ISTORIA SUCEVEI | Dragusanul.ro - Part 2

Wilhelm Schmidt: Suceava în mărturii istorice (XVIII)

Cherubin Gniewosz w bitwie pod Suczawą w 1497, akwarela Juliusza Kossaka

 

Având în vedere reducerea ostilităţilor şi plecarea armatei poloneze, taberele au început a fi demolate. Polonezii au programat plecarea în patru etape succesive. Mai întâi, pleacă grosul cavalerilor veniţi din palatinatele de vest ale Poloniei, cu carele şi bagajele aferente, urmate de parcul de artilerie şi de căruţele Regelui Johann Albrecht, iar odată cu acesta, şi fratele Sigismund, care transporta, sub acoperire, o serie de lucruri importante. Abia după aceea venea rândul cavalerilor din palatinatele de răsărit ale Poloniei şi, în sfârşit, restul ostaşilor, în grupe distincte.

 

Chiar înainte de plecare, Ştefan l-a atenţionat pe rege ca nu cumva să plece spre ţara sa prin munţi şi prin păduri, chiar dacă a venit ca un principe cu drepturi în Moldova, deoarece poate fi atacat de populaţia locală, care se teme de rechiziţiile polonilor. Aminteşte că şi oficialii moldoveni sau turci nu pot atenta la bunurile oamenilor. Regele nu a ţinut cont de acest avertisment, dar şi-a amintit de acesta în cea de-a patra zi de marş[1], atunci când traversa cele două mile, cât măsoară pădurea Bucovinei[2]. Cum mergeau ei fără grijă, încrezători în pacea recent încheiată, s-au trezit nimiciţi şi loviţi, din toate părţile, de arbori care cădeau şi abia au scăpat unii, desculţi, flămânzi şi cu hainele de pe ei rupte. Strălucitoarea armată a Poloniei arăta, acum, ca o şleahtă de cerşetori, zdrobită şi descurajată, iar în fruntea ei însuşi Regele Johann Albrecht. Astfel şi-a făcut intrarea în Liov[3] armata, pornită în urmă cu câteva săptămâni înainte, la un asediu victorios.

 

Fiecare familie nobiliară poloneză a primit o veste[4] şi înfrângerile ca austriecii, după bătălia de la Sempach (Bătălia din 9 iulie 1386, în care Elveţia învinge Austria, ducele Leopold pierzându-şi viaţa – notă de subsol, n. n.), când austriecii au fost înfrânţi de armata celor opt cantoane elveţiene. Nimeni nu putea explica această turnură a lucrurilor, iar finalul, cel mai şocant dintre toate, a fost considerat o nenorocire naţională predestinată[5].

 

Suceava mai avea doar bătrâni, femei şi copii, care acum se întorceau acasă, căci apucaseră să fugă înainte de asediu, când în Cetate au rămas doar bărbaţii capabili să poarte arme şi să lucreze la întărirea Cetăţii. Acum, după trei săptămâni[6] de trudă, constată că au avut pierderi puţine. Rămâneau faptele şi situaţia de după luptele date, pentru că toate scenele sângeroase s-au petrecut rapid aici, în oraş, când nu mai rămăseseră decât puţini bărbaţi, dar acum aceştia s-au convins de insecuritatea bunurilor şi că aceasta este direct legată de asigurarea unei securităţi fizice a vieţii. De aceea, toţi, şi în special negustorii armeni din cele 700 de case, şi-au dat seama că vor găsi o viaţă mai tihnită în aşezările din ţările vecine cu Polonia şi Ungaria[7].

 

Codrul Cosminului, de Juliusza Kossaka

 

Construirea bisericii Sf. Dumitru a fost prinosul pe care Ştefan l-a adus după atacul polonezilor. Sfântul Dumitru i-a apărut în vis ca un erou, înainte de sosirea duşmanilor, şi l-a asigurat de ajutorul ceresc. Ştefan a jurat[8], atunci, că, dacă va primi ajutor, va ridica, în timpul cel mai scurt, o biserică strălucitoare, care să devină loc de rugăciune şi de pelerinaj. A procedat la fel şi cu Cetatea, şi cu oraşul, care trebuiau să recapete înflorirea de altădată. Aceste fapte trebuiau să dea dovada nu numai a puterii sale personale, ci erau şi semnul unui plan de pace, care trebuie să dureze. Din păcate însă n-a fost să se întâmple astfel, pentru că Ştefan s-a văzut înghesuit între cele trei imperii, polonez, unguresc şi turcesc. Unul dintre ele, după ultimele evenimente, s-a dovedit a fi un duşman neaşteptat, cel de-al doilea şi-a folosit inteligenţa de a-l aţâţa pe primul să ameninţe suveranitatea Moldovei, iar cel de-al treilea, periculos prin propria sa putere, reprezenta o ameninţare şi pentru celelalte două.

 

Pentru moment, cuvântul de ordine era „Revanşă pentru asediul Sucevei”[9]. O armată comună de 40.000 de turci şi tătari a pornit spre Polonia, pentru a semăna frică şi teroare[10]. Războiul din 1498 s-a pornit împotriva celor mai solide şi mai bine apărate oraşe: Liov[11], Przemyśl, Jaworow, Radymno, Przeworsk[12], Jaroslau, Kanczuga, Łancut[13] şi Trembowla[14].

 

Harta Pădurea Bucovinei

 

 

[1] După Wapowski, op. cit., II, p. 261, la 26 octombrie 1497 „feria quinta ante Simonis & Judae”. Din contra, după Manuscrisul de la Mănăstirea Cozia (cu fragmente copiate din cronicile moldoveneşti – n. n.), I, p. 155, această dată nu este tocmai corectă. La I, p. 152 (ediţia tipărită – n. n.), se spune, după Wickenhauser, Bochotin, I, p. 18: „Tabăra a început să fie montată la 26 septembrie şi a durat trei săptămâni. Asta înseamnă până la 16 octombrie. Să socotim: Când s-a hotărât ridicarea taberelor, au fost neesare 3 zile. Astfel, mai rămâne, de la 19, la 26 octombrie, o săptămână, deci 7, nu 3 zile de marş, pentru a ajunge la Hliboca, acolo unde începe pădurea. Nu a putut să facă numai 3 zile, după ce a părăsit tabăra. Data de 24 septembrie este clară. Se pare că a mai fost o tabără intermediară, la 26 septembrie. Şi aici Wapowski se pare că are dreptate.

[2] Wapowski, op. cit., II, p. 28: „Exercitus sequebatur ut in summa pace armis depositis et soluti ordinibus”. Pădurea de fagi (Den Buchenwald) sau Plonina o găsim descrisă şi în alte locuri şi este numită (Cf. nota 41), şi nu fără dreptate, „Pădurea Roşie” (Dumbrava Roşie), de la sângele vărsat aici de sărmanii polonezi. Rogalski, op. cit., II, p. 542, note.

[3] Chodyniecki, op. cit., pp. 67 şi 68.

[4] Wapowski, II, p. 261: „fuitque ingens ac inestimabilis in Polonia de tali casumoeror”.  „Zilele Regelui Albrecht, când vulturul a fost bătut” a devenit un proverb în Polonia. Cei care nu au fost ucişi de duşmani şi de arborii doborâţi au fost spânzuraţi de părul lor lung, spune Obodziński: Pandora regilor polonezi (în polonă), Krakowia 1861, 8, p. 65 şi următoarele. În Polonia era tradiţia ca o parte din cap să fie rasă şi doar pe creştet să rămână o coadă lungă de păr.

[5] După Wapowski, II, pp. 260 şi următoarele, se vorbeşte despre următoarele semne prevestitoare: când Regele a părăsit Liovul, la 26 iunie, pentru a lua Moldova, două sute de boi, care trăgeau la jug, au sărit în şanţul care înconjoară cetatea şi şi-au rupt gâturile. La prima trecere peste apă, calul Regelui s-a împiedicat şi a căzut acolo, fără a mai putea fi salvat. Un nobil polonez nebun, pe nume Sropski, a prevăzut, de mai multe ori, la Liov, căderea Poloniei. Un trăsnet a lovit în tabăra de lângă Liov şi a omorât 12 cai nobiliari. Unui preot, care făcea sfânta slujbă, i-a căzut sfânta ostie de trei ori la pământ; „exercitus war perditissimis mulieribus refertus, ferunturque ipsi Primores & Duces, noctura libidine non saciati, clara luce publicis balneis & inter amplexus mulierum voluptatibus indusisse”: La Cracovia, o femeie a născut un copil cu coadă, o alta a născut un copil cu cap de iepure. După Szuiski, a. a. O, II, pp. 118, 119, supunerea pe care i-a cerut-o Johann Albrecht lui Ştefan a fost pecetluită de Calimachus astfel încât coroana cu vultur să fie nimicită…

[6] Chodyniecki, op. cit., pp. 65 şi 66.

[7] Sadok Baracz: Schiţă de istorie a armenilor, p. 171.

[8] Manuscrisul de la Mănăstirea Cozia, I, p. 158. Ureche, în Kogălniceanu, Cronicile Române, Bucureşti 1872, I, p. 163, plasează acest act în anul 1473. Arhivele Decanatului Sucevei de la Ipoteşti, văzute la 1870, dau o scurtă descriere a punerii temeliei acestei biserici şi aminteşte că aceasta s-ar fi întâmplat în anul 1458. Eu am găsit aceasta în Manuscrisele de la Mănăstirea Cozia, aşa cum am arătat mai sus.

[9] Toţi cronicarii, fără excepţie, menţionează aceasta.

[10] Wapowski, II, p. 33: Alberto & Polonis, tam consternatis, ut plerique ex majoribus, ni pudor sos retraxisset, de deserendo regno consilia agitaverint. Tunc porta Floriani (Poarta Floriani, o construcţie care mai există şi astăzi) orbiculari, circalari, propugnaculo & lata fossa utrinque mniata est, instaurata magno impendio & structuris egregiis”.

[11] La 13 mai 1498, în ziua Sfântului Sevatius, a început instalarea taberei şi asediul, după Zubrzycki, op. cit, p. 128, şi Chodyniecki, op. cit. p. 68. Două inscripţii, de pe una dintre fostele porţi ale Haliciului, ne dau mai multe detalii. În Cronicile Liovului se află o notă, care menţionează următoarea inscripţie:

„NIBILIS AT NUNQUAM NUBILIS VIRGO SUB SEMPER VESTALIS EX QUO PER III SAECULA MILLE

PROCIS EXAMBITA, OMNIBUZ CASTA VIARGO REPUDIUM FECI, ET ARMATIS PRECIBUS

STEPHANI PALATINI MOLDAVIAE TALEM ME PRAESTITI; PRIMUS ELLE MALO CADVCEATORE CVM XL Millibus.

FILIORUM AGAR PARANYMPHUS THALAMOS MEOS EXAMBIVIT, SED CVM OMNIBUZ

ABACIBUS EXPERS CORONAE VIRGINALIS SED NON EXPERS

IGNOMINIAE RECESSIT AC IN MINORIBUS OPPIDIS

ARDOREM CONCEPTUM CONSUMPSIT. ANNO NATI EX VIRGINE DEI HOM. MCCCCXCVIII”.

Cea de-a doua inscripţie spune, după Starowalski, p. 275: „Monnumenta Sarmatarum Stephanus Wauoda Moldaviae, vir miliciae gnarus, acer, immemor fidei praestitae, cum XL Turcarum & Tartarorum millibus hostiliter Leopolini ipso die Salvatore Nostro terente & adverterente, postridie snnimo mane obsidionem solvit A. D. MCDXCVIII ulterius proceders Premisliam, Javoroviam, Radymno & Kanczugam fero & igne depopulatus est”.

[12] Balinski şi Lipinski, op. cit., II, p. 659.

[13] Wapowski, op. cit., II, p. 305.

[14] Cercul Familiei (în poloneză), Lemberg 1860, p. 136. În Trembowla, unde eu am făcut cercetări arhivistice, în anul 1875, am găsit înscrisuri din vremuri vechi, dar nimic despre acest eveniment. Între altele, se menţionează un vechi cântec popular polonez despre isprăvile lui Ştefan, dar nu mi-l mai amintesc. Ştiu că s-a publicat undeva, dar nu l-am mai găsit.


Wilhelm Schmidt: Suceava în mărturii istorice (XVII)

 

Dar planurile Regelui Johann Albrecht au fost date peste cap, în timpul întâlnirii cu Regele Ungariei Wladislaus, din anul 1495, la Sibiu, unde s-a ţinut un congres[1]. Domnul Ştefan a fost bine informat nu numai de către unguri, ci şi de iscoadele sale bine plătite[2]. Astfel s-a aflat că ei căutau ajutorul lui Ştefan contra turcilor[3]. Domnul a promis acest ajutor numai în cazul în care polonezii, după mai multe succese în luptă, se vor opri la Dunăre. În acelaşi timp, el voia să lase impresia că acţiunile sale ar fi fost impuse de voinţa turcilor de a ataca şi a trece Dunărea. În acest fel, nu i se putea reproşa nimic reprobabil lui Ştefan.

Totuşi, trimişii polonezi de la Suceava au abandonat această decizie, când au fost informaţi, de către Mathias, episcopul de la Kamieniec, despre promisiunile lui Ştefan. Văzând bogatele daruri, trimise de către Regele Poloniei, Ştefan a repetat declaraţiile deja făcute trimişilor acestuia, Kurozwański şi Podlodowski, cerându-le să transmită Regelui exact ceea ce au discutat. De aici se vede că obiectivul său secret era ţesut fin şi ascuns de ochii spionilor, gândind că: „Îmi voi arde propria cămaşă, dacă mi-ar şti gândurile”. Deoarece de ambele părţi secretul trebuia păstrat, anul 1497 a rămas unul plin de evenimente, pe care populaţia nici nu le bănuia.

 

Ştefan, care era la curent cu ce avea să se întâmple, a continuat lucrările de întărire a fortificaţiilor[4], fără să facă mare zarvă, obiectivul său principal fiind păstrarea reşedinţei domneşti şi a comandamentelor tuturor forţelor disponibile departe de privirile şi de potenţialele distrugeri, pe care le-ar putea provoca duşmanul. Dar nu peste mult timp, şi-au făcut brusc apariţia spionii în Cetatea Sucevei, anunţând că Regele Johann Albrecht al Poloniei plecase, în zilele din urmă ale lunii iunie, cu o armată formată din optzeci de mii cavaleri şi nobili şi din patruzeci de mii de soldaţi din popor, pe care îi urma o caravană de bagaje, formată din douăzeci de mii de căruţe[5]. Această armată a plecat din Liov, dar nu a urmat calea prin Kamieniec Podolski, care ar fi fost cea mai scurtă pentru o eventuală întâlnire cu turcii, ci a luat-o pe o cale ocolită, prin Pocuţia şi Śniatyń. Dacă Ştefan ar fi ştiut de aceasta mai înainte, ar fi luat măsuri de prevenire. Pentru a mai câştiga timp, el trimite trei mesageri[6] de la Suceava, pentru a negocia, în tabăra Regelui Poloniei. Ei trebuiau să întrebe şi să afle dacă această armată venea în calitate de prieten sau de duşman. În acest din urmă caz, ei trebuiau să găsească o scuză şi să plece, pentru a nu-l lăsa pe Ştefan să fie luat prin surprindere. Statutul juridic al ambasadorilor le acorda acestora o anumită protecţie, ei fiind şi cunoscători ai limbii oficiale. Din păcate, ei nu s-au bucurat de acest statut. Au fost arestaţi şi trimişi, cu pază, la Liov, iar Regele Johann Albrecht s-a pus în mişcare spre Suceava.

 

Ioan Tăutul, „diplomatul” lui Ştefan cel Mare

 

În aşteptare, Ştefan a făcut unele pregătiri, la care a primit ajutor şi susţinere din partea locuitorilor oraşului. În primul rând, a luat măsura de a scoate din oraş toate bunurile care puteau fi deplasate şi mai ales animalele, care, prin strigătele lor, puteau face larmă (vite, cai, măgari, oi etc.). A transformat, astfel, Suceava într-un oraş tăcut, ce părea pustiu. Cetatea a mai întăriri înăuntru, după care şi-a închis porţile[7]. Ştefan însuşi s-a suit în turnul cel mai înalt al Cetăţii, pentru a vedea când apar polonezii dinspre Cernăuţi[8]. Dar, după mai multe încercări de recunoaştere a trupelor duşmane, el s-a retras în reşedinţa sa. Aici, cu sprijinul turcilor, care i-au venit în ajutor, observa mişcarea trupelor poloneze cu 40.000 de oameni. Acestea se apropiară, la 24 septembrie, de Suceava şi au format patru tabere distincte, pentru a ţine oraşul şi Cetatea sub asediu. Totodată, au început să facă amplasamente pentru două tunuri, unul tras de 50 de cai, iar cel de-al doilea, de 40 de cai, pentru a putea trage eficient. Fără zăbavă, au trecut la reglarea tirului, care, după ce s-a ameliorat, a produs mari pagube Cetăţii[9], dar, peste tot unde loveau, nici asediaţii, nici asediatorii nu încetau lupta, ci agitau nişte cozi de vulpe[10], care, deşi păreau lovite, rămâneau intacte. În acel moment, polonezii s-au trezit sub o ploaie de foc, din două direcţii. Prizonierii polonezi nu au fost iertaţi. Ei au fost scuipaţi şi spânzuraţi, pentru a  fi descurajaţi de frică[11]. Apoi au fost trimişi în taberele poloneze, care şi aşa erau bântuite de foamete. Descurajaţi, soldaţii se plângea Regelui, care era şi el bolnav, să dea ordinul de întoarcere acasă[12].

 

Asediul Cetăţii dură până în a treia săptămână. La una dintre tabere, din Mazovia sau din Lituania, ale cărei trupe erau conduse de prinţul Basil Iwanowicz Osieniatycz şi Kiszka, situaţia era şi mai grea. Lipsa hranei, dezaprobarea celor flămânzi şi moartea unui soldat atinseseră cote de nesuportat.

 

Astfel au ajuns, la regele polonez, ambasadorii trimişi de Regele Wladislaus al Ungariei, cu misiunea de a negocia o pace din partea alianţei moldo-turce[13]. Regele a găsit această propunere binevenită şi a trimis negociatorii în Cetatea Sucevei. Trupele şi-au pierdut strălucirea de altădată şi au căzut pradă deznădejdii, ostaşii fiind nevoiţi să se descurce cum pot, uitând onoare şi mândrie, numai pentru a se salva. Astfel, formaţiile se dezorganizau, căutând să-şi păstreze un cât de mic avantaj. Deoarece, între Regele Albrecht şi Ştefan nu s-a ajuns la un acord de pace, căci nu exista o unitate de vederi, cert este că, până la urmă, s-a convenit la o înţelegere de încetare a focului, în urma căreia Johann Albrecht ridică asediul Sucevei şi părăseşte imediat ţara, iar Ştefan se angajează, la rândul său, să acţioneze împotriva turcilor în toţi anii care vor urma[14].

 

 

[1] Faptul că Ştefan a fost bine informat decurge nu numai din declaraţiile exprese, ci şi din nota următoare, din care rezultă atenţia cu care a fost primită şi tratată delegaţia Moldovei, venită la Sibiu. În registrele contabile ale trezorierului Regelui Ungariei, Johann Ernst,  Episcopul celor cinci biserici, referitoare la cheltuielile prilejuite de această reuniune, pentru anul 1495 menţionează, în latină, cheltuielile făcute, în florini, pentru vinul, cazarea şi masa moldovenilor (dar autorul nu reproduce şi sumele din acel act – n. n.).

[2] Kromer, op. cit., p. 1328

[3] Tubero, la Wapowski, op. cit., Cartea a II-a, p. 333.

[4] Kromer, p. 1329.

[5] Szujski, op. cit., II, p. 197. Wickenhauser, Bochotin, I, p. 18, vorbeşte, fără a cita sursa, de un număr de două mii de căruţe, ceea ce, pentru vremurile acelea, era încă mult, dacă ne gândim că aveau de transportat, în afară de bagaje, muniţie, şi alte echipamente militare etc. Wapowski, II, p. 22, vorbeşte de 30.000 de căruţe.

[6] Chodyniecki, op. cit., p. 65 şi următoarele. Wickenhauser vorbeşte de doi trimişi. Cronicarul din Liov, chiar dacă nu dă nici un nume, trebuie să ştie mai bine. Wickenhauser vorbeşte de cancelarul Ion Tăutul şi de vistiernicul Isac şi arată că aceştia s-au întâlnit cu Regele Poloniei la Cozmeni. De unde vine această informaţie?

[7] Kromer, Bielski şi alţii.

[8] Manuscrisele de la Mănăstirea Cozia, I, p. 153.

[9] Wapowski, op. cit., II, p. 22

[10] Wapowski, II, p. 61: „Valachia (i. e. Moldavia) illudentibus & de ridentibus, candisque murum subsanative (d. i. heilweise) abstergentibus”.

[11] Wapowski, ibidem.

[12] Ibidem: „Idcirco Poloni ad regem Albertum, ni in domos redirect clamabunt”.

[13] Prag: Annal. Reg. Hung., IV, p. 472.

[14] Wapowski, op. cit., II, p. 28; Szujski, op. cit., II, p. 179.


Wilhelm Schmidt: Suceava în mărturii istorice (XVI)

Ștefan cel Mare, imaginat de Emmanuel Fremiet

 

Aşa au trecut câţiva ani de pace providenţială, care au fost, până la urmă, întrerupţi de incursiunile lui Ştefan împotriva Voievodului Valahiei, din anul 1481. Victoria a fost sărbătorită[1] pentru a arăta prietenilor şi duşmanilor că incursiunile în Moldova nu rămân nepedepsite. Acest exemplu se adresa, în special, secuilor, care făceau incursiuni de pradă în zonele de graniţă dintre Moldova şi Ungaria. Regele Ungariei a făcut, ulterior, presiuni asupra secuilor, cu siguranţă că la cererea lui Ştefan, şi a interzis astfel de incursiuni de pradă[2].

 

Trei ani mai târziu, în septembrie 1484, forturile Cetăţii cad sub forţa uriaşă a armatei Sultanului Baiazid, setos de răzbunare pentru înfrângerea sângeroasă, suferită de Semilună în 1475. Numeroasa armată de pedestraşi şi călăreţi a intrat pe neaşteptate în Moldova, astfel încât Ştefan nu a putut opune nici o rezistenţă[3] şi, la 19 septembrie, Suceava este din nou transformată în cenuşă[4]. Mare amărăciune pentru Ştefan, pentru că aliaţii săi l-au lăsat în voia sorţii[5], cu toate că, prin omagiul pe care l-a jurat Poloniei[6], în 15 septembrie 1458, la Kolomeea, aceştia trebuiau să-i sară în ajutor.

 

Atunci, la 15 septembrie 1458, când Ştefan a jurat credinţă la Kolomeea, Regele Cazimir l-a trimis pe Johann Karnkowski, în fruntea a trei mii de cavaleri înzăuaţi, care au intrat împreună cu Ştefan în Suceava, oraş care începuse a se ridica din moloz[7]. Tot atunci, s-a întors acasă, după ce a fost iertat, împreună cu toate bunurile sale, cancelarul Michael, despre care am tot vorbit.

 

De data aceasta (în 1484 – n. n.), cei din armata ungurească se pare că au contribuit mai mult la înfrângerea turcilor, care pătrunseseră mult în teritoriul Moldovei. Coşmarul incursiunilor repetate ale acestor oaspeţi nepoftiţi a fost astfel înlăturat, iar Suceava a cunoscut un nou program de reconstrucţie. Pentru casele private s-a renunţat la materialele grele (piatră) şi acestea au fost făcute mai repede. Astfel, vechile case au fost refăcute şi viaţa a reînceput cu tot tumultul, dar impresia de soliditate şi aspectul urban au dispărut. În curând, însă, un alt nor ameninţător se apropie. Un ţăran de rând, Muha, împreună cu încă zece mii de moldoveni şi ruteni, au ajuns în Pocuţia[8], tâlhărind peste tot pe unde treceau; au fost învinşi, în cele din urmă, de către Nicolaus Chodecki Zemelka, iar Muha a fost închis într-o temniţă din Krakowia[9].

 

Polonia, care se cam îndoia de jurământul de credinţă al lui Ştefan, dat la strâmtoare, nu prea a crezut în această alianţă, aşa că a văzut cu mai mult succes o alianţă cu Rusia (Roşie – n. n.), Podolia şi Lituania, pentru a se împotrivi turcilor[10]. Această decizie l-a împins pe Ştefan la ruperea păcii[11]. În plus, în competiţia dintre Polonia şi Ungaria, care susţineau opoziţia dintre clasa nobiliară[12] (boierească) şi populaţia Moldovei, Ştefan a început să încline de partea celei din urmă, ştiind că în felul acesta o poate utiliza mai inteligent în favoarea sa. De aceea, când Regele Cazimir şi-a dat obştescul sfârşit, şi s-a ridicat la ceruri[13], la  1 iulie 1492, aceasta a fost interpretată ca un semn ceresc, în urma căruia Johann Albrecht a ocupat tronul rămas liber. Acest conducător, care nu credea nici el într-o legătură perpetuă a lui Ştefan cu Polonia, s-a gândit să aducă în Moldova un prinţ polonez, care ar fi respectat mai mult interesele Regatului şi ale familiei nobiliare din care provenea. Pentru aceasta, el a vrut să-l pună pe fratele său mai mic, Sigismund, viitorul Rege al Poloniei Sigismund I sau „cel bătrân”.

 

La data de 14 aprilie 1496, se organizează la Leutschau (azi, Levoča – zona centrală a Zips-ului, de unde s-au colonizat, ulterior, zipteri în Transilvania şi în Bucovina – n. I. B.) un congres de familie[14], de la care a lipsit doar Regele Ungariei Wladislaus[15]. La această reuniune s-a decis, sub pretextul unei expediţii, ce va avea loc în Croaţia, Steiermark şi Carintia, Regele Poloniei să se asigure că turcii nu vor mai reprezenta un pericol pentru Polonia[16]. Johann Albrecht nu voia să pornească singur în această aventură şi a trimis o delegaţie la Suceava, pentru a-l convinge pe Ştefan să participe şi el la această expediţie belicoasă.

 

Episcopul de Kiew, Ceslaus von Kurozwański, şi Nicolaus Podlodowski, care au venit cu o întreagă delegaţie la Ştefan, au fost primiţi în audienţă şi au explicat în detaliu avantajele acestei expediţii regale, cerând, în acelaşi timp, dreptul ca trupele regale să treacă liber prin ţara Moldovei. Ca preţ al acestei permisiuni, lui Ştefan şi Moldovei le reveneau cetăţile Akierman (Cetatea Albă) şi Kilia, care tocmai fuseseră cucerite de turci şi deveniseră porturi de tranzit.

 

 

[1] Manuscrisul de la Mănăstirea Cozia, I, p. 147.

[2] Eder: Breviarium Juris Transsilvanici (Breviar Juridic al Transilvaniei), Sibiu 1800, 8. Aprobat et compilat. Constituones Transsilvaniae (Constituţia Transilvaniei aprobată şi discutată), Art. III, 76. 4: „De Siculis. In vicina regna Valachia sub poena centum florenorum eruptionem tentare illicitum esto”.

[3] Vapowski: Chronica Polonor., Ediţia 1874, publicată de Academia imperială de Ştiinţe din Cracovia, II, 2: „Potenitia – Bajazetus – erat major quam ut Stephanus, Moldaviae palatinus, ei possit ire obviam, magnus alioquiu bellator… bellator ea tempestate famigeratissimus”.

[4] Manuscrisul de la Mănăstirea Cozia, I, p. 149, cu informaţia de la Ureche (firesc, manuscrisul acesta fiind o compilaţie de fragmente ale scrierilor cronicarilor moldoveni – n. n.), dată de Kogălniceanu, în Cronicile Române, Bucureşti 1872, I, 169.

[5] Kovacsich: SS rer. Hung. Minores, II, pp. 81, 82. Engel: Gesch. Des ung. Reiches, III, p. 190. Ce spune Kogălniceanu, op. cit., III, p. 476, după o mărturie luată unui olăcar, în septembrie 1485, care aducea veşti despre turci, la Suceava. Conform acestei, Choromota (Hroiot – n. n.) trebuia să ajungă Hospodar (Domn). Această informaţie este unică şi neacceptabilă.

[6] În mijlocul taberei poloneze se afla o tribună, împodobită cu broderii scumpe, iar în spatele ei se afla cortul Regelui Poloniei. Ştefan a sosit, însoţit de o numeroasă suită de funcţionari de stat. În cort se afla un tron, pe care stătea Regele. Ştefan a intrat singur şi a îngenuncheat. Deodată, pereţii cortului s-au dat la o parte „ex composito”, aşa cum au fost montaţi, şi toţi au putut vedea această scenă. Nici o strângere de mână sau vreo tentativă de a se ridica. Totul părea încremenit în această scenă. Wapowski, op. cit; Gebhardi, op. cit, p. 153, cu trimitere la Priluscius, în Pistorfi: Corp. hist. Poloniae (Documente pentru istoria Poloniei), I, p. 254: Stema care reprezenta Moldova era brodată cu roşu şi fir de aur „Roth mit Cold” , şi fiecare provincie a Moldovei „Terrigenorum, bona haereditaria in Moldavia habentium”, şi reprezentanţii nobilimii „Curiensium notabiliorum” aveau steaguri separate. Drapelul care a fost depus, odată cu jurământul, nu a fost descris.

[7] Kromer, op. cit, p. 1303.

[8] În sens larg, aceasta cuprinde teritoriul situat la la sud de Nistru, până la Carpaţi. În sens mai îngust, aceasta cuprinde clinul dintre Ceremuş şi Prut. Cf. Balinski şi Lipinski, op. cit., II, p. 691. De la „kat”, pe ruseşte „kut” unghi, aşa cum arată Wickenhauser, în lucrarea sa „Bochotin”, I, unde explică forma „pe kut = Kodr = păduri”. O altă etimologie ar veni de la „Winkel (unghi) = kat = kut gera”, dar această supoziţie nu e valabilă.

[9] Bielski, op. cit., I, p. 887.

[10] Kromer, op. cit., p. 1301.

[11] Ibidem. „Si non concitante, connivente quidem certe Stephano, Palatino Moldaviae” (Dacă sunt supărate, ele vor fi atrase cu siguranţă de Ştefan, Palatinul Moldovei).

[12] Cf. Wenrich: Cercetări, în „Arhivele Societăţilor pentru istoria Transilvaniei”, Serie nouă, VI, 1.

[13] Aici trebuie socotiţi, după Wapowski, op. cit., II addit. P. 303: „Doi Sori gemeni. O altă minune, apar două Luni pline pe cer şi se poate observa o cometă. O altă minune constă în arderea a jumătate din oraşul Krakowia şi depopularea mai multor oraşe din Polonia, datorită unei mortalităţi ridicate”. Bentkowski, Hist. Lit, Pol., Tom II, p. 449, explică această mortalitate ridicată prin frecvenţa mare a sifilisului în Polonia, unde această boală se numeşte „przymiot” sau „Kiła”.

[14] Szujski: Istoria Poloniei (în poloneză), Lemberg 1862, 8, II, p. 120.

[15] Wapowski, op. cit., II, p. 19: „Satis constat. Alberto regi, qui post triennium totis regni viribus expeditionem contra Moldavos ac Turcas susceperat, auxilia nulla praebuisse” (Este destul de clar că Regele Albert a constatat, în timpul campaniei împotriva forţelor Moldovei, că acestea nu îi vor fi de nici un ajutor în lupta împotriva turcilor”).

[16] Ibidem, op. cit., II addit. P. 304, la anul 7065, după plecarea acestuia, a numerotat diferit perioada de după 5508 pentru anul 1497. O mărturie care se regăseşte în multe alte confirmări ale istoricilor autohtoni şi străini.


Wilhelm Schmidt: Suceava în mărturii istorice (XV)

Ștefan Vodă

Suceava era nerăbdătoare să primească ajutor de la vecini, dar a primit laude de la repreyentantul Krakowiei, Martin Wrocimowski[1], precum şi învăţatul florentin şi educator al prinţilor polonezi Philipp Buonacorsi, cel atât de mult lăudat[2] şi supranumit Callimachus. Ei au făcut du-te – vino, până când s-a luat decizia Congresului de la Lublin, prin care s-au renegociat relaţiile cu Turcia, printr-un tratat de pace, care trebuia să includă şi Moldova[3].

 

Dacă pericolul imediat a fost îndepărtat, prin intervenţia Poloniei, Ştefan face pregătiri pentru cea de-a treia căsătorie, cu Voichiţa, fiica Domnului Valahiei Radu[4]. La nunta domnească iau parte mulţi negustori din vremea înaintaşilor săi, care, mai înainte, fugiseră la Liov. Numai la începutul anului 1476, şapte mari negustori din Suceava şi-au reprimit dreptul de cetăţeni ai urbei[5].

 

Dar curând norii războiului s-au apropiat din nou de porţile Sucevei. Soţia lui Ştefan moare, la numai câteva luni după cununie. O moarte subită, urmată de înmormântarea care i-a pricinuit mare durere, îi aduce lui Ştefan mai multe necazuri. Ginerele (Ştefan) primise daruri de nuntăimportante, dar şi stăpânirea ţinutului Kokelburg (Cetatea de Baltă) din Transilvania[6]. După moartea soţiei sale Voichiţa, el nu a vrut să restituie dota pe care o primise aceasta, ceea ce a supărat pe Voievodul Valahiei, care a uneltit, împreună cu turcii, pornirea unei campanii împotriva lui Ştefan.

 

Ştefan a fost luat prin surprindere şi a înjghebat o forţă de rezistenţă limitată, întâmpinând inamicul în câmp deschis, în bătălia cea mai scurtă[7], care ulterior a trecut Suceava prin foc şi sabie. Se instalase aici un climat de teroare, datorită foametei şi lipsurilor de tot felul şi, mai ales, datorită atrocităţilor care au dus, în final, la arderea oraşului.

 

Multe lucruri nobile şi de valoare s-au pierdut sau au fost arse şi transformate în fum şi cenuşă. Le-au distrus tăvălugul carelor de luptă, lăsând în urmă numai durere şi morminte din tot ce era sfânt, pângărind inimi şi sentimente pioase. Însăşi Cetatea a fost distrusă, dar nu cucerită[8], şi numai cu ajutorul Voievodului Transilhaniei, Stephan Bathory, din ordinul lui Mathias Corvinus[9], s-a refăcut cu o energie de nebănuit. Cu acelaşi sprijin, a putut Domnul Moldovei să cureţe ţara[10] de duşmanii pe care îi dispreţuia atât de mult.

 

Triumfător, Ştefan revine la Suceava, care[11], în nici un caz, aşa cum s-a spus[12], nu avea intenţia de a muta capitala la Iaşi, pentru a se apăra mai uşor de turci şi de tătari. Această decizie, de a schimba sediul Curţii Domneşti, aparţine unui alt timp şi va veni mult mai târziu. Din contră, putem afirma cu tărie că perspectiva unei perioade de linişte cu Turcia este dată de asigurarea din partea celor două puteri, Polonia şi Ungaria, prin tratatul din 1474. Astfel, dorinţa de a îndepărta îngrijorarea pentru noi acţiuni războinice împotriva Sucevei îl determină pe Ştefan să facă noi întăriri la reşedinţa sa mult încercată în trecut. Tot acum el face şi cel de-al patrulea mariaj[13]. Fataliştii credeau cu tărie că, după toate acestea, Ştefan, care era tare iubăreţ şi amator de afecţiune, îşi va găsi fericirea şi va renunţa la alte consolări, iar cu timpul, inima sa, care a fost supusă atâtor încercări, îşi va găsi liniştea. Dar această nouă căsătorie s-a produs în aceeaşi perioadă în care a murit[14] Mitropolitul Theoktist al Sucevei[15]. Deja, în anul 1478, reşedinţa domnească fremăta de venirea musafirilor invitaţi la cea din urmă nuntă a Domnului[16].

 

În 20 septembrie, acel an (1478), va fi înscăunat un nou mitropolit, Gheorghe[17], după cum afirmă documentele. La numai câteva luni de la întronizarea sa spirituală, acesta va oficia slujba de înmormântare a Doamnei la locul de veci[18].

 

În floarea vârstei, Ştefan nu s-a putut bucura de viaţa conjugală şi, după o scurtă perioadă de doliu, s-a înhămat din nou la jugul căsniciei, luând de soţie o prinţesă moscovită, strălucitoarea fiică a casei lui Ivan Vasilievici[19].

 

În ciuda capriciilor vieţii, care i-a adus de atâtea ori bucurii şi necazuri, alternând nunţile cu înmormântările, Ştefan nu a uitat porunca sfântă pe care o avea, de a reface şi de a repopula Cetatea Sucevei. Astfel, el s-a preocupat de asigurarea unui confort cu adevărat princiar pentru soţiile sale şi pentru viaţa de la Curte, precum şi pentru numeroşii vizitatori şi oaspeţi înalţi din afara ţării. La lucrările ulterioare de întărire a Cetăţii, s-a lucrat serios şi, aşa cum istoria a consemnat mai târziu, s-au lărgit zidurile de incintă, cu scopul de a elimina riscul unui asediu surprinzător asupra capitalei, cu consecinţele triste ale unei lovituri de stat.

 

 

[1] Bielski, p. 861

[2] Despre acesta, Rogalski: Istoria literaturii poloneze (în poloneză), Warschau 1871, 8, p. 238 şi următoarele.

[3] Lewestam: Istoria generală a literaturii (în poloneză), Warschau 1867, 8, IV, p. 79.

[4] Engel: Istoria Moldovei, pp. 138, 140. Kurz: Magazin, II, p. 12. La unii, apare cu numele Catharina, sora Helenei, Doamna lui Alexander, fratele Regelui Poloniei, Albrecht, ceea ce este total incorect.

[5] Arhivele oraşului Liov, Lib. 1076, p. 485. Citat de Zubrzycki, op. cit., p. 122.

[6] Într-un document, dat la „Kolosvar (Cluj) XII die octavarum festi Epiphaniae Domini”, adică din data de 12 ianuarie 1508, Peter de S. Georgen şi Posing explică „Judex Curiae”, relaţiile dintre Regele Ungariei şi Voievosul Transilvaniei, la capitolul consacrat Transilvaniei, că, în 1476, Regele Mathias Corvinus a luat Cetatea de Baltă (Kokelburg), după moartea stăpânului ei, Hans Pongracz von Dengheleghi, de la fiul acestuia, Mathias, şi i-a dat-o Domnului Moldovei Ştefan. Vezi: Arhiva Capitulară din Karlsburg, Tom. Fragm. VII, pp. 24, 36, şi Arhiva asociaţiilor pentru istoria Transilvaniei, Serie nouă, VI, I, pp. 82, 85 nota 50.

[7] Neugeboren: a. a. O., p. 131, plasează lupta în luna octombrie. Wickenhauser: Bochotin, I, p. 18, fără a da izvoare, o plasează pe 26 iulie. Alte informaţii se găsesc în Kogălniceanu: Cronici…, Bucureşti 1874, III, p. 474, care o plasează la 26 iulie, cf. Nota 210.

[8] Kromer, ediţia Turowski, p. 1272.

[9] Iată ce scrie el, după Eder: Observationes criticae ad Felmeri primas lineas historiae Transilvaniae (Observaţii critice asupra primelor documente despre Transilvania), Hermanmstadt (Sibiu)1803, 8, p. 157, în care vorbeşte despre legăturile strânse dintre graful secuilor Fancs şi Stephan Bathory: „Si aliter fuerit, certus esto, quod suspendium non evades” – care, „dacă nu s-ar fi grăbit, cu siguranţă că îl aştepta spânzurătoarea”.

[10] La 11 noiembrie 1476, Stephan Bathory informează: „ex castris gentium regalium prope ipsam Bokoresthya (Bucureşti), „in festo beati Martini Episcopi”, pe cetăţenii Sibiului despre alungarea Voievodului Valahiei din Moldova, precum şi despre asediul capitalei Bucureşti, a cărei cădere era iminentă. Originalul acestei scrisori se află în Arhivele naţionale săseşti din Sibiu. Cf. Pray: Disertaţii, în „Anale”, p. 148. Eder, op. cit., p. 157.

[11] Chronicon Fuchsio-Oltardo-Lupinum, I, p. 40. Kurz, a. a. O., II, p. 59.

[12] De exemplu, Sulzer, mai puţin critic, publică în Istoria Daciei transalpine…, I, p. 384, şi altele, fără a merge la documentele propriuzise.

[13] Kurz, op. cit., II, p. 12, în care mireasa, fără alte date, este numită Maria.

[14] Ibidem.

[15] Kogălniceanu: Arhive, II, p. 312. Szinkai (Şincai), op. cit., II, p. 71, stabileşte ziua morţii în data de 8 noiembrie.

[16] Cronicarii ascund numele, ceea ce pentru cercetătorii de mai târziu a condus la contradicşii ireconciliabile. Timon: Additamenta ad imaginem veteris & novae Hungariae, p. 22, o numeşte „Filia Waiuodae Transilvani”, iar la p. 29, „Filia Stephani Loszoncsi”, despre care, în perioada 1400-1500, nu s-a găsit nici o urmă de document autentic. Pray: Hierarch., II, p. 34, o numeşte, de asemeni „Fiica Voievodului Loszoncsi”. Sulzer, op. cit., III, p. 610, o numeşte Margareta şi o face soră a lui Ladislaus Loszoncsi; la fel, şi Engel, op. cit., p. 156, în timp ce acest Ladislaus nu a avut nici o soră cu numele Margareta. Gebhardi, op. cit., p. 138, nota K (Ediţia de la Brno) u acordă nici o atenţie familiei sale. Wolf: Beschreibung des Fűrtenthums Moldau (Descrierea ţării Moldovei), p. 156, spune despre ea că ar fi sora Voievodului Transilvaniei etc., etc.

[17] Wickenhauser: Bochotin, I, p. 24.

[18] Engel, op. cit., p. 144.

[19] Kromer, op. cit., p. 544.


Wilhelm Schmidt: Suceava în mărturii istorice (XIV)

1899: Stiftung der Woronetzer Klosterkirche durch den Fürsten Stefan III. Foto: Karl Ritter von Siegl

 

În acelaşi timp, s-a dovedit că avantajele comerţului cu boi moldoveneşti spre Polonia, spre Silezia şi spre Germania a trecut tot mai mult în numele negustorilor evrei[1], ceea ce a necesitat, în mod obligatoriu, instalarea prealabilă a unor familii din acest popor la Suceava. Aici era instalată această branşă lucrativă.

 

Pe de altă parte, Regele Ungariei, Matei Corvin, căuta pe toate căile să atragă pe Domnul Moldovei în interesul său, iar pentru aceasta acordase negustorilor moldoveni cea mai mare libertate pentru a-şi desface mărfurile în Transilvania[2] şi ar fi dorit acelaşi lucru şi la Suceava pentru negustorii transilvăneni. Astfel, la Suceava s-au deschis magazine cu mărfuri pentru toată lumea, conţinând produse ordinare de manufactură şi artizanat, care şi astăzi poartă numele general de „mărfuri din Transilvania sau braşovene”[3]. Acestea erau mult căutate şi apreciate.

 

Mărfurile veneau prin Bistriţa, care avea de multă vreme schimburi şi alte relaţii de afaceri cu Suceava, pentru că aproape tot fluxul comercial cu Moldova şi în special cu Suceava era tranzitat prin apropiere de Bistriţa şi Rodna. Arhivele oraşului Bistriţa păstrează declaraţii de martori din Suceava, date la 15 iunie 1473, asupra unei reclamaţii de plată, de către un cetăţean din Suceava, către un altul din Rodna sau din Bistriţa. Acesta nu şi-a plătit datoria, ba, mai mult, a fost ales în conducerea oraşului Suceava, lăsând datoria, care, cu timpul, se va uita. Se face apel la conducerea oraşului pentru rezolvare.

 

Prin urmare, cei care stau la conducerea oraşului, sfatul bătrânilor sau „Graf-ul”, sau cum s-o fi numind, împreună cu prietenii din consiliul oraşului, echivalent a ceea ce azi numim „consilierii comunali”, acceptă, ceea ce se mai întâmpla prin ţările vecine, cele slave, în anumite localităţi, a căror dezvoltare progresivă s-a făcut cu susţinerea conducătorilor locali, care au acceptat legea (dreptul comercial) germană sau de Magdeburg, aşa cum este la Suceava, oraş care avea şi o populaţie germană[4].  Nu poate exista câte un magistrat separat pentru fiecare segment de populaţie, ci pe lângă oficiul german din oraş se afla un reprezentant al grupurilor etnice, stabilit de conducerea justiţiei din cetate. De exemplu, cunosc un document, dat la Suceava, la 23 februarie 1453, în care suburbia Iţcanii Vechi, alături de alte localităţi, au propriul lor birou de justiţie. Totuşi, mie mi se pare că acest document este falsificat.

 

Să nu trecem indiferenţi peste schimbarea personajelor în funcţiile de la Curte. Astfel, Boda este judecătorul Curţii, Mihaiu – armurier, Iuga – trezorier şi cămăraş, Toma – cancelar şi stolnic, Doşbog – paharnic şi Iliaş Huru – responsabilul hergheliei domneşti[5]. Această schimbare s-a făcut în iureşul care cuprinsese Cetatea Sucevei, prin bucuria învingătorilor din bătălia împotriva Valahiei, care avusese loc la 8 noiembrie în acelaşi an. Ştefan şi-a făcut intrarea triumfală în Cetatea Sucevei, aducând ca pradă de război pe soţia şi pe fetele voievodului învins. 28 de drapele de luptă şi o pradă bogată au fost scoase pe porţile Cetăţii şi trimise, mai târziu, la Regele Poloniei, cu scopul de a câştiga pe acesta ca tovarăş în războiul care ar fi urmat, cu duşmanul care acum rămăsese fără apărare[6]. Dar înţelegerea intervenită între Polonia şi Ungaria, în acelaşi an 1474, când au semnat un tratat de pace[7], pare că a fost lăsată fără urmări înţelegerea anterioară; numai cine a luat în seamă lozurile şi predestinarea pe care dau acestea (voios sau trist) lasă lucrurile în voia sorţii.

 

Aşa părea să înceapă, pentru Suceava, tumultosul an 1475. Multe evenimente s-au unit pentru ca acesta să rămână de neuitat.

 

Soldaţi turci

 

După ce turcii şi tătarii au cucerit Kaffa, s-a sfârşit domnia genovezilor asupra peninsulei taurice. Acest sfârşit a fost unul sângeros, iar odată cu plecarea celor asediaţi au plecat şi mii de armeni, care, până atunci, îşi găsiseră aici patria. Alături de ei, Fotieni[8], Nestorieni[9], Jacobiţi[10] şi Monoteleni[11], au plecat spre Iaşi, Roman, Focşani, Botoşani, dar mai ales la Suceava, unde au fost primiţi cu prietenie de către popor şi de către Domn[12], deoarece aduceau cu ei bogăţii, iar prin relaţiile comerciale pe care le aveau şi prin deschiderea către alte zări, au adus o creştere considerabilă a diversităţii mărfurilor de pe piaţă. Urmările şi învăţămintele acestui episod vor rămâne multă vreme în memorie. Vizitatorul Sucevei era ademenit de culorile orbitoare ale mărfurilor din depozite, de covoarele şi şalurile colorate, de ţesături turceşti sau persane, şi fiecare ochi de femeie se bucura de vederea unei stofe cu fir de aur veritabil sau de tafta veneţiană sau de pânză fină şi parfumată, precum şi de săpunurile care ieşeau din săculeţe de mătase.

 

Boierii îşi clăteau ochii privind la hainele brodate cu aur, la arcurile turceşti şi la cingătorile aurite sau bătute cu argint turcesc şi cu perle. Hainele de mătase şi catifea erau bordurate sau îmblănite cu blană de vulpe, de jder, de zibelină sau de hermelină. Astfel îmbrăcat, el strălucea, prin comparaţie cu negustorii nordici, veniţi de departe, cu părul lung şi îmbrăcaţi în blăni de urs. Aici se găseau vinuri renumite, unele dintre ele, cum era vinul de Muscat, costa 40 de galbeni o cofă, şi mirodenii preţioase şi foarte puţin cunoscute. Alături de comercianţii de vopsele de Alaun sau de preotul care vinde tămâie, spiţerul, cu panaceele acelor vremuri, grăsime de crocodil sau de struţ şi „Rei punticum”, te ademeneau, la început, cu preţuri mici, care ulterior creşteau[13]. Era vânzoleală ca la bâlci şi mulţi bani circulau aproape neobservaţi. Nu se făceau licitaţii cu strigări şi încă nu se introdusese ziua privilegiată „de târg”, când cânta muzica şi lumea umplea străzile.

 

Dar turcii voiau să se înfrupte şi ei din această abundenţă şi, deoarece Ştefan a refuzat, declarându-şi independenţa, să le îndeplinească poftele, Sultanul dă un ordin beglerbeiului Rumeliei să înceapă un război de pedepsire, tulburând astfel apele unei vieţi tihnite. Au plecat luptătorii din Suceava, lăsând mamele cu ochi în lacrimi şi familiile fără susţinere, dar s-au întors învingători, cu sute de flamuri dobândite în luptă şi cu numeroşi captivi. Acele flamuri au fost trimise de Ştefan, mai târziu, la Cazimir al Poloniei, la Mathias Corvinus şi chiar la Papa Sixtus IV. Ei povesteau şi îşi explicau victoria de la 17 ianuarie, când fiecare, cu încrederea în crucea învingătorului, au înfruntat câte 3 capete de turci. Cele patru zile de post, ţinute de însuşi Domnul Ştefan, şi ajutorul Domnului din Cer au asigurat victoria, împlinind astfel speranţa inimilor triste, rămase acasă[14].

 

 

La scurtă vreme după aceea, o delegaţie strălucitoare părăsea zidurile Cetăţii Suceava, pentru a solicita ajutor Regelui Poloniei, în cazul unor ameninţări ulterioare ale turcilor[15]. Ştefan s-a descurcat, pe câmpul de luptă, ca un general şi a acţionat cu curaj şi fără teamă de moarte, organizând astfel lupta încât a opus unui puhoi turcesc de 100.000 de oameni, care făceau să tremure pământul, doar 47.000 de oşteni. La sfârşit, turcii dispăruseră, de parcă o vâltoare de apă i-a trimis de unde au venit. Din nou, Kaffa, Kilia şi Cetatea Albă[16] erau ameninţate de duşmanii Crucii şi, la fel ca Basarabia şi Ungaria vecină, se temeau de înaintarea de neoprit a turcilor. Nici nu se aşteptau ca Moldova să le stea în cale.

 

 

[1] Zubrzycki, op. cit., p. 221.

[2] Documentul din 20 ianuarie 1473, aflat în Arhivele din Bistriţa, cf. „Arhivele Societăţii pentru cultura Transilvaniei”, Serie nouă, p. 75.

[3] Müller: Anuarul Statistic pentru anul 1845, p. 120.

[4] Vezi, în Anexe, documentul nr. VIII.

[5] Wickenhauser: Moldova, I, pp. 68 şi 69.

[6] Bielski, p. 849 şi Manuscrisul de la Mănăstirea Cozia, I, p. 141.

[7] Pray: Analele regatului Ungariei, IV, p. 92, cu data din Calendar martie; Gebhardi, p. 143 a. a. O., citează pe Sommersberg: „SS. Rer. Siles, 2 mantiss. Dipl. 83, dată la 13 ianuarie”; cf. „Arhiva Societăţilor pentru cultura Transilvaniei”, Serie nouă, IV, 1, p. 72.

[8] Photius, patriarh al Constantinopolului, a cărui „Biblioteca” sau sinteza a peste trei sute de proze greceşti au fost publicate de Bekker în 2 volume, iar „Lexiconul” din 1808, de Hermann, şi cel din 1864-1865, care au fost publicate, în două volume, de Naber, deplâng Biserica Romei, care a depus erezie, în 862, prin Nicolaus I, după Conciliul de la Constantinopol.

[9] Ei predicau simpla umanitate a lui Hristos, cf. Baronius, p. 428; Orsi, Tom XII, Cartea 28; Fleury, Tom IV, Cartea 24 etc.

[10] Ei propovăduiau că „quod divinitas passa sit, non natura umana. Non aborabant crucem, si non esset baptizata, sicut homines baptizantur; uno digito crucem faciebant, ad dinotandam unam in Christo naturam” etc. Ei erau o ramură a Eutichianer-ilor şi au fost numiţi aşa după numele călugărului Jacob Baradaeus. Cf. Gibon: Istoria declinului…, XI, p. 125, Frankfurt şi Leipzig 1802. 8.

[11] Sergius, patriarh al Constantinopolului, creatorul acestei secte, îi învăţa pe ucenici voinţa în Christos. Cf. Tournelly: Theol. Comp., III, p. 304. Aici se includ şi Maroniţii.

[12] Lukasi: Historia Armenorum Transilvaniae, Wien 1859, 8, p. 13 şi următoarele, şi p. 65. Această lucrare, cu izvoare documentare din Viena, iar prin S. Lazano, cu documente din Veneţia, se referă nu numai la istoria – inclusiv a armenilor din Moldova – şi la felul în care au venit armenii în Transilvania, ci şi în celelalte ţări vecine, unde au trăit în bună tovărăşie cu diferite popoare.

[13] Sadok Baracz: Schiţă de istorie a armenilor, p. 265.

[14] Hammer: Istoria Imperiului Otoman, pesta 1840, p. 52. Cronica ilustrată a bisericii evanghelice din Braşov şi Chronicon Fuchsio-Lupino-Oltardinum, Kronstadt (Braşov). 4. 1847, I, p. 40, vorbesc numai de 36 de steaguri, care nu reduc cu nimic importanţa victoriei. Era ceea ce, două sute de ani mai târziu, s-a întâmplat în timpul asediului Vienei, când polonezii au salvat toată creştinătatea.

[15] Chodyniecki, op. cit., pp. 60 şi 61.

[16] Denumirea slavă este Belgrad, în loc de Akermann sau, din vechime, Album castrum şi, apoi, Asprocastron.


Pagina 2 din 512345