ISTORIA SUCEVEI | Dragusanul.ro - Part 4

Wilhelm Schmidt: Suceava în mărturii istorice (IX)

Kogălniceanu, 1854: Bogdan Vodă

 

Mitropolitul Damian a fost sacrificat nemilos – noi nu ştim dacă era vinovat sau nevinovat şi această întrebare rămâne deschisă – şi a trebuit să părăsească scaunul mitropolitan, în care fusese întronizat de episcopul din Efes, Marcu. În locul lui a fost recomandat, de către Patriarhia din Ohrida, arhidiaconul Theoctist (II). Astfel, putem spune că s-au creat bazele pentru o practică detectabilă până la Voievodul Vasile Lupu, aşa cum arată un document din 1634.

 

Câţiva ani mai târziu, în 1446, trâmbiţele au sunat pe zidurile Cetăţii şi ale Palatului Domnesc de la Suceava, anunţând că Palatinul Iliaş trecuse la cele veşnice. Înmormântarea trupului neînsufleţit s-a făcut cu mare pompă şi a fost urmată de sosirea fratelui supravieţuitor, Ştefan, cel cu care făcuseră împărţirea Moldovei, la 1436. Acum acesta devenise singurul stăpân şi, pentru a marca momentul revenirii sale la cetatea tatălui lor, a dat actul de la 11 februarie 1447, prin care a confirmat regenţa şi actul tatălui său, Alexandru cel Bun, prin care i se donau Mănăstirii Moldoviţa sate şi munţi[1].

 

 

Aici facem cunoştinţă cu înalţi dregători de la curtea lui Ştefan. Aceştia erau cancelarul Niago, un al doilea cancelar, Mihail[2], judecătorul curţii Dumbrowicz, trezorierul Koste, un alt cancelar Oancse (Oancea – n. n.)[3], paharnicul Porca şi notarul Luca.

 

La cetate soseau daruri din toate colţurile ţării, ceea ce a sporit splendoarea curţii domneşti. Într-o aripă izolată a castelului, îşi ducea viaţa, în suferinţă şi linişte, văduva Maria, plângându-şi în tăcere, alături de cei doi copii nevinovaţi, Alexandru şi Roman, soţul decedat. Ea se născuse prinţesă de Kiev şi era sora reginei poloneze Sofia, cea de-a patra soţie a regelui polon Wladislaus Jagiełło şi, deci, mătuşa noului rege al Poloniei, Cazimir al IV-lea[4]. Cu toate acestea, ea a simţit că pierderea soţului nu e de ajuns şi că paharul suferinţei trebuie băut până la fund. Deşi se aştepta la ce e mai rău, nu gândea că acesta va veni aşa curând. Căci nici ţara şi nici Suceava nu aveau impresia că Ştefan, care conducea autocratic, cel puţin în primii ani, avea să moară subit, datorită unei răni, cu toată străduinţa pe care au depus-o învăţaţii pentru a-l menţine în viaţă. Petru[5], ca fiu al lui Ştefan, conducea ţara despotic şi l-a eliminat pe micuţul Roman prin otrăvire, iar pe celălalt, împreună cu mama sa, l-a silit să fugă din ţară. De frica răzbunării punitive din partea regelui Cazimir, căruia exilaţii i-au dat de veste din refugiul din Kolomeea[6], acesta jură credinţă de vasalitate guvernatorului maghiar şi tutore al viitorului rege Ladislaus şi învingătorul turcilor, Johannes Corvinus Huniady[7]. Contând pe protecţia acestuia, care i-a fost acordată cu mare uşurinţă, datorită apropierii de Transilvania, şi rupând pentru totdeauna legătura de vasalitate cu Polonia, acesta pierde bătălia de la Casimir şi fuge din calea lui, împreună cu Michael, fiul Prinţului Sigismund al Lituaniei, la Suceava, unde s-a simţit în siguranţă[8].

 

 

Petru ar fi primit sfaturi şi ajutor de la oricine i le-ar fi oferit. Tristul adevăr este că Domnul a fost rău sfătuit şi aceasta s-a adeverit foarte repede. Ungaria voia să-şi vadă liniştită de treburile ei, fără a tulbura ţara din interior, iar Polonia, la rândul ei, nu voia să se mai amestece pentru tânărul Alexandru şi să-şi strice legăturile cu toate ţările vecine, deşi legătura de sânge cu grupul celor de la Kolomeea îl obliga pe rege la recâştigarea influenţei pe care a avut-o în Moldova.

 

Lui Petru îi era frică, odată ajuns la Suceava, că datorită decăderii comerţului şi datoriilor pe care le făcuse, Cazimir nu va accepta negocieri pentru pierderile cauzate şi creditele neplătite, ci va începe un război contra sa. Au venit la Suceava Voievodul Rusiei (Roşii – n. n.) Peter Odroważ din Sprowa şi Castelanul de Sandomir şi staroste de Przemyśl, Predborz Koniecpolski, în numele Coroanei Poloniei, pentru reglementarea situaţiei. Astfel, un tribunal special s-a constituit pentru analiza situaţiei şi, după o examinare atentă şi îngăduitoare, s-a decis predarea prinţului Michael (al Lituaniei – n. n.) şi atribuirea unei jumătăţi de ţară nepotului său Alexandru, în conformitate cu tratatul de împărţire a ţării din 1436. Totul s-a sfârşit cu depunerea omagiului pentru regele Poloniei. Între instrumentele tratatului se mai menţiona că un mod de a arăta că se mai respectă înţelegerea din timpul lui Ştefan (tatăl lui Petru – n. n.), că urmaşul său va deţine întreaga Moldovă numai în cazul în care urmaşii pe linie bărbătească mor sau până când fiul cel mai mare sau un alt fiu cu drept de domnie ajunge matur. Forţat, Petru acceptă toate condiţiile şi îl extrădează pe Michael regelui Poloniei. El l-a ajutat, totuşi, să evadeze la tătari şi a mers, sub protecţia unei escorte poloneze şi însoţit de ambasadorii polonezi, la Hotin. Aici, a renunţat la relaţia cu Ungaria şi a depus jurământ solemn faţă de mai-marele regatului, acceptând felonia[9], în cazul în care nu şi-ar fi respectat jurământul.

 

Astfel, Suceava a scăpat de pericolul la care s-a expus. Toţi au răsuflat uşuraţi şi Alexandru devine moştenitorul tatălui său, luând în stăpânire cetatea în care mai stăpânea spiritul tatălui său. Aceasta s-a întâmplat la 27 august 1449, când a fost primit de boieri şi armeanul Tarkan a fost scutit de impozit[10]. Dar această stare nu a durat mult şi frica şi teroarea au pătruns din nou, tulburând linişte de dinaintea furtunii. Un frate vitreg de-al lui Alexandru, Theodor sau Bogdan, copilul din flori, provenit dintr-o iubire trecătoare a ultimului Domn Iliaş, găsit de Doamna Maria, în timpul refugiului la Kolomeea, şi care l-a însoţit pe fiul ei la Suceava, s-a arătat nemulţumit de modul cum a fost tratat ca însoţitor şi păzitor al Doamnelor care o însoţeau pe Maria. Rănit în demnitatea sa, el consideră că ar fi îndreptăţit la tron şi că ar putea schimba regula.

 

În aceste condiţii, Bogdan este expulzat şi trimis să se instruiască pentru a face faţă incursiunilor turcilor. Aceştia atacau progresiv Moldova, iar polonezii considerau Moldova drept un bastion în sud-estul Poloniei, care trebuia apărat şi menţinut cu orice preţ. Regele Poloniei trimite, în Palatinul Rusiei, o trupă de ajutor[11] auxiliar, sub comanda exclusivă a luptătorului Sienieński din Oleśko, împotriva lui Bogdan, care lupta în câmp deschis şi mereu se afla în faţa oştenilor, speculând, în avantajul său, orice situaţie. După abandonarea asediului, el nu s-a întors la Suceava, ci a căutat o salvare şi a fugit, imediat, în munţi, unde a adunat, dintr-o zonă greu de pătruns, oameni de toate felurile, inclusiv oameni fără căpătâi, care hălăduiau pe acolo, promiţându-le o parte din pradă, dacă vor câştiga bătălia. Astfel, el a trimis iscoade peste tot, pentru a afla mişcările polonezilor. Voluntarii lui Bogdan nu aveau nimic de pierdut, doar de câştigat. Promisiunile erau atât de mari şi tentante, încât aceştia au luptat cu vitejie şi cu curaj şi au câştigat. Degeaba a încercat Sienieński să obţină predarea Castelanului de Suceava; la venirea trupelor, Domnul Alexandru a vrut să predea cetatea, iar trupele poloneze să se întoarcă acasă. Dar Bogdan a ieşit, cu armata sa, din ascunzători şi a atacat Suceava. Apoi s-a instalat în cetate şi nu i-a mai permis lui Alexandru să revină pe tron, silindu-l, în acest fel, să fugă din nou în Polonia, pentru a se salva. În aceste condiţii, regele Cazimir a decis să suprime complet independenţa Moldovei şi să o integreze în regatul său. Astfel, Voievodul Alexandru şi opozantul său, Bogdan, trebuiau să treacă sub conducerea Palatinatului Rusiei (Roşii – n. n.) şi să renunţe la recompensă.

 

 

 

[1] Wickenhauser: Moldova, I, p. 61

[2] Zubrzycki, op. cit., p. 106, crede că Mihail ar fi cel de-al doilea nume al lui Niago. Dacă această presupunere este adevărată nu putem şti cu precizie. Doi cancelari nu sunt ceva deosebit, iar la Wickenhauser textul german este clar.

[3] Oancea a fost adus, cu siguranţă, din Ţara de Jos, căci Ştefan, din cauza afacerilor sale, nu se putea descurca fără un om de nădejde.

[4] Waṡniewski, op. cit., p. 255

[5] Wickenhauser, op. cit., p. 63, aduce un document, în care Petru, însoţit de cetăţeanul de Suceava Comoroşan şi de Sofia şi Stana, confirmă darul făcut Mănăstirii Moldoviţa, constând într-o casă, pe o „stradă din cetatea Sucevei”.

[6] Zubrzyski, op. cit., pp. 196, 107; Baliński şi Lipiński: Polonia veche (în poloneză), Warschau 1845, 8. p. 739.

[7] Kromer, op. cit., p. 1010 şi urm.; cf. Neugeboren, p. 120, „care s-a aliat cu Voievodul valahilor Dracula, care i-a jurat credinţă”.

[8] Kromer, op. cit., p. 1012.

[9] Documentul, la Dogiel, I, p. 601; Inventarium…, p. 137.

[10] Wickenhauser: Moldova, p. 63, nr. 16

[11] Documentul a fost publicat în: Scrisoarea Dominicanilor din Czestochowa, în care se spune că trupele au fost trimise cu consimţământul nobililor şi se cereau explicaţii asupra modului în care au fost conduse, fără a se lua măsuri minime de prudenţă, astfel ca prejudiciile să fie minime: în Inventarium…, p. 258.


Wilhelm Schmidt: Suceava în mărturii istorice (VIII)

 

Wallachian and Moldavian noblemen. by Bridgeman-Art

 

Oraşul a respirat din nou liber, când trimisul regelui Poloniei, în 1436, a impus pacea între cei doi fraţi care se certau, printr-o împărţire a Moldovei. Astfel, partea de jos a Moldovei sau Basarabia[1], cu capitala la Kilia, i-a revenit lui Ştefan, iar partea de sus, cu Hotinul şi Suceava, i-a revenit lui Iliaş[2], care jurase credinţă Poloniei, cu un an mai devreme. În această scurtă, dar amară perioadă, plină de suferinţe şi lipsuri, cel mai mult a suferit comerţul care se făcea în ţară şi, mai ales, la Suceava. Proba cea mai tristă a acestei situaţii ne este dată de o decizie a lui Iliaş, din anul 1433, care a trebuit să ofere o scutire de taxe pentru 7 negustori saşi[3] din Transilvania[4], precum şi hotărârea lui Ştefan, din 1437, prin care întărea un act din vremea tatălui său, Alexandru, referitor la libertatea dreptului de comerţ pentru negustorii din Liov[5].

 

Concesiile făcute (în special cea a lui Iliaş) aveau drept scop revitalizarea comerţului pentru redresarea visteriei, pe de o parte, şi a pieţelor din provincie, pe de altă parte. Stabilirea taxelor vamale pentru tot felul de mărfuri era de 4 groşi pe bucată, la care se mai adăugau încă 2 groşi pentru marfa vândută, astfel încât fiecare neguţător, fără deosebire, era taxat. De asemenea, fie că transporta mărfuri, fie că nu, la întoarcere fiecare comerciant plătea 4 groşi. Importul de aur şi argint prelucrat era scutit de taxe vamale.

 

Alexandru cel Bun

 

Aceste detalii dau o măsură a intensităţii[6] schimburilor comerciale, care au favorizat în special pe saşii din Transilvania[7].

Semnificaţia concesiilor făcute de cel de-al doilea fiu, Ştefan, neguţătorilor din Liov este cu atât mai importantă, cu cât reglementa paşnic schimburile comerciale, iar privilegiile acordate le depăşeau pe cele date de vechiul Domn (Alexandru cel Bun). Aici, însă, trebuie să observăm că atât neguţătorii din zona de sud, condusă de Ştefan, cât şi cei din zona de nord, aflată sub stăpânirea lui Iliaş, doreau să controleze piaţa de mărfuri de la Suceava.

 

Datorită luptelor fratricide din trecut, relaţiile comerciale au fost cam îngheţate, o perioadă, ceea ce s-a răsfrânt asupra dezvoltării ţării. Nu trebuie să fii prea deştept pentru a înţelege că de aceste condiţii au profitat comercianţii saşi din Transilvania. Pe de altă parte, cei din Liov au căutat să-şi folosească arma privilegiilor comerciale şi avantajelor date de Domnul ţării şi au mediat neînţelegerile dintre fraţi, până s-a ajuns la o soluţionare definitivă. Până la urmă, s-a făcut faţă la această debandadă în relaţiile comerciale, dar şi politice, care au costat mult tihna şi viaţa poporului în Moldova şi, mai ales, în Suceava.

 

Cel puţin, de această dată, rezolvarea problemelor ţării s-a făcut pe cale paşnică. Dacă, până acum, toată Moldova era locuită de grupuri de confesiuni diferite, cel mai bun exemplu fiind Reşedinţa Domnească a Domnului Iliaş de la Suceava, vestea întoarcerii Mitropolitului Damian al Sucevei, de la Conciliul de la Florenţa, care a avut loc în anul 1439, a creat o mare frământare. Domnul Alexandru cel Bun sperase, de la acest Conciliu, să se producă unirea Romei cu mărturisitorii bisericii greco-orientale. Această unire trebuia să fie mediată de numitul Mitropolit (Damian), care fusese însărcinat (trimis) special ca ambasador pe lângă Papă[8]. În deliberările care au avut loc, Papa Eugen al IV-lea, fost călugăr celestin, nu a acordat atenţie doar populaţiei catolice din Moldova[9], ci el a încercat să atragă totalitatea moldovenilor, valahi şi bulgari, şi să-i separeu de corpul mare al credincioşilor de religie ortodoxă orientală. În acest fel, el dorea o unire cu Biserica catolică, iar dacă această stratagemă ar fi reuşit, se gândea chiar la instalarea[10] unui Scaun inchizitorial în Moldova[11].

 

Piatra de mormânt a primei soţii a lui Alexandru cel Bun, Margareta, de la Baia – foto László Gergely Pál

 

Spre norocul ţării şi al oamenilor, adunarea spiritelor şi concepţia ierarhică nu au fost pătrunse de o dragoste cu adevărat creştină, iar ideea nu a prins şi a rămas doar un simplu gând. Mai mult, ideea a fost respinsă, mai ales de frică. În acea perioadă, s-a produs în Alpi o alunecare de pământ teribilă, încât le-a luat minţile şi s-au gândit că aceasta reprezintă o pedeapsă divină. Pe de altă parte, reticenţa Domnitorului Iliaş, care s-a opus întronării unei intoleranţe religioase, a făcut ca flacăra puternică a „preamăririi Domnului Dumnezeu” să nu se aprindă în interiorul graniţelor ţării peste care domnea. Dar Domnul Dumnezeu l-a iluminat şi a acceptat cererea Curiei (romano-catolice) de a muta la Bacău episcopia catolică de la Siret[12], în anul 1400[13].

 

*

[1] Acesta este clinul dintre Dunăre şi Nistru. Numele provinciei este mult discutat. Sulzer, op. cit., I, p. 443 şi Benkö: Milcovia, II, p. 42. Nota b., se referă la Bessen şi Szaraniewicz: Privire critică asupra istoriei popoarelor din Carpaţi în Antichitate şi în Evul Mediu, Lemberg 1871. 8. p. 83, ff nota 2 trimite la turcescul „Rab”; Szajnocha: Hedwig şi Jagiełło, III, p. 311, numeşte zona „Kraina Bożych Rabów”, adică „Pământul Dumnezeului tău”.

[2] Manuscrisul de la Mănăstirea Cozia, I. p. 123, cu trimitere la Stryjkowski, op. cit., p. 51; Szinkaj (Şincai), op. cit., p. 393: Kromer, Cartea XXX, p. 370; Chodyniecki, op. cit., p. 51; Gwagnin stabileşte că faptele s-au petrecut la 1435, iar Niemcewicz, în cântecele sale istorice (în poloneză), Lemberg 1849. 8. p. 73, crede că anul ar fi 1444.

[3] Documentul, la Dogiel, op. cit., I., p. 601.

[4] Originalul se află în Arhivele Naţionale Săseşti, la Sibiu; în „Transilvania, după documente din cel de-al 15-lea secol”, la nr. 67, găsit de Seiwert: Oraşul Sibiu (în germană), Sibiu 1859. 8. P. 16; Grimm: Administrarea politică a Transilvaniei (în germană), Sibiu 1857, III, p. 9.

[5] Originalul, în Arhivele oraşului Lemberg, fascicula 517; Zubrzycki, în Anexe la Ziarul de Liov, 1861, nr. 12, p. 59: Cronica oraşului Liov (în poloneză), p. 96.

[6] Dovada, în reglementarea din 1376, făcută pentru saşii din Transilvania, că reprezentanţii „commissum” ai regelui Ungariei, Episcopul transilvan Goebl(inus) şi nobilii Johann şi Scharfeneck, castelani de pa pasul Turnu Roşu, erau reprezentanţi ai Coroanei Regale şi se intitulau „cum fraternitatibus mechanicorum” pentru producătorii de manufacturi din Sibiu, Sighişoara, Sebeş, Orăştie, care exportau produse pentru măcelărie, brutărie, pielărie, mănuşărie, cuţitărie, curelărie, fierărie, lăcătuşărie, căruţărie, armurărie, cazanărie, precum şi pentru cei care făceau lucrări de reparaţii sau produse noi de îmbrăcăminte (pălăriei, croitori, postăvari, ţesători, dogari etc.). Aşa se spune în documentul din 1376, în „Cibinio Dominica proxima ante festum beati Martini episcopi et confesoris”. Originalul se află în Arhivele Naţionale de la Sibiu, nr. 34, publicat în Grimm: Administraţia politică în marele principat al Transilvaniei (în germană), Sibiu 1857. 8. 3 volume, volumul III, pp. 5-8; conform acestuia, actul a fost reconfirmat în 1496.

[7] Cf. Arhiva Asociaţiilor pentru cultura Transilvaniei, Sibiu 1848, 8. III, caietele 2 şi 3.

Mai vechi, în Asupra istoricului comerţului din Transilvania, din 972, până în 1845, după izvoare publicate şi nepublicate, cu detalieri, la Teutsch: Regimul vămilor pentru saşii din Transilvania cu Capitelul Oradiei, Ibidem, I., caiet 2, Sibiu 1844; între altele, deja în 1357, o scrisoare a regelui Ludovic, primită de la saşii din Transilvania (la Fejer: Codex diplomatic al regilor Ungariei, IX, 4, p. 50), despre reglementarea comerţului pentru neguţătorii din Sibiu, la Viena, Praga, Jadra şi Veneţia; pentru comerţul spre Polonia – în acest caz, prin Moldova – vorbeşte şi Fejer, op. cit., IX, 4, p. 335. Despre legăturile comerciale ale saşilor transilvăneni cu Smirna, Arabia şi Egipt, în Engel: Istoria imperiului ungar, II, p. 151.

Schlözer, op. cit., p. 681, arată, pe bună dreptate: „Descopăr aici, prin ceaţă şi întuneric, schimburi comerciale din timpuri trecute, dar care se pare că au fost foarte interesante, în tot Evul Mediu”. Regii Ungariei au favorizat această circulaţie a mărfurilor, dinspre populaţia germană din Transilvania, aşa arată Fejer, op. cit., IX, 4, p. 61. Această activitate a adus avantaje nu numai transilvănenilor, ci şi locuitorilor întregului imperiu, care erau foarte mândri de aceasta.

[8] Waṡniewski, op. cit, p. 255; Engel: Geschichte der Moldau (Istoria Moldovei), Halle 1804, p. 125,

[9] Documentul, datat Florentiae XVII. Cal. Octobris (15 septembrie), în Arhivele Franciscane din Transilvania, de la Cluj. Publicat de Kurz, op. cit., II, pp. 26-28.

[10] Farlati, IV, 70. Un anumit Fabian era prevăzut a fi numit aici.

[11] „Inqua graecana haeresis quotidie magis pullulare dicitur”.

[12] Engel, op. cit., p. 114: Mutarea, de la Siret, la Bacău, s-a făcut în timpul pontificatului lui Bonfaciu IX, sub coordonarea dominicanilor, pe când la Siret era episcop Johann Sartorius.

[13] În nota 94 a scrisorii Papei Eugen IV către Benedict, episcopul Severinului, se spune: „Episcopatum Cerethiensem, cum gravi Christi fidelium jactura, ne de paesenti quidem restaurabilem” şi dă, prin actul din februarie 1444, călugărilor din ordinului franciscan, din provincia Bosnia, misiunea de a se extinde în Moldova, Valahia ţi în ţara secuilor, pentru a întrona şi în aceste regiuni dreptul roman catolic, „illam prorsus juridictionen habere et exercere, quam Diocesaneus Episcopus, si ibi esset, habere etexercere posset”. Acestea din urmă au fost transmise de Nicolaus la Roma, în februarie 10, anul 1447, aşa cum se găseşte într-un act rezumativ din Arhiva franciscană din Cluj, act publicat de Kurz.


Wilhelm Schmidt: Suceava în mărturii istorice (VII)

 

Astfel, reşedinţa de la Suceava era, în acelaşi timp, curte domnească, dar şi centru de schimb, şi piaţă centrală, unde se întâlneau drumurile comerciale care mergeau spre Ungaria şi spre ţările Orientului (cel puţin în bună parte). Pentru a încheia, mai adăugăm că este posibil şi asta, cu mare probabilitate, că la această dată încă nu există o monedă proprie, judecând după multitudinea de monede care circulau, pentru realizarea acestui schimb important de mărfuri, amintit anterior.

 

Păcat că nu există o imagine a tristului cortegiu mortuar, cu care Voievodul Alexandru, alături de popor, şi-a condus la locul de veci, de la Baia, pe prima sa soţie, pioasa Margareta, în 1411. Ştim că au participat, alături de funcţionarii de la Curte, judecătorul Curţii Oan(ă), sămădăul Dămăcuş, ambasadorul Iliaş, cămăraşul Stan, trezorierul Welca şi cancelarul Brata[1], precum şi alţi locuitori din Suceava şi din alte locuri mai îndepărtate. Mulţimea a coborât, de la Cetate, şi a plecat smerită spre locul de odihnă veşnică de la Baia[2].

 

Din păcate, nu cunoaştem numele şi rangurile celor care au fost trimişii Domnului Alexandru, în 9 martie 1412, la regele Wladislaus Jagełło, la Sandec, unde se afla acesta, pentru tratative cu Sigismund, în legătură cu unele revendicări, legate tot de Moldova, care s-au finalizat la Lublo (Lublau – n. n.)[3].

 

În legătură cu aceste festivităţi, din informaţiile pe care le avem, nu ştim prea multe. Ştim doar că Alexandru, la 1420, a invitat mai multe familii din Ungaria, care au fost găzduite în Capitală, la Curtea Domnească[4], pentru a participa la căsătoria sa cu cea de-a doua soţie, văduva Prinţului Mazowiei Heinrich şi sora regelui Poloniei Wladislaus Jagiełło, care a primit drept cadou de nuntă[5], din partea Siretului şi a Rotkowice, câte 600 ducaţi în fiecare an. La petrecerile care s-au dat în splendidele săli ale castelului din Suceava, au participat şi însoţitorii miresei, veniţi din Lituania[6].

 

 

În orice caz, pentru acest eveniment a muncit mult nu numai Alexandru, ci toată ţara, care îl venera pe drept cuvânt, deoarece devenise un Domn atât de iubit şi de onorat, încât se făcuse apreciat şi iubit de toţi străinii cu care avea relaţii. Din păcate, patru ani mai târziu, în 1425, când a bântuit o nouă epidemie de „moarte neagră”[7], şi Suceava a fost afectată puternic, înregistrând o scădere majoră a populaţiei. Pentru a reduce pagubele, Domnul a luat măsuri ca să vină repede populaţie nouă, astfel încât comerţul să prospere din nou, şi, pentru aceasta, a redus taxele. Astfel, pentru muncile cele mai grele, de zidărie, morărit şi construcţiile de la castel, a trimis în toate părţile slujbaşi[8], să-i momească a veni aici, promiţându-le găzduire şi protecţie, numai să accepte să vină la lucru, pentru a şterge urmele dezastrului care a rămas după epidemie. Prin utilizarea corespunzătoare a rezervei de bani, acumulaţi din activităţi anterioare, a făcut plata muncii pentru cei scăpătaţi. De asemenea, prin scutiri de taxe şi alte facilităţi, a grăbit reluarea activităţilor economice, fără a periclita securitatea visteriei.

 

Dar poate că decizia cea mai importantă a fost aceea de a facilita instalarea la Suceava a persoanelor instruite, iar aceasta a atârnat mult la cântar, atunci când a trebuit să se reglementeze relaţiile juridice, atât în dreptul civil, cât şi în cel comercial, cu celelalte state. Astfel, Alexandru a adoptat sistemul dreptului german, fondat la Magdeburg, care a influenţat toată legislaţia statului moldav, iar la sfatul Mitropolitului Sucevei a adoptat şi codul imperial al lui Basilius, Leon şi Constantin, cunoscut sub denumirea „Libri Basilicorum” (Cartea bisericilor). Acestea au constituit primele coduri de legi în Moldova[9] şi ţineau cont de restricţiile confesionale şi de independenţă ale Adunării Mitropolitane din Suceava faţă de Sinodul Patriarhal de la Constantinopol, iar eventualele neînţelegeri era mediate de către Împăratul bizantin Ioan Paleologul[10] (Johann Palaeologus) – 1427.

 

Astfel crescură oraşul şi prosperitatea ţării, mai ales datorită comerţului cu postavuri şi alte ţesături cu Polonia. Pentru a sublinia importanţa acestor schimburi, menţionăm că primarul Liovului Ianusch Tholmacz, al cărui nume bănuim că vine de la ocupaţia de bază a unui înaintaş în relaţiile comerciale (tălmaci – traducător), a obţinut privilegiul de la Prinţul Wladislaus de a reprezenta, pe blazonul familiei, un foarfece de tăiat[11] ţesături. Nimeni nu şi-a putut imagina că aceste condiţii, favorabile pentru Suceava, se vor schimba curând. Cauza principală ar fi contextul în care Świdrigiełło din Lituania a ocupat, în 1431, reşedinţa domnească din Suceava. Acesta a fost învins de Wlasislaus Jagiełło şi a plecat rănit din lupta de la Łuck, părăsind ţara, împreună cu Marele Maestru al Ordinului (Teuton) german din Prusia. El mai fusese umilit de către rege, cu câţiva ani înainte, în bătălia de la Tannenberg, iar acum intrase în nişte tratative cu Domnul Moldovei Alexandru, în vederea realizării unui pact împotriva Poloniei. Ciocnirile care au avut loc au condus la pierderea luptelor din Podolia, iar oraşele Kamieniec, Śniatyń şi Halicz au revenit stăpânului de drept. Fraţii Buczacz sau Buczacki, Theodorich, Michael şi Mussilo[12], au fost obligaţi să se întoarcă acasă, unde Alexandru muri în anul 1433[13], lăsând ţara într-o situaţie dramatică[14].

 

După aceasta, între cei doi fii ai Domnului, Ştefan şi Iliaş au început lupte sângeroase pentru împărţirea ţării, iar în aceste condiţii Suceava a avut cel mai mult de suferit. Fiecare se considera mai îndreptăţit la mai multe avantaje. Astfel, taberele s-au slăbit una pe alta, făcând, în acelaşi timp, rău ţării. De la o zi, la alta, era mai tare când cel mai în vârstă, când cel tânăr, şi asta dură câţiva ani.

 

 

[1] După Documentul din Wickenhauser: Moldova, Wien 1862. 8. P. 56. fascicula nr. 3 şi urm.

[2] Sadok Baracz: Schiţă de istorie a Ordinului Predicatorilor (Dominican) în Polonia (în limba poloneză), Lemberg 1861. 8. II. p. 499. Nota 675 ne conduce la un alt document, conform căruia Margareta şi-ar afla locul de veci la biserica din Siret, construită de Ordinul Dominicanilor. După Kurz: Magazin… etc., Kronstadt (Braşov) 1846, 8. P. 15, Arhiepiscopul Marchonopolitanus, franciscanul Bandini, de la Congregaţia „de propagandă”, care a scris un raport, adresat Congregaţiei, asupra vizitei sale la mănăstirile şi bisericile catolice din Moldova, nota despre Baia următoarele: „In medio ecclesiae est Baptisterium cum uno aeneo candelabro; sub quo Baptisterio jace. Margareta, ha illa, vere gemma preciosa, Moldavicarul Ecclesiarum fundatrix, cui hoc Epitaphium ad cornu dextrum altaris in Sanctuario adscriptum legatur: Anno MCCCCX, hoc templum in honorem Beatissimae Mariae Virginis dedicatum, ab Illustrissimo Principe Alexandro Wajuoda aedificatum est una cum monasterio Moldauiensi, cujus piae memoriae conjux Margaretha sub fonte Baptismatis sepulta est. Requiescat in vitae aeternae resdirectionem. Amen”. Se pot face săpături, dacă s-ar dori mai mult.

[3] Morawski: Ţinutul Sandec-ului (în poloneză), Krakow 1865. 8. Tom. II, p. 87, cf. Dogiel, op. cit., I, p. 46; Dlugosz, Cartea a II-a Analele regatului Ungariei, p. 232; Ghebhardi, op. cit. p. 104.

[4] Waśniewski, op. cit., p. 26

[5] Documentul din 13 decembrie 1421, la Dogiel, op. cit., I. p. 600; Inventarium… etc. – p. 134; la Czackil, op. cit., localităţile se numesc Szerest (Siret – n. n.) şi Wolchowiec (Volovăţ – n. n.)

[6] Rogalski, în traducere poloneză din Kogălniceanu: Principatele Dunărene, cum le numeşte el, I. p. 550. Ringala stabileşte că nunta lui Alexandru a fost în 1407.

[7] Cf. Schematismus der Brasilianer, Lemberg 1867. 8. P. 75

[8] După Wickenhauser, Moldova, documentele anexate la lucrare.

[9] Magazinul unguresc, IV. 44. 67. 118; Gebhardi, op. cit., p. 109, nota 1 întăreşte şi confirmă drept adevărat acesta, fără nici o urmă de îndoială.

[10] După date sigure din cronici(Chronik-Angaben).

[11] Documentul din 1425 din „Cracoviae feria tertia Carnisprivii in solemnitate baptismalium Inclyti Wladislai filii nostri carissimi 1425”, în Arhivele de Stat din Lemberg, fascicola 40. Citat de Zubizycki, op. cit., p. 88.

[12] Niesiecki: Wappenbuch (Cartea blazoanelor, în poloneză), I. p. 217, îl numeşte pe el „Mirsila”

[13] Kurz, op. cit., II. p. 45, nota 12: „Ista aetate Alexander Wajwoda Moldaviae morte absumptus est”, cu trimitere la Pistorius, II. Cartea a IV, cap. 51, p. 206.

[14][14] Mathiae de Miechovia: Chron., Cartea a IV-a, cap. 48; Polon hist. Corp. (Corpus de documente poloneze), tomul II, p. 198, unde se precizează în mod expres că Alexandru, „qui homogialis (Vasall) regis putabatur” (care era presupus vasal) şi care a adus, de mai multe ori, omagii în Podolia şi, prin urmare, meritul fraţilor Buczack nu era de neglijat.

Sadok Baracz, în Memoriile de la Jazłowiec (în poloneză), Lemberg 1862. 8. Min. p. 24, în nota 19, este şi el la fel de nemilos în analiză, iar din punctul lui de vedere, ca scriitor polonez, ceea ce s-a întâmplat este drept, „cu cât duşmanul este mai puternic, cu atât onoarea este mai mare.


Wilhelm Schmidt: Suceava în mărturii istorice (VI)

 

Astfel, el a chemat, în 1402, cu consimţământul Patriarhului de la Constantinopol, învăţaţi din Orient, care aveau o excelentă pregătire, pentru a se ocupa de organizarea unui învăţământ de înalt nivel la Suceava[1]. Prin crearea Mitropoliei de la Suceava, el a reglementat viaţa poporului, aducând astfel lumină morală pentru popor, prin clerul format în această şcoală.

 

Pentru a se uni mai mult poporul în jurul Bisericii şi pentru a atrage bunăvoinţa cerului, el aduce moaştele Sfântului Ioan cel Nou la Suceava. Astfel de moaşte sfinte erau hărăzite să stea doar în biserici bogate, cum erau cele mitropolitane[2]. Acest sfânt s-a născut în Trapezunt şi a lucrat ca negustor la Akermann sau, cum mai este numit, Belgrad (Cetatea Albă – n. n.), iar în anul 850, din cauza credinţei sale în creştinism, este chemat de un frigian în faţa tribunalului. El refuză să se lepede de religia creştină şi preferă să fie martirizat, decât să se bucure de viaţa frumoasă pe pământ, dar închinată zeului-soare Mithras. Prin urmare, biciuit şi târât, până la moarte, de  cai înfocaţi, el a primit pecetea nemuririi[3].

 

Faima lui Alexandru (cel Bun) s-a răspândit atât de rapid, încât reşedinţa lui a câştigat un impuls nebănuit. Astfel, acest loc a devenit atât de atrăgător, încât aici veneau în pelerinaj nu numai credincioşii, ci şi mulţi tineri dornici de învăţătură; mai ales străinii au început să se instaleze aici, cu speranţa binecuvântării de către zidurile bisericii. Acest eveniment a fost urmat de un nou flux de oameni, care părăsiseră Asia, iar cu această venire au crescut şi schimburile comerciale. Acestea din urmă au început să aducă tot mai multe avantaje, ceea ce l-a determinat pe înţeleptul Alexandru să regândească politica sa faţă de Ungaria, închinând pentru totdeauna omagiu regelui Poloniei[4], favorizând astfel, pe termen lung, comercianţii din Lemberg, înfiinţând şi propria sa vamă, precum şi liberalizând comerţul (schimbul de mărfuri) pe tot întinsul ţării[5].

 

 

Liberalizarea schimburilor pentru comercianţii din Lemberg ne înfăţişează nouă un tablou mai plin de viaţă şi de culoare al oraşului Suceava, poarta principală de tranzacţionare a tuturor mărfurilor moldoveneşti. Comerţul şi circulaţia mărfurilor au luat un avânt şi un puls nebănuit. Din şi spre nord vin comercianţii din Lemberg, prin Cernăuţi şi Siret, sau se abat pe axa Kamieniec, în Podolia, prin Hotin şi Dorohoi. Pe aşa-numitul „drum al tătarilor” veneau mărfurile din sud, prin Bistriţa transilvană sau prim Moldoviţa, atunci când încercau să evite gheretele de taxare ale vămii de la Vama. O altă cale, pe care veneau produse naturale sau meşteşugăreşti din Transilvania, era cea de la Braşov, Trotuş, prin Bacău sau, din Bârladul valah, sau chiar din îndepărtata Brăila, pentru a se transforma, aici, în aur şi argint. Pe de altă parte, din răsăritul binecuvântat ajungeau, în portul Akermann şi călătoreau mai departe, prin Tighina sau Bender şi prin Iaşi, pentru a fi depozitate la Suceava, unde se desfăşura mai ales un comerţ „en gros”. Aici veneau, din străinătate, catifea, mătase, bumbac, lână şi alte ţesături, în duzine de baloturi mari. Mărfuri scumpe şi broderii fine, pentru costumele doamnelor şi domnilor, adaptate epocii, în care încă mai erau la modă caleştile şi toată lumea călărea. Negustorii de blănuri au găsit aici adevărate comori, pe care le vindeau mai departe, negustorilor mai mici, la Siret, Baia, Cernăuţi, Hotin şi în alte locuri. Tot de aici plecau spre alte direcţii catifea, piper şi alte condimente, precum ar fi mult căutatul „oţet grecesc”, sucul de lămâie, mult iubit de toţi bucătarii. Blănurile de jder erau purtate numai de boierii din clasa de sus, alături de alte haine scumpe, bătute cu bumbi de argint, şi mătăsuri. Astfel îmbrăcaţi, ei călăreau cai pursânge şi aveau dreptul de la Domn de a călători liber în toată ţara şi în străinătate. Un loc deosebit îl ocupă comerţul de tranzit, pentru care se plătea, la Suceava, doar vama şi mărfurile mergeau mai departe. Acest tip de comerţ era făcut mai ales de maghiari.

 

 

Bovine frumoase şi de rasă bună atrăgeau străinii; cuţite, fiare de plug, coase şi alte produse din fier au venit în ţară, împreună cu făcătorii lor, ţiganii. În 1401, se înregistrează primii ţigani[6] în Moldova.

 

 

La costumul de duminică al bărbaţilor, centura din piele şi căciula din blană erau nelipsite. Ţesături pentru case şi vase de metal zornăitoare erau dorite de toate gospodinele. Cărţi armeneşti de învăţătură, alături de produse de cofetărie, pentru gurmanzi, bolnavi şi copii umpleau tarabele. Păsări de curte şi peşti de diferite feluri, alături de alte produse de toate zilele, cereale şi vinuri moldoveneşti erau principalele produse de export, care umpleau visteria statului, din taxele de vamă. Din această cauză, vama avea un rol deosebit, pentru a măsura şi echivala preţurile pe piaţa din acea vreme. Astfel, moneda folosită la Suceava, Siret şi Cernăuţi era rubla, care avea valoarea nominală o anumită greutate (standardizată), dar în realitate monedele în circulaţie nu aveau exact valoarea ştanţată. Pe lângă aceasta, pentru plăţi în valori mai reduse, se foloseau şi alte monede, cum ar fi cele din  Boemia sau groşii polonezi, ruseşti sau podolieni. Astfel, 4 groşi făceau un aşa-numit „skojek” sau un „groş-mare”. Monedele din Boemia se socoteau câte 60, mai târziu 70, pentru un „schock”. 40 de groşi polonezi  făceau o „marcă” sau 32 de „Loth” (sic!). Monedele ruseşti aveau un conţinut mai ridicat de argint fin şi, din această cauză, un curs mai bun. „Guldenii” de aur sau „ducaţii” se întâlneau, de asemenea, în halele în care se făceau tranzacţiile[7].

 

 

Taxele vamale erau diferite. Astfel, vama era de 10 groşi praghezi pentru 100 de piei de vulpe, în timp ce pentru acelaşi număr de piei de vită (bou) se plătea taxă 15 groşi; pentru tot atâtea piei (100) de oaie, se plăteau 4 groşi, iar pentru 100 blăniţe de veveriţă se plătea vamă doar un groş de argint. Aici se mai adaugă taxe de depozitare, deoarece negustorii din Liov aveau dreptul de a avea magazinele şi magaziile lor proprii, cu condiţia de a nu produce bere sau alte băuturi şi de a nu comercializa carne sau pâine, sau să deţină, în acelaşi loc, şi crâşmă. Această restricţie se făcea în virtutea unei reglementări, care prevedea ca astfel de comerţ să fie făcut de către locuitorii acelei ţări, supuşi Domnului, căruia îi plăteau dările. Probabil că din această perioadă datează poveştile despre mirosul pătrunzător de piei nedubite, din pivniţele săpate în stânca de sub Cetatea Sucevei. Se povesteşte că, în hrubele de sub „castelul de munte” (Cetate), se aflau comorile Domnului moldovean, iar miile de ruble, bani împrumutaţi de voievodul Alexandru cel Bun de la regele Poloniei Wladislaus Jagiełło, printr-un act special, ar fi fost depozitaţi tot aici[8]. Aşa se explica splendoarea şi luxul de la curtea lui Alexandru cel Bun şi a urmaşilor săi. Această bogăţie se pare că a atras ură, iar pedeapsa nu a întârziat.

 

 

În ceea ce-l priveşte pe Domnul Alexandru, umbla zvonul că el însuşi făcea presiune asupra inspectorului vamal Procop şi a urmaşilor săi pentru a facilita comerţul cu Transilvania şi cu o parte din Ungaria. Astfel, un document din 1412, de la Rodna, arată că Voievodul l-a privilegiat pe Stibor să facă export şi import[9] din Moldova şi din alte ţări străine, ceea ce ar fi generat profituri importante[10].

 

 

Astfel, reşedinţa de la Suceava era, în acelaşi timp, curte domnească, dar şi centru de schimb, şi piaţă centrală, unde se întâlneau drumurile comerciale care mergeau spre Ungaria şi spre ţările Orientului…

 

*

[1] Pumnul: Privire răpide etc. (în română), Cernăuţi 1865. 8.

[2] Szinkaj (Şincai): Cronicile Românilor, Iaşi 1853, 4. P. 372 şi Manuscrisele de la Mănăstirea Cozia, Bucureşti 1858.

[3] Sadok Baracz: Historische Denkürdigkeiten von Żołkiew (Mărturii istorice despre Zolkiex – în polonă), Lemberg 1852. 8. P. 131. Nota 110 din anul 1682; Bendella: Die Bukowina, Wien 1845. 8. p. 21.

[4] Documentul dat la Suceava, la 12 martie 1402, se află la Dogiel, op. cit. I, p. 600; Invenitarium etc. p. 133; Szajnocha: Hedwig und Jagiełło, III, p. 311, unde spune: „et non alium velit quaerere et recognoscere Dominum” – „şi nimeni nu vrea să se uite şi să recunoască stăpânul”.

[5] Documentul: Suczawa 1408 in Lemberg. Arhivele de Stat, fasc. 500, 517; La Zubrzycki, op. cit. p. 75; Publicat în vol. I, p. 30, de către Comisia imperială rusă de arheologie asupra Rusiei de Vest, la Petersburg 1846, şi „Naukowy Zbornik” (Revista ştiinţifică – în ruteană), Lemberg 1866. 8. p. 42 ff pentru anul 1407.

[6] Waśniewski, op. cit., p. 27.

[7] Cf. Stupnicki: Die Halitscher russ. Münzen (Monede ruseşti din ţinutul Haliciului – în poloneză), în documentele scrise, de la Institutul Naţional „Ossoliński” din Lemberg, Tom. III, pp. 63-173, cu 14 imagini ale monedelor.

[8] Acest bilet de ordin a fost publicat, cu tot conţinutul său, în Rakowiecki: Pravda ruska (Adevărul rusesc – în rusă), I. p. 192. După Inventarium…, p. 134, originalul s-ar afla la Vatican, iar după alţii, acest document s-ar fi făcut chiar în zorii anului 1400, când Alexandru încă nu era domnitor pe deplin al Moldovei. Wickenhauser, în Bochotin, I. 6., crede că cel mai probabil ar fi anul 1419, fără a spune de ce, în timp ce Czaski, în cunoscuta sa lucrare Ueber polnisches und litthauisches Recht (Despre dreptul polonez şi lituanian – în poloneză), I. 204, crede că cel mai sigur acest document s-ar fi făcut în anul 1411 şi are argumente credibile pentru aceasta.

[9] Bankö: Transsilvania, sive Magnus Transsilvaniae Principatus (Transilvania şi marele Principat al Transilvaniei), Klausenburg (Cluj) 1833. 8. II. p. 176, zice: „In popinam et ventrem prolapsus, filii nuptias in unum annum protraxit, & 1412 ad Vagum Fluvium, in gratiam mimi sui arcem instruxit, cui nomen Bolondok Vara adhaesis” ; ziarul polonez „Gazeta Narodowa” (Gazeta Naţională) din 28 septembrie 1875, nr. 222, preia această afirmaţie, fără nici o analiză critică, şi vorbeşte despre „Trencin şi cetatea sa”, fără nici o verificare.

[10] Documentul a fost dat la Bistriţa, în 21 iulie 1412, iar originalul se află în Arhivele de Stat ale Transilvaniei. A fost publicat în „Archive des Vereines für siebenbürgische Landeskunde” (Arhiva Societăţilor de artă şi ştiinţă transilvănene), Kronstadt (Braşov) 1860 etc. Neue Folge IV. 3. P. 284 şi următoarele.


Wilhelm Schmidt: Suceava în mărturii istorice (V)

Ilustraţii din Romstorfer, K. A., Cetatea Sucevii / descrisă pe temeiul propriilor cercetări / făcute între anii 1895 şi 1904, Bucureşti, 1913

 

Un cronicar german, care a vizitat Suceava la 1563, scria: „Capitala țării nu e un oraș, căci așa-ceva nu există aici”[1]. Prezumția că Voievodul Petru a ales Suceava ca reședință are circumstanțe întemeiate prin faptul că, la data de 26 septembrie 1387, când i-a jurat credință regelui polonez la Liov (Lemberg), aceștia au promis vor veni la Suceava după un împrumut de 3.000 ruble[2] din argint fin venețian[3] și că, imediat după aceasta sau chiar înainte de această tranzacție, să ridice un palat (cetate) demn de un Domn, adică o reședință demnă de bogăția și de prestigiul cuvenit, asigurând, în același timp, și extinderea orașului. Venise vremea unor schimbări importante, iar castelul de pe povârniș era la ordinea zilei.

 

 

Acest prim impuls, cu o importanță socială și politică deosebită pentru oraș, nu a durat prea mult, iar acest prestigiu a trebuit plătit inamicilor care amenințau și inundau țara. Deși relațiile dintre Moldova și Polonia erau susținute mai ales de către statul vecin (Polonia), care viza o absorție a Moldovei sau cel puțin o dependență sigură și constantă, Ungaria – și nu fără o anumită bază – visa la o uniune cu ea a Moldovei, sub coroana Sfântului Ștefan. Cu toate acestea, voievozii Moldovei au reușit să mențină independența. Dar, după ce Ludovic cel Mare, cel care a fost binecuvântat pe vremuri, a urcat-o pe fiica sa Maria pe tronul Arpadienilor, moldovenilor li s-a părut că ar fi rușinos să se supună, printr-un tratat, unei țări condusă de o femeie[4].  Dar Împăratul Sigismund, soțul reginei, datorită războaielor pe care le avea cu turcii, nu voia să scape din mână această „afacere”, care ar fi avut influențe mai profunde. De aceea, se opune cu scandal tendinței Voievodului moldovean de a se supune Poloniei și îi cheamă să ia parte la război. La anunțul acestei decizii, Ștefan nu acceptă și, împreună Mircea, Voievodul Valahiei, cu care avusese o întâlnire la Suceava, la jumătatea lui martie 1390, merge în fața regelui Poloniei Vladislaus Jagiełło și țes o alianță între Polonia și Valahia, prin care să se apere și să se protejeze[5] împotriva Ungariei. Predecesorul său Petru făcuse deja, la Randon, în 1389, pentru el și pentru țară, o asemenea înțelegere cu Polonia[6]. A avut mult de lucru Maestrul Curții Dugoi pentru pregătirea și asigurarea șederii invitaților și a numeroaselor lor suite, la rangul cuvenit. Dar bogăția de la curtea suveranului și importanța politică a momentului a făcut ca să nu lipsească nimic pentru a se asigura de consecințele acestei alianțe. Negocierile s-au desfășurat repede și cu consecințe spectaculoase. Din păcate, nu a condus la rezultatele scontate.

 

 

Sprijinit de Ștefan din Kanisa, comitele secuilor, chiar împăratul Sigismund pătrunde în țara nepregătită să-i opună rezistență. Printr-un marș, căruia nu i s-a opus nici o rezistență, a pătruns până în apropiere de Suceava. Aici a bătut grămada de oșteni, adunată în grabă de capii provinciei pentru luptă, și le-a promis cruțarea, după ce Gospodarul (Domnul) a acceptat să se supună acestuia și să prezinte omagiile, astfel fiind oprite toate ostilitățile.

 

 

Răul cel mare s-a abătut însă asupra Sucevei, unde comercianții armeni, o adevărată clasă, așteptau neliniștiți rezultatele luptei, după ce creaseră (în ultimii ani) condiții înfloritoare pentru comerțul avantajos cu mărfuri venite în Moldova de la Cracovia și Lemberg. Acum s-a ajuns la o nouă înțelegere. Până la război, libertatea de mișcare a comercianților din Cracovia era deplină, iar după, libertatea de mișcare s-a limitat, deși ei revendicau exclusivitatea schimburilor de mărfuri cu Moldova[7]. După lungi și costisitoare tratative, s-a ajuns la o înțelege între cele două părți, arbitrată de Arhiepiscopul din Gnesen, Dobrogast von Neuhof, a doua zi după Sfânta Doroteea, adică la 7 februarie 1369. Astfel, el a convocat un tribunal, format din 10 judecători comerciali din Lemberg și 2 judecători din Cracovia, la Lemberg, pentru a arbitra litigiul. Partea care refuza jurământul pierdea partida[8]. Niciuna dintre părți nu s-a grăbit să pună în aplicare înțelegerea, dar nu s-au mai reclamat, fiecare încercând să profite cât mai mult de pacea convenită. Aceasta nu a determinat însă, pentru Suceava, nici un dezavantaj[9]. Ca urmare a acestui proces, secolul al XIX-lea se încheia, pentru Suceava, atât de liniștit și pașnic, iar începutul celui de-al XV-lea secol l-a fericit pe fondatorul suveranității moldovenești, Alexandru cel Bun, cu pace în țară, putând să se consacre, astfel, protejării țării și dezvoltării construcțiilor la reședința domnească. El știa că nu poți opri locomotiva timpului, băgându-i bețe în roți, pentru a-ți impune voința ta altora, ci mai bine te supui propriei tale evanghelii a sufletului, care te îndeamnă să muncești pentru a fi tu însuți mulțumit de bunurile care ți-au fost hărăzite. Acceptând ceea ce a spus tribunalul, el a făcut ca să crească dragostea poporului[10]. Această bucurie nu era doar a cercurilor prospere, ci s-a simțit de către tot poporul, prin ardoarea sa de a pune în mișcare toate pârghiile necesare ca poporul său să prospere. Până la urmă, a biruit voința inimii înaintea buzelor (vorbelor), deoarece el a pus pe primul plan interesele poporului în fața istoriei, și nu necesitățile efemere și entuziasmul primar. Doar așa ideile superioare ale evoluției înfrumusețează și ușurează existența omenirii.

*

[1] Miles: Der siebenbűrgische Wűrgengel (Cronica transilvană), Hermannstadt 1670. 4. p. P4

[2] Primele ruble apar în 1321, în tratatul prințului Georg Danilowicz cu Johan Jarosławicz, prințul Kazanului. Cf. Istor. Hossud. Ros. (Istoria Rusiei Roșii), IV. 188. Informația de aici a fost luată din vol. „Prawda Ruska”, Warschau 1820. I. 192

[3] Documentul se găsește în Dogiel: Codul Dipl. Ponon. I. 597. Despre ordinul dat de regele Poloniei Johann III Sobieski am găsit publicat, în Arhivele de Stat ale Cracoviei, sub titlul Inventarium omnium et singulorum privilegiorum, literarum, diplomatum, scripturarum et monumentorum, quaecumque in archivo regui in arce Cracovinsi continentur, Paris 1862. 8., p. 132, în: Szajnocha: Hedwig und Jagiełło (în poloneză), Lemberg 1861. 8. II, Autl. I II. Bd. Pp. 291-293. – Wickenhauser concluzionează, în „Bochotin”. I. 15., ca an al stabilirii reședinței domnești la Suceava, anul 1388, ceea ce nu pare acceptabil, deoarece toate celelalte texte vorbesc de o stabilire mai timpurie, având în vedere că susținerea Voievodului pentru a se instala la Suceava nu era de dată recentă.

[4] Kromer op. cit. P. 747: „Să te supui unei femei deja e prea mult, apunea, în vechime, Tacitus” – Germ. 44, 45.

[5] Document: Suceava în prefața Gertrudis – 17 Martie – Dogiel op. cit. I. p. 598; Băcescu: Magazin istoric pentru Dacia, București 1845. 8. I 5, p. 329; Inventarium etc. P. 132 – Ratificarea acestui tratat trebuie să se fi făcut în ziua de Sfântul Ioan Botezătorul, adică 24 iunie acel an, și s-a întâmplat la Suceava. Se mai întâmplase, prima dată, la 6 iulie 1391, la Lemberg (Liov) și a mai fost reînnoit la Imoiow, în 1411. Cf. Inventar pp. 338, 340.

[6] Documente despre Mareșalul Curții Dugoi apar, cu numele său și cu documentul de la Radom „feria sexta, post diem Conceptionis beatae Mariae Virgibis”, în Dogiel, op. cit. p. 597; Bălcescu op. cit. I. 5. p. 329; Inventarium etc. P. 132. „Mircea, Voievodul Valahiei, a cărui venire se aștepta pentru semnarea documentului împreună cu ceilalți”.

[7] Gebhardi op. cit. pp. 96, 97; Neugeboren: Handbuch der Geschichte Siebenbűgens, Hermannstad 1836, 8, p. 107, după Pray Annal. II. Lib. 3.

[8] Cf. Szajnocha: Schițe istorice (în poloneză), Lemberg 1854. 8. p. 106.

[9] Pentru prima dată, în 1404, Wladislaus Jagełło, regele Poloniei, dă un edict care reglementează diferendul. Astfel, cracovienii care merg sau vin din Moldova nu trebuie să se oprească la Lemberg mai mult de 14 zile, altfel plătesc vamă, de fiecare dată. Documentul original se găsește în Arhivele de Stat din Lemberg, Lib. 1061, p. 77.

[10] Wickenhauser: Moldawa, I, 15.


Pagina 4 din 512345