ISTORIA SUCEVEI | Dragusanul.ro - Part 3

Cine este Wilhelm Schmidt, autorul istoriei Sucevei?

Sala Tronului din Suceava

 

  • Istoric, născut la Olmuetz/Moravia (Olomouc, Cehia), la 28.05.1817, decedat la Suceava/Bucovina (Suceava, România), la 30.05.1901
  • Fiul unui ofițer.
  • A studiat istoria, germanistica, geografia, filologia clasică la Universitatea din Lvov, s-a format în anul 1856 la Universitatea din Viena, cu A. Jaeger și Friedrich Simony.
  • Din anul 1848 a predat la Gimnaziul de Stat din Bochnia, iar în anul 1854 a fost chemat la Gimnaziul Catolic Statal din Sibiu
  • În cursul anului școlar 1868-1869 și a decretelor lingvistice în vigoare pentru disponibilitate, a fost numit suplinitor în anul 1868 la Gimnaziul Superior din Cernăuți, de unde va veni la Gimnaziul Greco-Oriental din Suceava, iar de acolo în anul școlar 1870-1871 la Gimnaziul Superior Real de Stat din Freistadt/Austria Superioară. Este solicitat în anul 1871 ca profesor definitiv la gimnaziul Iglau/Jihlava/Cehia
  • În anul 1872/1873 este trimis în concediu și s-a mutat în luna noiembrie 1873, a luat în considerare cercetările istorice din Bochnia, a rămas în strânsă legătură cu reprezentanții istoricilor sași din Transilvania, din Sibiu, în ale căror publicații a publicat numeroase articole
  • De la mutarea sa la Suceava, unde a trăit și perioada de pensie, s-a dedicat cercetărilor despre istoria Moldovei și a Bucovinei și a activat în acest sens din anul 1892 în Societatea Muzeului Bucovinei
  • Nu a reușit să finalizeze ceea ce plănuise să scrie despre istoria Moldovei, însă a scris o monografie dedicată capitalei Suceava, în care publică și izvoare. Aceasta este cea mai valoroasă operă a sa.
  • În urma cercetărilor întreprinse la Olmuetz și a arhivării corecte a registrelor documentare, a descoperit mai multe diplome interesante pentru Transilvania,pe care le-a valorificat.
  • A fost membru al mai multor asociații științifice
  • În anul 18896 a devenit corespondent al Comisiei Centrale pentru Cercetare și Conservare a Monumentelor istorice și de artă din Bucovina
  • Prin munca sa de cercetare, a creat bazele cercetării ulterioare și a fost primul cercetător științific al istoriei Moldovei.

 

Frederic cel Frumos al Austriei în luptă cu Ludwig al Bavariei ÎN ”Programul gimnaziului statal Cezaro-Crăiesc din Bochnia…1852, 1852 ca independent: Geții și Dacii ÎN ”Arhiva geografică a Transilvaniei, NF 4, 1859

Ocuparea Transilvaniei de maghiari ÎN ”Transsilvania, NF 1, 1861

Anul și zilele sale în concepția românilor transilvăneni, 1866

Fundația orfelinatului romano-catolic terezian din Transilvania în Sibiu, 1869

Influența cărturarilor anglo-saxoni asupra cultivării Germaniei ÎN ”Programul gimnaziului oriental din Suceava, 1870

Monumentele istorice ale Sucevei de la prima cunoaștere până la încorporarea Bucovinei cu Austria, 1876

Ziarul cernăuțean, 2-5.06.1901

Programul gimnaziului superior real de stat din Freistadt din Austria Superioară, 1871/1872, 1872, pagina 12

H. Hackel, Raportul anual nr.23 al gimnaziului de stat Franz Josef din Freistadt, Austria Superioară, 1893, pagina 191 (?)

Anuarul Muzeului Bucovinei nr.9, 1901, pagina 153: Szinnyei, Trausch., Reg., Wurzbach

Filiala Arhivelor Statului din Județul Sibiu, România

Comunicări G. Guendisch, Gundelsheim a. Neckar, Germania

(F. Hillbrand-Grill)


Wilhelm Schmidt: Suceava în mărturii istorice (XIII)

1864: Ludwig Rohbock: Hermanstadt (adică Sibiu), Mănăstirea Ursulinelor

 

Regele Ungariei avea un diferend şi cu Polonia, asupra drepturilor sale feudale în Moldova, conform adevărului istoric, aşa cum o probează schimburile de scrisori[1] şi, după Marini, ungurii au făcut, în anul 1467, o incursiune devastatoare în Moldova[2]. Şi astăzi, istoriografii maghiari şi polonezi se luptă pentru a găsi cel mai bun răspuns la întrebarea referitoare la câştigătorul acestei bătălii[3]. Totuşi, este clar că Ştefan s-a întors la Suceava, într-o procesiune importantă, cu o pradă bogată şi cu mai multe steaguri, iar mai târziu le-a trimis Regelui polonez Cazimir la Wilno. La rândul său, acesta le-a trimis Castelanului de Belz, Dobek Bisioweki, şi Castelanului de Krakovia, Stanislaus Teczyński, cu promisiunea asigurării ajutorului său, în cazul unei invazii a ungurilor împotriva palatinului de Suceava[4]. Aici trebuie să mai menţionăm tristeţea care s-a instalat la Curtea lui Ştefan, după moartea soţiei sale[5]. Nefericiţii membri ai familiei, care erau educaţi după moda grecească, au plătit pentru că Ştefan a vrut să aducă o viaţă nouă şi o nouă lege la Curtea sa, impunându-şi voinţa de a schimba vechea structură administrativă cu una personală, mai importantă şi mai strălucitoare. Se vede aceasta dintr-o simplă analiză a dregătoriilor. Dacă, în iunie 1464, erau şase dregători de frunte[6], acum găsim, alături de judecătorul curţii Dragosch (Dragoş), alături de trezorierul Boldor (Boldur), alături de intendentul Mathea (Matiaş), precum şi alături de paharnicul Andreik (Andreica), de cămăraşul Jeremias (Ieremia) şi de cancelarul Taeutul (Tăutul), încă doi noi dregători, nemaiîntâlniţi anterior, şi anume pe stăpânul grajdurilor domneşti, care era Schander (Şandru), precum şi o funcţie renumită, aceea de armurier domnesc, deţinută de Klaenco[7].

 

Foarte probabil că, în această perioadă, au devenit deosebit de importanţi cei doi trimişi ai Regelui Poloniei, Bisiowski şi Teczyński, şi urmaşii lor, care reprezentau garanţia de respectare a fidelităţii, pe care Ştefan o jurase faţă de Regele Cazimir de două ori[8]. Aceşti înalţi reprezentanţi ai Regelui Poloniei se asigurau că Ştefan nu va lua nici o decizie privind pacea sau războiul, fără înştiinţarea[9] prealabilă a acestuia. Trimişii Poloniei s-au întors acasă în timp ce „Erbling aus der Mulda – fiul căţelei Molda”, cum îl numeau, cu un peiorativ aspru, germanii[10] din Transilvania pe Ştefan, după isprăvile pe care le făcuse acolo. Şi aceasta deoarece nu avea principii şi reguli în politica sa, ci mai mult făcea după capul său, fără să ţină cont de vechile reguli feudale poloneze. Gândurile sale se îndreptau, iniţial, spre Transilvania, unde au apărut, pentru prima dată, germenii pentru dezvoltarea elementului moldovenesc[11], sub raportul puterii.

 

1864, Ludwig Rohbock: Kronstadt, adică Braşov

 

De aceea, după plecarea trimisului polonez, nu a mai fost linişte între zidurile Cetăţii Sucevei. Înainte de toate, era necesar ca să se potolească mulţimea ce trăia acolo, deoarece mai târziu se spunea: „Cinci tătari din Crimeea fac mai mult decât zece din Bugeac; dar cinci moldoveni biruiesc zece tătari din Crimeea”. Aceşti luptători bine înarmaţi ar fi trebuit, după expresia evreiască, „să-i treacă prin foc şi prin sabie” pe vecinii lor din Transilvania, al căror Domn încoronat şi l-a asociat pe Georg Podiebrand din Boemia, care era cunoscut ca un nor aducător de furtună[12]. Noi nu ne putem imagina ce larmă putea să fie pe străduţele din Suceava şi ce harababură, faţă de linişte de dinainte. La exerciţii militare pentru utilizarea armelor grele, cum erau muschetele, erau necesare 15 minute doar pentru a le încărca. Şi, de asemenea, un timp la fel de lung, pentru a fi folosite[13]. Din contră, suliţele şi căngile naţionale erau mult mai uşor de manipulat şi mai eficiente, deoarece într-o clipită cel care o purta putea să de jos şi cal, şi călăreţ, şi să străpungă astfel linia inamică sau, în dezordinea care se producea, erau folosite pentru a dubla cu forţa braţului ceea ce se putea face pentru a evita lanţul, spada şi arcul duşmanului.

 

Această abordare a fost adoptată de Polonia, care se îndoia şi privea cu suspiciune jurământul de credinţă, deoarece, deja la începutul anului 1470, trimise pe Voievodul Podoliei, Johann Musilo Buczacki, şi pe adjunctul castelanului din Przemyśl, Spytko Jarosławski, ca noi reprezentanţi ai Regelui Cazimir la Voievodul din Suceava, cu scopul de a clarifica suspiciunile că Ştefan calcă pe alături, afectând în acest fel interesul naţional polonez. Şi aceasta, cu puţin înainte de sosirea mai multor capete princiare, care o aduceau pe Maria de Mangop, fiica lui Caren de Perekop[14] şi tocmai când se făceau pregătirile pentru instalarea taberei[15]. Atunci a trebuit Omul să depună un nou jurământ de credinţă. Probabil că aceasta nu însemna nimic în plus, dar din punct de vedere politic reprezenta un element important în funcţionarea ca un ceasornic a Regatului. A fost mijloc şi scop, dar astfel tânărul neastâmpărat a fost repede liniştit[16]. După această experienţă, Cazimir a permis, din nou, comercianţilor să vină la Suceava, dar le-a dat şi o misiune de spionaj; dar pentru Ştefan era de la sine înţeles şi destul de clar că nu trebuie să rateze această şansă de bună înţelegere şi să nu-i pedepsească. Prin urmare, şi negustorii polonezi şi-au văzut nestingheriţi de interesele lor, ca mai înainte.

 

Numai cancelarul Michael, de care tot am vorbit mai înainte, care a avut numai experienţe amare şi care cu perfidie a făcut ceea ce a făcut, cu voia sau fără voia sa, s-a văzut cu averile confiscate şi exilat din nou[17]. Astfel, cutumele privind schimburile monetare s-au păstrat, atâta timp cât ele priveau relaţiile dintre debitori şi creditori. Locuitorii unui târg erau solidari în ceea ce privea obligaţiile de plată ale unui concetăţean de-al lor, fără excepţie, dar în ceea ce priveşte pedeapsa, aceasta era personală, fără a afecta, în acest fel, libertăţile stabilite de multă vreme. Astfel, reclamaţiile pecuniare erau acoperite corespunzător. Ca urmare, piaţa Liovului s-a golit şi chiar visteria regală s-a văzut cu sacii goi.

 

Cazimir a apreciat că această administraţie defectuoasă, care a avut cel mai evident revers în special în relaţiile comerciale cu Moldova, dar mai ales cu Suceava, putea fi combătută, de o manieră decisivă, prin creşterea numărului de iarmaroace (târguri) liovene, dar prin opoziţie cu dreptul convenţional de trimitere la închisoare – după cutumele încetăţenite – a debitorilor solidari, limitat numai la anumite oraşe[18]. În acelaşi timp, s-a dovedit că avantajele comerţului cu boi moldoveneşti spre Polonia, spre Silezia şi spre Germania a trecut tot mai mult în numele negustorilor evrei[19].

 

Ilustrowany przewodnik po Przemylu

 

[1] Cf. Epistola lui Matei Corvin, Regele Ungariei, Cluj 1745, 8., şi în special la Pray: Dissert., şi la Benkö: Milcovia, I, p. 34, în care s-au publicat scrisorile şi în care se spune: „Două sunt lucrurile permise de tine şi pe care ţi le imputăm: invadarea Moldovei şi împărţirea ţării celor care au eliminat pe reprezentanţii noştri. Cele două tratate ne cer să ne respectăm reciproc şi să avem încredere unul în altul. În primul rând, în ceea ce priveşte Moldova, aceasta nu am fi invadat-o, dar Ştefan i-a sprijinit pe fugari şi au făcut jafuri precum turcii şi pentru aceasta nu trebuie să rămână nepedepsit. Pentru cel puţin unii dintre ei, un război ar fi fost legitim, dar noi am aşteptat recunoştinţă. Dar dacă alegeţi astfel, ei vă vor lăuda şi vor apela la credinţa voastră. În acelaşi fel vor proceda şi cu turcii, şi cu tătarii. Din această cauză, aceşti trei domni nu trebuie lăsaţi nepedepsiţi. Ei cutreieră pământul şi atentează la dreptul nostru din vechime, pe care îl avem de la predecesorii noştri, regii Ungariei…”; asupra drepturilor Poloniei asupra Moldovei, vezi Niemczewski: Cercetări asupra drepturilor poloneze în Moldova, Leipzig 1872, 8.

[2] În publicaţiile lui Nicolaus Russe asupra ţinutului Sibiului, care este în acelaşi timp şi o istorie a Consiliului care conducea Sibiul, publicaţii care se află în Arhivele Naţionale Săseşti de la Sibiu, se găseşte informaţia că toate oraşele săseşti, inclusiv Sibiul, au fost prădate şi au fost tare afectate. Aşa, de exemplu, se menţionează, pentru mai mult de jumătate, între altele „Ittem feria quinta proxima ante festum beati Martini Episcopi stipendiariis… xxxjv et Valentino pixidario hujus civitatis, videlicet cuilibet eorum ad medium mensus (Sic!) pro stipendio fl a ij versus Moldaviam fl a… / Ittem Stephano Moler pro phalange et pro paratione Banderij eorumdem stipendiarorum fl a… j / Ittem pro duabus ulnis harnasj rubei pro ipse Banderio denar… xl / Ittem Czerne Joan Capitaneo dedit fl a. .. xx u. s. w”.

[3] Ff. Pray: Analele Regatului Ungariei, IV, pp. 36 şi 37. Cronicarii moldoveni nu dau nici o informaţie despre aceste fapte „încununate de lauri” şi mi se pare că e mai bine aşa, decât cum au făcut cronicarii unguri, care îi favorizează pe regii lor. Bătălia a fost pierdută, deşi Regele Ungariei primise asigurări că va avea susţinători pentru a înfrunta revolta oraşelor transilvane din anul 1466. Cf. Mailath: Istoria maghiarilor, Viena 1829, 8, p. 55 şi următoarele.

[4] Bielski: p. 823.

[5] Rogalski, op. cit., I, p. 538.

[6] Din Nota 161, care însoţeşte Documentul din 11 iunie 1464, reiese că, la Curte, în funcţia de logofăt sau cancelar erau spătarul „Saches”, vistiernic era „Sopa”, postelnic „Paşko”, paharnic „Negrilla” şi stolnic „Sbiarea”.

[7] Wickenhauser: Moldova, pp. 66-68, arată că „dregătorii politici ai Moldovei erau personalităţi oficiale şi se îmbrăcau în haine de culori diferite, pentru a face mai vizibilă demnitatea pe care o ocupau”. Nu trebuie să ne îndoim de faptul că acelaşi lucru se întâmpla şi cu celelalte demnităţi oficiale, fiecare în funcţie de locul pe care îl ocupa în ierarhie.

[8] Prima dată, la Suceava, în 1462, „more majorum” – la Dogiel, I, p. 603; Inventarium…, p. 139. A doua oară este menţionat tot în anul 1462 şi chiar la Suceava; la Dogiel şi Inventarium… etc.

[9] Documentul întocmit la Suceava, la Dogiel şi Inventarium

[10] Cf. Arhiva asociaţiilor pentru cultura Transilvaniei, VI, Serie nouă, p. 91.

[11] Cf. Wenrich, care el însuşi a scris o relatare privind comportarea moldovenilor în Transilvania.

[12] Von Csanad, din „feria sexta proxima ante Dominicam Laetare”, cere Voievodului Transilvaniei Johann Pongracz von Dengheregh să fie apărătorul saşilor împotriva invadatorilor moldoveni. Originalul se află „Arhivele Naţionale Săseşti” din Sibiu, sub nr. 292. Această cerere, din 10 martie 1469, a fost urmată de o alta, din data de 29 iunie 1469, venită de la Cluj, prin care se cerea vicevoievodului Dominik Bethlen din Iktar, lângă Bistriţa, să-i facă pe moldoveni mai puţin distrugători, Originalele acestor documente se află la „Arhivele Bistriţei”, cf. mai departe, „Arhivele asociaţiei pentru cultura Transilvaniei”, IV, I, p. 78, nota 37. Cererea era făcută de către Regele Matei Corvin către locuitorii din Baia Mare (Nagybanya) = Rivuli Dominarum şi Târgu Mureş (Neustadt), cu acelaşi conţinut, şi se află în Arhivele oraşului Târgumureş, fiind reluat şi în „Arvivele pentru cultura Transilvaniei”.

[13] Cf. Buckle: Istoria civilizaţiei în Anglia (în germană, de Ruge), ed. a III-a, Leipzig şi Heidelberg 1868, 8, I, p. 174. Să se înţeleagă că e vorba de archebuze.

[14] Kogălniceau: Cronicele Române, Bucureşti 1874, 8, III, p. 474, cu referire la anul 1472

[15] Rogalski, op. cit., I, p. 538.

[16] Documentul, la Dogiel, op. cit., I, p. 603; Inventarium…, p. 140.

[17] Pentru prima dată, cu Documentul din 15 septembrie 1485, dat la Kolomeea; Dogiel, I, p. 606; Inventarium…, p. 140. Ceea ce Gebhardi spune, în acelaşi an, după Maniak, şi anume, op. cit., p. 147, „pentru a fi acceptat cu adevărat trebuie o trimitere completă la document”.

[18] Documentul dat la „Sabbatho infra octavam SS Corporis Christi”, găsit în „Arhivele oraşului Lemberg”, fasc. 29, nr. 1, citat de Zubrzycki, op. cit., p. 120.

[19] Zubrzycki, op. cit., p. 221.


Wilhelm Schmidt: Suceava în mărturii istorice (XII)

Husari polonezi

 

Ca rezultat al rezoluţiei parlamentului polonez, a apărut că Voievodul Rusiei (Roşii – n. n.) şi, în acelaşi timp, Castelan al Liovului, Andreas Odroważ din Sprowa, precum şi Voievodul Podoliei şi staroste de Tremblowla, Hryc[1] Kerdejowicz, au primit însărcinări la nivel internaţional şi, în calitate de trimişi ai Republicii poloneze, la Suceava[2] au fost primiţi, cu onoruri înalte, de către însuşi Ştefan pentru a declara, în numele statelor pe care le reprezentau, unirea împotriva turcilor şi a tătarilor. Astfel, s-a stabilit că, de îndată ce va începe războiul, semnatarii trec la arme, conform înţelegerii. De asemenea, şi Liovul, căruia Regele Cazimir îi interzisese comerţul direct cu răsăritul[3], trimite, în 1460, reprezentanţi la curtea din Suceava, ai căror şef şi purtător de cuvânt era secretarul municipal Nymant, pentru a se bucura de recunoaşterea drepturilor lor de comerţ, obţinută prin concesiune de la Alexandru cel Bun şi reînnoite de Petru[4]. De aceste beneficii fără îndoială că trebuia să beneficieze şi Suceava, deşi puţini negustori din Suceava se puteau ridica la înălţimea negustorilor armeni. Astfel, într-un manuscris (testament), rămas de la armeanul Wartek, se menţionează că lasă fiilor săi câte o casă şi o moştenire comună, care consta dintr-un mare depozit, în care se afla o întreagă bucată ca o piatră de colorant „Cochenille” roşu, extrem de scump, pe care trebuia să o arate, în fiecare zi, fraţilor săi.

 

Suceava a redevenit centrul vamal şi locul de popas al caravanelor şi de încheiere a tratatelor. De aici, mărfurile plecau mai departe, pe valea Sucevei, pe drumurile deschise încă din vremea lui Alexandru cel Bun, iar spre nord, prin Siret şi Cernăuţi, în cele mai îndepărtate locuri. La relaţiile comerciale reînnodate dintre Moldova şi Polonia se pare că şi-a adus o contribuţie importantă vechiul cancelar Michael, care, după ce s-a retras din politică, a intrat în viaţa privată. El fusese numit, de către însuşi Regele Cazimir al Poloniei, ca reprezentant al său şi al principalilor afacerişti, „Factorul” tuturor vămilor de pe teritoriul polonez[5], iar această însărcinare o avea şi la Suceava, care era punctul central al traficului de mărfuri spre şi dinspre Polonia, spre mâhnirea lui Ştefan, generată de ruşinea pe care i-o făcuse înainte. Numai aşa se poate înţelege cum l-a putut ajuta Michael pe Musilo de Buczacz, în timpul unei expediţii misionare, cu suma de 50 de florini, 30 de ducaţi şi 20 de ţechini turceşti, această sumă fiind considerabilă pentru vremurile respective[6]. Astfel, pentru anul 1462, din afacerile pe care le derula, el a avut un câştig cel puţin la fel de mare, dacă avem în vedere că i-a găzduit pe cei doi fraţi ai săi, Duma şi Theodor, alături de un întreg anturaj. Aceste sume ne dau o probă a amplorii afacerilor desfăşurate de către Michael[7]. Nimeni nu ştie exact cum şi-a utilizat el capitalul material şi intelectual. Circulau zvonuri că ar fi organizat, pe ascuns, petreceri la Suceava şi la locurile victoriilor lui Ştefan, cum a fost în expediţia din 1462, în urma căreia s-a mărit teritoriul „ţinutului Putnei” (în Vrancea – n. n.) în beneficiul voievozilor valahi[8] (moldoveni, pentru că în documentele poloneze moldovenii erau numiţi valahi – n. n.).

 

Aici, Domnul Moldovei a luat parte la un război al Regelui Poloniei cu tătarii şi, la întoarcere, au luat cu ei un număr important de prizonieri tătari, pe care Ştefan i-a adus la reşedinţa sa de la Suceava şi i-a folosit, o bucată de timp, la întărirea zidurilor Cetăţii[9]. După această izbândă, faima sa şi-a desfăcut aripile puternice şi a crescut până în slava cerului. Vestea s-a răspândit şi mai tare, după ce, prin luptă, Domnul a scos duşmanii din Cetatea Kilia[10], iar de acolo s-au întors cu pradă bogată la Curtea din Cetatea Sucevei. Serbările somptuoase s-au ţinut lanţ la Curtea lui Ştefan, preamărind triumful său, în urma sângeroasei bătălii.

 

Oşteni polonezi

 

Cu mare pompă şi ostentaţie s-au desfăşurat şi festivităţile organizate cu ocazia nunţii lui Ştefan cu prinţesa bizantină (în sensul de ortodoxă – n. n.) Eudoxia[11]. Aici au venit şi negustorii din Liov, recent protejaţi[12], prin facilităţi fiscale, de către Ştefan. Aceştia au adus, ca dar de nuntă, şase baloturi de stofe, de o valoare şi de o frumuseţe neasemuită, încât păreau a fi ţesute din argint[13].

 

La 5 iunie 1464, a sosit mireasa, cu cortegiul său princiar la Suceava[14]. Ziua când a avut loc nunta nu ne este cunoscută. Dar s-a dus vestea despre luxul şi risipa care s-a făcut la nuntă, ceea ce arată un nivel de viaţă foarte ridicat.

În ianuarie 1465, Ştefan a vrut să-şi arate din nou dragostea pentru noua sa soţie şi porneşte vijelios, din nou, asupra Kiliei[15].

 

După moartea lui Visarion, Suceava l-a primit, din nou[16], ca Mitropolit, pe Teoctist, care, până atunci, şi-a petrecut viaţa la mănăstire. După aceasta, Suceava a crescut în importanţă, dar şi în bogăţie atât de mult, încât a fost contactată de însuşi Mathias Corvinus, la rugămintea primarului din Sibiu, Peter Gereb von Veresmarth sau Peter Graf von Rothberg (Turnu Roşu), şi a juratului Ladislaus Haehnlein sau Kakas, să acorde protecţie negustorilor saşi din Transilvania cu produse de pielărie, ca să poată importa, la întoarcere, piei brute din Moldova[17]. Acest contract s-a perfectat la 22 aprilie 1466 şi asigura pentru negustorii din Moldova şi în special din Suceava dreptul să-şi desfacă propriile produse în magazine proprii din Transilvania, asigurându-li-se trecerea cu mărfuri prin Pasurile de la Bârgău şi Rodna, spre Bistriţa, prin Pasul Ghimeş, către Ciuc, şi prin Pasul Oituz, către Haromszék (Trei Scaune). Astfel, acopereau o bună parte din Transilvania.

 

Dar negustorii din Liov, până acum binecuvântaţi cu diverse facilităţi, care le-au adus un succes nebănuit, erau nemulţumiţi şi dorea renegocierea condiţiilor de vamă cu Moldova. Aceasta s-a făcut şi parafat la Suceava, prin actul de la 3 iulie 1467. La semnarea acestuia, a participat Judecătorul Curţii Poloniei, Chalecki – ca trimis special, şi Bachowski – reprezentantul breslelor şi comercianţilor lioveni. Alături de aceştia, îl găsim, din nou, pe mai vechiul nostru cunoscut, notarul Nymant. El mai venise la Curte, pentru prezentarea darului de onoare la nunta lui Ştefan, ca reprezentant şef al delegaţiei şi ca purtător de cuvânt[18]. În consecinţă, se aştepta o aprovizionare masivă a pieţei din Suceava cu mărfuri de tot felul, ceea ce urma să se finalizeze cu încasări mari la visteria statului. În acest mod a fost evitat eşecul anvizajat de interdicţia exporturilor, dată de regele ungar, iar pierderile au fost compensate.

 

 

Regele Mathias Corvinus a fost cel care a declanşat această activitate, ca răspuns la susţinerea revoltelor din Transilvania, din anul 1466, care, în final, au fost înăbuşite[19]. Astfel, el a readus în memorie vasalitatea Moldovei, de care aproape se uitase. Din această cauză el a pus la cale maşinaţiuni politice şi amestec în treburile statului, nu numai la Suceava, ci şi în partea de ţară din care veneau fraţii prigoniţi, Petru şi Berend,  pe care îi găzduise prieteneşte la el[20].

 

Steagul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt al Moldovei

 

[1] În Acta terrestria Haliciens (Documentele ţării Haliciului): Tom I, p. 245 şi Tom II, p. 379, Lemberg, apare publicat sub numele de Theodor.

[2] Bandke: Jus Polonicum (Dreptul polonez). „Conclusiones conventionis generalis Petricoviensis, anul 1459”. Art. 64. „Item mittendi sunt nuntii in Valachiam. Odrowansch et Hriczko palatini vel alter corum”.

[3] Arhivele oraşului Lemberg, f. 293, nr. 10, Cartea 1076, p. 185 din „data de sâmbătă, înainte de Duminica Floriilor” 1458. După Zubrzycki, op. cit., p. 113.

[4] Documentul, în Arhiva oraşului Liov, fasc. 517, citat de Zubrzycki, op. cit., p. 113; Szaraniewicz, op. cit., p. 103, nota 88, tipărit ca anexă la „Ziarul polonez din Lemberg” 1861; Wickenhauser: Bochotin, I, p. 24, îl citează de asemenea.

[5] Documentul a fost dat la Liov, „feria sexta post Domin.” Şi se află la Dogiel, op. cit., I, p. 603; Inventarium…, p. 139.

[6] Documentul a fost găsit la Śniatyń, de către Dogiel; şi în Inventarium.

[7] Documentul a fost dat la Krakowia, la data de „Sfinţii Fabiani şi Sebastiani (30 ianuarie), şi a fost citat de Dogiel, op. cit., I, p. 603, şi în Inventarium…, p. 139.

[8] Waṡniewski, op. cit., p. 244 – nota prezintă o confuzie între „ţinutul Putnei” din Vrancea şi domeniul mănăstirii Putna, dar o reproducem, deşi este complet eronată – n. n.: Supă Schematismul… diocezei greco-ortodoxe a Bucovinei pentru anul 1868, 8, p. 8, Bucovina actuală s-a numit, înainte de a primi acest nume, „Ţinutul Putnei” sau „Teritoriul Putnei”. Aceasta după ce Ştefan, ctitorul primei şi celei mai bogate mănăstiri din Moldova, care a fost fondată la 1466, căreia i-a dăruit bunurile (munţii şi pădurile), de la Cârlibaba, până la Czahor (Ceahor). Asupra caracteristicilor acestor proprietăţi mănăstireşti a se vedea anexa „Sub Sceptru”.

[9] Documentul, la Dogiel, op. cit., I, p. 603; Inventarium…, p. 140.

[10] Kogălniceanu: Arhive, II, p. 304, coincide cu ceilalţi.

[11] Kurz: Magazin…, II, p. 12; după Kogălniceanu, Cronicele, III, p. 472, Prinţesă de Kijow (Kiev).

[12] Documentul, datat la Iaşi, la 25 ianuarie 1463, a fost publicat de Szaraniewicz, op. cit., p. 103, nota 88. Publicat după originalul care se afla la Arhivele oraşului Lemberg, în anexa la „Ziarul polonez de Lemberg” din anul 1861, nr. 40.

[13] În Arhivele oraşului Lemberg, Cartea I, p. 476, nr. 76, se află chitanţa (socoteala).

[14] Kogălniceanu: Cronicele României, Bucureşti 1874, 8, III, p. 472; Rogalski, op. cit., p. 538.

[15] Kogălniceanu, op. cit.

[16] Melchisedec, op. cit., p. 12 şi următoarele. Anexa ne conduce la un document, dat de Mitropolitul Teoctist, la data de 11 iunie 1464.

[17] Documentul din data „Ofen 22 aprilie 1466”, în Arhivele saşilor din Sibiu, nr. 241.

[18] Documentul, în anexa la „Ziarul polonez din Liov” (în poloneză) din 1861.

[19] Neugeboren: Geschichte von Siebenbürgen (Istoria Transilvaniei), p. 129; Teutsch: Geschichte der Siebenbürger-Sachsen (Istoria saşilor din Transilvania), Kronstadt 1852, 16, pp. 182-184.

[20] Bielski, op. cit., p. 823


Wilhelm Schmidt: Suceava în mărturii istorice (XI)

 

Numai după ce Liovul a trimis câţiva cetăţeni de vază la Suceava, dintre care amintim pe Friedrich Bielik, Nickel Habrecht, Janusz Cyrenberg, Procop Kunz şi Caspar Matinsberg, notarul oraşului Misco, alături de reprezentanţi din partea tratatului. Ei au fost trimişi în anul 1456 ca reprezentanţi la Domnitorul din Suceava, pentru renegocierea şi reglementarea problemelor comerciale şi ale comercianţilor din Moldova care se aflau în pericol de faliment, datorită taxelor vamale  nou stabilite. Ei reuşesc o reducere a taxelor vamale. Pe baza documentului[1] datând de la această acţiune, Suceava a redevenit centrul principal de vamă şi capitală a Moldovei. Anterior, capacitatea sa comercială se redusese mult, datorită concurenţei altor oraşe ale ţării şi din cauza circumstanţelor nefavorabile. Astfel, Suceava redevine centrul principal al schimburilor cu Liovul, formând un „Emporium” cunoscut şi vizitat de multă lume din zonă. Probabil că cei care au emigrat anterior şi mai ales armenii din Moldova, adică din Suceava, au avut o influenţă deloc neglijabilă asupra furnizorilor şi delegaţilor regali, care au fost trimişi aici pentru a-l convinge pe Petru să mai reducă din profiturile obţinute cu taxele vamale, în schimb asigurându-i-se o mai bună protecţie. Astfel, el a admis că nici o căruţă nemţească sau armenească, încărcată cu marfă, nu va mai fi controlată, după ce a trecut de Cernăuţi. Controalele vizau, în principal, mărfuri interzise, cum ar fi pieile de jder, argintul, ceara şi caii polonezi, care făceau obiectul unui masiv export din Moldova. Aici este vorba despre dreptul Domnului de a avea monopol asupra exportului anumitor mărfuri şi în special caii, pentru care polonezii plăteau o subvenţie, care nu era deloc de neglijat. De menţionat că nu numai trimisul special al Poloniei, Nicolaus Herburt, consilier regal şi Domn de Sandomir, ci şi Mitropolitul Sucevei Visarion trebuiau să asigure, prin semnăturile lor puse pe document, că înţelegerea la care s-a ajuns este de durată şi că va asigura liniştea[2].

 

Reprezentanţii din Liov au depus omagii pe lângă Domn, pentru a se asigura, ca nişte politicieni moderni, că cele menţionate în document vor fi respectate, indiferent de vremuri. Nu se ştie din ce cauză, poate pentru impresia pe care a făcut-o reprezentantul Bisericii sau datorită isteţimii lui Petru, dar Herburt era convins că Dumnezeu din cer şi Regele Poloniei înşişi au vegheat la realizarea reglementării şi la respectarea acesteia, deşi zilele lui Petru erau numărate.

 

Ştefan, fiul lui Bogdan[3], cel omorât în Scaun, a arătat, de la început, un spirit puternic, care se va vedea şi mai târziu, şi a uneltit pe lângă Regele Poloniei, pentru a scădea încrederea acestuia faţă de Petru. Astfel, el a ţesut, cu înţelepciune diplomatică, o pânză elastică de păianjen pentru a-şi urzi planurile. Aici se pare că Michael, cancelarul care primise aprobarea de la Cazimir, pentru el şi pentru escorta sa, de trece pe pământul Poloniei[4], în urmărirea lui Petru. Pe de o parte, am putea presupune că Ştefan a procedat singur la această acţiune, ţinând seama de natura şi caracterul său de fier în urmărirea intereselor sale, dar, pe de altă parte, având în vedere finalitatea, se pare că a fost o acţiune misterioasă şi bine pregătită, făcută cu aprobarea regelui, care ordonase pedepsirea, iar la momentul decisiv aceasta a căzut pe capul acuzatului ca un fulger din cer senin. Când Petru a aflat de planurile lui Ştefan, de la un martor credibil, s-a speriat şi, la 26 iunie 1456, a trimis un curier rapid la Regele Poloniei, prin care îi făcea cunoscută loialitatea sa veşnică şi se declara un vasal de nădejde, cu scopul de a obţine protecţie împotriva lui Ştefan[5]. Era deja prea târziu ca acest prinţ, care s-a pretat la otrăvire, să mai fie scăpat[6]. Deja, la 28 iunie 1456, deci la numai două zile după ce a plecat mesagerul lui Petru, Ştefan este în posesia Sucevei. Aici l-a convocat pe cancelarul Michael, despre care nu ştim sigur, dar probabil a participat la urzirea planurilor de răsturnare a lui Petru şi ştia de intenţiile Regelui Poloniei, de a-l trimite pe Petru, sub escortă sigură, acasă[7]. Deşi acest funcţionar de stat a fost un susţinător al asasinului Alexandru, el a ascuns unele negocieri fructuoase între Moldova şi Polonia şi, din această cauză, a fost păstrat în funcţie (dar cu o supraveghere continuă), pentru a fi folosit şi în viitor la unele tratative, mizându-se pe secretul său[8].

 

Ştefan cel Mare, portret fantezist de Karoly Pap de Szathmari

 

Petru a dispărut[9] şi cu aceasta trebuie să admitem că, odată cu Ştefan, a apărut un adevărat conducător pe tronul Moldovei, cu o viziune nouă şi hotărâtă. Un războinic nemilos, dar de un calm rece, care calculează şi anticipează ca un vultur evenimentele. Curajul său fără seamăn l-a însoţit chiar şi în momentele sale mai grele, iar prin acţiunile sale rapide a putut să jaloneze vremurile cele mai fertile ale domniei sale. Germenii unor importante decizii politice au sosit. Din păcate, el nu putea intra şi în drepturile legale de succesiune. Ele au fost rezultatul unei gândiri de geniu care iese din toate canoanele.

 

După recuperarea funcţiilor la Mitropolia din Suceava, odată cu moartea lui Visarion[10], şi după expulzarea husiţilor[11], trimişi de Matei Corvin în Moldova, şi care au cauzat mari pierderi în populaţia Moldovei, datorită ciumei din anul 1454[12], ţara a început să se refacă. Toate acestea, datorită lui Ştefan, care a fost adesea acuzat că ar fi concentrat toată puterea în mâna sa şi pentru interesele sale personale. El a considerat aceasta o acţiune indispensabilă, iar controlul şi reglarea acţiunilor şi activităţilor interne a făcut-o cu un zel fără seamăn. Din contră, în actele de administraţie, cum ar fi confirmarea scutirii de taxe pentru Mănăstirea Moldoviţa, care deţinea casele de la Suceava[13], până la formalisme ieftine, pe care le regăsim astăzi, când mănăstirea este desfiinţată, cu un interes limitat şi sunt greu de probat. Un astfel de act, din 31 august 1458, atestă eliberarea de corvezi a satului Borhineşti (Borginestie), care aparţinea aceleaşi mănăstiri[14], deoarece participa cu braţe de muncă la lucrările de construcţie de la Cetatea Sucevei. De asemenea, apar ca evenimente schimbările de la Curtea Domnească şi, în consecinţă, creşte importanţa politică a lui Ştefan şi a ţării sale în ochii vecinilor.

 

Cel mai evident este acest adevăr, care rezultă din atitudinea Poloniei, care, ameninţată de tătari, renunţă, pentru o perioadă, la ideea suveranităţii ei asupra Moldovei şi o lasă pentru vremuri mai favorabile. În acest sens, polonezii caută aliaţi şi atenţia lor se îndreaptă spre Ştefan.

 

Moldoviţa, biserica mănăstirii – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

 

[1] Menţionat de Zubrzycki; Cronica oraşului Liov (în poloneză), p. 109; Szaraniewicz, în lucrarea menţionată, p. 103, nota 88. Acest document a fost publicat în anexele la Revista Liovului polonez din 1861, preluat dintr-un alt document, care se află în Arhivele Magistraturii oraşului Liov. Aici se menţionează că, în documentul dat la Suceava, la data de 29 octombrie 1456 (dar acest lucru nu este corect), Petru fusese învins de către Ştefan cel Mare. Probabil că execuţia fusese întârziată şi actul a fost dat fără aprobarea lui Ştefan, iar acesta apare ca fiind făcut la cancelaria lui Petru.

[2] Zubrzycki, op. cit., O.

[3] După Bendella: Bucovina (în germană), Wien 1845, p. 28, şi după Kogălniceanu: Arhive, II, p. 304, se dau inscripţiile pietrei de mormânt a lui Ştefan, de la Putna; Wickenhauser: Bohotin, I, p. 24, îl face pe Bogdan, fără nici o bază documentară, unul dintre fiii lui Alexandru cel Bun.

[4] Documentul se află la Dogiel, op. cit., I, p. 602; Inventarium…, p. 138; Szaraniewicz, op. cit., p. 39, nota 39.

[5] Documentul, la Dogiel, op. cit.; Inventarium…, pp. 138 şi 139.

[6] Pumnul, op. cit., p. 82, arată că, la 27 iulie 1456, Petru era învins în lupta de la Doljeşti, adică la o lună după ce Ştefan era stăpân la Suceava. Această supoziţie nu poate fi admisă şi nu este probată de alte acte.

[7] Documentul, la Dogiel, op. cit.; Inventarium…; Szikaj (Şincai), II, pp. 33, stabileşte că Ştefan s-a impus ca domn abia în anul 1458!

[8] Szaraniewicz: Schiţă asupra caracteristicilor interne…, p. 139, nota 39, spune că Michael a rămas în Pocuţia până la anul 1485, când Ştefan a depus personal jurământ de credinţă Regelui Poloniei, la Kolomeea, şi i-a permis să se întoarcă acasă. Este greşit, de asemenea, că acelaşi Michael, în 1469, asigura, la Liov, „feria Sexta post Dominicam Judica”, scutirea de vamă pe întreg teritoriul polonez (Dogiel, I, p. 603; Inventarium…, p. 139), lucru pe care Regele Poloniei Cazimir nu l-ar fi acordat celor care erau exilaţi din Moldova, deoarece nu avea nici o aprobare de la Ştefan, cum că Michael putea să deţină acest privilegiu.

[9] Gebhardi, op. cit., p. 142, lasă să se înţeleagă, preluând fără nici o critică din cronicarii moldoveni, privind invazia din 1469 în Transilvania, că în timpul acesteia l-ar fi decapitat pe Petru Aron. Această afirmaţie este unică în bogata literatură care a scris despre vremea lui Ştefan cel Mare.

[10] Aici toţi sunt de acord cu ideea că Ştefan a reglat această afacere de îndată ce a preluat conducerea ţării. Blacesku (Bălcescu), op. cit., O. I., aducea mărturie două scrisori, care au fost scrise de un învăţat rus, la o mănăstire din Macedonia a Sfântului Johannes Rylski, unde ar fi fost găsite şi publicate de gazeta Magazinul (istoric pentru Dacia). Şi acestea trebuie luate cu rezervă, pentru că Bălcescu nu a procedat critic. Prima este scrisoarea lui Ştefan, din 4 aprilie 1456, către Episcopul Justinian I, pentru iniţierea consacrării Mitropolitului şi în care el însuşi se numeşte Domn al Moldovei şi Valahiei (NOTĂ: formularea, pe care Schmidt nu a înţeles-o bine era „Domn al Ţării Valahe a Moldovei”, iar confuzia justifică propoziţia care urmează – n. n.). La 4 aprilie 1456 nu era nimic din toate aceste funcţii. Cea de-a doua se referă la numirea sa ca Episcop al ţărilor Dacice, în răspunsul primit de la Episcop, cu acest titlu de semnătură adresându-i-se  lui Ştefan, lucru care rămâne uluitor şi ne face să ne îndoim că putea folosit în 1456. Cel de-al treilea este document este răspunsul din 3 octombrie 1457, în care se vorbeşte despre prea multe fapte importante întâmplate într-un interval de numai un an şi jumătate; şi toate acestea se referă la acţiuni asupra unor principi vinovaţi. Cea de-a patra observaţie o constituie faptul că, în ambele scrisori, lipsesc formulele diplomatice, pe care un învăţat nu le-ar fi neglijat, având în vedere evidenţa descoperirilor pe care le face. Scriban, în a sa Istorie a Bisericii, Iaşi 1871, 8, p. 162, nu menţionează aceste documente în scrierile lui Visarion.

[11] Waśniewski, op. cit., p. 256, derivă de la ei numele oraşului Huşi (Husch). Aici, Melchisedec, Cronica Huşiului, Bucureşti 1869, 8, p. 3 ff.

[12] „Pesta (ciuma) cea mare”, cf. Arhivele asociaţiilor transilvane pentru cultură şi istorie, vol. IV (vechi), I, p. 117, unde s-a găsit şi Cronica zidurilor Cetăţii Braşovului.

[13] Wichenhauser, Moldova, I, p. 65.

[14] Ibidem, p. 66, nr. 25.


Wilhelm Schmidt: Suceava în mărturii istorice (X)

Oşteni moldoveni

 

Dar Senatul polonez nu a reuşit această stratagemă şi Palatinul şi căpitanul general al Rusiei, Peter Odroważ din Sprowa, precum şi Castelanul de Sandomir, Predborz Koniecpolski, au plecat cu o armată împotriva lui Bogdan. Acesta s-a aliat cu tătarii pentru a-şi apăra interesele. În ciuda avertismentului primit de la castelanul Sucevei, Bogdan cade într-o ambuscadă a polonezilor, la 6 septembrie 1450, şi obţine victoria doar cu pierderi foarte importante[1]. Bogdan era, totuşi, prea slab, ca să ducă până la capăt lupta şi să-şi consolideze victoria pentru o perioadă mai lungă, astfel că asediatorii păstrează cetatea însângerată[2] şi ţara[3]. Bogdan se întoarce victorios la Suceava şi se instalează ca stăpân în casele care aparţineau Mănăstirii Moldoviţa, iar la 10 ianuarie 1451, acordă privilegii comerciale, cum ar fi scutirea de taxe pentru comerţul cu mărunţişuri şi cu ceară, şi libertatea de a lucra în atelierele domneşti, pentru a relua activităţile care fuseseră neglijate o bună bucată de vreme[4]. Dar la sfârşitul toamnei aceluiaşi an, îşi face din nou apariţia Petru, care fusese absent şi se ascunsese până atunci. Dar mâna lui Bogdan era slabă, pentru că apucase patima beţiei, iar în bătălia de la Reuseni îşi pierde viaţa[5].

 

Cu sânge rece, căci era renumit pentru violenţa sa, Petru ocupă tronul domnesc, acesta fiind unul dintre obiectivele sale principale. Face o serie de speculaţii financiare, la ordinea zilei pe atunci, din cauza deteriorării monedei. Astfel, pentru a profita la maximum, pe durata cât va sta pe tron, cu riscul degradării visteriei sale, el încearcă să atace moneda poloneză. Astfel, pagubele considerabile, pe care le suferise comerţul Moldovei şi, în special, cel din Suceava, ca punct central al schimburilor, au fost uşor compensate prin acceptul pe care Johannes Corvinus Huniady îl dă comercianţilor moldoveni de a pătrunde pe teritoriul Coroanei Sfântului Ştefan[6].

 

În acest timp, Maria, mama lui Alexandru, care se afla la Curtea regelui polonez Cazimir de Sambor, a făcut tot ce se putea pentru ca fiul său să fie reînscăunat pe tronul Moldovei, cu ajutorul polonezilor[7]. Pentru acesta, ea a primit, în secret, sprijin important şi de la mitropolitul Teoktist, care avea în Moldova o poziţie importantă: Anexa[8].

 

Regele a căutat să profite de aceste circumstanţe favorabile pentru a-l reabilita pe Alexandru. Astfel, el trimite în Moldova un detaşament polonez, condus de Castelanul de Sandomir şi de Przemyśl, Johann Kmita de Wiśnicz[9], la care apelase mereu. La 23 septembrie 1453, regele Poloniei ajunge la Siret, pentru a primi omagiul, dar acolo Petru a fugit, astfel încât reşedinţa de la Suceava a fost luată în stăpânire fără nici o lovitură de sabie[10].

 

Oşteni moldoveni

 

Sună incredibil, când se spune[11]: deja, în 1454, la Suceava era instalată o Mitropolie, cea care ţinea de cea din Ohrida. Teoktist, servitorul credincios al Domnului său, care era şi fondatorul unui institut teologic în Suceava[12], a pierdut independenţa Bisericii Moldovei, în încercarea de a-l ajuta pe Alexandru. Din păcate, acesta din urmă era mai priceput la doamnele şi domnişoarele de la Curte, decât să-şi apere interesele[13]. Astfel, Petru nu a ezitat să-şi încerce norocul, urcând pe scară pentru a se arunca într-un abis, mizând pe faptul că, pentru a avea succes, nu-ţi trebuie o sabie mare, ci mai bine ascuţită. Dacă la aceasta mai adaugi corupţia şi o ceaşcă de otravă, succesul e garantat.

 

În acest moment, pentru a se răzbuna pe vecinul său polonez, el şi-a unit forţa sabiei sale cu forţa turcilor, trimiţând Sultanului Mahomed, cuceritorul Constantinopolului, un tribut de 2.000 de ducaţi[14].  A bătut, astfel, la porţile unei lumi ale cărei expediţii, de mai târziu, de o forţă brutală şi extrem de voluntară (dornică de cuceriri), vor lovi Moldova şi, în special, Suceava, care era nu numai capitala, dar şi centrul comercial cel mai important. Aveau să urmeze lovituri puternice ale bombardelor de metal asupra cetăţii care se credea inviolabilă. Toţi simţeau apropierea furtunii, cu tunetele şi trăsnetele sale. La orizont, ameninţarea turcilor nu lăsa impresia unei binecuvântări vitale. Oprirea comerţului şi presiunile fiscale tot mai mari, incertitudinea asupra proprietăţilor, alături de teroarea captivităţii, au determinat o depopulare rapidă a Sucevei, care altădată era considerată o zonă dens populată. De fapt, mulţi au căutat să evite criza economică şi pericolele viitoare ale războaielor previzibile, prin emigrare voluntară. Cei mai mulţi germani au plecat la Liov, care era bine fortificat şi locuit, în mare parte, de germani. Aici au găsit un cămin nou mai ospitalier[15]. La Suceava au rămas cei obişnuiţi cu comerţul oriental: moldovenii, familiarizaţi cu particularităţile pieţei, dar şi armenii, experţi în limbi străine[16] şi în tranzacţii de tot felul. Ei erau indispensabili şi pentru justiţie, unde se judecau pricini comerciale sau chiar chestiuni bisericeşti, putându-se folosi uşor şi de limba tătară. Dar aceşti emigranţi au făcut acest pas fără să ştie că, peste câţiva ani, se vor întoarce înapoi, atunci când, în timpul Voievodului Ştefan, supranumit „cel Mare”, Suceava va reveni la urmele de normalitate de altădată. Fără să se poată gândi la o viaţă confortabilă şi tolerabilă pentru el, doar cu o viziune sănătoasă şi cu curaj, el a conjugat talentul cu cutezanţa şi a profitat de ocazia de atunci. Cu sânge rece, în 1456, el şi-a informat adversarul, pe Petru[17], care venise pe neanunţate să-şi recâştige tronul. Acesta a fost primit ca un adversar redutabil şi, cu o mână de fier şi cu hotărâre, a fost lovit fără milă. Această atitudine va rămâne cu urme adânci în istorie şi ne arată că o atitudine hotărâtă trebuie să se însoţească de izbândă. Dar să nu ne grăbim cu evenimentele.

 

Petru, pe care regele polonez Cazimir îl trimise, împreună cu Ordinul german, în Prusia, pentru a participa la o bătălie, nu a mai fost acuzat de asasinarea lui Alexandru[18], lăsându-se pedeapsa în seama Domnului Dumnezeu şi a feţelor bisericeşti, fără să se mai ţină cont de ceea ce gândea poporul uşor excitabil. Astfel, conform unei tradiţii, călugării de la Mănăstirea Moldoviţa puteau ierta anumite păcate, aşa cum l-au scutit de impozit pe armeanul Johann, care dăruise mănăstirii casele sale din Suceava[19]. Multe circumstanţe arată că Petru a dorit să-şi revigoreze trezoreria din creşterea taxelor de vamă, fără să anticipeze rezultatele, care erau neconforme cu calculul economic. Operaţiunile de acest gen, care nu ţin cont de durerile oamenilor, sunt cunoscute cu sintagma „după noi, potopul!”, care a fost tradusă în franţuzeşte abia după vreo 300 de ani.

 

Moldoveni

 

 

[1] În document se specifică detaliat: „in ripa fluvii Dniester circa castrum Chocimense” 1450 („în valea fluviului Nistru, aproape ce cetatea Hotin), că bătălia a avut loc în 1450, şi amândoi reprezentanţii ruşi ai vulturului (polonez – n. n.) pătrunseseră pe pământurile Valahiei (aşa numea polonezii Moldova, în perioada Evului Mediu”, „quod eorum profectio in terram Walachiae ad auxilium Alexandro palatino ejustem terra contra Tartaros ferendum, juri impsorum ofticere non dabet”. Inventariu…, op. cit.

[2] Cf. Kromer, oo. Cit., pp. 106 şi 107; Bielski, op. cit., p. 708 şi urm.; Szaraniewicz: în Schiţă de analiză a stării interne din estul Galiţiei, în a doua jumătate a secolului XV (în poloneză), Lemberg 1836, 8., p. 2; Zubrycki, op. cit., p. 107; Sadok Baracz: în Mărturii despre Jazłowiec (în poloneză), Lemberg 1862, 8., p. 43, cu trimitere la Starowolski: în Bellatores (luptătorii) etc., p. 73, între altele enumeră pierderile din aceste lupte, insistând asupra membrilor familiilor din clasa superioară, nobile şi bogate, din Regatul Poloniei.

[3] Din consultarea diferitelor lucrări, am găsit denumită diferit cetatea, locul unde s-a dat lupta: mai întâi, apare Krasna, apoi Krasnahuta, apoi Krasnaputa, iar la urmă şi Krasnypotok etc.

[4] Până la 15 septembrie 1451, nu se pune problema subminării puterii sale. Aceasta se arată în mai multe documente citate de Wickenhause, op. cit., p. 64, nr. 18.

[5] Inventarium…, p. 258 şi urm.

[6] Cf. documentului care spune: „Ewsi feria tertia proxima ante festum Sanctor um Simonis Judae Apostolorum”.  Originalul s-ar afla în Arhivele oraşului Braşov, în Transilvania sau altundeva în Ungaria, şi-a fost citat, de mai multe ori. A fost publicat de Teleki: Huniadyak Kora (Casa Huniazilor – în maghiară), Klausenuburg (Cluj) 1853, 8., Tom. X, pp. 341 şi 342 şi în Jakob Elek’s: Documente vechi despre istoria Clujului (în maghiară), Klausenuburg 1870, 8., p. 184, lucrări frecvent citate de istoricii maghiari.

[7] Baliński şi Lipiński, op. cit., I,  p. 635.

[8] Kogălniceanu: Arhiva, I, p. 301.

[9] Orăşele situate aproape de Bochnia, capitala domeniului princiar actual Lubomirski, cu acelaşi nume.

[10] Inventarium…, pp. 137 şi 258. Documentul pentru depunerea omagiului se găseşte la Dogiel: Cod. Diplom., I, p. 601.

[11] În Calendarul societăţilor de cultură şi literatură 1876, p. 4.

[12] Ibidem.

[13] Rogalski, în traducere poloneză din Kogălniceanu: Istoria Principatelor Dunărene, I, p. 568, în note, cu trimitere la Vaillant: La Roumanie, I, p. 219.

[14] În legătură cu luarea Constantinopolului, găsesc interesantă scrisoarea puţin cunoscută a Episcopului de acolo, Samile, din data de 6 august 1453, către consiliul oraşului Sibiu, din Transilvania, despre conţinutul discuţiilor pe care primarul Sibiului, Oswald, le-a avut, la 15 mai 1454, cu consiliul oraşului Viena. Cf. Muller: Monumente de limbă germană din Transilvania (în germană), Hermanstadt (Sibiu) 1864, 8., pp. 62 şi 66, 67; Hormayers: Istoria Vienei din mărturii (în germană), I, 1, CXL şi Arhivele Asociaţiei pentru cultura Transilvaniei (în germană), II, 2, p. 162 şi urm.

[15] Szaraniewicz:  Schiţă asupra condiţiilor interne din estul Galiţiei, p. 105 şi 106.

[16] Sadok Baracz: Mărturii documentare despre Jazłowiec (în poloneză), p. 76, nota 103. Cf. Suplimentului „Ziarului polonez din Cernăuţi” din 1857, nr. 41, p. 167.

[17] Kogălniceanu: Arhiva, II, p. 301, stabileşte anul 1453, dar, până în prezent, nu s-a găsit nici un document, care să confirme data.

[18] Inventarium…, p. 139, în note.

[19] Wickenhauser, Moldova, p. 65, nr. 23.


Pagina 3 din 512345