se împartă în două mari categorii: aceea a „seniorilor” atotputernici și aceea a sclavilor, germanii fiind „predestinați” să alcătuiască clasa seniorilor și să „mântuiască” toate popoarele lumii.

*

În concepția totalitaristă, sensibilitatea și spiritualitatea încetează a mai conta în fața forței, tot ce a dăltuit, atâtea secole de-a rândul, drumul omenirii spre frumos, adevăr și mai bine nu mai servește sub dictatură decât pentru a „justifica” un șir neîntrerupt de fărădelegi. Prin difuzarea neîncetată a temelor hitleriste, s-au provocat crime de tot felul și, prin acțiunea lor, agenții oficinelor de propagandă au contribuit la rătăcirea spiritelor și la otrăvirea opiniei publice. După cum faimosul comandant de lagăr de la Vapniarca își otrăvea deținuții prin alimentare cu mazăre furajeră, aliment a cărui toxicitate îi era cunoscută, tot astfel gazetarii și publiciștii ce, azi, sunt aduși în fața Tribunalului Poporului, pucurau, zi de zi, în articolele și brpșurile lor, otrava urii și toxinele felurite ale propagandei hitleriste. Și cine ar putea măsura, vreodată, exact efectele acestei intoxicări lente a opiniei publice? Câți, oare, dintre schingiuitorii, jefuitorii și asasinii din lagărele de dincolo de Nistru nu vor fi fost cititorii asidui și admiratorii fervenți ai lui Ilie Rădulescu sau ai lui Pamfil Șeicaru?

*

Asasinii și jefuitorii de rând au fost zugrăviți și acuzați de față ca „figuri legendare”, ca „eroi aleși de destin” sau „trimiși direcți” ai Divinității. Au fost popularizate cele mai sinistre figuri ca minunați „deținători de formule miraculoase” pentru fericirea popoarelor. Protejați de acești stăpâni firești, în țara noastră, agenții de propagandă au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a susține, cu toată perseverența, regimul Sima-Antonescu. Succesorul „căpitanului” și trădătorul Ion Antonescu sunt ridicați până la cer. Același auto-mareșal, care secătuia o țară și omora o generație, în Crimeea, pe Don sau în Caucaz, spre a schimba Ardealul cu Transnistria. Acesta și ceilalți ca el trebuiau să devină „idolii” poporului român. Evanghelia hitleristă și scopurile ei sunt puse de acuzații de azi la îndemâna maselor, în orice împrejurare, zi de zi, la fiecare colț. Cu aceste mijloace și în climatul arătat, propaganda hitleristă, prin agenții ei, lansează tema așa-zisului „război sfânt”, în care era târâtă România. Reaua credință și culpabilitatea nu-și mai găsesc limite, la fel cu insultele și calomniile contra popoarelor ce sângerau, ca altădată în istorie, pentru salvarea libertății popoarelor, contra foștilor aliați, a căror creație furăm, cu 20 de ani în urmă.

*

E vorba de acea propagandă odioasă, care căuta să demonstreze, călcând pe suflete și pe adevăr, că războiul e „just și necesar”. Era în vremea când pierdeam mii de vieți la Stalingrad și când acuzații de azi scriau, vorbeau și mințeau neîncetat, încurcând poporul în nedumerire și minciună. Războiul era ca și „terminat”.

Aliații era „în pragul prăbușirii și al dezagregării”. Și când au început puternicile ofensive ale glorioasei Armate Roșii și a armatelor aliate, ele nu erau decât „ultimele zvârcoliri”. În mod sistematic, invariabil, cititorul român află că toate ofensivele „eșuează”. Rezervele se „epuizează”, sunt „slabe și fără elan”, realizează „câștiguri neînsemnate”. După Stalingrad, este eliberat Tamanul, Kusk, Orel, Harkovul, Crimeea și Kiewul, totuși ei demonstrează, mai departe, că armatele sovietice nu și-au „atins scopul strategic”, că spațiul câștigat nu se datorește decât planului comandamentului german, în care s-a prevăzut „defensiva elastică” (Scânteia, Anul I, nr. 237, 30 mai 1945, pp. 1 și 5).


1945: Lagărele din Transnistria (I)

1945 Murgescu Ion*

„S-au adunat probe zdoritoare contra acelora ce au înființat lagăre pentru evreii din Transnistria și pentru cei deportați din țară, precum și contra celor ce au avut comanda lagărelor, au făcut fapte odioase și schingiuiri și omoruri prin înfometare, lipsă de igienă și frig. Între acuyații care au devenit spaima internaților și care se mândreau cu acest titlu este locotenent-colonel Ion C. Murgescu. Acuzatul, maior de jandarmi pe acea vreme, a făcut parte din echipa de comandanți de lagăre de internare, pregătită, la Pitești, în luna mai 1942. De la Pitești, acuzatul a plecat peste Nistru, fiind numit comandant al Regiunii a II-a Internare, având în subordine lagărele de la Vapniarca, Smerinca și Slivina. Reședința sa era, însă, Vapniarca, împrejurare ce i-a înlesnit amestecul în conducerea directă a lagărului în așa măsură că și ofițerii, căpitan în rezervă Alexandru Stoleru, care avea formal comanda lagărului, a rămas numai cu conducerea pazei, conducerea şi administraţia fiind încredinţate lui Teofil Comniceanu, director civil al lagărului. Teofil Comniceanu funcţionează până la 1 august 1942, dată de la care Murgescu ia oficial conducerea lagărului.

*

Lagărul Vapniacra avea, în luna august 1942, 101-126 internaţi, la 16 septembrie 1942, numărul se ridică la 150 persoane, pentru ca a doua zi, în 17 septembrie 1942, numărul internaţilor să fie de 1.135 persoane. Creşterea numărului internaţilor se datoreşte sosirii a aproximativ 1.000 persoane, internaţi şi condamnaţi politici, care sosiseră, la 16 septembrie, din ţară, trimişi de la lagărul din Târgu-Jiu, închisoarea Lugoj şi unii, ridicaţi din libertate. La sosirea noilor veniţi, Murgescu le-a arătat cimitirul din apropierea lagărului, spunându-le că e bine să cunoască locul din timp, că au venit „în lagărul morţii”, de unde vor ieşi „în patru labe” sau „în cârji” (vezi declaraţiile martorilor F. Mendelovici, E. Vinea, N. Sonenstein, D. Friederich, I. Goldenberg, A. Solomonovici etc.)…

*

Internaţii, care erau cazaţi în trei pavilioane ruinate, murdare, fără uşi, geamuri şi paturi, ar fi avut suficiente motive să creadă în profeţiile lui Murgescu. Dar, la aceasta, s-a adăugat contribuţia bestială a lui Murgescu, prin hrănirea continuă cu mazăre furajeră şi împiedicarea, prin măsurile luate, ca ei să-şi poată procura alimente din afară, prin mijloace proprii. Internaţii su făcut, în repetate rânduri, reclamaţii, erând schimbarea hranei, care ducea la devitaminizarea organismului, în cel mai bun caz, lacă nu la intoxicare şi moarte. Această mazăre furajeră, cunoscută în ştiinţa botanică sub numele de „Latyrus Sativus”, se cultivă, în unele ţinuturi ale Uniunii Sovietice, dar numai ca plantă de nutreţ. Fenomenul de intoxicare „Latyrus”, latirismul, era cunoscut în lumea medicală din Uniunea Sovietică şi de populaţia locală, ea având ca urmare parapareza spastică, deranjamente indigeste, balonarea excesivă, greaţă şi dureri în regiunea flancului drept şi starea generală proastă. În 27 decembrie 1942, apare primul caz de parapareză spastică, la un internat din grupul celor veniţi în lagăr în 16 septembrie 1942,  în zilele şi săptămânile următoare cazurile se înmulţesc în aşa fel, încât au fost atinşi de această boală aproximativ 611 de internaţi. Deşi acuzatul I. Murgescu a fost înştiinţat, prin rapoarte medicale, de pericolul ce ameninţă pe internaţi, el a refuzat categoric să schimbe hrana, iar pentru a-şi atinge cât mai repede scopul urmărit, adică exterminarea, împiedică introducerea în lagăr a medicamentelor şi a îmbrăcămintei necesare bolnavilor. Tot atât de crud s-a arătat acuzatul I. Murgescu şi în ce priveşte îngreunarea posibilităţilor de alimentare cu apă a lagărului…

*

Viţos, abuziv, venal şi lipsit de omenie, iată cum apare acuzatul I. Mugescu, din declaraţiile martorilor ascultaţi până acum… Carcera şi bătaia pe spatele gol erau pedepsele preferate ale lui Murgescu. Cu femeile se purta aparent binevoitor, dar numai pentru a le face să-i cedeze, iar atunci când întâmpina rezistenţa lor, devenea furios şi dădea frâu liber pornirilor lui bestiale, inventându-le tot felul de vini, pentru a le putea pedepsi şi umili. Cu toate că acuzatul I. Murgescu făcuse din lagăr şi un mijloc de a-şi crea venituri mari, prin tot felul de procedee necinstite, totuşi jafurile şi maltratările nu i-ar fi reuşit pe deplin, dacă nu ar fi avut cozi de topor printre internaţii din care a făcut unelte servile, pentru a stoarce şi mai mult de la cei internaţi.

*1945 Finkelstein Benjamin

Din primul moment al venirii în lagărul de la Valpniarca, acuzatul Beniamin Finkelstein a căutat să se apropie de comandantul maior Murgescu. La început, i-a reparat maşina, de câteva ori. Apoi a continuat prin a face legătura dintre Murgescu şi femeile din lagăr, de care acesta vroia să se apropie, trimiţându-le, prin Finkeltein, coşuri cu alimente, băuturi, ziare. În această misiune a reuşit în aşa fel încât a devenit omul de încredere al maiorului Murgescu. Era văzut, seara, scoţând din lagăr şi ducând la comandant pe acele femei care se pretau. Spre deosebire de eilalţi internaţi, avea un regim aparte, se plimba liber prin Valpniarca, având hrană bună, iar într-un timp, şi cameră aparte… Prin informaţiile pe care le dădea asupra vieţii din lagăr, a provocat, atât din partea acuzatului Murgescu, cât şi, ulterior, din partea căpitanilor Buradescu, Popovici şi Christodor, iar mai târziu, la Tribdei şi Crivoi-Ozero, din partea maiorului Ambruş, măsuri împotriva internaţilor, a căror soartă nu voia să o împărtăşească. A sprijinit direct pe maiorul Murgescu în faptele prin care acesta a lipsit internaţii de mijloacele materiale (bani, pachete cu alimente, îmbrăcăminte şi medicamente), care le-ar fi ajutat să suporte mai uşor regimul de înfometare, frigul şi boala…

*

În fine, denunţând comitetul de conducere, format din internaţi, pentru apărarea lor, şi afirmând că e compus din comunişti, care trebuiesc suprimaţi, a provocat dizolvarea acestui comitet, închiderea cantinei şi ospătăriei pentru cei nevoiaşi, oprirea cumpărăturilor de alimente – măsuri neomenoase, care au contribuit la înfometarea internaţilor (vezi declaraţiile martorilor A. Nachtigal, Raşela Topper, Burileanu, Emanoil Weinstein-Vinea, căpitanul de jandarmi Timofte Ioan, precum şi cuprinsul dosarelor anexe)…


Lagărul de la Târgu-Jiu

*1945 Trepadus Grigore

„La Târgu-Jiu, ordonase fostul mareşal Antonescu, în februarie 1941, să se înfiinţeze un lagăr, unul din multele lagăre cu care era presărată ţara, în care urmau să fie depuşi toţi acei care luptau contra războiului şi a regimului antonescian. Astfel, în ziua de 15 februarie 1941, îşi deschide porţile lagărul de la Târgu-Jiu. În gândul acelor care-l înfiinţaseră se încuibase ideea de a forma, din acest lagăr, un mormânt al patrioţilor antifascişti. Pentru aceasta, îi trebuiau fostului Mareşal Antonescu oameni „de treabă”, oameni de încredere. Călăii au fost găsiţi din prima zi. Se pare că erau născuţi pentru această meserie, predestinaţi spre a se încălzi cu sângele celor nevinovaţi. Ei sunt: Colonelul Gheorghe Zlătescu şi locotenent în rezervă Grigore trepăduş, învăţător.

*

Colonelul Zlătescu, în cariera sa militară, de 35 de ani, a dezonorat pe omul din el, a călcat în picioare tot ce firea a ţinut să deosebească pe om de animal, slugarnic şi laş cu toţi cei tari, brută de ultimă speţă cu cei mici şi săraci. Sadic în născociri de torturi, dornic să vadă suferinţă şi cât mai mult sânge curgând, venal şi corupt. După chipul şi asemănarea lui era şi celălalt călău, Grigore Trepăduş, om, dacă i se poate spune aşa, lipsit de suflet, lacom în a născoci mijloace de tortură, mulţumit să înfometeze pe cei mulţi şi săraci, satisfăcut numai atunci când vedea oamenii chinuindu-se, fiară cu chip de om, Grigore Trepăduş era executantul fidel al celor mai ticăloase ordine date de Zlătescu. Cu astfel de oameni, la conducerea unui lagăr, gândul lui Antonescu nu numai că se realiza, dar ei l-au depăşit, căci cei ce intrau în lagărul de la Târgu-Jiu mergeau sigur spre o exterminare fizică. În acest scop, Zlătescu şi Trepăduş întrebuinţau sisteme diferite, şi anume: începând cu lipsa unei hrane substanţiale, cu tratamentul brutal, cu spolierea de tot avutul celor care au fost deportaţi în Transnistria, prin întrebuinţarea internaţilor la munci grele, chiar şi a bolnavilor şi a infirmilor, prin confiscarea alimentelor şi medicamentelor, pe care familiile le trimiteau internaţilor…

*

În ce priveşte hrana insuficientă şi nehrănitoare, sunt impresionante depoziţiile martorilor Ilie Cristea, care, de multe ori, a fost obligat să mănânce ierburi, pe care le aduna de pe lângă gard, ale lui Scarlat Calimachi, Matei Socor, ale ziariştilor străini Kaludis Vandori şi Gustav Weiner. Dacă prin hrana insuficientă Zlătescu vedea că nu-şi poate atinge ţelul – exterminarea internaţilor – el a recurs la mijloace care coboară pe om în rândul animalelor, la răul tratament pe care îl aplica internaţilor, pedepsindu-i pentru un gest sau vini imaginare. Pedepsele pe care le dădea Zlătescu nu erau inventate la întâmplare, ci făceau parte dintr-un sistem diabolic conceput, urmărind exterminarea cu orice preţ. Astfel, între pedepsele preferate de Zlătescu şi Trepăduş erau, întâi, regimul lipsit complet de hrană, pe timp de zece zile, introducând pe internaţi în carcere, unde rămâneau zile întregi, legarea de pomi, în felul răstignirii, unde rămâneau ţinuţi o zi şi o noapte, nepermiţând nimănui să se apropie de ei, să le astâmpere cel puţin setea; trimiterea bolnavilor la lucru în Valea Jiului, fără a ţine seama de certificatele medicale. La linia ferată Bumbeşti-Livezeni, care se construieşte pe valea Jiului, sute şi mii de internaţi au lucrat, luni de-a rândul, în picioarele goale, în plină iarnă, cu mâinile slăbite de munca istovitoare…

*

Zlătescu se purta ca un zbir nu numai cu internaţii, dar şi cu soldaţii concentraţi la paza lagărului, nici soldaţilor nu le dădea o hrană mai bună, deşi aproape toţi erau oameni în vârstă şi cărora în plină iarnă le confisca cojoacele şi căciulile, punându-i să facă instrucţie numai în vestoane, încât mulţi din ei s-au îmbolnăvit şi unii au murit. Este cunoscut cazul unui soldat muribund, dus în spate de alţi doi, spre spitalul din Târgu-Jiu, unde, după şase ore, a murit. Colonelul Zlătescu, întrebat de ce nu a transportat pe acest soldat bolnav, la spital, cu căruţa, a răspuns: „Deoarece a trecut pragul lagărului, nu mai mă interesează, poate să moară sau să facă ce vrea”.

*

Al doilea acuzat, Grigore Trepăduş, se face vinovat de aceleaşi fapte criminale ca şi fostul său comandant, Colonelul Zlătescu[1]. Acuzatul Trepăduş Grigore era atotputernic asupra internaţilor care lucrau pe Valea Jiului, unde şi-a arătat toată ferocitatea şi toată sălbăticia. Aceleaşi mijloace, acelaşi sistem de înfometare, aceleaşi schingiuiri, cu deosebirea că întrecea, câteodată, chiar pe fostul său comandant…

*

Acuzatul, la interogatoriu, recunoaşte că a legat pe internatul Silberstein I. de pom şi că i-a aplicat pedeapsa cu bătaia şi interzicerea mâncării. Iar la muncile de pe Valea Jiului, Trepăduş era la largul lui, cu un bici, pe care îl avea în mână întotdeauna, ca un zbir gata să lovească oricând. Acuzatul Trepăduş Grigore era spaima internaţilor”[2].

*


[1] Scânteia, Anul II, nr. 221, 13 mai 1945, p. 5

[2] Scânteia, Anul II, nr. 222, 14 mai 1945, p. 3


1945: Judecarea primilor criminali de război (II)

1945 Regele la Patriarhie

*

Acuzarea celui de-al doilea lot de criminali de război, acuzați pentru monstruozitățile săvârșite în Cernăuți, iarăși amestecă tragedii reale cu propagandă persuasivă, stigmatizând la grămadă, fără a individualiza decisiv vinovățiile, deși probele nu lipseau. Dar așa se întâmplă, de regulă, în vremuri tulburi, când furiile răzbunătoare exacerbează patimile. „După ce primul guvernator al Bucovinei moare, la 30 august 1941, conducerea Bucovinei este încredințată generalului Calotescu Cornel. Generalul Calotescu Cornel, om lipsit de conștiință, complet aservit lui Antonescu, gata oricând să întreacă chiar gândul stăpânului său, corespundea perfect misiunii ce-i fusese încredințată. Colaboratorul său, șeful de cabinet Stere Marinescu, temperament violent, proceda cu patimă în toate actele sale, dar mai ales în prigoana împotriva evreilor…

*

În ce privește deportarea populației evreiești, din Bucovina, în Transnistria, acuzatul Calotescu Cornel recunoaște că, în septembrie 1941, a primit un ordin vag, „să se gândească la evacuarea evreilor din Bucovina și Basarabia în Transnistria”. S-a gândit și, la 10 octombrie 1941, dă ordinul nr. 37/41, cu instrucțiunile cuprinse în cinci anexe, prin care hotărăște înființarea ghetoului pentru populația evreiască din Cernăuți și măsurile pentru transportul ei în Transnistria. Pe baza acestui ordin începe operația de adunare și de evacuare a populației evreiești din Cernăuți, care s-a executat în două serii. Prima și cea mai importantă deportare a avut loc în noiembrie 1941, iar a doua, în iulie 1942. Pe baza acestui ordin, dat de acuzatul Calotescu Cornel, au fost trimiși, în luna noiembrie 1941, în Transnistria, 30.000 de evrei, iar în iulie 1942, 5.000. Tot pe baza ordinului dat de acuzatul Calotescu Cornel, a fost evacuată și populația evreiască din Dorohoi (vezi depoziția martorilor Cornel Barcan, Mihail Popescu și Solomon Z.)…

*

Pentru a evidenția întreaga tragedie a evreilor din Bucovina, care a fost cauzată de măsurile luate de acuzatul Calotescu Cornel, e destul să arătăm că, din întreaga Bucovină, au fost deportați 56.000 evrei, la care se mai adaugă 12.000 de deportați din Dorohoi. Din cei 56.000, s-au întors în Bucovina numai 6.000, iar în Dorohoi, jumătate din cei plecați.

*

Înființarea ghetoului și deportările au constituit o sursă uriașă de venituri ilicite pentru cei ce le-au ordonat și executat. Cel care a excelat, depășind orice fantezie în acest domeniu al jafului organizat și care a băgat în spaimă populația Cernăuțului a fost acuzatul Stere Marinescu. Stere Marinescu și-a întins antenele în lumea evreiască, lăsându-se să se creadă, la început, că, în schimbul unor sume mari de bani, ar fi dispus să îndulcească viața chinuită a evreilor din Cernăuți și, în special, să avizeze pentru desființarea portului „Steaua lui David” și mărirea timpului de circulație în oraș. Rând pe rând, au căzut în pânza de păianjen, întinsă cu măiestrie diabolică, diferiţi evrei, care credeau că, în schimbul unor sume de bani sau bijuterii, îşi vor putea uşura şi menţine viaţa. Astfel, martorii Klipper Nathan, Sumer Wolff şi Salo Schmidt au luat legătura cu acuzatul, la locuinţa acestuia din Bucureşti, strada Sabinelor, în toamna anului 1942. Martorul Klipper Nathan declară că i-a înmânat acuzatului, timp de şase luni, câte 500.000 lei, iar timp de două luni, câte 200.000 lei, de faţă fiind şi Salo Schmidt. În schimbul acestor sume de bani, acuzatul a lăsat să se înţeleagă că va uşura evreilor din Cernăuţi viaţa. Acelaşi sistem îl practica acuzatul şi cu fostul Preşedinte al Comunităţii din Cernăuţi, Otto Klipper, căruia i-a cerut să-i achiziţioneze diferite obiecte de valoare, arătându-i că înţelege „să i le plătească”.

*

Dar acuzatul Stere Marinescu şi-a arătat adevărata sa înfăţişare cu ocazia deportărilor din iulie 1942, pe care le-a condus personal. De data aceasta, se întocmeau liste de cei ce urmau să fie deportaţi, deoarece unele categorii trebuiau exceptate. Din declaraţiile martorilor se constată că Biroul II „evrei”, de pe lângă Guvernământul Bucovinei, condus de acuzat, devenise o bursă neagră a vieţilor evreieşti. În nopţile premergătoare fiecărei ridicări, acuzatul dădea ordin să se adune, în curtea chesturii, toţi funcţionarii Guvernământului, pentru a forma echipe ce urmau să execute ordinele de ridicare. Primul act al tragediei deportării, început în primele ore ale dimineţii, se încheia seara, când vagoanele, încărcate până la refuz şi închise ermetic, porneau spre Transnistria.

*

În acest interval, pe terenul sportiv „Macabi”, aveau loc scene înfiorătoare. Astfel, într-o zi, pe terenul amintit, o femeie, cu un sugaci în braţe, s-a urcat pe tribuna terenului, de unde acuzatul domina mulţimea chinuită de perspectiva deportării, şi l-a implorat să nu fie deportată, ţinându-se seama că are un copilaş mic. Acuzatul, cu brutalitatea-i cunoscută, a izbit femeia, care s-a rostogolit de pe tribună, scăpând jos copilul (vezi depoziţia martorului Tanenzapf Herman). Dar ura şi sadismul acuzatului Stere Marinescu nu se manifesta numai contra populaţiei evreieşti, ci şi contra funcţionarilor mai mici şi a soldaţilor. Pentru a ilustra această afirmaţie, e suficient să arătăm cele ce urmează:

*

„În ziua de 28 iulie 1942, doi jandarmi, însoţiţi de doi agenţi, bat la uşa familiei mele – în acea clipă, dinăuntru se aud ţipete îngrozitoare. Uşa nu se deschide. Jandarmul, forţând intrarea, în faţa lor găsesc patru cadavre şi o femeie bătrână, cu un copil mic, care plângea; familia se otrăvise. În faţa acestui spectacol îngrozitor, jandarmii s-au înduioşat, unul din ei a început să plângă. N-au mai vrut să execute deportarea celor rămaşi în viaţă. Un agent înştiinţează pe acuzatul Stere Marinescu de cele întâmplate şi, rugându-l ca cei doi supravieţuitori să nu mai fie deportaţi, acuzatul, cu bestialitatea-i cunoscută, se duce la faţa locului şi, văzând jandarmul plângând, îl întreabă „De ce plângi?”, la care jandarmul răspunde: „Domnule maior, am şi eu copii şi o mamă bătrână acasă!”. Acuzatul Stere Marinescu ordonă ca imediat să fie băgaţi la carceră, pe zece zile, atât jandarmul, cât şi agentul, pentru neexecutare de ordine, iar pe bătrâna şi copilaşul de 6 luni îi predă altei patrule, pentru a fi deportaţi” (vezi depoziţia Avram Herman).

*

Mergând pe acelaşi drum al urii şi crimei, acuzatul Stere Marinescu a călcat în picioare şi regulile Dreptului Internaţional, ridicând şi deportând sute de cetăţeni polonezi, care domiciliau în ţară şi care erau puşi sub protectoratul statului chilian. Nici invalizii de război nu erau cruţaţi de acelaşi Stere Marinescu, ci, indiferent de vârsta şi gradul lor de invaliditate, cu o plăcere sadică îi ridica, noaptea, din casă şi-i băga în convoaie de deportare, în convoaiele morţii (cazul Grosman). Nici pensionarii Azilului de Bătrâni n-au fost cruţaţi, nici bolnavii Spitalului Evreiesc n-au fost lăsaţi în paturile lor de suferinţă, ci au fost şi ei deportaţi. Până şi cei 66 de nebuni ai Azilului Evreiesc din Cernăuţi n-au scăpat de furia lui Stere Marinescu şi-au fost deportaţi şi, mai târziu, împuşcaţi într-o carieră de piatră din Transnistria.

*

Acuzatul Calotescu Cornel, întrebat de ce nu a luat măsuri contra colaboratorului său, acuzatul Stere Marinescu, când acesta dezlănţuia groaza şi jaful în populaţia Bucovinei, răspundea că nu ştia, fiind mereu plecat în vizite pe la mănăstirile Bucovinei. Din cele de mai sus, rezultă că acuzatul Calotescu Cornel, General de Divizie în rezervă, este culpabil şi răspunzător pentru faptul că a ordonat înfiinţarea ghetoului din Cernăuţi, că a dat dispoziţii de strângerea şi evacuarea populaţiei evreieşti din Cernăuţi şi Dorohoi, şi, desigur, din tot restul Bucovinei; că, împreună cu acuzatul Stere Marinescu, locotenent-colonel în rezervă, primul a autorizat, iar al doilea a executat schingiuirile, cruzimile, tratamentele neumane şi jafurile sălbatice contra populaţiei din Bucovina şi Moldova de Nord, dar în special contra evreilor; că, din toate aceste cauze, şi-au găsit moartea peste 44.000 de suflete, pentru care acuzaţii trebuie să răspundă în faţa Tribunalului Poporului”[1].

*


[1] Scânteia, Anul II, nr. 221, 13 mai 1945, p. 5


1945: Judecarea primilor criminali de război (I)

1945 Titlul

*

Începând cu ziua de 13 mai 1945, se publica actul de acuzare a primilor criminali de război, sub un moto, în 14 mai, luat din rechizitoriul, cât se poate de convingător, pentru acele vremuri și poate că și pentru cele de astăzi: „Ei nu sunt criminali obișnuiți. Ei n-au comis un omor, o schingiuire, un jaf, un viol au un incendiu, ci sute, mii și zeci de mii de asasinate odioase, schingiuiri și jafuri sălbatice și întreg cortegiul de bestialități care coboară omul pe treapta cea mai de jos a degradării”. În fața magistratului militar Oatu și a unei săli supraaglomerate cu public, adus acolo fie „de ura adâncă împotriva schingiuitorilor, jefuitorilor și asasinilor, fie dintr-o înaltă datorie cetățenească”. Acuzator public șef era Avram Bunaciu, iar secund, Dumitru Săracu.

În fața instanței Tribunalului Poporului erau aduși:

*

1945 Murgescu

*

„1. Macici Nicolae, General de Corp de Armată, în vârstă de 57 de ani, născut în Craiova, ultimul domiciliu în București, str. Mihai Vodă nr. 55, arestat.

2. Trestioreanu Constantin, general de divizie rezervă, născut în Buzău, domiciliat în București, str. Alex. Donici, nr. 36, arestat.

3. Niculescu Mihail, locotenent-colonel jandarmi rezervă, fost preot militar al orașului Odesa, în zilele de 23, 24 și 25 octombrie 1941, dispărut.

4. Ionescu Radu, căpitan rezervă, dispărut.

5. Bălăceanu Eugen, căpitan rezervă, dispărut.

6. Calotescu Cornel, general de divizie rezervă, domiciliat în Pitești, str. Lascăr Catargiu nr. 13, arestat.

7. Stere Marinescu, locotenent-colonel rezervă, domicilat în București, str. Sabinelor, 73, arestat.

8. Zlătescu Gheorghe, colonel rezervă, domiciliat în comuna Pucioasa, județul Dâmbovița, arestat.

9. Trepăduș Grigore, învățător, domiciliat în Craiova, str. Eminescu nr. 17, arestat.

10. Murgescu Ion, locotenent-colonel rezervă, domiciliat București, bdul Mărășești nr. 83, arestat.

11. Budarescu Sever, pictor, domiciliat în București, str. Polonă nr. 69, arestat.

12. Popescu Cristodor, fost ajutor și comandant al Legiunii II Vapniarca și comandant al lagărului cu același nume, dispărut.

13. Popescu Lucian, învățător, domiciliat în comuna Stâlpu, județul Buzău, arestat.

14. Ceachir Dumitru, funcționar particular, domiciliat în com. Budești, județul Ilfov, arestat.

15. Finkelstein Beniamin zis Bubi, domiciliat în București, strada Radu de la Afumați nr. 61, arestat.

16. Isopescu Modest, colonel rezervă, domiciliat în București, str. Epicol nr. 9, arestat.

17. Pădure Aristide, domiciliat în București, str. Epicol nr. 9, arestat.

18. Mănescu Vasile, pretor, arestat.

19. Melinescu Nicolae, plutonier jandarmi, legiunea jandarmi Prahova, arestat.

20. Bobei Gheorghe, domiciliat în București, str. Gheorghe Lazăr nr. 9, arestat.

21. Creștinu Avram, domiciliat în Botoșani, str. Sf. Nicolae nr. 4, arestat.

22. Izu Landau, născut în Austria, arestat.

23. Ambrus Romulus, maior rezervă, dispărut.

24. Ghineraru Florin, sublocotenent rezervă, str. Vrăjitoarei nr. 2 bis, București, arestat.

25. Gavăț Ștefan, locotenent-colonel rezervă, domiciliat în București, str. Profesor Bogdan nr. 11 bis, arestat.

26. Pătrășcoiu Nicolae, colonel rezervă, domiciliat în București, str. Justiției nr. 41, arestat.

27. Grigorescu Gheorghe, învățător, comuna Mogoșari, județul Dâmbovița, arestat.

28. Haranga Ion, învățător, dispărut.

29. Wielentz Alfred, dispărut.

30. Dumitrescu Mihail, subofițer, dispărut.

31. Năstase Ion, plutonier jandarmi, dispărut.

32. Solomon Ștefan, sergent major, dispărut.

33. Bulatu Dumitru, sergent major, dispărut.

34. Covila Coveta Serghie, fruntaș TR, dispărut.

35. Alexandrescu Constantin, pretor, com. Gurahonț, județul Arad, arestat.

36. Clinceanu Constantin, pensionar militar, comuna Homorociu, județul Prahova, arestat.

37. Mihailuc Constantin, dispărut.

38. Hațeganu Ion, pretor, domiciliat în Alba Iulia, str. Aurel Vlaicu nr. 1”.

*

1945 Trepăduș

Actul de acuzare, lung, lozincard și stufos, cuprinde, mai întâi, generalități de genul „care au rupt firul alianțelor firești și al vecinătăților pașnice”, „aservind toate bogățiile țării Germaniei hitleriste”, „declarând război vecinei și marei prietene a popoarelor, Uniunii Republicilor Sovietice”, „profitând atât de războiul criminal de cotropire și jaf al lui Hitler și Antonescu, cât și de ideologia rasismului” etc. Apoi încep acuzele la adresa fiecărui acuzat în parte.

*

În 16 octombrie 1941, Odesa fusese ocupată, iar în 22 octombrie, o explozie a aruncat în aer clădirea comandamentului și ucigându-i, printre alții, pe generalul comandant Glogojanu și pe câțiva dintre ofițerii personalului comandamentului, comanda fiind luată de adjunctul generalului Glogojanu, Trestioreanu Constantin, comandantul secund al Diviziei 10 Infanterie. În cursul nopții, soseau la Odesa generalul Macici Nicolae, comandantul Corpului II Armată din Transnistria, „colonelul Stănciulescu Ion, Stănescu Virgil și Ciocan, aceștia trei din urmă având misiunea de a restabili legăturile telegrafice și telefonice ale Odesei cu postul de comandă al Armatei IV din Baden și de a cerceta cauzele exploziei.

*

În aceeași dimineață, apar pe străzile și piețele Odesei spânzurători, iar oamenii erau împușcați la întâmplare, astfel că, în aceeași dimineață, circa 5.000 de oameni erau împușcați la Odesa. La ora prânzului, execuțiile încetează, însă jandarmii și poliția încep să adune mii și zeci de mii de oameni, pe care-i închideau în marea închisoare de la Odesa.

*

1945 Lozinca 13 mai

*

În ziua de 24 octombrie 1941, compania a 2-a din Batalionul 10 Mitraliere divizionar primește ordinul de a-i escorta pe acești nenorociți către un anuit loc – nu bănuiau ce-i așteaptă – la marginea Odesei, între bariera Daling, unde se aflau patru magazii… În timpul transportului, mulți dintre acei încolonați cădeau, datorită slăbiciunii – imediat erau împușcați de către jandarmi… (vezi depozițiile dep. Alex. Neacșu și maior Seltea Vasile).

*

Primul lot, adus la locul execuției, era compus din 40-50 de inși, care, legați strâns, cot la cot, cu frânghii, a fost băgat într-un șanț anti-tanc și întors cu fața spre pământul care forma parapetul șanțului. Locotenent-colonelul Deleanu Nicolae ordonă personal deschiderea focului, atrăgând atenția soldaților ca să tragă fiecare câte un foc ochit, pentru a se face economie de timp și muniție. Constatând că acest procedeu nu satisface scopul urmărit, s-a hotărât să se treacă la executarea lor în masă. Astfel, au fost băgați în primele trei magazii bărbați și câteva femei, și anume acele care nu se putuseră hotărî să se despartă de soții lor, iar în a patra magazie au fost băgate femeile și copiii. În total, după spusele martorilor, în cele patru magazii au intrat peste 5.000 de oameni.

*

Pentru executarea în masă, s-au făcut creneluri în pereții magaziilor, prin care s-au introdus gurile de mitralieră. La comanda locotenent-colonelului Deleanu Nicolae, astăzi mort, și a locotenent-colonelului Niculescu N. Coca, s-a tras în plin… Gloanțele însă nu au putut răzbate până la ultimul om… și s-a recurs la un alt procedeu și mai odios, anume la exterminarea prin ardere”.

*

Relatarea amănunțită și cutremurătoare, cu atât mai mult cu cât și rușii au săvârșit-o împotriva antecesorilor noștri, permite extinderea acuzațiilor (doar învingătorii nu răspund de nimic, niciodată, iar tragicul capitol Odesa mă face să cred că, în bună parte, procesul acesta reprezintă o primă epurare a Armatei Române de ofițerii loiali lui Antonescu), în rechizitoriu susținându-se că, „Mareșalul Antonescu a fost încunoștințat de explozia din 25 octombrie 1941, de către generalul Trestioreanu Constantin, iar din raportul colonelului magistrat Mihail Vasile, care se află în dosarul nr. 3941 al Ministerului Apărării Naționale, se constată că, cu acea ocaziune, au fost omorâți 16 ofițeri, 9 subofițeri și funcționari, precum și 35 de soldați”[1].

*

1945 Lozinca despre criminalii de război

*

În astfel de situații, conform legilor războiului, acceptate la nivel internațional, deși sunt inumane, represaliile au justificare. Nu îndreptățire, ci justificare. Peste ele se trece, de obicei, cu indiferența, cu condiția să te numeri printre biruitori. România era, însă, în 1945, când se judeca procesul, o țară sub ocupație, iar generalii ruși se jucau de-a pisicile și șoarecii cu nevârstnicul rege al românilor. Așa că nu-i de mirare dacă primul proces al criminalilor de război începea cu supraviețuitorii unei oștiri decimate, care trebuia exterminată până la capăt. Căci asta era voia ocupantului sovietic biruitor. Prin urmare, ofițerii români care au executat represaliile, din ordin înalt, descifrat de căpitanul Nanciu Ionescu și ars imediat după lecturare, vor deveni victimele aceleiași statalități, care-i transformase în asasini. Pentru că statalitatea regelui Mihai ordonase represalii și tot ea, la fel de infirmă și de neputincioasă, și în compania lui Antonescu, și în cea a generalilor ruși, ordona și masacrarea, printr-un penibil proces, a ofițerilor care au respectat ordinele. Tocmai de asta, ca nevinovații să pară la fel de odioși ca vinovații, în grămada celor 38 de acuzați, pe lângă monștrii reali și de necontestat, au fost cetluiți în lanțurile nedreptei blamări și români care și-au făcut doar datoria față de stat, uneori călcând peste propriile lor suflete.

*

E greu, acum, de ales grâul de neghină, dar vinovăția celor care au ascultat de autoritatea statului regal român nu îndreptățea acel stat regal să-i dezonoreze pentru totdeauna. Nu susțin că generalii Macici Nicolae, Trestioreanu Constantin și Ghineraru Nicolae, căpitanul Nanciu Ionescu, locotenent-colonelul Niculescu Mihail Coca și ceilalți militari care au săvârșit masacrul de la Odesa, căruia i-au căzut victime, vreo 25.000 de ființe omenești, ca represalii pentru uciderea comandamentului armatei române care ocupase orașul, au procedat omenește, dar nu statalitatea regală care ordonase crimele era îndreptățită să-i stigmatizeze, printr-un simulacru de proces, menită să gâdile orgoliul comisarilor sovietici care controlau ocupatul regat al României.

*

Fără îndoială, pe parcursul relatărilor despre proces, vom afla și crime împotriva umanității, săvârșite datorită apucăturilor firii omenești de a se substitui chiar și lui Dumnezeu, din plăcerea sadică de a avea la cheremul lor mulţimi cât mai impresionante. Sper, însă, că statul regal român nu a mutat doar pe umerii celor care l-au slujit cu loialitate toate poverile responsabilităţii.

*


[1] Scânteia, Anul II, nr. 221, 13 mai 1945, p. 5


Pagina 1 din 212