Horele românilor | Dragusanul.ro

MA GO RA sau Primăvara pe Muntele Soarelui (III)

O sugestie de metodă întru desluşirea misterelor carpatine

Toate monumentele circulare de pe Magura, unele cunoscute, altele ascunse în pământ şi în vegetaţie nu reprezintă calendare solare, nici măcar cel de la Sarmisegetuza, ci, ca şi colindele, calendare zodiacale sau, cum ziceau egiptenii, „prima trinitate Stelară”[1], care marchează, în orizontul lumii date dintre Pământ şi Cer (stâlpii celeşti care sprijină cerul, în forma literei greceşti Π) răsăritul Soarelui din constelaţii zodiacale, deci o rotire în sens opus celei a aparentei rotiri calendaristice a Soarelui pe Cer. Drept figurativ spiritual al acestei semnificaţii şi hora, fenomenul horistic ceremonial de pe munte, păstrează acest sens al rotirii prin constelaţii zodiacale, iar în plan muzical s-au păstrat, până pe la 1860, „Hora Buciumul” şi „Soarele în vârf de munte”, prima în formula completă de cerc al bucuriei, în jurul „glasului Muntelui”, în varianta culeasă de Dimitrie Cantemir până în anul 1700, iar cea de a doua, drept traducere şi mai exactă a expresiei totemice monosilabice MA GO RA, „Primăvara pe Muntele Soarelui” însemnând, ca ceremonial, ansamblul de manifestări maiale închinate omagierii „Soarelui în vârf de munte”.

*

Spuneam, în rândurile de început ale acestui studiu, că nu doar în România există multe măguri, deci muncei cu vârful netezit nu de natură, ci de generaţiile umane ale începuturilor (Măgura Crăciuneștilor – Hunedoara, Măgura Priei – Sălaj, în Munții Meseșului, Măgura Moigradului – pe valea Druii, tot în Sălaj, Măgura Pleasa şi Măgura Codlei şi Măgura Mică de la Zărnești – Brașov, Măgura Bihorului (cu peșteră), Dealul Măgura din Târgu Ocna, Măgura Ilvei – Năsăud, Măgura Humorului – Suceava, vârfuri ale unor masive muntoase, precum Munții Cindrei etc), ci şi în Bulgaria, Polonia (Magura Wańkowa, Wierzchołek Magury z Klimczoka – în Beschizii Silezieni, Magura Stuposianska, Magura Małastowska, Magurę Witowską, Magura Spiska, Lupcianska Magura), Ucraina (Магура-Жиде, numită Zhyde în engleză), Slovacia (Klacianska Magura, Oravská Magura, Magura Prievidza, Červená Magura, Mala Magura od Nedožier) etc., studiate fiind doar măgurile cu peşteri iniţiatice, doldora de înscrisuri şi desene runice sau măcar cu semnificaţii runice, interpretate fantezist, fără corelări cu desfăşurările circulare de pe platourile Magurei, care nici vorbă să însemne doar „pietroaie în cerc, cu scop, pesemne, de a consfinţi acele ţarcuri rotunde ca locuri de închinare la zeii lor” (Odobescu, p. 18), ci spaţii sacre ale unor generaţii profund metafizice, ştiut fiind că „ritualurile ceremoniale au fost stabilite ca mijloc de a memora faptele în limbajul semnelor, pe vremea când nu existau scrieri despre trecutul umanităţii. În acest fel a acţionat cunoaşterea, ritualul fiind expus şi păstrat de memoria mereu vie, prin sat repetiţie continuă, iar Misterele totemice sau religioase au fost fondate pe baza de acţiune”[2].

Hora (Corona Borealis), în mitologia românească

Mărturiile vechi, şi cele istorice, şi cele mitice (din primele cărţi religioase ale omenirii), consemnează rădăcina carpatică a ceremoniilor şi, ulterior, a misterelor totemice, susţinerile de genul: „ei obişnuiesc să aducă jertfe lui Zeus (Diaus, adică cerul zilei – n. n.), suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte, înţelegând sub numele de Zeus toată roata cerului. Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului, apei şi vânturilor. Din timpuri străvechi acestor zeităţi aduc ei jertfă”[3]; în Egipt „zeii şi-au primit numele de la pelasgi”[4]; misterele – de la pelasgi[5]; „mulţi au afirmat că şi populaţiile Egiptului ar fi fost pelasge”[6] etc.

*

Când s-a suprapus, peste picturile rupestre din sudul Franţei, harta cerească, s-a constatat că picturile acelea o hartă cerească înseamnă. Dar nici în Franţa nu s-a mers mai departe, adică nu s-a cercetat şi „orizontul lumii date”, adică întinderea culmii de om netezită, care a impus în toponimia europeană un sinonim al muntelui sacru, Magura. Este de presupus că GO GA ION, adică ştiutorii de cer care au zidit „muntele din munte” (primele zigurate ale omenirii, începând cu cel de la Densuş şi terminând cu cel de la Nîmes (doar Victor Huho îi intuia, în 1830, originea şi semnificaţia), dar incluzându-le pe toate cele ignorate şi scufundate în uitare, pământ şi vegetaţie.

Stonehenge (reconstituit ca întreg) şi Constelaţia Hora

Cu siguranţă, există o legătură strânsă între harta cerească şi munţii Carpaţi, o legătură realizată, în timpuri imemoriale, între constelaţii şi stabilirea şi delimitarea culmilor ritualice MA GO RA între celelalte culmi ale arcului carpatin. Am convingerea că fiecărei Magura a generaţiilor metafizice şi grupurile de lumini ale universului există o relaţionare, stabilită, impusă şi consacrată de sacerdoţii primelor generaţii totemice de oameni vorbitori. Cea mai veche carte a omenirii, scrisă între anii 2.700 – 900 înainte de Hristos, „Cartea Shu”, menţionează astfel de relaţionări, iar Lao Tse, primul filosof al omenirii (între el şi Lucian Blaga nu mai există nimic, doar gimnaşti ai minţii), care îi cunoscuse pe „Giganţi” (boreazii migraţi spre răsărit), preluându-le ideile religioase, inclusiv prin propria-i „înmormântare în Cer”, chiar descrie munţii „în forma arcului unui ochi”, cu „ochiul” – o mare interioară (Ardealul este descris drept „uriaşul iezer”), care mare avea să fie secată abia după diluviul universal, când apele au săpat făgaşuri prin „Muntele Lumii sau Axa Universului (care) a devenit obiect pentru o deosebită veneraţie”[7].

*

[1] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 40

[2] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 47

[3] Herodot, Istorii, I, CXXXI, p. 78

[4] Herodot, Istorii, II, L, p. 156

[5] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[6] Strabon, Geografia, I, I, 4, p. 30

[7] D’Alviella,Goblet, The Migration of Symbols, London, 1894, p. 156


MA GO RA sau Primăvara pe Muntele Soarelui (II)

Măgura Pleasa, văzută din Comana de Jos, Brașov

Sunt multe cuvinte în limba, mitologia şi toponimia română, pe care etimologii le consideră de rădăcină slavă, deşi sunt druidice sau ctistice (aşa se mai numeau druizii, în condiţiile în care celţii sau galii erau meşteşugarii ţinuturilor de la nord de cel mai nordic oraş grecesc, Keltoy). Printre ele, Cerna şi Măgura, deşi Cerna, ca şi grecescul Cronos, vine de la cerul solar îndepărtat, Cernunos (ulterior) transformat în zeitate care aminteşte de Capricorn, cerul întunecat, din care… cerne zăpada (a cerne făina, de la acest fenomen vine).

*

Măgura vine de la un dublu ceremonial iniţiatic, în munte (triunghiul cu vârful în jos) şi pe munte sau iniţierea în cer (triunghiul cu vârful în sus). Reunite, cele două iniţieri consacră dubla natură, pământească şi cerească a creaţiilor umane (rombul, ulterior numit Sfântul Graal sau Inima lui Cristos). Măgurile cu peşteri au fost cele pe care s-au celebrat Nedeile, pe teritoriul României ele fiind uşor de identificat, datorită toponimelor Nedeea de prin preajma lor; există şi Măguri, fără peşteri, numite aşa, mult mai târziu, datorită asemănării cu culmile sacre, numite de filosofii culturii „Temelia Cerului şi al Pământului”, ca şi ziguratele de formă cilindrică, ziguratele de formă pătrată fiind „Pământul, Temelia Cerului”. Există şi tumuli sau dolmane, precum cel din apropierea Putnei, care se numesc impropriu Măgură, dar care prezintă interes ca mărturii ale unui trecut ceva mai apropiat.

Măgura Mică, de la Zărnești, Brașov

Pe anumite Magura şi prin munţii solari fundamentali, există monumente megalitice precum cele din Bucegi sau Călimani (cei 12 Apostoli), în care stâlpii în formă de Π (litera grecească pi) sunt coloanele celeste pe care se sprijină Cerul (nu întâmplător poarta şi uşa civilizaţiilor este asemănătoare) au adânci rădăcini în pământ, în planul orizontului lumii date, care separă cele trei ceruri lunare subpământene de cele trei ceruri solare suprapământene, frazeologismul „în al şaptelea cer” definind, de fapt, cerul de dincolo de Timp, de Cernunos.

*

Pe cea mai înaltă Magura dintr-un ţinut se dura altarul circular solar-zodiacal, în Carpaţi măgura respectivă numindu-se Gogaion (GO GA ION), cu semnificaţia de „muntele iniţiaţilor în zidirea de (sau, mai curând, sub) Cer”, primele două silabe, reunite, ulterior, în cuvântul „goga”, desacralizându-se şi definind, inclusiv în româna veche, zidarul.

*

În epocile mai apropiate de noi, semnificaţia de solar-zodiacal al străvechilor altare circulare de pe diversele Magura ale Europei şi, în primul rând, din Carpaţi s-a pierdut, personalităţi remarcabile, precum Alexandru Odobescu, denaturând aceste „colinde”, datorită fanatismului ortodox, până la bagatelizare, pentru că, şi dacă ar fi însemnat calendare, cum fals susţin bulgarii, stâlpii de pe Magura marchează răsăritul Soarelui din diverse constelaţii zodiacale, începând cu Leu, în epocile primelor generaţii solare de oameni vorbitori, continuând cu Rac, în epocile generaţiilor lunare, şi tot aşa, până la Peşti şi, după noi, „omul cu ulciorul”, cum vestea Iisus generaţiile care vor vedea răsărind Soarele din Vărsător. S-a creat, prin aceste „colinde” sau rotiri ale Soarelui prin solstiţii şi a Lunii prin lunistiţii, o adevărată mitologie, cu cântece sacre (colinde) pentru fiecare epocă, dar şi cu o mitologie eroico-mistică, mai ales la finalul epocilor răsăritului Soarelui din Taur (Moise, Osiris, Ghilgameş, viteazul Utu etc. sfărâmând idolul sau chiar „ucigând”, la nivel simbolic, „Taurul Cerului” sau „Taurul lui Anu”, care este, în fond, şi „Taurul lui Osiris).

*

Altarele circulare de pe Magura au fost şi mai sunt privite drept rudimente spirituale, prin care „popoarele primitive (nicidecum primitive, ci profund metafizice – n. n.) din timpii preistorici, atât în ţările dinspre apus, cât şi în regiuni mai nordice, au aşezat stâlpi şi pietroaie în cerc, cu scop, pesemne, de a consfinţi acele ţarcuri rotunde ca locuri de închinare la zeii lor”[1]. Chiar şi „pietrele atârnate” (Stone-Henge) de pe Magura din apropiere de Salisbury aveau şi încă mai au parte de astfel de interpretări rudimentare, în explicaţia la un desen care uimea secolul al XIX-lea:

„Ocolul de lespezi ce se numeşte, în Englitera, Stone-Henge, adică „pietrele atârnate”, şi căruia unii autori vechi îi dau numirea de „Chorea Gigantum” (Dansul sau Hora Uriaşilor – n. I. D.), iar W. Camden (Britannia, sive Anglice, Scotice, Hibernice … ex intima antiquitate chorographica descriptio. Londini, 1607) aceia de „insana substructio” (baza nebuniei? – n. I. D.), se află aşezat în comitatul Wilts (Ofilirile – n. n.), în depărtare cu şase mile spre nord de Salisbury. Este compus de un îndoit ocol de pietre drepte, ca de 9 metri înălţime şi aproape 2,30 metri lăţime, grosolan cioplite în formă de stâlpi; acestea poartă deasupra lor, de-a curmezişul, în chip de architrave, alte pietre de aceiaşi formă, dar ceva mai regulat cioplite şi înţepenite cu scoabe la căpătâiul de sus al stâlpilor, unde se îmbucă în găuri (simbolul „Stâlpii Pământului”, din Bucegi – n. I. D). Cercul exterior are ceva ca 60 metri în diametru. În centrul acestuia se află alte două ocoluri de formă eliptică, deschise de o parte şi cuprinzând un mare menhir sau pietroi ridicat în sus. Acest străvechi monument celtic se află, acum, foarte dărăpănat” – J. Gailhabaud, Monuments anciens et modernes[2].

*

[1] Odobescu, Alexandru I., Clădirile antice cu dom circular, Bucureşti, 1888, p. 18

[2] Odobescu, op. cit., p. 19


MA GO RA sau Primăvara pe Muntele Soarelui (I)

 

Magura Wańkowa din Polonia

 

În dicţionare, toate cele 27 de definiţii ale cuvântului „măgură” converg spre explicaţii de genul „deal mare izolat (tăiat de ape)”, „movilă” sau „pădure (situată pe loc înalt)”, dar, cum de regulă nu mă interesează banalităţile dicţionarelor, eu convenisem, într-un material publicat în primăvară, că misterul măgurilor trebuie căutat în ceremoniile totemice de primăvară-vară, sărbătorite pe munţi, în Nedeea Cetate. Încă nu ştiam că Măgura este, ca şi ziguratul, „zidirea muntelui în munte”, în dublă ipostază: a). prin creaţie şi, indirect, prin iniţieri; b). prin ceremonialuri funerare, deci prin fantezie umană, bazată pe un model cosmic. Şi tot aşa, nu ştiam că nu doar noi, românii, avem o puzderie de măguri, de o parte şi de alta a lanţului carpatic, ci şi polonii, ucrainenii, slovacii, bulgarii, cuvântul respectiv nefiind nici românesc, nici slav şi nici măcar celtic, ci unul mult mai vechi, care vine din începuturile civilizaţiei totemice, în care cuvintele monosilabice alcătuiau fraze (de genul Ar Ra Ar Aum – crezi în Soare, crezi în Dumnezeu), transformate ulterior în toponime (Ararat, Ararau, adică Rarău), fraza iniţială Ma Go Ra (Primăvara pe Muntele Soarelui – numele primăverii fiind şi cel al Lunii, Ma), fiind celebrată, ceva mai târziu, drept „Chorea May” (dansul ceremonial al lunii mai) – deşi horirea aceasta se mai numea, ca şi templele cu câte 12 stâlpi totemici, „Chorea Gigantum[1], adică „Dansul sau Hora Uriaşilor”, colindele fiind „Imnurile Uriaşilor”.

Prehistoric drawings in the Magura cave Bulgaria

Unele neamuri timpurii, desprinse din civilizaţiile primordiale polară şi boreală (egiptenii, grecii, semiţii, pelasgii – în componenţa vlahilor balcanici şi carpatici, ba, prin druizi, şi irlandezi sau normanzi), au păstrat semnificaţia rotirii ceremoniale, deci a horirii (chorus), iar altele, doar pe cea a omagierii muntelui, deci cu semnificaţia „Maya Gora” (Muntele Maial, care înglobează ceremonialul). Munţii ceremoniali Magura, cu dubla lor natură, înseamnă o revelaţie repetată prin vremuri, până la recentele bagatelizări dicţionaristice, dar, înainte de a purcede cu povestea, să vă reamintesc, fragmentar, despre ce scrisesem eu, pe acest site, în 24 aprilie 2018:

Măguri, la curbura Carpaţilor, aproape de Braşov

„Legendara Nedeea Cetate, în care Blajinii „convieţuiau în armonie”[2], „întâia seminţie de oameni cuvântători (care) a fost de aur”[3], pentru că vieţuia în epocile în care Soarele răsărea din Constelaţia Leului (de aici, „Colindul Leului”), „nici vorbă s-aducă zeilor cinstire”[4], încă mai există pe câte o culme a Carpaţilor, de regulă numită, acum sau odinioară, „Măgura”, catalogată drept „cetate dacică” a „sistemului dacic de apărare”, de parcă dacii ar fi fost atât de naivi, încât să zidească cetăţi nu la intrarea în văi, ci în creştetul munţilor, acolo unde, şi fără să se adăpostească după ziduri, nu i-ar fi căutat nimeni niciodată. Nedeea Cetate, multele Nedeea Cetate de pe crestele Carpaţilor, în marea lor majoritate deja ocrotite de rădăcinile codrilor, cum e cazul celei de pe Măgura de la Gura Humorului, înseamnă, fiecare în parte, câte un „ziqqurat” – „zidirea muntelui în munte”, cu mult anterioare celor egiptene şi sumeriene, care, ca şi cele din Carpaţi, înseamnă zidirea Muntelui Ceahlău pe măgurile munţilor. Pentru că incintele pătrate şi „circulare descoperite de arheologi, majoritatea cocoțate pe crestele munților, ele au jucat același rol, de locuri sacre de contact cu divinitatea”[5], pentru că „Nedeile, la rândul lor, care erau urcări duminicale pe munte, și-au pierdut semnificația magico-mitică de ascensiuni spre cer, pentru faptul că Munții Carpați, coloana vertebrală a Daciei antice, au dobândit în perioada feudală hotare nefirești în corpul biospiritual al poporului român. Așa se face că, din urcări pe munte pentru contact direct cu cerul și rugăciuni lipsite de intermediari învestiți cu asemenea ocupații, nedeile au devenit un fel de întruniri cu scopuri practice, de schimburi de bunuri economice, de legături profesionale, de obiceiuri pastorale și de încuscriri [6] (În zorii spiritualităţii, pe măgurile Carpaţilor, publicat în 24 aprilie 2018, legătură directă: http://dragusanul.ro/in-zorii-spiritualitatii-pe-magurile-carpatilor/ ).

Măgura Uroiului, Hunedoara

Câteva dintre măgurile din Carpaţi, precum Uroi (Hunedoara) sau cea de pe valea Druii din Sălaj (valea druizilor, nu?), conservă relicve lingvistice primordiale, precum cele din formula sacramentală „Ler, Oi, Ler” (Legea, Doamne, e Lege); în Măgura Uroiului, deci, cu transcriere monosilabică MA GO RA UR OI, ceea ce s-ar traduce prin expresia „primăvara pe muntelele Soarelui şi al cerului (UR) lui Dumnezeu” sau, poate că şi mai potrivit, ca semnificaţie, „Logodna Cosmică sub cerul lui Dumnezeu” (iată mărturia… vremurilor de atunci, păstrată în peştera muntelui Magura din Blugaria):

Bulgarii numesc mărturia aceasta „calendar”, deşi, ca şi urcatul cu măşti ceremoniale pe munte (măştile din datinile noastre de anul nou, adică mutate de ortodoxie la anul nou, din mai-ul iniţial), din imaginea, postată mai sus, sub titlul „Prehistoric drawings in the Magura cave Bulgaria”, sugerează altceva, dar peştera în sine, ca şi peştera din Măgura Bihorului, defineşte ceea ce eu numeam, la începutul acestui material, „zidirea muntelui în munte” prin creaţie şi, indirect, prin iniţieri, toate magura cu peşteră fiind create de natură astfel, deci cu dublă iniţiere: subpământeană şi cerească. Adică şi în cele trei ceruri subpământene ale Lunii – precum Zalmoxis, şi în cele trei ceruri suprapământene ale Soarelui – precum Enlil. Exemplul acesta natural a constituit un model pentru cei care urmau să se substituie şi Cerului (Anu), şi bunului Dumnezeu (AUM, dar se pronunţă OM, cu vocativul OI), şi care, „în italica Etrurie, dar şi într-alte multe părţi ale lumii, s-au scobit bolţi rotunde pe sub pământ şi s-au înălţat movile gheboşite deasupră-le, spre a astruca întrînsele pe răposaţi. În chipul acesta li s-a hărăzit, drept locuinţă veşnică, un spaţiu mărginit, care, însă, prin rotunjeala liniilor sale, atât în circuitul orizontal sau pieziş al pardoselilor şi al pereţilor, cât şi în boltirea verticală a tavanului, puteau să dea morţilor iluziunea unui microcosm[1].

„Desemnele reduse din această pagină reprezintă planurile la bază şi secţiunile verticale a două măgure de pământ, cuprinzând în sânul lor bolţi mormântale de formă circulara. Una (a), având vreo 7 sau 8 metri înălţime şi 50 metri la bază, conţine zece bolţi de piatră în lăuntrul său. Ea se află în Normandia, lângă Caen, în localitatea Fontenay-le-Marmion. Cealaltă (b) este movila numita Kub-Oba sau Muntele-de-Aur, de lângă Kerci, în Crimea. Unica-i boltă interioară are 7 metri, în diametru, şi 12 înălţime. Prin urmare, tot gorganul scythic este cu mult mai mare decât tumulul celtic din Normandia” (Odobescu, nota de la p. 18).

*

[1] Odobescu, Alexandru I., Clădirile antice cu dom circular, Bucureşti, 1888, p. 17

[1] Odobescu, Alexandru I., Clădirile antice cu dom circular, Bucureşti, 1888, p. 19

[2] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[3] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[4] Hesiod, Munci şi zile, p. 46

[5] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[6] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 359


„Mitologia devine destinul unui popor”

Încă supravieţuieşte în memoria tuturor neamurilor europene şi asiatice, inclusiv în cărţile şi practicile religioase, mitul unei populaţii primordiale profund metafizică, renumită prin bunătate şi armonie, cu consecinţa unei intense şi neîngrădite fericiri, manifestată prin şi înlesnită de cântec şi dans. Li se spune acelor oameni universali, care au întemeiat, în  toate limbile, în Munţii Hyperborei (-orum), în care ei au născocit poezia, muzica, dansul şi religia, „blajini” sau „rahmani”, cu înţelesul de îndurători, milostivi, calitatea aceasta fiind transferată, ulterior, zeităţilor închipuite, dar sărbători şi praznice ale blajinilor supravieţuiesc, sub nume diferite, în toate religiile. E greu de înţeles dacă fericirea universală, la care râvneşte umanitatea, în condiţiile unui mondialism cu totul şi cu totul diferit, înseamnă o realitate, risipită în memoria din ce în ce mai fragilă, sau doar un mit şi, mai ales, o nevoie de mit, deşi „grecii au golit treptat mythos-ul de orice valoare religioasă şi metafizică”[1], iar mai nou, miturile sunt privite ca închipuiri, dacă nu chiar drept minciuni, după ce ele au fost supuse „procesului de iudaizare şi de păgânizare a creştinismului primitiv”, prin acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor”[2].

Hyperborei din cele trei Nedei (oraşe) ale Munţilor Soarelui

De-a lungul veacurilor, mitul hyperboreic nu a fost abandonat nici măcar de ierarhii bisericilor creştine, în ciuda faptului că memoria mărturisitoare a popoarelor care au avut-o conţine foarte puţine şi lacunare informaţii despre strămoşii ancestrali ai neamurilor europene, datorate, în principal, lui Hecateu Abderida şi lui Diodor Sicul, dar care se mai pot afla doar în „Geografia” lui Strabon, deşi s-ar părea că scrierile lui Diodor Sicul ar fi supravieţuit într-o nedatată ediţie Weffel. Englezul J. Nixon, folosindu-se de un studiu al lui Rowland, care îl citează pe Hecateu Abderida (apud Diodor Sicul, tom. i, p. 158, Ed. Weffel) susţine că hyperboreii „locuiau şi în insulele Oceanului Nordic, opunându-se celţilor”, transcrie citatul din Hecateu: „Ei spun, mai departe, că luna, văzută de pe aceste insule, pare să fie doar la o mică distanță de pământ și să aibă anumite protuberanțe, ca pământul, vizibile pe suprafața ei” (Nixon, J., Additional Observations upon Some Plates of White Glass Found at Herculaneum: In a Letter to Charles Morton, M. D. R. S. S. By J. Nixon, A. M. and F. R. S., London, 1761, p. 125). O hartă fantezistă, din 1548, concepută de braşoveanul Ioan Honterius[3], poziţionează Munţii Hyperborei în nordul euro-asiatic al Mării Negre şi al Mării Caspice, deşi „Munţii Hyperborei, denumirea mitică dată mai întâi unei zone montane imaginare, în nordul Pământului, și apoi aplicată de geografi la diverse lanțuri, Caucaz, Munții Riphae (Râpoşi, deci Carpaţi – n. n.) și alții”[4], deşi descrierea lor în „Texte Taoiste” şi în „Coran” (Muntele Quaf) îi identifică doar cu Carpaţii, singurii munţi care aveau „forma arcului unui ochi” şi care adăposteau, între culmile lor, „un iezer uriaş” (Transilvania), care a secat după marele diluviu[5], atunci când s-au produs fisuri şi chiar prăbuşiri de munţi, delimitându-se râuri care „udau toate câmpiile din jurul lor”, după cum scria Lao Tse.

*

În ciuda aparenţei de închipuire a unei lumi exemplare, care ar fi existat odată şi odată, în epocile astrale când Soarele răsărea din constelaţia zodiacală a Leului şi când oamenii din „prima generaţie totemică de oameni vorbitori”[6], din „întâia seminţie de oameni cuvântători (care) a fost de aur”[7], „neputincioasa bătrâneţe / n-o cunoşteau”[8], „murind, părea că-i fură somnul adânc”[9] şi „convieţuiau în armonie”[10], deci în ciuda mitizării mai mult sau mai puţin excesive, hyperboreii lăsaseră urme atât de adânci şi de durabile în Datină, încât creştinismul medieval a continuat acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor”[11], inclusiv prin elogiile lirice aduse unor personalităţi creştine de odinioară sau încă în viaţă. De pildă, despre „semnele lui Dumnezeu, scrise pe cer”, menţionate de vechii chaldeeni, şi despre desluşirea acestor semne în oglindirea stelelor pe şi în şuvoaiele nervoase ale râurilor de munte, a scris Juan Aquilario, descriind întregul ritual al ciudatei „lecturări”, care seamănă izbitor cu inspiraţiile poetice din toate timpurile:

*

„Pe o stâncă impunătoare, de pe malurile reci ale râului,

Trandafirii cerului, cum proroceau anticii,

Se arată şi se oglindesc în apa abruptă

Schiţând legile în apa ce curge spre câmpie

Dinspre hyperboreica stea glacială”[12].

*

Într-o altă scriere, inspirată probabil de „Edda”[13], dacă nu cumva de cartea religioasă a Nordului, „Voluspo”, se vorbeşte despre primul război din istoria omenirii, „pe Axa hyperboreică a Urselor” (Ursa Mare fiind „Constelaţia Mamă” pentru emisfera nordică), război descris în toate cărţile sacre ale omenirii (mitul Cain şi Abel, deci conflictul dintre păstori şi agricultori), dar încheiat într-un mod fericit:

*

„După ce au zdrobit o revoltă militară,

bărbaţii s-au arătat în mijlocul națiunilor luminii

impunând o viaţă mai pașnică

pe Axa hyperboreică a Urselor”[14].

Descendenţii Hyperboreilor: Celţii (Galii, pentru latini)

Într-o lucrare ştiinţifică, publicată într-o colecţie de comentarii academice, coordonată de Dimitrie Cantemir, la St. Petersburg, T. S. Bayero, citându-l pe Martianus Capella, p. 141, recunoaşte Munţilor Carpaţi calitatea de templu al lumii primordiale a Blajinilor, spunând că, „după (Riphaeos) munţi nordici, se află în continuă mişcare pe axa lumii hyperboreii, oameni morali, care au ca zei elementele cosmosului, dar care nu au nici o aşezare”[15], pentru că:

 *

„Păduri şi munţi invocaţi în transă

În cele din urmă îi răsplătesc pe hyperborei:

Dar mai au practici vechi şi dăunătoare, morţii

Pe care îi cinstesc aproape de morminte”[16].

*

În general, în filosofia culturii din Europa, se consideră că hyperboreii (Blajinii, Rahmanii din cultura populară şi din cea religioasă) ar însemna un mit pelasg, pelasgii fiind cei care, beneficiind de un iniţiator, Pelasg, ar începe istoria, şi că „Hyperborei (-orum), oameni fabuloși care se presupune că ar fi trăit într-o stare de fericire perfectă, într-un ținut unde strălucea mereu soarele, dincolo de vântul de nord… Mitul Hyperboreenilor poate fi considerat una dintre formele sub care tradiția privea perioadele ancestrale de fericire și nevinovăție a lumii străvechi”[17]. În mod surprinzător, mitul acesta este căutat doar în scrieri, nu şi în reprezentările totemice, nu şi în reminiscenţele Datinii, care, în cazul nostru, al românilor, probează că „Mitologia devine destinul unui popor”[18], dar şi „triumful asupra propriului destin”[19].

*

*

[1] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 1

[2] Ibidem p. 154

[3] Rudimentorum cosmographicorum Ioan. Honteri Coronensis libri 3. Cum tabellis geographicis elegantissimis. De uariarum rerum nomenclaturis per classes, libri 1, Roma, 1548

[4] Theil, Napoléon, Dictionnaire de biographie, mythologie, géographie anciennes, Paris, 1865, p. 324

[5] „Soarele s-a schimbat într-o pată neagră, pământul în mare, / Stelele din cerul de sus se răsuciră; / Creştea aburul şi flacăra din cer dătătoare de vieţi / Arzând a sărit în mare, desprinsă din ceruri. / Lanţurile s-au rupt şi lupul alerga liber. / Mai multe ştiu eu şi mai pot vedea / Soarta zeilor, cei puternici în luptă, / Pământul nu se mai zărea, / Întinderile lui verzi fuseseră acoperite de valuri / Căci ploaia curgea în cascade, iar vulturii / Vânau peşti de pe stâncile în care îşi aveau cuibul” (Voluspo, 57, 58 şi 59, p. 24)

[6] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, p. 16

[7] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[8] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[9] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[10] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[11] Ibidem p. 154

[12] Aqvilario, Ioanne, De sacrosanctae virginis montis acuti translatione et miraculis panegyris, Sevilla, 1609, p. 24

[13] Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 16

[14] Eusebie Triumphans / seu / Religionis verae et Victricis Laudatio, Hafniae, 1774, p. 19

[15] Bayero, T. S., De Hyperboreis, pp.330-348, în Commentarii Academiae scientiarum imperialis Petropolitanae, Petropolis, 1726,  p. 343

[16] Valerii, C, Catulli Albi Tibulli S. Aurelii Propertii Carmina in scholarum piarum usum expurgata notisque illustrata, Florentiae, 1819, p. 72

[17] Theil, Napoléon, Dictionnaire de biographie, mythologie, géographie anciennes, Paris, 1865, p. 323

[18] Ibidem, p. 385

[19] Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Gengis-Han, p. 261


Hora moldovenească, în septembrie 1582

„Când sunt bucuroşi, fac un dans rotund, care se desfăşoară cu cinste, fără râs, sporovăială, şi sar exact după cadenţă. Pentru că au case înguste, dansează pe uliţă. Unul îl apucă pe altul de mână, împrejur, câte un bărbat şi o femeie, şi fac, astfel, o roată mare. Şi au bucurie atunci când dansează cel mai bine şi unul dintre ei le dă semnalul să sară, astfel: Huţ! Huţ! Huţ!, la ultimul „Huţ!” sar toţi, ca unul, cât de sus pot. În timpul săriturii, unul aruncă o măciucă, sub cei care dansează, adică, se înţelege, sub picioarele lor; deci, fiecare ţară are obiceiul său. Şi portul femeilor este curat. Toate umblă, ca bărbaţii, cu ciubote” [1].

*

*

[1] Călători, I, Supliment, pp. 77-81


Pagina 1 din 512345