Istoria averilor manastiresti | Dragusanul.ro - Part 2

Istoria uitată şi iertată a averilor mănăstireşti (1)

 

 

EDIŢIE REVIZUITĂ

 

Coperti-reunite micsorate

 

Dacă s-a aşternut colbul peste

 

hrisoavele, înscrisurile şi mărturiile de demult

 

         În primele zile ale acestui mileniu, 27 de cetăţeni ai Sucevei, preoţi şi mireni, au înfiinţat o fundaţie, cu statut de persoană juridică de drept privat, căreia i-au zis Fundaţia „Fondul bisericesc ortodox român al Bucovinei”, apoi au pretins că fundaţia lor este continuatoarea legitimă a Fondului Religionar de altădată, constituit, ca orice altă persoană juridică de drept public, prin lege, respectiv prin Regulamentul duhovnicesc din 29 aprilie 1786 şi, în graniţele naturale ale Statului român, prin Legea pentru Organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 5 mai 1925.

 

        Scopul declarat al acestei fundaţii contemporane, constituită prin voinţa membrilor fundatori, este acela de a obţine restituirea averilor mănăstireşti, pe care să le administreze fundaţia. Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor nu se numără printre membrii fundatori şi nici nu a introdus o acţiune în revendicare separată în justiţie, ştiut fiind faptul că, prin articolul 32, Legea pentru Organizarea Bisericii Ortodoxe Române stabileşte că „drepturile şi obligaţiile de patronat”, existente atunci în România, „în Biserica Ortodoxă Română sunt şi rămân desfiinţate”.

 

        În ultima vreme, IPS Pimen Suceveanul, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, aduce în discuţie problema retrocedării averilor mănăstireşti din Bucovina, „confiscate de comunişti”, ignorând faptul că averile acestea au fost confiscate în urmă cu peste 220 ani, adică în 29 aprilie 1786, în 1949 producându-se nu o confiscare, ci doar o retragere a dreptului de administrare, după un exerciţiu managerial dezastruos, Consiliului Eparhial al Mitropoliei Bucovinei. Statul, constituind o persoană juridică de drept public, o putea şi desfiinţa, oricând, pentru a-şi relua exerciţiul proprietăţii asupra domeniilor sale, mai ales că menirea constituirii acestui aşezământ nu se mai respecta de prea multă vreme, adică de 24 de ani, iar instituţia aceea economică prosperă şi rentabilă cândva (în anii 1909-1918 crea un beneficiu de peste 5 milioane coroane aur), ajunsese în pragul falimentului, cu un deficit de aproape jumătate miliard de lei, în perioada „leului greu”, când moneda naţională însemna cea mai stabilă şi mai sigură monedă pe piaţa valutară europeană.

 

        Istoria averilor mănăstireşti a fost uitată şi iertată, tocmai acum când politicienii, aflaţi în mare nevoie de capital politic şi, de ce nu?, patri­monial, o reiau de-a-ndoaselea. Tocmai de asta, cu regretul că în zărvuirea aceasta politicianistă a fost atras şi un om bun, cinstit şi iubitor de adevăr, adică IPS Pimen Suceveanul, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, am hotărât să adun din filele de mult uitate istoria reală, uneori tristă şi adesea revoltătoare, a averilor noastre bisericeşti. Nu ale lor, ci ale noastre. în fond, nimic nu trebuie uitat şi, dacă s-a aşternut colbul peste hrisoavele, înscrisurile şi mărturiile de demult, stă în menirea publiciştilor de a scoate acele pagini la lumină şi a le curăţa de murdăria vremuirilor.

                                                                                                        *

        Textul de mai sus era, oarecum, valabil în 2003, când am publicat cartea. Între timp, s-au petrecut prea multe lucruri urâte, aşa că este nevoie de o ediţie revizuită, în care şi atitudinea înţelegătoare, de atunci, faţă de Pimen Zainea să fie corectată. Nu am cum o tipări, dar e suficient şi spaţiul virtual pentru o revenire asupra temei.

 

         În vara anului 2000, când se înfiinţa fundaţia, am fost la Arhiepiscopie, unde an discutat, mai întâi, cu secretarul Anton Hrib, apoi, pentru că, între timp, sosise şi arhiepiscopul, am încercat să militez pentru o fundaţie şi legală, şi morală, formată din Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, din Direcţia Sanitară a Judeţului Suceava, din Inspectoratul Judeţean Şcolar, din Direcţia pentru Cultură şi Culte şi din Consiliul Judeţean Suceava, toate aceste instituţii urmând să fie reprezentate de funcţiile diriguitoare, şi nicidecum de persoane individuale. Mai propusesem ca Adunarea Generală a Fondului, care să aprobe, prin vot majoritar, proiectele care se vor propune, să fie formată din primarii aleşi ai tuturor localităţilor din judeţul Suceava.

        – N-au să accepte!, a zis, oarecum timid, episcopul locului, numai că eu deja vorbisem cu şefii instituţiilor respective, şi toţi acceptaseră cu entuziasm, pentru că o astfel de fundaţie, pe lângă faptul că respecta menirea iniţială, ar fi condus la o adevărată revigorare economică a judeţului Suceava.

 

        Discuţiile au durat vreo oră, episcopul asigurându-mă de milostenia pentru orice, dar respingând categoric ideea ca instituţiile, şi nu cei 26 de complici ai săi, în dezvoltarea unui tun imobiliar de anvergură istorică, să revendice şi să obţină cea mai formidabilă avere din România. Apoi m-a binecuvântat, ca replică la ironia mea că le cunosc milostenia istorică şi că nici binecuvântarea nu o vor da pe gratis.

 

        Peste ani, când o divizie de preoţi şi călugări (peste 150), condusă de ţărănistul Vasile Lupu, care şi el râvneşte averi mănăstireşti, luase cu asalt Prefectura Sucevei, pentru a-i exploata slăbiciunile (prefectul Orest Onofrei aparţinea unei alte biserici, iar subprectul Ştefan Alexandru Băişanu putea fi uşor intimidat de corul ecleziastic cu reproşul: „Taci, că numai prostii vorbeşti!”), i-am amintit cetăţeanului Pimen Zainea de discuţia de odinioară, reproşându-i că s-a pus în fruntea a 26 de ticăloşii, care râvnesc la ceea ce nu li se cuvine, iar Pimen Zainea a pus capul în jos, fără să nege relatarea întâlnirii din anul 2000. Semn de onestitate, totuşi.

 

        În bătălia, dusă, vreme de vreo câţiva ani, pentru ca fostul fond naţional românesc din Bucovina, menit binelui cultelor, şcolilor, spitalelor şi culturii, dar şi construcţiei de infrastructură (staţiuni balneare, şosele – aşanumitele „Drumuri Împărăteşti”, spitale, şcoli, cazinouri etc.), m-am confruntat chiar şi cu Justiţia, pentru că râvnitorii de averi necuvenite se lăcomiseră la a-şi spăla obrăjorii mânjiţi de patimă lăcomoasă cu toate bunurile mele pământeşti, dar am scăpat cu bine, după ce o cetăţeancă în robă câmpulungeană, pe nume Ioniţă, pentru că avea şi ea să-mi plătească o poliţă, încercase să mă umilească printr-o amendă firfirie şi printr-o despăgubire, de spălat obrăjori rozalii de protopopi, de vreo 20 milioane (cam 4 luni de muncă, pe atunci).

 

        Direcţia Silvică Suceava, cu specialişti ba angajaţi la Fond, ba la Direcţie, o spăla în două luntrii, dar mai mult îmbrâncindu-mă, decât sprijinindu-mă, deşi interesul de a apăra patrimoniul naţional ne revenea tuturor – cum credea fraierul care am fost şi am rămas. În fond, indiferent de forma de proprietate, câtă vreme se poate tăia în codru ca în codru, nu contează, pentru mulţi, a cui e pădurea.

 

        Austriecii, care ţinuseră Fondul sub strict control, dar care s-au confruntat cu defrişarea totală a pădurilor obşteşti (mărturii, în „Illustrierte Bukowina”), găsiseră o cale de a reîmpăduri munţii, răscumpărând drepturile de proprietate de la localnici, dar cu păstrarea drepturilor anuale de tăiere. În schimb, nimeni nu mai intra cu toporul în pădure: depuneai o cerere la Ocolul Silvic, precizând dacă vrei lemn de construcţie sau doar de foc, şi ţi se aducea lemnul, prevăzut în drepturile de tăiere, direct acasă. Aşa a început, practic, reîmpădurirea munţilor Bucovinei, iar şcoala de silvicultură bucovineană a dobândit, datorită rezultatelor, prestigiu în toată lumea.

 

        Dar, să nu anticipăm. Ţin minte că, spre sfârşitul ultimului mandat al lui Adrian Năstase, m-a sunat şefa lui de cabinet (frumoasa aia de la Cluj, al cărei nume nu mi-l mai amintesc), să mă consulte dacă sunt de părere ca Guvernul să dea o parte din păduri Arhiepiscopiei Sucevei (nu celor 27, ci Arhiepiscopiei), iar eu, după ce i-am povestit şi despre experienţa austriacă tocmai menţionată, am răspuns că Arhiepiscopia are nevoie de şi merită nişte păduri. Eu am propus 50.000 hectare, dar Năstase, pentru că era an electoral, a dat 90.000, păduri care, în scurt timp, au fost rase de pe faţa pământului. Au rămas munţii pustii, pe o suprafaţă de 90.000 hectare, dar nimeni nu vrea să vadă, înspăimântaţi fiind toţi ba de forţa electorală a sprijinului ierarhului sucevean, ba de posibilele lui „puteri sfinte”, care s-ar putea răsfrânge malefic asupra oamenilor care i se pun în contra, indiferent cât de dreaptă şi de sfântă e cauza pe care oamenii aceia vor şi au datoria să o apere.

 

        Din bigotism, din interese politice şi, mai ales, economice, ne copleşeşte riscul ca pădurile Bucovinei să fie înşfăcate de o gaşcă de indivizi (nici măcar o mănăstire nu face parte din actualul Fond), la care se vor alătura, întru ospăţ, şi magistraţii corupţi, care, de-a lunul timpului, au favorizat fărădelegea.

 

        Nu-mi fac speranţe că, prin republicarea cărţii, în ediţie revizuită, voi izbuti să împiedic jaful.

        

DAR MĂCAR MĂ VOI PUTEA PRIVI ÎN OCHII COPIILOR ŞI NEPOTULUI MEU.

 

Ion Drăguşanul

 

 

De la vlădică, la contrazicerea sfintelor porunci

 

         În partea de ţară românească pe care, de mai bine de două veacuri, o numim Bucovina, creştinismul are o îndelungată tradiţie. De dragul speculaţiei, am putea admite ipotezele susţinute, printre alţii, de Nicolae Dcnsuşianu, că pelasgii, cei care au devansat, trăind pe teritoriile actualei Românii, civilizaţia sumeriană, aveau ca supremă divinitate, adorată pe vârfurile munţilor, Omul, iar „cuvântul OM reprezenta, în antichitate, o înaltă putere divină”, preluată de sumerieni (AUM), apoi, de la aceştia, de evrei. în baza speculaţiei, anticii trăitori pe aceste locuri ar fi fost precreştini, adică au crezut în acelaşi Dumnezeu în care credem şi noi, aslâzi, primind înereşlinarca prin vestirea făcută de Sfântul Apostol Andrei cum că Fiul Omului a coborât pe pământ. Pentru că pelasgii (mocsii, geţii, dacii, carpo-goţii, cum au fost cunoscuţi, datorită vecinătăţilor, mai târziu în istorie) nu credeau în Zalmoxis, care a fost doar Mare Preot, ci „într-unui bunul Dumnezeu”. Numai că astfel de speculaţii, chiar şi demonstrabile, pot servi doar unei inutile făloşenii. Suntem, ce-i drept, trăitori pe străvechile pământuri pelasge, dar memo¬ria etnică a fiecăruia dintre noi este o imensă pată albă şi, prin urmare, ne este imposibil să precizăm prin câte neamuri şi prin câte graiuri ne-au pribegit străbunii. Ştim cu certitudine, cu referire la locuri, nu şi la fiecare individ în parte, că viaţa creştină a trăitorilor din Carpaţi a durat, începând cu secolul al III-lea, până astăzi. Cale de aproape un mileniu, cei pe care îi numim şi poate că-i şi avem străbuni s-au închinat bunului Dumnezeu în limba lor, în „latina vulgară”, preoţii fiind cu adevărat lideri spirituali, care iniţiau în libertate, dispreţuind făloşeniile terestre şi, în primul rând, relaţia stăpânire-supunere.

        Existau, deci, în afara sistemului de dominare prin credinţă, iniţiat de Roma şi de Constantinopol. Credeau pur şi simplu, fără să se simtă obligaţi cu recunoaştere şi, implicit, cu supunere unuia din cele două centre de putere creştină şi, tocmai de asta, sunt suspectaţi de lipsă de credinţă şi de unii, şi de ceilalţi. În 1165, de pildă, când îi cunoaşte, marele călător evreu Beniamin de Tudela spune despre ei că „nu aderă la credinţa creştină, dar îşi dau nume evreieşti” (Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, I, 1995, pg.3). Acest „nu aderă” se referă tocmai la intrarea în sistem, prin supunere, într-un sistem care, pentru a domina suprastatal, preferă ruperea Bisericii lui Iisus în două.

        Viaţa creştină a românilor nu putea rămâne, totuşi, în afara celor două sisteme feudale cu suport religios. Aşa se face că, la începutul secolului al X-lea, doi ucenici ai celebrilor Chiril şi Metodie, Zandow şi Moznopon, vin între ei, cu speranţa că-i vor convinge să renunţe la limba latină, în favoarea celei slave ca, limbă liturgică (cf. „Sacra Morava, Historia sive vita SS Cyrilli et Methodi”, apud. IonNistor – Cehoslovacii şi Românii, în Codrul Cosminului, tir.VI, 1929-1930, pp.261 urm.). Numai că eforturile acestea dau greş şi, conform Cartvelnic-ului de la Buda (Nistor, op.cit.), înainte de anul 1150, „părintele Teofilact a invitat pe împăratul Asan de a trece în Vlahia să o cucerească şi să o cureţe de erezul roman, care, până atunci, citeau în limba latină, să lase mărturisirea romană şi să nu citească în limba latină, ci în limba bulgară, şi s-a poruncit ca celui ce va citi în limba latină să i se taie limba, şi, de atunci.

        Vlahii au început a citi bulgăreşte”.
        Paisie, autorul Cartvelnic-ului, cu intenţie sau nu, se înşeală, pentru că în teritoriile locuite de români până târziu, după întemeierea statelor feudale româneşti, nu se semnalează supunerea faţă de unul din cele două sisteme de dominare a lumii prin credinţă. Ei îşi alegeau vlădici, pe care papa îi numea, în 14 noiembrie 1234, „falşi episcopi” (în cele două Valahii „sunt nişte oameni care se numesc Walati, care, deşi după nume se socotesc creştini, îmbrăcând diferite rituri şi obiceiuri într-o singură credinţă, săvârşesc fapte ce nu sunt potrivite acestui nume. Căci, nesocotind biserica romană, primesc toate tainele bisericeşti nu de la venerabilul nostru frate, episcopul cumanilor, care e diocezan al acestui ţinut, ci de la nişte pseudoepiscopi, care ţin de ritul grecilor, iar unii, atât unguri, cât şi teutoni, împreună cu drepteredincioşi din regatul Ungariei, trec la dânşii ca să locuiască acolo şi, astfel, alcătuiesc un singur popor cu pomeniţii Walati” (Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a României, „Documenta Romaniae Histórica”, I, pp.20-21).

        „Aceşti episcopi, de bună seamă, recunoşteau pe unul dintre dânşii de primul, adecă de mitropolit. Se înţelege că acest mitropolit nu avea nici un fel de recunoaştere din partea patriarhului constantinopolitan”, susţine Dimitrie Dan, în „Cronica Episcopiei de Rădăuţi” (Viena, 1912, Editura Fondului Gr.Or. al Bucovinei, pg. 17). Numai că intenţia marelui cărturar bucovinean este aceea de a demonstra existenţa unei vieţi religioase organizate în Bucovina de mai târziu, începând, cel mai târziu, cu anul 1164. Prin urmare, ca şi Papa, ca şi Patriarhul, Dimitrie Dan vede în acei vlădici nişte episcopi, deşi Melchisedec, în „Chronica Romanului” (pg.58), preferă titulatura aceasta şi pentru mitropolit.

 

B35

 

        Şi, într-adevăr, până la recunoaşterea constantinopolitană a conducătorului spiritual al românilor, lui i se cuvenea mai curând titlul de vlădică, măcar spre a-l individualiza în lungul şir al celor care, îndepărtându-se de menirea lor, devin nişte feudali care, prin persuasiune, iau în stăpânire două treimi din Ţara Românească a Moldovei – cum obişnuia să o numească Alexandru cel Bun.

        Primul vlădică de care avem ştiinţă a fost „un oarecare Teoctist”, pentru care, în 1371, Mitropolitul Haliciului, Antonie, cere binecuvântarea Patriarhului de la Constantinopole. „Lui îi urmă Iosif I, o rudă de a lui l’elru Muşat Vodă, care era cu metania de la mănăstirea Neamţ. Acest mitropolit fusese hirotonisit de Antonie, mitropolitul Haliciului (1371-1391) din Galiţia, în anul 1374, întru episcop pentru Cetatea Albă, pe care Iurg Vodă a alipit-o, înainte de 3 Iunie 1374, la Moldova şi apoi a supus aceasta Episcopiei şi partea de nord a Moldovii Arhidiecezei Haliciului” (Dimitrie Dan, op.cit, pg. 19).

        Iosif ajunge mitropolit în 1384, dar Mitropolia Moldovei este recunoscută de Patriarhia de la Constantinopole anterior anului 1381.

        De la această recunoaştere, prin care românii subscriu la o anume parte a Bisericii lui Iisus, pornesc deturnările spre vanitate, aristocratism, lux exorbitant; deturnări de care se fac vinovaţi numai oamenii, contaminaţi fiind aceştia de bizantinism, contaminarea în exces săvârşindu-se mai târziu, adică după anul 1550.
        Odată cu tendinţele de a juca un rol, şi prin organizarea religioasă, în această zonă a Europei, începe regresul creştinismului prin făptuire.

         Grecii fac o primă tentativă de ocupare a scaunului de mitropolit moldovean printr-un oarecare Ieremie, care, alungat fiind de conducătorii spirituali ai neamului, „rosti, în anul 1394, anatema asupra întregului cler moldovenesc şi patriarhul constantinopolitan, Antonie, la rândul său, întări această anatemă.
        Abia puternicei întrepuneri a lui Alexandru Vodă cel Bun îi succese aplanarea acestui neplăcut conflict ecleziastic şi Matei, patriarhul constantinopolitan, recunoscu, în fine, după mai multe tractări, prin scrisoarea din 26 Iulie 1401, pe Iosif de mitropolit adevărat” (Dimitrie Dan, op.cit., pg.20).
        Recunoaşterea aduce după sine încălcarea sfaturilor Sfântului Apostol Pavel din „Epistola întâia către Corintieni”, limba latină vulgară (româna) fiind înlocuită, ca limbă liturgică, cu limba slavă.
Sfântul Pavel povăţuia:
        „1. Păstraţi dragostea şi năzuiţi spre cele sufleteşti, mai vârtos spre aceea ca să explicaţi sfânta scriptură în limba poporului, şi cu foc, cum făceau prorocii.
        2. Pentru că cel ce vorbeşte în limbă străină nu vorbeşte poporului ascultător, căci el nu-l înţelege; ci vorbeşte numai lui Dumnezeu, carele ştie şi acea limbă străină. Deci toate câte le vorbeşte cineva în limbă străină sunt numai lucruri ascunse, nepricepute poporenilor ascultători.
        3. Iar cel ce explică scriptura şi ţine cuvântări în limba poporenilor ascultători, acela vorbeşte într-adevăr oamenilor, îi zideşte sufleteşte şi moral, îi îndeamnă spre bine şi îi mângâie.
        4. Cel ce vorbeşte în limbă străină se zideşte numai pre sine; iar cel ce explică scriptura şi face cuvântări în limba poporului, acela zideşte sufleteşte întreagă comuna bisericească” (Versetele 1-4).
        La epistola aceasta se face apel târziu, în 1865, când trezirea unei conştiinţe naţionale îi determină pe cărturarii români, care editează „Foaea Soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina” să readucă în actualitate „Porunca Sfântului Apostol Pavel” (pp.243 şi urm., din care am extras citatul, renunţând la grafia pumnuleană). Acum, în 1865, instituţia religioasă foloseşte popoarelor, spre deosebire de începutul veacului al XV-lea, când popoarele foloseau instituţiei religioase.
        Este uimitor, totuşi, că Alexandru cel Bun, cel care avea conştiinţa că Moldova este Ţară Românească, din moment ce foloseşte şi în documente de cancelarie, şi pe broderii, formula „Ţara Românească a Moldovei”, dă tonul deturnării identităţii naţionale în favoarea unei identităţi religioase. Înaintaşii săi (Laţcu şi chiar Petru Muşat) cochetaseră cu catolicismul, ba chiar şi Alexandru cel Bun, după ce se „căsătoreşte” cu catolicismul, reprezentat de cneaghina Rimgalia, sora cneazului polon „Alexandru, astfel numit, Vitovt” şi a lui Iagailo (Jakob), fiica marelui duce al Lituaniei Kiejstut, hotărăşte, mai târziu, să „divorţeze” definitiv de catolicism, înzestrând-o pe Rimgalia, în 13 decembrie 1421, cu „Târgul Şiret şi Volhovăţul şi cu satele şi cătunele, cu morile şi cu iazurile, şi cu vămile şi plăţile, şi cu dările, cu câştigul şi veniturile, şi cu toate foloasele care ţin de acest târg Şiret şi de Volhoveţ”.
        Începând cu Petru Muşat, care încă ezita între catolicism şi ortodoxism, slujitorii altarelor beneficiază de sprijinul domniei. Astfel, în primăvara anului 1384, când a fost finalizată construcţia bisericii din Siret („civitate Cerethensi”), ctitorie a Doamnei Mărgărita, închinată Sfântului Ioan Botezătorul, Petru Muşat a dăruit călugărilor predicatori, care urmau să se ocupe de sfântul lăcaş, „cântarul sau cumpăna care este în sus-zisa noastră cetate a Şiretului”. Voievodul îşi motiva dania cu dorinţa „ca slujba lui Dumnezeu să se săvârşească de-a pururi în ţara noastră cu mai mare cinste şi să sporească neîncetat”. Hrisovul domnesc, datat în 1 mai 1384, a fost scris în limba latină la curtea Doamnei Margareta de la Hârlău, „în a patra duminică, în care se cântă „Jubilate” în bisericile catolice.
        Dania aceasta nu înseamnă prea mult, pentru că, şi în ochii ctitorilor, şi în cei ai slujitorilor altarelor, încă mai contau zicerile din Sfânta Scriptură. Venea şi era ascultată porunca din Cartea Sfântă: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde vi-o mănâncă moliile şi rugina, unde vi-o sapă furii şi vi-o răpesc; ci vă adunaţi comoară în ceriu; căci numai atunci comoara voastră nu vi-i mănâncă mai mult nici moliile, nici rugina, numai atunci nu vi-o mai pot nici săpa, nici răpi furii!”.
        Citatul acesta din Sfânta Scriptură l-am luat din cartea lui Arune Pumnul, „Privire răpede preste trei sute trei-spre-zece de’n proprietăţile aşa numite Moşiile mînăstireşti, de’n carile s’a format măreţul Fund Relegiunariu all Bisericei drepteredincioase răsăritene de’n Bucovina” (Cernăuţi, 1865, pg.54 – prefaţă). E drept, Arune Pumnul lesne află o „esplicaţiune” pentru colosala avere mănăstirească, adunată în timp, făcând, cumva, compatibilă „comoara pe pământ” cu „comoara în ceriu”, sfătuind: „adecă: faceţi fundăciuni pentru biserici, pentru scoale, pentru academie de drepturi, fără de care sînteţi periţi şi nu vă mai puteţi apăra de apunerea totală! pentru studinţii cei cu tălinte, dar fără mijloace, pentru Reuniunile şi Asociaţiunile celle ce se înfiinţează spre înaintarea culturei religioase, morale, naţionale, şciinţiale, spre fericirea voastră şi spre mărirea lui Dumnezeu pre’n faptele voastre!”.
        Îndemnul lui Pumnul consemnează, în fapt, rolul Fondului Religionar, realizat prin secularizarea averilor mănăstireşti. Îndemnul lui Pumnul subliniază o idee creştină iniţială, aceea că fericirea tuturor oamenilor are mare preţ în ochii lui Dumnezeu; o idee care, odată cu balcanizarea bisericii românilor, a fost definitiv abandonată.

 

 

B61

 

         Primele cincizeci de biserici din „ţinutul Sucevei” (care includea şi partea nordică a judeţului Neamţ de astăzi) au fost construite de către obşti sau de către conducători obşteşti.

 

        După desfacerea „căsătoriei cu catolicismul”, toate aceste biserici sunt închinate, de către Alexandru cel Bun, mănăstirii Bistriţa, care, în scurt timp, nu va ezita să-şi aservească obştile care „au zidit întru Domnul”.

 

        Cele 50 de biserici, atestate prin uricul din 11 iulie 1428, prin care au fost dăruite mănăstirii Bistriţa, sunt: „biserica de la Bolojeşti pe Almaş, biserica lui Mihail Dalh (la Dolheşti), biserica de la Horaiţeşti, biserica de la Dobreni, biserica de la Lasloveni pe Cracău, biserica de la Duşeşti, biserica de la Soci, biserica de la Grielişti, biserica de la Ştefana, biserica de la Lupşeşti, biserica de la Turbateşti, biserica de la Ilişeşti, biserica de la Lincea, biserica de la Borileşti, biserica de la Avereşti (adică Vereşti), biserica de la Boţ, biserica de la Ivaneşti, biserica de la Bileşti, Biserica de la Oprişeni pe Chiejdi, biserica de la Hodor, biserica de la Piatra (lui Crăciun din Bileg, întemeietorul localităţii Piatra Neamţ), biserica de la Popa Coste, biserica de la Braşouţi, biserica de la Mituc, biserica de la Sobolea, biserica de la Zanevici, biserica de la Borcea, biserica de la Lisona, biserica de la Za… (lipsă în text), biserica de la Larga, biserica de la Danila, biserica de la Negriteşti, biserica de la Herilco, biserica de la Sluga lui Stan (Horodniceni), biserica de la Calin, biserica de la Trebeş, biserica de la Miclea pe Tazlău, biserica lui Bărea (satul lui Borea, Boroia), biserica de la Oşmelea, biserica lui Petru Bârgău, biserica de la Hapleşti, biserica de la Hindov (Ghindăuani), două biserici pe Cobâle, biserica de la Şandrea, biserica de la Praja, biserica lui Porcu, biserica lui Gociman, biserica lui Bogdan de la Pârâul Alb (Bogdan Herman, întemeietorul Bogdăneştilor), biserica de la Itrineşti şi de la Bărbăteşti” (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, pp.66, 67).

 

        Precum se vede, numele bisericilor pomenite în uric aparţin ctitorilor (conducătorilor obşteşti, precum Dalh, Danila, Stan, Călin, Trebeş etc.) sau obştilor (neamurilor) care le-au ctitorit (Bolojeşti, Braşouţi, Oprişeni, Ilişeşti, Lasloveni etc).

 

        Alexandru cel Bun, dincolo de bunele lui intenţii, este primul voievod moldovean care pune bazele unei uriaşe latifundii ecleziastice, decis parcă să contrazică zicerile Sfintei Scripturi, îndemnându-i, practic, pe călugări, deci pe cei care singuri au ales austeritatea, să adune „comori pe pământ”.

        Domnitorul dăruieşte bunuri şi oameni, iar slujitorii altarelor mănăstireşti uită că Iisus ne-a învăţat că Dumnezeu locuieşte în fiecare om şi că nimeni dintre pământeni nu are dreptul să se facă stăpânul altui pământean. În consecinţă, Vodă oferă, iar egumenul înşfacă.

 

        În 31 octombrie 1402, mănăstirea Moldoviţa primeşte „două mori în Baia, una înăuntru târgului şi alta la marginea târgului, şi jumătate din altă moară de sladniţă şi patru sălaşe de Tătari, asemenea în Baia”.

 

        Robia, cea atât de condamnată de Iisus, este întărită de Vodă prin blestem, iar egumenul şi obştea lui ascultătoare îşi vor apăra, prin vremi, proprietatea, inclusiv exponenţii sclaviei negre pe care o practică, cu formula blestemului domnesc, un blestem înfricoşător, menit să aducă asupra celui care „ar strica această danie” toate nenorocirile, acesta urmând „să fie blăstămat de Domnul Dumnezeu şi de Prea Curata lui Maică, de cei 12 Apostoli, de cei 318 Sfinţi Părinţi şi de toţi Sfinţii, să fie blăstămat şi asemenea lui Iuda vânzătorul şi blăstămatului Arie. Să aibă parte cu acei Iudei care au strigat contra lui Hristos: sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, p.13).

 

        Cam tot pe atunci, Episcopia Sucevei primeşte satele domneşti Vereşti şi Dărmăneşti, amândouă „pe Suceava”, amândouă sate domneşti („ocina noastră”) şi cu hotare „vechi şi de demult” (adică anterioare Descălecatului).

        Numele satelor, în uricul de danie din 7 ianuarie 1403 („la Soborul Sfântului Ioan Botezătorul”), erau Averăuţi (Avereşti) şi, respectiv, Hreţca, Dărmăneştii fiind populat cu sârbi, deci cu vlahi din Balcani (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, pg.13).

 

          Vama Moldoviţei, la care negustorii lioveni, în baza privilegiului lui Alexandru cel Bun, din 6 octombrie 1408, plăteau „câte un groş şi jumătate de grivnă” de povară – la dus, şi „câte doi groşi” de povară, la întoarcerea din Ardeal, a fost dăruită mănăstirii Moldoviţa, în 18 noiembrie 1409. În numai doi ani după aceea, se va forma şi satul Vama, care şi el va fi dăruit mănăstirii (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, pg.21).

 

         În 15 februarie 1410, Alexandru cel Bun închină munţii mănăstirilor, dăruind Moldoviţei „Suhardul mare şi mic. Iar hotarul acestor munţi, începând din vârful Jireapănului, care este deasupra Fântânii Reci, la Coşna Mică, în jos pe Coşna, până la păltinişul lui Branco, şi de acolo în jos la Coşna Mare, până la piciorul Suhardului Mare şi de acolo drept la deal, până în vârful Suhardului, şi de acolo pe vârful Suhardului, până la obârşia Rusaii, şi de acolo, în vale, pe părău până la râul Bistriţa, şi de acolo la vale, cu Bistriţa, până la gura pârâului Fântânii Reci şi până la vârful Jireapănului”.

 

          În textul uricului de danie, scris în slavonă de Brateiu logofăt, cuvintele „păltiniş” şi „picior” sunt caligrafiate în româneşte (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, pp. 21-22).

          În 14 aprilie 1411, satul Vama este, deja, un sat mare, cu lazuri numeroase, dar, din voia lui Alexandru cel Bun, teritoriile obşteşti şi vămenii ajung în proprietatea mănăstirii Moldoviţei.

 

          În anul acesta al aservirii obştii, moşia vămenilor începea „din vadul Moldovei, care este mai jos de satul Câmpulung, cu poiana, drept la gura Geredzea şi în sus, pe părău, până la obârşie şi de acolo la Măgura Moşului, şi de acolo la spărturi şi la Măgura Plopului, şi de acolo la Fântâna Sărată, şi de acolo pe dealul Frasinilor, drept la Râul Strâmt, la deal, pe Suha, unde cade în Moldova, şi de acolo pe Moldova la pârâul Ceteţe, în sus pe pârâul Cetăţelii până în vârful Dealului Mare, şi de acolo tot cu obcina Dealului Mare, cu toate izvoarele care cad în Moldova şi Moldoviţa, până la obârşia Frumosului, unde cade în Moldoviţa, şi de acolo peste Moldoviţa, la gura râului Deea, şi de acolo la obârşia Deii, muntele şi, de acolo, pe dealul Paltinului, unde cade în Moldova, în vad, în jos de satul Câmpulung, unde mai înainte am început” (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, pp. 24-26).

 

          Soacra lui Alexandru cel Bun, doamna Anastasia, primeşte, în 6 iulie 1413, o uriaşă moşie, formată din „satul Coţmanul mare, cu toate Cătunele ce ţin de el, anume Suhoverhul, Hijvicea, Davidăuţi, cu toate locurile ce ţin de ele, până sub Valeva, apoi spre Valeva, până la pădurea ce se cheamă Dumbrava”.

 

          După moartea venerabilei soacre, toate aceste sate vor trece „în stăpânirea Episcopiei de Rădăuţi, a sfântului Neculai, unde sunt îngropaţi moşii” voievodului moldav (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, pp.31-32).

 

          Moş-strămoşii pârteştenilor au fost dăruiţi, împreună cu satele şi moşiile lor, în 13 aprilie 1415, „mănăstirii panului Ivan vornic” de Suceava şi, apoi, de Tulova (Tolva), „care este la Humor”. Satul risipit al pârteştenilor cuprindea Soloneţul (actualul sat Pârteştii de Sus), adică „un sat la obârşia Solonţului, unde au fost Tatomir şi Partea”, şi Pârteştii de Jos, adică „seliştea Dioniş”. Dioniş (Dienliş, în alte urice mai târzii) a dat numele său cătunului Deleni din Pârteştii de Jos (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol.I, pp.36-37).

          Cu Ivan sau Oană vornic s-a pierdut o legendă interesantă. Avusese doi copii, un băiat, pe care l-a făcut stareţ al Moldoviţei, dăruindu-i moşioara din apropiere, şi o fată, pe care a înzestrat-o cu o moşioară lângă Tulova (Vorniceni),

         Oare întâmplător se numesc, şi astăzi, moşiile de odinioară ale copiilor lui Ivan vornic Frumosul şi… Frumoasa?

 

          În 20 ianuarie 1456, Petru Aron hotărăşte ca toţi „aceşti oameni, oricâţi sunt în acele sate, să aibă de la noi slobozenie de toate dările şi muncile noastre, să nu plătească dare, nici posadă, nici podvoadă, nici iliş să nu dea niciodată, nici la jold să nu umble, nici la cetate să nu lucreze, nici la mori şi nici o slujbă sau muncă de a noastră să nu lucreze, nici să ne plătească, ci numai să slujească şi să muncească acestei sfinte mănăstiri mai sus scrise. De asemenea, şi venitul, tot cât este de la acele sate (adică dare, posadă, podvoadă, iliş, jold, muncă etc), acela tot să fie al mănăstirii. Şi, de asemenea, judeţii de la Suceava sau vornicii sau oricare dintre ureadnici sau pripăşari sau osluhari să nu îndrăznească să turbure pe aceşti oameni, nici pentru nimic să-i judece şi nici să-i prade, nici gloabă şi nici tretină să nu ia de la ei, fie că s-ar întâmpla furt sau duşegubină sau răpire de fecioară, şi acestea toate să fie ale mănăstirii, ca şi toate gloabele şi venitul tot. Şi călugării să judece pe aceşti oameni ai lor sau noi înşine. Şi, de asemenea, cât este hotarul acelor sate, pe apă sau în pădure, ei să fie volnici să-l apere. Iar cine s-ar afla că prinde peşte sau taie pădurea în hotarul lor, fără voia lor, pentru aceasta să dea gloaba, 12 grivne. De asemenea, oricât pripas va fi în acele sate iarăşi să fie al mănăstirii” (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, pg.284).


Pagina 2 din 212