ISTORIA SUCEVEI | Dragusanul.ro

Wilhelm Schmidt: Suceava în mărturii istorice (XXI)

Polonezi, văzuţi de Munster

 

În mod deosebit, cavaleria uşoară poloneză a fost cea care apărea pe neaşteptate şi răspândea teroarea generală[1], în special asupra Sucevei. Era condusă de unul foarte gelos, Wasko, care era trădător al regelui Sigismund I şi care a primit ca răsplată contractul de proprietate a satului Chotnic, de lângă Iaroslav[2], şi se credea mai ceva decât un prinţ.

 

Bogdan a procedat la fel de energic ca tatăl său; şi-a adunat forţele armate, ascunse prin păduri, şi a început urmărirea duşmanilor. Din păcate, i-a trebuit douăzeci de zile, până când s-au adunat, iar în cele din urmă au fost înfrânte la Nistru. Ce teroare răspândiseră moldovenii lui Ştefan printre polonezi şi ce avantaje deosebite câştigaseră se poate vedea din credinţa polonezilor în victoria obţinută în preajma zilei Sfântului Francisc, care se sărbătoreşte la 4 octombrie. Această dată a devenit „ziua victoriei”, iar numele sfântului, considerat sfânt protector şi patronul Poloniei. Data de 4 octombrie 1497 este încrustată adânc pe răbojul istoriei Poloniei. Înşişi Papa Julius II şi Împăratul german Maximilian al II-lea, şi alţi principi, i-au felicitat[3].

 

Moldovenii au crezut, în continuare, într-un viitor pentru Suceava şi, prin intermediul lui Oswald Karlacki şi unul Bornemisza[4], care erau trimişii regelui ungar, au reuşit să limpezească apele şi să realizeze înţelegerea între Suceava lui Bogdan şi între Liov, unde locuia Regele Sigismund. Ei au venit cu propuneri de încheiere a păcii, care erau bine văzute şi de Coroana ungară[5]. Pacea s-a încheiat, din fericire, la 23 ianuarie 1510, la Kamienec Podolski[6]. Secretarul regal Peter Tomicki şi Castelanul de Belz Georg Krupski au primit ordin să obţină, de la Bogdan, aprobarea acestui tratat şi au plecat, cu un mare anturaj, la Domnul de la Suceava[7]. La primul punct al acestui instrument de pace se menţionează că biserica mitropolitană din Suceava trebuie să înapoieze faimosul clopot din Rohatin, iar voievodul să redea avantajele comercianţilor polonezi, ceea ce însemna reinstalarea liberei circulaţii a mărfurilor poloneze. Dar acest ultim aspect a fost de scurtă durată şi a fost pierdut ulterior, deoarece tătarii, chiar în anul următor, pătrund în ţară şi doar prin intervenţia trezorierului regal polonez Johann[8] şi cu ajutorul ungurilor au putut fi potoliţi[9]. Şi, deja în anul 1511, în luna august, ordiile de tătari bântuiau, din nou, nu numai în Moldova, ci şi în Transilvania vecină. Stanislaus Lanckoroński vine cu patru mii de luptători polonezi, care s-au unit cu moldovenii[10], iar Johan Zapolya, voievodul Transilvaniei, vine cu şase sute de unguri pedeştri şi cu şapte sute de călăreţi şi îi sar în ajutor lui Bogdan[11], pentru a-i dispersa pe tătari.

 

Tătarii

 

Polonezii au sărit în ajutor mai mult din interes propriu, decât din gentileţe. Acest ajutor venea nu numai din interesul politic general, ci şi din eforturile de netăgăduit ale Ungariei de a atrage pe Domnul Moldovei de partea sa[12]. În acest fel, ei ar fi dorit eliminarea influenţei lui Sigismund I, îndepărtând atenţia de la pericolele care pândesc ţara, şi focalizând pe domeniul ecleziastic, în care credincioşii jucau un rol important. Se ştie că populaţia ruteană din Polonia acelei perioade era încă ortodoxă. Apropierea de Suceava, unde se afla sediul unei Mitropolii, determinase, din obişnuinţă până acum, o apropiere a clerului rutean de Suceava, unde primeau numirile sacerdotale. În plus, gândul înălţător şi plin de pioşenie faţă de locul de veci al Sfântului Ioan cel Nou, unde urmează a fi hirotonit tânărul preot rutean de către mâna binecuvântată a înaltului Mitropolit pentru slujba de la altar devenise o tradiţie îndelungată. Probabil că aşa se explică, pentru mulţi, păstrarea acestei vechi tradiţii şi nu introducerea unui nou sistem sacerdotal.

 

În aceasta polonezii au văzut, dintr-odată, un pericol pentru stat. Au văzut în aceasta o modalitate simplă de a atrage tinerii preoţi, care nu trebuiau să fie influenţaţi de legăturile prea strânse cu Moldova. Dar au găsit, astfel, şi o modalitate simplă, prin care puteau îmbunătăţi relaţiile de vecinătate cu Moldova, mai ales pentru cazul în care Polonia ar fi fost atacată de duşmani. Regele Sigismund a interzis, dintr-odată, clerului rutean, suspectat de răspândirea unor veşti despre starea dinăuntrul ţării, mai ales cu ocazia spovedirii şi a slujbelor de consacrare pentru diferite niveluri ierarhice, pe care le făcea Mitropolitul de Suceava. Astfel el a transmis tuturor oficiilor ecleziastice aceste restricţii, ameninţând cu pierderea funcţiilor, în cazul în care se constată nerespectarea acestui decret, putând merge până la pedeapsa cu moartea[13].

 

Faptul că aceste măsuri nu conveneau, o spun prietenii din Moldova favorabili Poloniei, iar afirmaţia nu trebuie justificată cu multe exemple. Astfel, comerţul cu cherestea, de la Suceava, spre Liov, s-a diminuat mult, identificându-se alte canale de vânzare-cumpărare. Aceste măsuri erau de natură să emancipeze Polonia şi mai ales pe neguţătorii practici, care erau învăţaţi să lase loc sentimentalismului şi confesiunii din care făceau parte, în raport cu rentabilitatea operaţiunilor lor.

 

Totuşi, pentru moldoveni, aceste măsuri nu au contat prea mult, deoarece, potrivit unui acord de pace, căruia nu-i cunoaştem data publicării, aceste măsuri influenţau mai puţin omul de rând şi, în ciuda unor ostilităţi, manifestate de către ţările vecine, dar nu totdeauna transmise şi de izvoarele istorice, oamenii de rând au găsit modalităţi simple şi eficiente de a se apăra de rău. Bineînţeles că o parte dintre negustorii din Liov a protestat, cu ocazia încoronării reginei Barbara, în duminica dinainte de Sf. Dorothea 1512, dar în zadar[14].

 

Tătari

 

[1] Szinkaj (Şincai), II, p. 117.

[2] Bielski, op. cit., p. 953.

[3] Wapowski, II, p. 86.

[4] Szujski, II, p. 170, nu îl numeşte pe Bornemisza, ci vorbeşte de un necunoscut Berlei Balabassa.

[5] Documentul din data „Fata feria quinta post festum Viti et Modesti”, la Dogiel, I, p. 160. Inventarium…, p. 141. Wickenhauser, Bochotin, I, p. 22.

[6] Documentul, la Dogiel, I, p. 606. Inventarium…, p. 141.

[7] Szujski, op. cit., II, p. 170; la Szinskaj (Şincai), II, p. 119, scrie „Czupski”, în loc de „Krupski”.

[8] Wapowski, II, p. 98. Bielski, p. 858.

[9] Cu documentulStrigonii feria 2. post Penhecosten”, decide Regele Wladislaus ca transilvănenii să lupte pentru Moldova. Din Eder, Observ. etc., p. 186.

[10] Arhivele Asociaţiunilor pentru Cultura Transilvaniei, Serie nouă, IV, 3, p. 9.

[11] Documentul din data „Naghsayo feria sexta proxima post festum beati Egidii Abbatis”, prin care Johann Zapolya cheamă cetatea Bistriţei la arme. În Arhivele oraşului Bistriţa. Publicat în Arhivele Asociaţiilor pentru Cultura Transilvaniei, Serie nouă, IV, pp. 75, 76.

[12] Documentul din data „Ofen feria quarta post Dominicam Invocavit 1512”, prin care Regele ungar cere guvernământului general al saşilor din Transilvania să subvenţioneze pe Voievodul Moldovei cu 3.000 de florini. Originalul, în Arhivele naţiunii săseşti, nr. 152. Arhivele Societăţilor pentru Cultura Transilvaniei, Serie nouă, VI, 1, p. 87, la nota 61, spune că, deja în 1510, Wladislaus, într-un alt document, menţionat la nota307, dat la data „Strigorii feria II. post Penthecosten” (sărbătoarea Sf. Strigoniu, a doua duminică după cincizecime): „Supervenit celeri cursu nuntius cum literis fidelis nostri, Wayuodae nostri Moldaviae, quibus significavit, qualiter Thartari terram nostram Moldaviae ivasissent, qui quidem instantissime supplicavit auxilium nostrum perinde ac subditus noster… Scitis autem probe, Moldaviam esse specialem ramum sacrae coronae nostae hujus inclyti  regui nostri” etc. etc.

[13] Wickenhauser, Bochotin, I, p. 23, cu documentul dat la „Liov, la 2 aprilie 1511”.

[14] Arhivele oraşului Lemberg, Cartea 1076, p. 487 şi fascicula 190, nr. 16.


Wilhelm Schmidt: Suceava în mărturii istorice (XX)

Bogdan-Vlad, fiul lui Ştefan cel Mare, finul lui Vlad Ţepeş, pe o frescă din biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iaşi

 

Toată lumea credea că, odată cu Ştefan, Moldova toată şi toată strălucirea ei se vor termina. Nenumăraţi participanţi, veniţi de aproape sau de departe, s-au încolonat în procesiunea prin care marele Domn a fost condus la Sfânta Mănăstire de la Putna[1], pentru odihnă veşnică. Procesiunea lăsa Cetatea de Scaun din Suceava într-o durere profundă.

 

Pe tronul Moldovei venea Bogdan, fiul şi urmaşul marelui său Tată şi al înaintaşilor săi. Până la sfârşitul lunii iunie 1505, s-au văzut venind delegaţii solemne, pentru a exprima dorinţa ca noul Domn să realizeze o apropiere prietenească faţă de Polonia şi să-l roage pentru o cedare a Pocuţiei, care fusese luată de Ştefan, oferind pentru aceasta mâna fiicei celei mai mici a defunctului rege Cazimir, principesa Elisabeta, lui Bogdan[2].

 

Dorinţa expresă a Regelui Poloniei Alexander era să se renunţe la înţelegerea[3] care paraliza relaţiile comerciale. Aceasta fusese făcută de sora sa şi trebuia eliminată. Pentru a crea o atmosferă amicală în relaţiile de vecinătate, neguţătorii moldoveni trebuiau să plătească anual o danie către Regele Alexander. Astfel, în fiecare an, la Paşti, aceştia trebuiau să plătească câte treizeci de groşi polonezi mari (Schock), pentru mărfurile venite din Turcia, din Tartaria (ţinuturile tătăreşti), din Moldova şi din Ungaria, care intrau în Polonia, eliberând astfel taxele vamale[4]. Astfel au început să scadă exporturile din Moldova spre Polonia, iar importanţa de altădată a Sucevei a început să scadă.

 

În anul următor, 1506, s-a văzut, la Suceava, că Bogdan nu poate realiza contractul de căsătorie cu prinţesa poloneză, până nu trimite o nouă reprezentanţă în Polonia. Căci, de îndată ce această fericită căsătorie s-ar realiza, Bogdan ar deveni rudă cu toţi prinţii catolici din vecinătate, ceea ce ar deschide noi posibilităţi de înţelegere. Elisabeta, mama miresei, era o prinţesă austriacă, fiica împăratului Albrecht, ale cărui surori erau căsătorite cu prinţi din Pomerania, Brandenburg şi Bavaria[5]. Aceştia ar fi oferit ajutor contra turcilor, care nu nutreau sentimente prieteneşti pentru Moldova. Deci, cu o asemenea alianţă, succesul la Domnie era asigurat.

 

La 10 februarie 1506, s-a decis această căsătorie, printr-un contract făcut la Lublin. Astfel, drumul era deschis. Regele Poloniei a mai promis, atunci, că nunta va fi oficiată în prezenţa sa, pentru a da o mai mare importanţă acestui eveniment. La această cununie urmau să vină feţe bisericeşti şi nobili din toată lumea, iar ceremonia urma să aibă loc la Suceava, la Castel. Aici, Bogdan trebuia să pregătească, la fel cum era în celelalte palate regale, o capelă pentru ritul latin (catolic), precum şi o biserică pentru săvârşirea slujbelor în acelaşi rit. De asemenea, trebuia să stabilească tot aici reşedinţa unui episcop, iar căsătoria urma să fie binecuvântată de Papă şi să constituie momentul de salvare a creştinătăţii de păgâni[6]. Nimeni nu bănuia că vorbele spuse de Regele Poloniei, atunci când a hotărât nunta, se vor răspândi atât de repede. Mesajele cu concluziile acestui contract de mariaj au înrădăcinat ideea că prin aceea se vor stabili nu numai relaţii amicale şi de pace îndelungată cu Polonia, ci şi realizarea, prin influenţa Poloniei, unei poziţii clare faţă de Turcia. Această situaţie nouă lăsa să se înţeleagă, de asemenea, că Suceava se va redresa atât sub raportul fortificaţiilor, dar mai ales că aici va reveni prosperitatea de altădată.

 

Şi totuşi, speranţele de mai bine s-au transformat în cu totul altceva. Regele Poloniei, cu toate că acceptase contractul de căsătorie, nu a crezut niciodată că îi va fi socru lui Bogdan[7]. Din contra, scopul său principal era acela de a aduce Moldova într-o relaţie de dependenţă şi asta pentru o perioadă îndelungată. Iar acesta trebuia făcută de aşa manieră, încât Voievodul să nu mai aibă altă cale de ales.

 

Pentru acest scop, el a gândit un plan, care reprezenta o probă de politică ereditară poloneză, între Sigismund I, urmaşul lui Alexander, şi între Wladislaus al Ungariei, de a „pregăti de vineri mâncarea pentru duminică”, adică de a face o alianţă[8], lucru care s-a realizat în anul 1507[9]. Dar, din cauza lui du-te – vino, care se făcea în această perioadă spre Suceava, mai ales de către trimişii Ungariei, lui Bogdan nu i-a scăpat acest secret.

 

De asemenea, locuitorilor din Suceava nu le era pe plac această vânzoleală şi dădăceală a Domnului lor de către Regele Ungariei. Amintirea lui Ştefan cel Mare, care stăpânise ţinutul Cetăţii de Baltă şi Cetatea Ciceului din împărăţia ungurească[10], precum şi aspiraţiile Regelui Wladislaus şi prietenia pe care voia să o arate Moldovei, a trezit suspiciuni, iar foiala trimişilor diplomatici a fost văzută mai degrabă ca fiind periculoasă pentru Moldova. Astfel s-au trezit la realitate atât Bogdan, cât şi Suceava. Şi-a dat seama că negocierile sale îi erau defavorabile, în special în ceea ce priveau teritoriile dobândite de tatăl său, Ştefan, în Transilvania şi, în special Cetatea de Baltă[11], pe care a primit-o în 1476. Prin frecventele vizite ale trimişilor şi prin negocierile purtate, el a înţeles că Polonia susţine interesele Ungariei, iar în promisiunile de prietenie trainică şi prin aceea de a avea mâna prinţesei Elisabeta vedea pierdută Pocuţia, această ultimă cucerire a tatălui său. Şi-a dat seama că această înţelegere ar fi ca un pumnal în spatele tatălui său şi că sacrificiul lui ar fi inutil. A înţeles, de asemenea, că devenise o minge de joc în mâna polonezilor, care erau demoralizaţi şi înspăimântaţi de armele moldovenilor.

 

Aici pare că spiritul tatălui său şi sângele lui Ştefan au prins din nou viaţă. Pentru că, dintr-odată, în 1509, Bogdan îi loveşte pe ruşii roşii şi Podolia, asediază Kamieniec Podolski, apoi se întoarce spre Halici[12], unde incendiază şi pradă zonele mărginaşe ale Liovului[13], cucereşte Trembowla[14] şi se întoarce cu o pradă bogată şi cu noi moşii, cucerite pentru biserica mitropolitană din Suceava, unde Teoctist al III-lea devenise mitropolit şi căruia îi dăruieşte clopotele din Rohatyn[15], pe care le-a luat la întoarcerea acasă.

 

Au urmat represalii din partea Poloniei, conduse de Nicolaus Kamienicki, Mareşalul Coroanei, în septembrie acelaşi an. Cernăuţi, Dorohoi, Botoşani, Hotin, Stepanowiec şi chiar Suceava au fost călcate[16]. Târgul Sucevei a fost ars în această incursiune[17].

 

 

[1] Epitaful se găseşte la Bendella, Bukowina…, p. 28, pagină ce limpezeşte anacronismul de la nota 280.

[2] Wapowski, op. cit., II, pp. 59 şi 279.

[3] Ibidem, II, pp. 63 şi 310.

[4] Sadok Baracz, Umriss der Geschichte der Armenier (Schiţă de istorie a armenilor), p. 110.

[5] Gebhardi, op. cit., p. 169.

[6] Dogiel, I, p. 601; Inventarium…, pp. 140, 141.

[7] Elisabeta s-a căsătorit, în 1515, cu prinţul Friedrich von Liegnitz, iar Bogdan trebuie să fi încheiat contractul de căsătorie cu Sigismund I al Poloniei.

[8] Dogiel, I, p. 113.

[9] La 15 ianuarie, „in festo beati Pauli primi Heremitae 1508”, Regele Wladislaus, originar din Ofen, a interzis să se mai ofere cai şi alimente trimişilor spre Moldova, fără a se primi o indemnizaţie pentru acestea. Originalul se află în Arhivele Oraşului Bistriţa, în Transilvania. Cf. Arhivele Asociaţiei pentru cultura Transilvaniei, Ediţie nouă, IV, 3, pp. 29, 30, nota 63.

[10] Ibidem, p. 84. Kurz, Magazin…, II, p. 116.

[11] Ibidem, VI, 1, pp. 82-97.

[12] Szujski, op. cit., II, pp. 169, 170.

[13] Sadok Baracz, Memoriile lui Bernhardiner (în poloneză), Lemberg 1874, 8, p. 366. Zubrzycki, op. cit., p. 134.

[14] Chodyniecki, op. cit., pp. 72, 73; Sadock Baracz, Schiţă de istorie a Dominicanilor, p. 220.

[15] Manuscrisele de la Mănăstirea Cozia, I, p. 185; Wapowski, op. cit., II, p. 86; Waśniewski, op. cit., p. 21, şi Scriban. Op. cit., p. 162.

[16] Szujski, op. cit., II, p. 170. Sarnic, Analele poloneze, p. 102. Pastorius fluor. Polon., p. 189.

[17] Wickenhauser, Bochotin, I, p. 22, a povestit fără nici o bază documentară.


Wilhelm Schmidt: Suceava în mărturii istorice (XIX)

Jana Olbrachta na Bukowinie, dzieło Juliusza Kossaka

 

De aici s-au întors cu o pradă bogată şi cu peste o sută de mii de captivi, care au fost exilaţi nu doar în Grecia şi Asia[1], ci şi în ţara sa, şi în Cetatea sa de reşedinţă.

 

În Cetate, au intrat cu pompă mare, la 22 iunie acelaşi an[2]. Cu ceva timp înainte, în ziua Sfintei Margareta a anului 1499, se încheiase, între Wladislaus al Ungariei  şi Polonia, la 14 aprilie acelaşi an, la Cracovia, pacea preliminară dintre Polonia şi Moldova[3], care ar fi trebuit să primească şi aprobarea lui Ştefan. Cu această ocazie, Ştefan nu a uitat să menţioneze necesitatea reîntăririi legăturilor comerciale cu Polonia şi cu Ungaria[4]. Astfel, el şi-a apărat interesele ţării şi în special ale Capitalei de reşedinţă şi a făcut-o atât de eficient, încât abundenţa mărfurilor şi a schimburilor au readus aurul care lipsea din visteria ţării[5]. De asemenea, în acest an a aprobat deschiderea mai multor ambasade, la insistenţa Ungariei şi Poloniei, pe lângă Domnul Moldovei, care a fost convins că, în acest fel, vor avea de câştigat cu toţii[6]. Cu această ocazie, s-a reluat vechiul obicei al primirilor fastuoase şi al petrecerilor de la Curtea Domnească. Astfel, meseriaşii şi comercianţii din Suceava au avut ce arăta oaspeţilor.

 

În funcţii înalte, la Curte, găsim pe Boldor ca judecător domnesc, Portar pe Arbure, cămăraş pe Damesch (Dameş), pe Isac în funcţia de trezorier, pe Klaenaeu (Clanău) ca purtător al sabiei domneşti, pe Fruntesch (Frunteş) şeful Curţii, pe Petric şef al grajdurilor domneşti şi paharnic pe Mohila (Movilă). Acest nume de familie (Movilă) va deveni, în timp, unul dintre numele cele mai sonore de la Curtea Domnească[7].

 

Fiecare dregător căuta să răspundă cât mai fidel şi complet la încrederea cu care i-a investit Ştefan. Iliaş, fiul fostului Domn Petru (Aron – n. n.), a încercat, în anul 1500, să ia Tronul Domnesc, dar nu a reuşit, iar planurile sale de înălţare s-au năruit. Fuga sa ruşinoasă în Polonia i-a dat de gol falsitatea şi slăbiciunea care îl caracterizau. A fost această ţară a Poloniei loc de azil pentru mulţi nefericiţi şi pentru visători la ranguri înalte. De-abia ce a aflat Ştefan despre ospitalitatea pe care Polonia i-a arătat-o lui Iliaş că a şi trimis o delegaţie somptuoasă spre Polonia, pentru a invita la Cetatea din Suceava o delegaţie a Dietei poloneze, care să îl aducă cu ea şi pe fugar[8]. Aceasta ar fi fost un act de bună vecinătate şi de bună înţelegere cu Regele Johann Albrecht. În marie 1501, această delegaţie revine la Suceava, cu vestea cum că Iliaş, datorită trădării unor secrete de stat şi datorită falsei mărturii, era închis în castelul Czchow[9], unde a fost decapitat[10].

 

Polonia avea o lege de stat, prin care, din considerente de stat, nu se trecea imediat la sacrificarea rapidă şi energică a fugarilor, aşa cum făcea Ştefan. Această cutumă data de pe vremea Regelui Franţei Henric al IV-lea, care propusese ca Polonia să facă parte din grupul celor cincisprezece ţări creştine.

 

Dar Polonia nu a reuşit să menţină pacea cu Moldova prin această crimă politică. Probabil că, gândindu-se că i se apropie sfârşitul, Ştefan voia să-l lase pe Tronul Moldovei pe fiul său, Bogdan cel Orb (Bogdan-Vlad, al doilea prenume fiind dat, în 1475, când s-a născut, de naşul său, Vlad Ţepeş – n. n.) şi, ca să-i uşureze acestuia situaţia în disputele politice cu Polonia, el porneşte, în 1503, de la Suceava, o nouă campanie şi cucereşte Pocuţia[11]. Aceasta a fost ultima lovitură a Leului. Zilele sale erau numărate. Documentul de danie, dat la Suceava, în 26 august 1503, prin care se dădeau Proworotia şi Oproschintzi mănăstirii Moldoviţa, are ca martori pe Shursh (Jurj) ca judecător al Curţii, pe Isac – trezorier, pe Frunteş – şeful Curţii Domneşti, pe Petric – maestrul hergheliilor (comis – n. n.), pe Tăutul – cancelar, pe cămăraşul Cosma Şarpe şi pe Portarul Luca, precum şi pe purtătorul sabiei (spătarul – n. n.) Clănău[12], documentul acesta, deci, este, până în prezent, ultimul semn cunoscut al domniei sale.

 

Această perioadă a fost atât de strălucită şi de felicitată de toată lumea, încât a reprezentat cea mai importantă domnie , aşa cum a arătat delegaţia Regelui Wladislaus al Ungariei, primită de Ştefan la 16 octombrie 1503. Delegaţia era formată din Stephan Thelegdi, Franz Balassa şi Emerich Czobo şi avea ca misiune să facă pace şi să mai îmbuneze, pe cât posibil, relaţiile dintre Moldova şi Polonia, şi, în particular, să discute problema Pocuţiei[13].

 

Alţi mesageri, trimişi de Regele Ungariei, i-au adus trista veste că, la 2 iulie 1504[14], toate clopotele din bisericile Sucevei vesteau întregii Moldove că Ştefan, cel pentru care ştiinţa de a se face erou (Heroologia) nu a fost un cod de legi de administrare, ci că pe el duşmanul îl trata ca pe-un erou, atunci când era învins. După o domnie glorioasă, de patruzeci (şi opt) de ani, în care a purtat 40 de bătălii sângeroase, pe care le-a câştigat, după ce a zidit 40 de biserici, în semn de jertfă perpetuă pentru Cel de Sus, iar sufletul său trece în mâinile Creatorului său.

 

Johann Albrecht von Polen

 

[1] Wapowski, op. cit, II, p. 33: „Greciam et Asiam cultoribus Polonis replevit”.

[2] Manuscrisul de la Mănăstirea Cozia, I, p. 159.

[3] Dogiel, op. cit., I, p. 96; Inventarium…, pp. 28, 29. Wladislau precizează: „Ofen Dienstag von Ptingsten”.

[4] Documentul este datat „Herlow ante festum Sanctae Margaretha (12 iulie) 1499, la Dogiel, I, p. 605; Inventarium…, p. 140; Kromer, p. 1341; Bielski, pp. 905 v. a.

[5] Szaraniewicz: Umriss der Innerverhältuise etc. (Schiţă asupra stărilor dinăuntru etc.), p. 104.

[6] Pray: Commentatio historica de Bosniae, Serviae et Bulgariae, tum Walachiae, Moldaviae ac Bessarabiae cum regno Hungariae nexu (Istoria comentată a Bosniei, Serbiei şi Bulgariei, precum şi a Valahiei, Moldovei şi Basarabiei, dimpreună cu Regatul Ungariei), Edit. Fejer, p. 140. În aceste documente, de fiecare dată Ştefan este numit „Rege”, de către Ungaria, şi este denumit, ad litteram: „Waievoda noster”.

[7] Wickenhauser: Moldova, I, pp. 72 şi 73.

[8] Wapowski, op. cit., II, p. 41: „Venerunt et Stephani Palatini legati, suplicautes, ut Helias Petri Palatini quondam Moldaviae filius… qui in affectati principatus suspicionem venerat… cis dedeetur, aut capite in eorum conspectu plecteretur.

[9] Ibidem: „Praetextu literarum regiarum per eum falsificatum” şi „agitata est res haec fraequenti senatu, suffragiis variantibus, ne homo ilustris sanguinis et innocuus, qui fidem eorum imploraret et in regnum ad portum veluti tutissimum, confugisset ad supplicium dederetur” şi, la p. 265: „Albertus Heliam in praesentia nuntiorum Stephani Wayuodae in Czchow… decollarijussit”.

[10] În Czchow, în cercul Bochniaer, spune tradiţia poporului că şi-a aflat sfârşitul, în castelul de pe malul Dunării, un prinţ moldovean.

[11] Wapowski, II, p. 309: Cu toate că se spune că „Johann Albrecht (care murise subit la 17 iunie 1501), îl lăsa ca urmaş în Moldova pe Alexandru, atunci când Ştefan a atacat Pocuţia”, precum se zice despre jafurile din Lublin, din anul 1504, toate acestea sunt în întregime neadevărate.

[12] Wickenhauser, Moldova, I, pp. 73 şi 74.

[13] Documentul, dat la Buda, în 16 octombrie, publicat în Tabulario questurae regiae Scepusiensis, este citat de Timou, Imago Hung. Nov. (Imaginea Unariei Noi), Tyrnau 1735. 16, p. 147. Şi în acest document Ştefan este numit „Woyuoda noster”.

[14] Szikaj (Şincai), II, p. 105, dă data de 2 iulie ca zi a morţii; la Bendella, Bukowina…, p. 26, apare, din greşeală, că moartea lui Ştefan a survenit în anul 7000, în loc de 7012. Manuscrisul de la Cozia, I, p. 163, dă data corectă de 2 iulie 1504.


Nicolae Iorga, 1919: Unde ţii istoria, Suceavă? (II)

 

Menirea Sucevei

 

Conferinţă ţinută la Suceava în August 1919

 

Trecutul austriac n-a lăsat nici un monument. În timpul din urmă, s-au făcut clădiri, pe atât de pretenţioase, pe cât de urâte. Primăria dumneavoastră (Palatul Administrativ de astăzi – n. n.) este foarte pretenţioasă, fără ca nimeni să poată zice că e foarte frumoasă. În privinţa aceasta, daţi-mi voie să vă spun o poveste: primăria dumneavoastră creşte în sus ca şi Primăria din Dorohoi. Regele Carol, om foarte practic, trăind între noi, oameni buni, dar care merităm şi puţină ironie faţă de ambiţiuni peste măsura puterilor noastre sau peste cerinţele practice, regele Carol se deprinsese a fi ironic. Merge, odată, la Dorohoi şi vede Primăria, care se isprăvise de curând şi pentru a cărei inaugurare fusese poftit. Regele se întreabă: Mă rog, locul din dreapta al cui este?

 

I se răspunde: Al Primăriei.

– Dar locul din stânga?

– Tot al Primăriei.

– Şi locul din spate e tot al Primăriei?

– Da, Maiestate.

 

– Şi locul din faţă tot al Primăriei?

– Da, Maiestate.

– Atunci de ce aşa (un gest de jos, în sus), şi de ce-nu aşa (un gest în lături)? (Mare ilaritate).

 

O critică foarte potrivită cu locul disponibil, şi poate că şi aici se găsea loc disponibil, ca să scu­tească şi pe funcţionari, şi pe public de a se sui inutil nu ştiu câte scări, fiind şi clădirea mai în proporţie cu oraşul.

 

Suceava, Primăria lui Franz cavaler Des Loges

 

Un monument, pe care să vi-l fi dat însă Austria, din punct de vedere cultural, nu-l văd. Ea nu v-a dat şi nu a dat trecutului Moldovei, aşa de frumos reprezentat aici, nici măcar ce a dat Bosniei, unde se aşezaseră austriecii la 1878, ca ocupanţi, la 1908 ca stăpâni definitivi, credeau ei. În Bosnia şi în Herţegovina, şi în timpul provizoratului, şi în timpul definitivatu­lui, austriecii au cultivat, foarte stăruitor, prin oameni ca doctorul  Ciru Truhelka, trecutul sârbesc de acolo.

 

Acum, ei se făceau a crede că locuitorii nu sunt sârbi, ci „Landesvolk”, şi ce fel de limbă vorbea poporul, cum se chema acest popor, mister: oficialitatea nu voia să ştie. Limba o scriau, fireşte, ca şi croaţii, cu slove latine, şi era foarte dispusă oficialitatea să spună că nu e defel limbă sârbească, ci ceva cu totul spe­cial, limba aceasta bosniacă. Dar, în sfârşit, în Bosnia, austriecii au întemeiat muzee, au făcut colecţii ad­mirabile, au publicat lucruri de cea mai mare im­portanţă, cu privire la trecutul Bosniei. „Sbornicul”, tipărit acolo, este una din cele mai frumoase publi­caţii.

 

Aici, în Suceava, ca şi în toată Bucovina, nu există un muzeu al trecutului, cu bani din veniturile care curgeau de la urmaşii luptătorilor lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş. Aici nu s-a întemeiat nici o bibliotecă specială românească, ci doar o secţie consacrată li­teraturii româneşti, pe lângă Biblioteca Universităţii din Cernăuţi, care în totalitatea ei este germană, parcă Bucovina ar fi fost toată germană, pentru ca să i se dea o bibliotecă asemenea cu ale locuitorilor de pe malurile Rinului.

 

Prin urmare, monumente nu, muzee nu, colecţii de documente nu, biblioteci nu.

 

În ce priveşte starea Sucevei, la 1775, acte au ră­mas, şi s-a întrebuinţat ceva din ele, aşa încât ele se pot cunoaşte.

 

 

Suceava, pe la 1760, era fără îndoială un oraş în decădere foarte mare. Decăderea mare a Sucevei în­cepe mai ales după ocupaţia polonă a lui Ioan Sobieski, care a întărit Cetatea lui Ştefan cel Mare, Zamca, şi a ţinut aici, mai multă vreme, ostaşi, de pe urma cărora oraşul a avut foarte mult de suferit. Mulţi lo­cuitori au plecat şi nu s-au mai întors în Suceava. În epoca fanarioţilor, era multă sărăcie, multă nesi­guranţă şi multe războaie în ţară, aşa încât decăderea continua. La 1760, oraşul era, deci, în stare foarte rea. Dar, la 1775, veniră austriecii, care măcar pentru a se servi pe ei, ar fi trebuit să ridice în faţa satelor şi târgurilor Moldovei neanexate un oraş model. Nu l-ar fi făcut pentru dragul nostru, dar să-l fi făcut, pentru numele lui Dumnezeu, măcar în interesul propagandei lor! Mult mai mult ar fi folosit, ridicând, de-a lungul graniţei, nu sate străine – şi aici a fost prostia austriecilor –, ci sate româneşti-model, ca să arate lumii la ce înălţime se pot ridica elementele umane supt cea mai bună administraţie; fiindcă aici era o „Zucht”, o crescătorie, ei bine, să fi făcut o splendidă „Moldauer-Zucht”! Nici aceasta nu s-a făcut. Suceava a fost lă­sată să decadă necontenit. Parcă un fel de ură s-ar fi îngrămădit asupra ei, parcă ruinele Sucevei ar fi scos un glas şi glasul acela trebuia înăbuşit prin suprimarea ultimei pietre care vorbeşte.

 

În această privinţă, austriecii s-au înşelat însă foarte mult. Se crede, de obicei, că cei vii sunt vii şi cei morţi sunt morţi. Nu e adevărat. Cei vii sunt vii în proporţia faptei lor. Cunosc oameni vii care, neavând fapte, sunt numai morţi, de multe ori foarte preten­ţioşi, foarte lacomi şi foarte răi, care umblă în mij­locul celor adevărat vii şi-i împiedică să lucreze, dar cunosc şi morţi care nu sunt morţi de loc. N-au atâta piatră Carpaţii înşii, ca să-i înmormânteze întru ade­văr pe strămoşii noştri, care au fost atât de vii, pe vremea lor, atât de mari, prin meritele lor, încât, chiar de s-ar răsturna munţii peste mormintele lor, şi încă glasul pornirii lor de viaţă nu s-ar putea înăbuşi (Puternice strigăte de „Trăiască!”).

 

Cu cât au lăsat străinii ca ruinele să se îngrămă­dească, şi cu atât mai mult a vorbit dureros glasul acela al morţilor. Şi soldaţii noştri, oameni care nu cetesc şi care, ca simpli ţărani, n-au avut prilej să se lege mai strâns de carte, pricep acest glas. Omul care nu ceteşte din carte prinde pe alte căi, misterioase, înţelesul lumii. Întocmai cum acel care n-a studiat ştiinţele naturale vorbeşte de-a dreptul cu făpturile lui Dumnezeu şi cu vegetaţia câmpului şi a pădurii, tot aşa acel care n-a studiat istoria românilor o simte că vorbeşte instinctiv sufletului său, care este una cu rasa, care nu s-a deosebit individual de rasă, şi el vorbeşte, deci, cu acel suflet al rasei, care nu s-a putut coborî în nici un mormânt. În fruntea soldaţilor noştri, aici, mulţi morţi de-ai noştri au mers: au mers fan­tomele marilor noştri morţi, îndreptând oştirile spre răsplătire şi reîntregire (Mari aplauze).

 

Ţin să împlinesc şi a treia făgăduială, de la înce­put: anume să vă arăt ce rost anume are Suceava, de acum, înainte, şi ce datorie aveţi dumneavoastră faţă de acest rost al Sucevei.

 

Suceava nu poate, fi în România Mare, un simplu oraş de provincie. Un oraş de provincie a putut să fie pentru Austria, o îngrămădire de elemente ames­tecate, la un colţ al unei graniţe trase prin înşelă­ciune, după isprăvirea fericită a unui brigandaj is­toric. Pentru noi nu e aşa.

 

Mai avem Capitale părăsite, pe care vom şti să le facem să nu mai fie astfel: e Argeşul, în Muntenia; Târgoviştea, mai puţin fericită decât Argeşul, care-şi are două morminte de regi şi o mănăstire, la care vine toată lumea s-o admire, mănăstirea lui Neagoe Vodă Basarab, refăcută în zilele regelui Carol. Târgo­viştea însă a rămas cu totul de-o parte de splendi­dele ei biserici, din care una se îndărătniceşte să nu moară. I-a căzut acoperişul, ploile curg, buruieni au prins a înverzi pe ziduri, de-atâtea ploi, dar frescele se îndărătnicesc să rămână tot aşa de noi şi de fru­moase ca în ziua când s-au zugrăvit întâi de meşterii de odinioară, şi parcă strigă împotriva nedreptăţii care se face. Iaşii însă au fost prea mult atinşi, şi repa­raţiile acordate pe urmă sunt însemnate, supt raportul material, dar supt raportul moral, mai puţin. Dacă întemeiezi o Universitate, aici, trebuie să cinsteşti locul, ca să fie un adevărat far de lumină şi până departe să arunce razele sale, căci nu a da un simu­lacru unui oraş înseamnă a-i ridica cinstea, ci a-i da o realitate. Simulacrele sunt o ofensă. „A venit vremea să ne ridicăm şi pentru creşterea sufletului nostru, de care avem atâta nevoie. Să pricepem bine că noi vom rămânea în război, după încheierea păcii, cel puţin o sută de ani încă, pentru ca România Mare să fie într-adevăr şi mare şi Românie. Avem cel puţin o sută de ani de luptă mai grea decât aceea pe care o poartă numai soldatul, căci aceastălaltă luptă va trebui să se ducă pentru ca această ţară să aibă un sens la fiecare din locuitorii săi. Nu ne închipuim uriaşa operă şi de restabilire materială, şi de drep­tate, şi de înălţare morală, de unificare sufletească, pe care vor avea s-o îndeplinească fiii, nepoţii şi strănepoţii noştri. Noi o să rămânem pentru dânşii ceea ce au fost Bogdan, întemeietorul, şi Domnii îngropaţi la Rădăuţi pentru vremea lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, când s-a îndeplinit ce începuseră, în condiţiuni aşa de modeste, descălecătorii de ţară.

 

Cum însă poate fi ajutată Suceava? Suceava are monumente a căror studiere nu s-ar putea face în zeci de ani. În viaţa poporului sunt apoi atâtea ele­mente, atâtea datini, e atâta izvor de informaţie, în ce priveşte cântecul, danţul, încât mulţi folclorişti ar putea întrebuinţa o viaţă întreagă, pentru ca să ajungă la capăt.

 

Pământul acesta ascunde atâtea lucruri, încât un arheolog medieval şi, dacă se poate şi un cercetător modern al trecutului nostru românesc, ar putea croi un grandios plan de muncă pentru atâţia şi atâţia oameni.

 

Pe lângă aceste monumente, care se cer a fi rea­bilitate în onoarea lor şi chemate din nou la misiu­nea de odinioară, ar trebui parcuri de toată frumuseţea, care să încunjure pe fiecare dintre dânsele, par­curi îngrijite frumos, care să fie un model de gos­podărie şi o podoabă pentru acest oraş. În sfârşit, bisericile acestea se cer mobilate pe dinăuntru, po­trivit stilului de odinioară.

 

Nu se va putea da niciodată o mare importanţă comercială Sucevei. „Precupeţia” bucovineană, care a îmbogăţit o parte din populaţia provinciei, „precupe­ţia” care făcea celebră Bucovina, nu se va putea men­ţine. Va veni vremea comerţului cinstit, mult mai restrâns, mult mai puţin remunerator, fiindcă nu va mai fi o populaţie de robi, care să stea, ca până acuma, la dispoziţia oricărui fel de comerţ, populaţie care era dată, fără nici un mijloc de apărare, pe seama negustorilor celor mai lipsiţi de scrupul.

 

Suceava, strada Regele Ferdinand

 

Prin urmare, comerţ mare, la Suceava, n-o să se facă. În ce priveşte industria, nu vom ajunge să avem şi aici fabrica de ciment, care aruncă fum şi pâclă în poarta mănăstirii lui Ştefan cel Mare, la Putna: in­dustrii de acestea nici nu trebuie să introducem într-un oraş cum e Suceava, care se cade să rămână un oraş al trecutului, cam aşa cum este, la germani, Nürnbergul, în care nimeni n-are voie să clădească o singură casă în alt stil, decât în cel caracteristic pentru Nürnberg: n-ai voie să faci o casă, aşa după cum te îndeamnă imaginaţia sau prostul dumitale gust, ci casa trebuie să o faci aşa, ca să nu strici efectul altor case. Noi nu ne dăm sama îndeajuns de lucrul acesta: că fiecare casă valorează nu numai prin ce este, ci şi prin ceea ce o încunjură, că poţi să omori o clădire frumoasă, punându-i trei construcţii caricatu­rale la dreapta, la stânga şi în faţă.

 

Prin urmare, Suceava va trebui să rămână un oraş istoric, dar nu mort, ci un oraş viu. Şi iată cum: toată opera de restaurare, toată opera de remobilare, de studiere a lucrurilor care se găsesc aici va trebui să atragă la Suceava o mulţime de puteri lucrătoare pentru acest scop.

 

Atunci se pune întrebarea: odată ce se va începe această lucrare, care cere atâta cheltuială şi sârguinţă, atâţia meşteri, de ce n-am menţinea toată experienţa adunată aici, toţi meşterii grupaţi în Suceava şi după terminarea lucrărilor tot aici, în Suceava, supt formă de şcoli, de ateliere permanente pentru fabricarea icoanelor, a mobilelor bisericeşti, pentru tipărirea de cărţi bisericeşti, după vechile datini, pentru tot ceea ce are un raport, mai apropiat sau mai depărtat, cu monumentele din Suceava? De ce tipografia cărţilor bisericeşti ar fi la Bucureşti, de ce în chiliile fostei Mitropolii nu s-ar întemeia o tipografie a cărţilor bi­sericeşti, pe când un lucrător de icoane, un lucrător de odoare bisericeşti, un legător de cărţi bisericeşti, în felul celor pe care le puteţi vedea aici, la Dragomirna, la Putna, specializaţi în vechea artă, s-ar stabili tot în acest cuprins al Sucevei? Sunt oraşe, în Apus, care trăiesc, înainte de toate, prin nobila industrie istorică, în legătură cu valoarea istorică pe care o are acel loc. Sunt sigur că se va ajunge, prin însăşi dezvoltarea conştiinţei de noi înşine, la realizarea acestui lucru, pe care-l propun.

 

Dar mai este ceva, şi aici vine şi rândul dumneavoastră. L-am lăsat pentru sfârşit, nu pentru a vă spune lu­cruri extraordinar de amabile, desigur, dar pentru a termina printr-un îndemn, şi, când zic îndemn către cineva, înseamnă că-l cred în stare să îndeplinească acel lucru.

 

 

Ei bine, istoria Sucevei e scrisă de Schmidt, în limba germană. N-avem, în limba românească, o istorie a Sucevei. Documentele privitoare la istoria Sucevei au fost strânse în toate cancelariile de acelaşi Schmidt, care, când a murit, familia lui a vândut colecţia lui de acte, privitoare la istoria Moldovei bucovinene şi în special a Sucevei, la Nemzeti Muzeum, la Muzeul Naţional din Budapesta. Să mă iertaţi, dar bine a tăcut, fiindcă lucrurile acestea trebuiau adunate de un român, şi, mai mult, de un român care să aibă curajul de a rămânea aici, de a lucra pe pământul Bucovinei, pentru scopuri bucovinene. S-au ridicat is­torici  de aici, dar împrejurările vieţii i-au adus la Bucureşti sau aiurea. Trebuia să fie cineva care, în împrejurări cât de modeste, aici să rămână şi să sco­tocească, spre a pune în lumină tot ce se atinge de trecutul moldovenesc, românesc al acestei ţări.

 

Va să zică istoria Sucevei trebuie căutată în Schmidt. Nici nu s-a tradus în româneşte cartea lui, nici vreo critică românească n-a apărut, semnalând şi completând o operă care, pentru partea veche, e greşită, dar cuprinde multe informaţii, căci Schmidt n-avea nici pregătirea istorică, nici talentul istoric, deşi a dat lucruri destul de folositoare.

 

Karl Adolf Romstorfer

 

Săpăturile la Cetatea lui Ştefan cel Mare le-a în­ceput cine? Romstorfer. Le-a condus Romstorfer. Le-a mai continuat cineva altul?

 

Dar Bucovina avea deputaţi în Parlamentul din Viena, dar Bucovina avea veniturile sale, pe care Dieta din Cernăuţi le întrebuinţa mai bine sau mai rău. Dar se putea face apel la românimea de pretu­tindeni; putea să plece o iniţiativă de aici, la care, vă asigur, nimeni din niciun ţinut românesc n-ar fi rămas indiferent. Dar Romstorfer voia să facă un muzeu, n-a avut timp. Cum l-a lăsat, aşa se gă­seşte în momentul de faţă.

 

Şi cartea aceasta, după care cetesc, carte care cu­prinde inscripţiile pe piatră de la toate bisericile din Bucovina, cu reproduceri foarte frumoase, e făcută, nu numai de un străin de poporul român, dar şi de un duşman, pentru a ne face rău: e făcută de domnul pro­fesor de la Universitatea din Cernăuţi Kozak, ruteanul militant, adversarul declarat al poporului românesc, care şi-a scris cartea în limba germană, a pu­blicat-o în Viena, cu sprijinul statului austriac, şi cu intenţia hotărâtă de-a arăta că, de la un capăt, la altul, tot ce se găseşte în Bucovina este românesc numai în aparenţă, iar în ce priveşte izvoarele şi adevărata însemnătate e rusesc. Cartea lui Kozak a ieşit, a avut o răspândire destul de largă prin statul austriac, şi totuşi, toate neexactităţile cuprinse într-însa, toate falsificaţiile şi erorile n-au fost relevate de aceia pe care astfel de falsificaţii îi atingeau mai greu şi astfel de erori îi puteau încurca mai mult, ci a trebuit ca la Bucureşti, în „Studiile şi Documentele” mele, să apară rectificarea şi apărarea drepturilor noastre, pentru ca, pe urmă, să se reproducă într-un ziar şi o broşură pe care numai câţiva o cunosc. Dar inscripţiile n-au fost retipărite din nou: ele sunt încă numai în cartea lui Kozak.

 

Dacă e vorba de istoria Sucevei, la Schmidt trebuie să recurgeţi; dacă e vorba de desmormântarea cetăţii lui Ştefan cel Mare, la Romstorfer; dacă e vorba de inscripţiile monumentelor bucovinene, la Kozak trebuie să recurgeţi. Ei bine, aceasta nu se mai poate. Să zicem chiar că se putea, în vechea Bucovină, dar în România Mare hotărât nu se mai poate. Sunt lucrurile noastre, de care trebuie noi să vorbim cu toată evla­via noastră firească, potrivit scopurilor noastre, şi iniţiativa pentru aceasta trebuie să plece de aici, din Bucovina. Nu trebuie să se lase ca de la Bucureşti, de la Comisiunea Monumentelor Istorice, să înceapă această lucrare, ci aici trebuie luată iniţiativa. Şi iniţiativa nu poate pleca, în Bucovina, dintr-alt loc mai potrivit decât din Suceava.

 

Prin urmare, iată ce vă propun, rugându-vă, în nu­mele acelei prietenii faţă de mine, aşa de călduroasă, pe care mi-aţi mărturisit-o şi pe care o simt adânc în inima mea, dar de care nu mă socot vrednic. Fa­ceţi, în legătură cu conferinţa din această seară şi cu cea dintâi călătorie a mea în Bucovina dezrobită – şi de n-ar fi decât cu persoanele care sunt de faţă aici şi încă am avea o bază foarte solidă – , faceţi o Societate românească pentru păstrarea şi studierea urmelor trecutului moldovenesc al fostei Bucovine, societate care se va ocupa de inscripţiuni, clădiri şi de tot ce mai este aici, până şi de elementele de folclor, până la poveşti, la cântece, danţuri, artă po­pulară.

 

Şi, fiindcă vine vorba de arta populară, iarăşi aş în­treba: albumul, foarte frumos, cu prefaţa în trei limbi, care cuprinde atât de minunate modele de ţesături, ce iscălitură poartă? Iarăşi o iscălitură străină.

 

Nicolae Iorga, la Văleni – Boabe de grâu, nr. 5/1930, p. 269

 

Societatea ce o veţi întemeia facă apel la toate lumea bucovineană; puneţi o taxă, cât de mică, pentru ca fiecare să poată contribui, să se simtă îndatorat a contribui; faceţi serbări, conferinţe, expoziţii istorice în deosebite părţi, ca să strângeţi fondurile trebuitoare; organizaţi, la Cernăuţi, în astă iarnă, câteva baluri mascate cu costume istorice româneşti, şi la aceste baluri să poftiţi şi pe ceilalţi – nu vreau să zic mi­norităţi, nici altfel (ilaritate) –, să vie cu costumele lor istorice şi, pe urmă, să comparaţi! Iată mijloace de a strânge bani, de a strânge chiar foarte mulţi bani. Ca membru al Comisiunii Monumentelor Istorice, aş încerca să aduc oricând orice dorinţă înaintea Comisiunii şi să capăt chiar ajutor bănesc, dar ţin foarte mult ca această iniţiativă să plece de aici. Încă o dată, v-o cer de hatârul meu, ca să întrebuinţez un cuvânt turcesc, sau, dacă voiţi, un termen mai ridicat, din iubire pentru mine, din prietenie faţă de mine (Călduroase ovaţiuni mult prelungite): întemeiaţi această societate! (Iorga, Nicolae, Conferinţe bucovinene, Bucureşti 1919, pp. 66-76).


Nicolae Iorga, 1919: Unde ţii istoria, Suceavă? (I)

 

Menirea Sucevei

 

Conferinţă ţinută la Suceava în August 1919

 

Onorat auditoriu, mulţămesc domnului Eusebiu Popovici pentru cuvintele dumisale. Să-mi dai voie să adaog, la cuvintele dumiale, care trezesc amintiri aşa de plăcute pentru mine, încă ceva. Anume: după ce m-au recunoscut şcolarii de care vorbeai, dumneata ai fost acela care m-ai căutat şi m-ai rugat să vin în casa dumitale primitoare, şi am stat supt acoperământul dumitale, făcând studii în oraş şi împrejurimi, trei zile, trei zile pe care nu le voi uita niciodată, pentru pacea plăcută a casei dumitale, ca şi pentru cercul de prieteni, printre care era şi bătrânul Vasile Bumbac, care a scris aşa de frumoase cânturi epice, în legătură cu legenda întemeierii Mol­dovei, cânturi care păcat că n-au fost continuate, căci sunt versuri de o frumuseţe ce se poate aşeza, uneori, alături cu a versurilor lui Eminescu (exagerare specifică lui Iorga – n. n.). Îmi aduc aminte de toată prietenia pe care mi-ai arătat-o în acel timp (în primăvara anului 1904 – n. n.).

 

De atunci, viaţa ne a despărţit; acum aceiaşi ţară ne cuprinde, acelaşi spirit trebuie să ne anime pe amândoi, pentru a continuă, fiecare în locul său şi cu mijloacele sale, marea operă de ridicare a neamului românesc, întemeiat material la înălţimea morală pe care o comportă şi la înălţimea culturală pe care o cer înseşi hotarele aşa de largi pe care ni le-a dat amintirea străbunilor, vrednicia ţăranului român, ca­valerismul şi loialitatea statornică a regelui Ferdinand, domnul nostru, al tuturor românilor (Puternice strigăte de: Trăiască!) şi binecuvântarea lui Dumnezeu.

 

Cele mai multe din elementele acestea, de care am vorbit, nici n-au nevoie de vreo explicaţie.

 

Cine poate să explice bunătatea supranaturală, care dă neamurilor ce au suferit mai mult răsplata spe­ranţelor îndelungate! Dacă s-ar aduna toţi teologii de pretutindeni, cu toţi mitropoliţii, dacă s-ar strânge clerul întreg, cu vlădicii în frunte, într-un sobor mai mare decât cel de la Niceea, cu cei trei sute şi opt­sprezece părinţi, cu toţii n-ar putea să explice sfin­ţenia lucrului ce este ca, după o sută de ani de suferinţă, un popor, care n-a fost scutit de nici o încercare şi de nici o durere, să primească o răsplată care-l ui­meşte întâi, dar îndată după aceasta, trebuie să-l îndemne. Să caut să explic înaintea dumneavoastră ce s-a zbătut în sufletul Regelui nostru, aceasta iarăşi întrece pu­terile mele. Sunt taine sacre în sufletul omenesc şi un sfânt mister este acela care s-a petrecut în sufletul lui Ferdinand I-iul, în momentul când a trebuit să rupă toate legăturile cu toţi ai lui, cu toate amintirile lui, aş zice chiar că a trebuit să rupă cu o parte din el însuşi, pentru a se sacrifica el şi ai lui, şi a lua asupră-şi sacrificiul nostru, al tuturora, pentru o cauză aşa de sfântă. Vitejia soldatului român? E cunoscută, şi ea s-a arătat, chiar dacă steagul ce se ridica asupra lui nu era steagul românesc. Ea a făcut să se ridice o ţară mică mai sus decât ţări mari, care au căzut fiindcă în sufletul luptătorilor nu era acelaşi senti­ment ca în sufletul soldaţilor noştri.

 

Este însă un lucru pe care nu numai că pot să-l explic, dar trebuie să-l explic chiar înaintea unui auditoriu românesc şi mai ales unui auditoriu româ­nesc din Suceava, care, pe lângă merite vechi, a avut, pe vremea stăpânirii austriece, şi pe acela de a fi stat în foarte strânse legături cu noi, cei de dincolo. Este un lucru, care până şi unor suceveni care cuprind în hotarele târgului lor monumente aşa de scumpe, din cele mai scumpe, mai vechi şi mai rare monumente, pe care le-a ridicat neamul românesc, până şi lor nu strică să li se lămurească puţin, în marginile istoriei locale, toată puterea morală care stă în istoria noastră, a românilor.

 

În aceste puţine clipe, cât stăm împreună, o să în­cerc, prin urmare, să lămuresc rosturile Sucevei vechi, până la austrieci, şi de la austrieci, pe urmă mai puţin, fiindcă mai puţine au fost şi lucrurile înde­plinite în Suceava, din momentul când administraţia austriacă a venit s-o fericească, şi supt raportul ma­terial, după cum se poate vedea după o sută de ani şi mai bine de administraţie austriacă.

 

Şi apoi o să vă arăt ce poate fi Suceava în viaţa României Mari. Şi voi isprăvi cu o propunere, ca unul care sunt un vechi alcătuitor de propuneri, dintre care şaptezeci şi cinci la sută rămân simple propuneri, şi deci două­zeci şi cinci la sută se îndeplinesc; şi aceasta e încă un mare lucru, dar, din cele douăzeci şi cinci la sută, care se îndeplinesc, douăzeci şi trei le socotesc alţii ca de la dânşii, şi numai pentru două la sută îşi mai aduce aminte cineva de unde a plecat pro­punerea, ceea ce e foarte mare mulţămire pentru mine.

 

Deocamdată să vedem ce a fost vechea Suceavă a noastră şi Suceava austriacă, şi ce rost îi putem găsi în România Mare.

 

Carol al II-lea şi Nicolae Iorga

 

Suceava n-a fost cea dintâi Capitală a Moldovei vechi, fiindcă Moldova nu s-a întemeiat întâi aici. Descălecătorii care au venit, cum ştie toată lumea, din Maramureş, din care au venit, mai târziu, în calitate de colonişti, şi aceşti străluciţi ţărani, pe care i-am văzut, acum câteva momente, arătând câtă voinţă, vioiciune, frumuseţe şi nobleţe estetică este în orice manifestare a lor, descălecătorii Moldovei au venit, pe la 1360, prin alte părţi.

 

Cel dintâi Scaun de Domnie n-a fost la Suceava, ci la Baia. Ţara se zicea Moldova, după râul Moldovei, căci împărţirea cea veche a ţăranilor era după râuri: moldoveni, suceveni, sireteni, pruteni şi asa mai departe. La început a fost poate ţara la Câmpulung, apoi, pe cursul Moldovei, a tras către miazăzi şi ră­sărit, ajungând la Baia, lângă Fălticeni, astăzi un sim­plu sat, pare va trebui să fie ridicat din nou la în­semnătatea de târg, precum merită şi după monumentele pe care le posedă, căci este o biserică a lui Ştefan cel Mare foarte frumoasă şi mai bine reparată decât Mirăuţii de aici, căreia i s-a dat un foarte fru­mos acoperiş de pagodă chinezească (Ilaritate.).

 

Vedeţi, între statul austriac şi între imperiul chines erau foarte multe asemănări (Râsete): ambele forme de stat se sprijină mai mult pe lucrul scris inutil şi pe administraţia pentru administraţie, pe imutabilitatea perfectă şi pe perfecţiunea imutabilităţii (Ila­ritate.) Prin urmare, dacă Austria împodobea vechile biserici romaneşti ca o pagodă chineză (atac la acoperişurile din ţiglă colorată, săpăturile arheologice probând, în anii din urmă, că aşa erau şi pe vremea lui Ştefan – n. n.), aceasta nu poate să ne mire deloc. Credem chiar că şi la Cer­năuţi ar fi putut face, deasupra capului statuii Aus­triei, un fel da înveliş ca acel care acoperă biserica din Mirăuţi, şi i-ar fi stat mult mai bine (Ilaritate).

 

Revenind însă la ceea ce spuneam, Baia are acum o biserică a lui Ştefan cel Mare foarte bine reparată, fără acea aroganţă de stil şi de lux mahalagesc, care distinge reparaţiile austriece şi, pentru a întrebuinţa un cuvânt german şi mai aplicabil, fără acea tendinţă de „protzen”, care deosebeşte biserica din Mirăuţi. Şi Baia mai are şi o biserică a lui Petru Rareş, care n-a avut nevoie să fie reparată. Sunt, apoi, acolo ad­mirabili ţărani, asemănători întru toate cu aceia din Şcheia, pe cari i-am văzut jucând. Acum vreo zece zile, au venit să ceară o şcoală secundară, arătând că-s gata să sprijine înfiinţarea acestui liceu. Când un sat are asemenea amintiri şi o ţărănime ca aceasta, se poate face pentru el ceva, care să-l asemene puţin cu Capitala ce a fost Baia odinioară.

 

De la Baia, însă, Domnia a trecut mai departe, la Siret.

 

Dumneavoastră ziceţi: Sirete; noi, în Moldova: Siret. Si­rete este o formă pe care n-aş admite-o, fiindcă mai mult curge Siretul dincolo de graniţa veche decât pe bucata de pământ de aici, şi, dacă toţi din Moldova îi zic Siret, cred că Siret i s-a zis şi pe vremuri.

 

Din Siret, Capitala s-a coborât la Suceava şi aici a rămas atâta vreme, deşi ţara Moldovei s-a întins foarte mult: pe de o parte, la miazănoapte, a luat Ţi­nutul Şipinţului; la răsărit, a luat Basarabia; pe de altă parte, la miazăzi s-a întins până a ajuns în Vrancea şi la cursul inferior al Siretului, până la Dunărea de jos şi la ţărmul Mării Negre. La 1360, Bogdan Vodă, întemeietorul, era numai stăpânitor pe valea Moldovei; peste numai treizeci de ani, la 1390, Roman Vodă, urmaşul, întemeietorul oraşului Roman, îşi zicea, cu mândrie pentru ceea ce se împlinise în aceşti treizeci de ani numai, ceea ce de niciun alt popor nu s-a putut face în aşa de scurt timp: Domn de la Munte până la Mare. Şi nu poate să existe o definiţie mai frumoasă, decât aceia din titlul lui Roman Vodă: Domn românesc, de la Munte, până la Mare.

 

 

Însemnătatea Sucevei stă în aceea că, deşi Moldova a păstrat numele râului pe valea căruia se întemeiase statul întâi, dar statul se întinsese până la Nistru, până la stâncile cele mari, până la şanţul adânc, în fundul căruia curge apa frumoasă a Nistrului, deşi steagul Domnilor Moldovei se oglindea, pe Siret, în jos, în Dunărea inferioară şi în apele Mării Negre, care nu sunt, acolo, negre, ci foarte frumos albastre, la limanul de la Cetatea Albă; cu toate acestea, nu s-a simţit nevoia de a se mută Capitala din Suceava. Acesta este faptul cel însemnat şi dovada cea mai puternică de importanţa acestui oraş: că ţara a putut să crească, în sus, la răsărit, la miazăzi, aş zice chiar la Apus, fiindcă noi prea am uitat un lu­cru: că Ştefan cel Mare stăpânea zeci de sate în Ar­deal, că Petru Rareş intra ca Domn în cetatea Bis­triţei, că pârcălabii şi senatorii saşi se plecau adânc înaintea Măriei Sale şi că bâlciul cel mai mare din mijlocul Ardealului, pe Târnave, la Cetatea de Baltă, era moldovenesc, că Rareş pusese vama moldovenea­scă la Prejmer, lângă Braşov, prin 1530 şi ceva.

 

Şi Moldova aceasta aşa de mare îşi păstra, cu toate acestea, Capitala la Suceava. Deci oraşul trebuia să fie deosebit de bine aşezat, cu drumuri care se des­chideau în toate părţile; şi dealurile care, azi, se ma­cină încetul cu încetul, răscolind sfintele pietre de pe dânsele, erau mai potrivite decât altele, pentru a se clădi cetatea de apărare pentru Scaunul lui Vodă.

 

Dar s-a mutat Scaunul de Domnie la Iaşi! Nu din motive româneşti, nu din motive de mărire şi de mândrie românească a fost mutat la Iaşi, ci din motive străine, pe o vreme când această mărire scăzuse şi mândria se înjosise: întocmai cum, în Muntenia, Scau­nul s-a mutat, de la Târgovişte, la Bucureşti, pentru ca Domnul să fie mai aproape de turcii cari-l sus­ţineau, tot aşa s-a mutat Scaunul de Domnie, de la Suceava, la Iaşi, pentru ca turcii şi tătarii din Bugeac să fie mai aproape şi să sprijine un Domn rău împo­triva intereselor ţării. Acum, când se schimbă numele străzilor de aici – şi nu sunt pentru schimbări prea mari –, dacă se va pune un nume nou, nu trebuie să fie pus în legătură decât cu trecutul istoric al oraşului, iar nu cu al ţării întregi sau cu un loc foarte depărtat. A face, de pildă, o stradă Tudor Vladimirescu la Suceava este cu totul nepotrivit. Tudor Vladimirescu a avut un rost în istoria noastră, dar un oraş nu are atâtea străzi câte file are o carte, ca să poţi scrie numele tuturor celor care au jucat un rol în istoria ţării: pentru darea unui nume unei străzi trebuie să se aleagă dintre gloriile locale, şi numai dintre cele dintâi, pentru a însemna acele rânduri de piatră ale unui oraş, care sunt străzile. Ieşenii au făcut foarte rău că au numit strada de căpetenie a acestei noi Capitale după numele lui Alexandru Lăpuşneanu. Lăpuşneanu a fost un dezechilibrat, un sălbatec vărsător de sânge şi a mutat Capitala la Iaşi, cum am spus-o, de hatârul turcilor, şi, mai precis, nu­mai ceva mai statornic, fiindcă Ieremia Movilă a stat, după el, la Suceava şi Movileştii au iubit-o mult mai mult decât Iaşii. Deci nu pentru mutarea Capitalei trebuia numită strada principală a Iaşilor Str. Lă­puşneanu. Sunt oameni mai onorabili, după care se putea numi strada de căpetenie a acestui oraş.

 

În timpul cât Suceava a fost Capitală, cât aici se concentra viaţa Moldovei, în timpul cât aici a fost cel mai însemnat mijloc de apărare, supt formă de cetate, a Moldovei, Suceava se împodobea cu clădiri de toată frumuseţea. Cea mai veche clădire, prefăcută de Ştefan cel Mare şi caricaturizată de austrieci, este fără în­doială Mirăuţii. Porţile bisericii s-au deschis când, din porunca lui Alexandru cel Bun, au fost aduse în cetate rămăşiţele Sfântului Ioan cel Nou, oasele care s-au aşezat într-un frumos sicriu vechi, nu cel de metal, ci sicriul cel mai vechi, care se găseşte la Putna, sicriu de lemn de cedru, de o ui­mitoare frumuseţe. Sicriul Sfântului Ioan cel Nou este desigur cea mai frumoasă operă de sculptură în lemn pe care a dat-o veacul al XV-lea, anii circa 1400, când s-a făcut. El singur ar forma onoarea unui muzeu din Apus, şi dumneavoastră aveţi aici, în Bucovina, după tot ce vi s-a prădat şi tot ce a fost împrăştiat, şi după tot ce aţi lăsat să se strice – şi de aceea s-a stricat cel puţin jumătate din ce ne-au lăsat, din tre­cutul moldovenesc, vremurile cele bune – aveţi, încă acum, destul pentru a face onoarea unui grup de muzee. Ceea ce se ascunde în anume colţuri din bisericile de la Putna, Dragomirna, Suceviţa sunt lucruri nepreţuite, înaintea cărora se pot închina neamurile şi care constituie titlul de mândrie al unei civilizaţii.

 

Suceava, biserica Mirăuţi – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

Mirăuţii, în forma de acum, cheamă-n amintire vre­muri foarte vechi, dar piatra de odinioară nu mai este. În această privinţă, fiindcă o să fie, în România Mare, ţară bogată, firi ambiţioase – şi aceasta nu e un păcat –, o să fie şi multe planuri de restaurare şi, fiindcă şi comunele au dreptul să spună cuvântul lor, în ce priveşte comorile de arhitectură pe care le cuprind, v-aş recomanda ca, atunci când ar veni cine ştie de unde propuneri de înnoire, să spuneţi şi dumneavoastră, pe lângă cuvântul Comisiunii Monumentelor Istorice din Bucureşti, de care o să atârnaţi supt ra­portul reparaţiunilor, şi, pe lângă cuvântul bunului gust, un lucru: o biserică nu e frumoasă numai prin pro­porţiile sale, nu e frumoasă numai prin mobilierul potrivit cu aceste proporţii şi cu stilul dinăuntru, – în această privinţă, Putna este destul de terfelită; ceea ce se găseşte înăuntru, afară de o îndreptare proastă, făcută de Gheorghe Ştefan, este de un gust de ma­halagiu de Bucureşti, cum spunea una din persoanele ce mă însoţea; mormântul lui Ştefan cel Mare, aşa cum s-a împodobit, e ca un dric de clasa I-a –, dar frumuseţea unui monument istoric stă în chiar caracterul vechi, înnegrit, uzat, sfinţit tocmai prin această înnegrire uşoară a tuturor lucrurilor ce se găsesc înăuntru; trebuiesc fereştile cele înguste, piatra mă­cinată, lespezile umezi, toată atmosfera trecutului.

 

Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan – de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

O biserică nu se fardează şi anumite restauraţii nu sunt decât un fard de cea mai ordinară şi degradantă speţă, căruia nici o frumuseţe arhitecturală, precum nici una umană, nu-i poate rezista multă vreme.

 

După biserica din Mirăuţi, care a fost împodobită de Ştefan cel Mare, şi altele s-au ridicat, care dăinuiesc şi până acum. A fost reparată şi biserica Sfântului Gheorghe, care a fost Mitropolie, şi eu o cunosc de pe vremea când nu fusese reparată. În ce priveşte înfăţişarea din afară, oricâtă nesoliditate ar fi trădat, prin vechime, în construcţie, mie îmi plăcea mai mult fără adausul venit pe urmă, din mila arhitecţilor vienezi, şi-mi plăcea piatra înainte de-a se fi lustruit frumos, pentru ca să aibă înfăţişarea noului, care nu se potriveşte cu dânsa. Cum voiţi ca o aşa de vene­rabilă persoană, având atâtea secole în spinare, să se înfăţişeze cu „tenul” fraged al unui zid terminat de ieri, de alaltăieri? Este o falsificaţie istorică. Ceia ce e vechi trebuie să fie vechi în toate.

 

În biserica Sfântului Gheorghe am admirat fresce de toată frumuseţea, făcute în veacul al XVI-lea. Am văzut chipul lui Petru Şchiopul şi al fiului său, Ştefan, pe care i-am urmărit în locul for de adăpost prin Apus, după ce au fugit din Moldova, la Bozen, unde a murit bătrânul Domn şi a fost îngropat lângă bise­rica Franciscanilor. Frumosul băiat, pe care iezuiţii l-au scurs de toată viaţa, ca să-i aibă moştenirea, e înmormântat la Innsbruck.

 

orga, Neamul Românesc: Biserica Sf. Dumitru în 1904

 

Am văzut splendida biserică, pe care a dăruit-o Petru Rareş, una din cele mai frumoase clădiri din întâia jumătate a veacului al XVI-lea, în mijlocul oraşului dumneavoastră: biserica Sfântului Dumitru, frumoasă şi în ce priveşte turnul de la poartă, pe care n-ar trebui să-l lăsaţi să se termine, cum se termină acuma, cu un vârfuşor ca un fel de scobitoare (Ilaritate). Eu cred că turnul era de aceiaşi grosime, de sus şi până jos, precum a fost turnul Goliei, la Iaşi, ori este, până acum, turnul bisericii Radu-Vodă din Bucureşti, care aparţin aceluiaşi fel de clădiri. Biserica are o proporţie şi o eleganţă deosebită.

 

Acum, în vechiul Regat, una din bisericile lui Petru Rareş, Sfântul Gheorghe din Botoşani, zidită de Doamna Elena, soţia lui Petru Rareş, a fost refăcută, după acest principiu: biserica urmează a se aduce în starea în care a fost la început. Dar şi aceasta e o falsificare istorică. Să iei biserica, s-o răzăluieşti, cum a fost răzăluită biserica Sfântului Gheorghe din Botoşani, nu e lucru bun. Şi aici, la Sf. Dumitru, când o să fie să se restaureze, să se lucreze mai dibaci. Şi forma, şi tencuiala sunt destul de vechi, ca să fie păstrate. Sunt de dres atâtea ruine, făcute de reprezentanţii civilizaţiei austriece şi de mai-marii lor sprijinitori şi întetiţori la luptă, germanii, încât, până-o să se ajungă a se înlocui tencuiala, sunt de ridicat pietrele înseşi ale bisericilor căzute supt lovitura tunurilor.

 

Suceava, biserica Sfântul Dumitru

 

Aveţi apoi aici, în Suceava, biserica Doamnei Elena însăşi, cum aveţi bisericuţa atât de interesantă, într-un colţ de vale, la Iţcani, cu morminte de la începutul veacului al XVI-lea, de prin anii 1500 şi 1510, bise­ricuţă foarte plăcută tocmai prin această taină de umbră răcoroasă, pe care o întâlneşti îndată ce-i calci pragul.

 

Suceava, biserica din Iţcani – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

Apoi, două biserici din epoca lui Vasile Lupu, între care una a fost făcută de Vasile Lupu el însuşi, iar cealaltă de un boier din familia Prăjescu; ceea ce pentru domnul Kozak, din Cernăuţi, rutean de origine ca şi de sentimente şi capabil, când lucrează ca atare, chiar de falsificaţie istorică, e Perjescu. Nu văd întru cât prazul o fi mai onorabil decât o perjă: cu toate aces­tea, aşa am fost deprinşi să auzim spunându-se acestor nume şi, prin urmare, să restituim pe Prăjeşti, boieri ai lui Vasile Lupu, în drepturile lor (Ilaritate).

 

Iată, prin urmare, care sunt principalele monumente, pe care le cuprinde şi până astăzi Suceava.

 

Alături de monumentele acestea este, fără îndoială, cetatea de odinioară, ceea ce s-a păstrat din cetatea de odinioară sau, mai bine zis, ce s-a dezgropat din această cetate. Asupra condiţiunilor dezgropării, venim îndată, fiindcă avem o socoteală, nu cu dumneavoastră, deşi puţin şi cu lumea românească (Iorga, Nicolae, Conferinţe bucovinene, Bucureşti 1919, pp. 57-66).


Pagina 1 din 512345