Doina, religia primordială (II)

Desen de Nicolae Crasi

Datorită izolării Doinei de lumina Europei şi din pricina unor etichetări româneşti naive şi suficiente, care mizează prea mult pe germanicele Sehnsucht și Wehmuth[1], deci pe cântecele dorinţei şi ale melancoliei, şi astăzi rămân valabile întrebările retorice ale lui George Pascu, formulate cu mai bine de un veac în urmă: „Oare poeziile populare, publicate, sub titlul de doine, de Alecsandri, Bîrseanu, Burada, Teodorescu corespund în adevăr realităţii? Nu cumva aceşti culegători, ademeniţi de frumuseţea doinei, au strecurat sub acest titlu şi poezii pe care informatorii lor le vor fi numit altfel?”[2].

Într-adevăr, clasificările melosului străvechi românesc nu s-au făcut după locaţiile ritualice, păstrate în unele limbi ca toponim, iar în altele ca ritualuri, şi nici după semnificaţiile cosmogonice celebrate, cu onoare şi demnitate, prin acele ceremonii, în marea lor majoritate totemice. Prin urmare, întrebarea învăţatului Dumitru Stăniloaie, şi aceasta retorică, în ciuda faptului că determină răspunsuri pe care domnia sa nu le-a premeditat, fiind formulată doar ca un comentariu post-blagian, devine, ca şi cele ale lui Pascu, una extrem de importantă: „A scris Blaga despre spaţiul mioritic şi a afirmat că dealul şi valea produc doina. De ce n-au produs şi alte popoare, că şi ele au dealuri şi văi? Altceva a produs doina la noi…”[3]. Iar în răspunsul neterminat, Dumitru Stăniloaie are dreptate, pentru că, într-adevăr, „altceva a produs doina la noi”, un „altceva” pe care l-am putea lesne identifica, dacă am şti ce anume este Doina şi nu am mai confunda-o cu Sehnsucht-Wehmuth-ienele cântece de jale româneşti. Care sunt „jeli”, şi nicidecum doine. Care „sunt cântece de iubire, de jale şi de dor; plângeri duioase a inimii românului în toate împrejurările vieţii sale” [4], dar nu doine. Care „cântă dorul şi bucuria, iubirea şi ura, veselia şi întristarea, suferinţa şi răzbunarea, spe­ranţa şi desperarea” [5], dar nu sunt doine. Iar găselniţa etimologică a lui Aron Densuşianu, cum că „fondul doinei este în generala doios, de unde şi-a luata şi numele de doină”[6], este mai mult decât penibilă. Penibilitatea etimologistă avea să continue şi în veacul următor, ba chiar în dicţionare româneşti apreciate, în care s-a scris: „Doină = Cântecul popular românesc prin excelenţă, arătând iubire, dor, jale; versurile încep mai tot­deauna cu „foaie verde de…”, ceea ce dovedeşte legătura dintre suflet şi contemplarea naturii. Învăţaţii, căutând originea cuvântului, unii sus­ţin că derivă din latinescul doleo (sufăr) dolina-doina”[7].

Din nefericire, existând doar în spaţiul nostru îngust, în care se refuzau şi încă se refuză cercetările comparate, de teama şubrezirii preţioasei noastre unicităţi, iar penibilităţile preţiozităţii de acest tip aveau să se răspândească prin lume, unde au devenit adevărate cutume, care se adaugă cutumelor structurale muzicale[8], de parcă structura muzicală liniară a cântecelor de jale româneşti[9] ar diferi cu ceva de structura muzicală a colindelor sau a horelor solstiţiale, acestea din urmă, colindele şi horele, fiind adevărata Doina. Ceea ce va trebui să şi probez.

Cântecul de jale, cu toate însingurările sale, este unul ciobănesc, şi nicidecum păstoresc, pentru că ciobanul se ocupă pe oi, iar păstorul, de oameni pe care îi îndrumă pe o anumită cale. Fata de păstor care şi-a pierdut turma, cântec românesc din secolul al XVII-lea, salvat de la risipirea din memorie de către maghiari, prin Codex Victoris şi prin manuscrisele prinţului Etsterhazy, publicate, în 1907, de „Luceafărul” lui Octavian Gora, nu vorbeşte despre o ciobăniţă – caz în care am moşteni doar un cântec de jale, ci fată de păstor, adică Venus, fiica Soarelui – caz în care ne trezim în faţa unei Doine. Sau Daină, pentru că Daina face parte din trecutul nostru lingvistic ancestral, moştenit cu predilecţie de Banat şi de Maramureş, provincii româneşti în care, „la orice poezie se-ntrebuinţează ca refren cuvintele daina şi dainu = doină… Daina şi dainu e veşnicul refren în poeziile din Maramureş. Morţi duindu şi daina, mândră daina, şi iar mândră daina şi aşa mai departe. Sunt melodii aşa întocmite, unde după fieştecare vers urmează vreun dainu mândra şi daină ori altele”[10]. Iar acest daina / dainu, ca şi formula sacramentală ler, Oy, ler, pe care o păstrăm în „cântecele de colină” (kalynde), dar nu şi în „cântecele de pe măgură” (horele), care nu au formule sacramentale, din simplul motiv că la ceremoniile „Primăvara pe Muntele Soarelui” (Ma Go Ra), dansul şi muzica însemnau semne de limbaj, cu mult anterioare limbajului articulat în sine, limbaj care, prin tentaţie cosmică din ce în ce mai bine conturată, avea să stabilească Daina (religia) neamului pământesc. În limbile baltice, inclusiv la prusieni, şi scandinave, Daina înseamnă Cântec, dar fără trimiteri la credinţele străvechi pe care le exprima, datorită numeroaselor bule papale, prin care catolicismul[11], „care disprețuiește tot ce nu este religios şi respinge Daina ca pe ceva profan” [12], dar tocmai prigoana inchizitorială avea să lase şi să conserve mărturii temeinice , pentru că, astfel, „materialul mitologic reprezentând zona baltică este conținut în numeroase surse, inclusiv în rapoarte ale misionarilor, în bule papale, în istorii și cronici diverse, în ordine episcopale și în multe altele”[13], chiar dacă, sub aceeaşi influenţă dură a propagandei creştine, „multe dintre daine reflectă un anumit sincretism al tradițiilor păgâne și creștine, dar stratul creștin este recent și poate fi detașat cu ușurință”[14].

„Daina, pe care o cântă păstorul lituanian”[15] nu diferă cu nimic de aceea pe care Alecsandri o asculta în Ceahlău, pe când „un păstor… cânta Doina din fluierul său”[16], pentru că, în interpretare instrumentală, aşa cum au şi fost culese primele doine româneşti – în 1849, de Carol Mikuli, şi în 1880, de Isidor Vorobchievici, pentru volumul dedicat Bucovinei, în cadrul amplei şi monumentalei monografii a imperiului austro-ungar, tânguirile acelea sonore aveau mister şi nostalgie, aveau fărâma de cosmicitate, de inefabil care frământă sufletele. Dar atunci când balticii „au cântat pentru că cântatul era o parte din viața lor” şi pentru că „tocmai cântecul popular i-a învățat să trăiască ca ființă umană de la o zi la alta zi”[17], iar vlahilor din Carpaţi, „cântând sau scandând suferințele lor, imaginându-și fericirea absentă, cântecul le-a adus consolare, le-a dat singura lor bucurie” [18], nu mai putem vorbi de Doina/Daina, ci de cântece naţionale, marcate de o jale a înstrăinării comună, dar diferite, funcţie de firea fiecărui neam în parte.

Desen de Nicolae Crasi

[1] Graf, A., Della poesia popolare rumena, în Nuova antologia di scienze, lettere ed arti, Volume Trentesimo, Firenze 1875, p. 10

[2] Pascu, G., Doina / Caracterul şi locul ei în literatura populară, în Viaţa Românească, Volumul IX, Anul III, Iaşi 1908, p. 415

[3] Stăniloaie, Dumitru, Neamul românesc – neam al comuniunii în credinţă, nedatat, nelocalizat, p. 4

[4] Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1908, după ediţiile din 1852, 1853 şi 1866, p. 150

[5] Densuşianu, Ar., Istoria limbei şi literaturei române, Ediţia a doua, Iaşi 1894, pp. 167, 168

[6] Ibidem

[7] Ivela, A. L., Dicţionar muzical ilustrat, Bucureşti 1927, p. 70

[8] „Cutuma obișnuită a doinei este octosilabul trohaic, care poate să-și piardă ultimul picior, rezultând o linie de șapte silabe, cu rimă împerecheată, sau poate fi împărțit în două versuri scurte egale” – Vexler, Feliciu, Roumanian Folk Poetry, în Columbia University Quarterly, Vol. XIX, No. 3, June 1917, p. 355

[9] „Caracteristica doinei: gama minoră, cu două secunde mărite, cu velocităţi urmate de note lungi; cam două fraze, adesea completate de o altă melodie, cu mişcarea mai vioaie” – Ivela, A. L., Dicţionar muzical ilustrat, Bucureşti 1927, p. 70

[10] Pascu, G., Doina / Caracterul şi locul ei în literatura populară, în Viaţa Românească, Volumul IX, Anul III, Iaşi 1908, pp. 419, 420

[11] „Biserica polonizată, care ținea puternic oamenii în stăpânire, oameni acum profund religioşi, a mers până a scoate în afara legii chiar şi cântecele și dansurile populare. Cea mai milostivă și lirică daină a fost considerată un păcat” – Jonaitis, Demie, The Lithuanian Folk Song the Daina, în Poet lore / a quarterly of world literature and the drama, Volume XLVII, Winter Issue, Number 4, Boston 1941, pp. 324

[12] Bezzeberger, A., Dainu Balsal, în Zeitschrift fűr Vergleichende Litteraturgeschichte und Renaissance-Litteratur, Berlin 1887/88, p. 271

[13] Ward, Donald, The Divine Twins / An Indo-European Myth in Germanic Tradition, Los Angeles 1968, p. 9

[14] Ibidem

[15] Rhesa, Ludwik, Prutena, oder Preussische Volkslieder und andere Vaterländische Dichtungen, Königsberg 1809, p. 163

[16] Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1908, după ediţiile din 1852, 1853 şi 1866, p. 126

[17] Jonaitis, Demie, The Lithuanian Folk Song the Daina, în Poet lore / a quarterly of world literature and the drama, Volume XLVII, Winter Issue, Number 4, Boston 1941, p. 325

[18] Monroe, Harriet, Poetry a Magazine of Verse, No. IV, Vol. IV, Chicago – July 1914, pp. 162, 163

Doina, religia primordială (I)

Desen de Nicolae Crasi

Dimitrie Cantemir s-a înşelat: Doina nu a fost, vreodată, unul „din idolii cei vechi ai dacilor”[1], ci însăşi religia lor străveche. Vasile Alecsandri, care a fost primul dintre români care a înfăţişat Doina Europei, în 1856, intuise caracterul ei identitar străvechi, dar care, ca şi Daina balticilor şi scandinavilor, deja legendară în Europa, datorită unor traduceri mai timpurii, căpătase un caracter naţional[2]: „Doina este cea mai vie expresie a sufletului românesc. Ea cuprinde simţirile sale de durere, de iubire şi de dor. Melodia Doinei, pentru cine o înţelege, este chiar plângerea duioasă a patriei noastre după gloria sa trecută!”[3]. Pentru că Doina, ca şi Daina nordicilor, „până în ziua de azi, când aparține predominant poeziei lirice, conţinea mai ales trăsăturile istorice, legendare și mitologice, acum foarte rare în ea”[4].

Doina, Daina, Dhenā sau Daenā din Avesta[5], a fost, iniţial „întruchipată ca religie”, pentru că marele iniţiator, Sfântul Cer, atunci când oferea omenirii, prin intermediul Marelui Păstor, Legile, îi dăruia, de fapt, „o bucată din mantia sa cosmică, el îi dăruia dainā māzdayasniš, adică religia zarathustriană” [6], care „se cânta, ca să nu se uite”, după cum consemnau şi Aristotel (384-322 înainte de Hristos), şi Iulius Cezar, câteva secole mai târziu (100-44 înainte de Hristos), în vreme ce Pythagoras (580-494 înainte de Hristos) intuia mult mai precis legătura, prin muzică, dintre cosmicitate şi sufletul intim omenesc: „Meşteşugul cântărilor a fost nu numai în laudă de cei vechi, ci şi în mare socoteală, încât filosoful Pitagora zicea cum că sufletul nostru este alcătuit în trup după armonia muzicii şi pentru aceasta auzul omenesc are mare pornire către armonia glasului, care armonie este puternică a preface patimile omeneşti, schimbându-le după a lor mişcare; tot acest filosof, suindu-se cu scara minţii, îndrăznea a hotărî cum că şi planetele cerului, mişcându-se, fac un glas cu mare armonie, care din armonia dumnezeiască s-a oprit a nu se auzi de oameni, fiindcă din dulceaţa acelei armonii nu s-ar fi putut oamenii a se mai mişca, rămânând pururi ascultând… Însă nu la ceea ce zice el, cum că sufletul este alcătuit din armonie, cu cum că sufletul are mare norocire şi legătură cu armonia glasurilor… Neamul omenesc, neplecat către fapte bune, ce face: dulceaţa cântării o amestecă cu Dogmele, ca prin dulceaţa ascultării să primi, fără băgare de seamă, folosinţa cea din cuvinte, după cum fac doftorii cei înţelepţi, care cele mai iuţi doftorii le amestecă cu miere… Cântarea este gonitoare de draci, care aceasta în faptă o au arătat David, când cânta şi prefăcea patima lui Saul. O, ce înţeleaptă meşteşugire, ca, cântând noi, să ne învăţăm cele de folos!”[7].

Cântecele sacre ale religiei primordiale, ulterior banalizate în lirică, au stârnit interesul cărturarilor europeni, atunci când Daina lituaniană, adunată în colecţii şi tradusă, a surprins prin scăpărările de cosmicitate despre care vorbea şi Pythagoras, şi, mai ales cele despre Gemenii Divini şi Triada Divinităţilor Tinereşti (Soare, Lună, Venus), dar şi mitul eliberării Soarelui, scăpărări în care supravieţuiesc „elemente ale vechilor credințe și practici păgâne” şi „constituie un întreg sistem de etică și morală populară”[8]. „Stratul pre-creștin este atât de străvechi, încât, fără îndoială, se întoarce la epoca preistorică – cel puțin până la epoca fierului sau, în cazul unor elemente, chiar și în milenii mai adânci” [9], iar misterul acesta, trăit subconştient şi încredinţat, fără de iniţieri, din generaţie în generaţie, i-a fascinat pe Lessing, Herder, Chamisso, Chopin, Goethe, Ruhig, Nesselmann[10], de parcă toţi aceşti cărturari şi mulţi alţii ca ei, ar fi descoperit secretul tinereţii fără de bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte într-o „expresie dintr-una din regiunile nordice vecine: cu o daina trebuie să fim pregătiți pentru asta”[11].

În Daina balticilor şi a scandinavilor se regăsesc vestigii identice cu cele din Doină şi, mai ales şi mai amplu, din Colindele românilor, dar în cântecele noastră străvechi se află dezvoltări bogate ale temelor Dainei letone, în care „Atât Soarele, cât și Luna / Călăresc pe un singur cal; / Arcanele le-a aruncat Soarele, / Luna era gata de plecare” [12]. În Daina s-au păstrat doar esenţe, doar frânturi din cântecul religios primordial, în vreme ce în Doină şi mai ales în Colinde supravieţuiesc mituri primordiale nefragmentate, de parcă şi poate că şi drept dovadă urmaşii Fiului Munţilor şi-au asumat moştenirea încredinţată de Marele Păstor, odată cu limba păstrată, inclusiv prin cântec, dintotdeauna[13].

Desen de Nicolae Crasi

[1] Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Bucureşti 1967, p. 221, în nota de subsol de la p. 222 opinând, despre numele Doina, că „se vede că acesta a fost numele obişnuit la daci al lui Marte sau al Belonei, căci cu el încep toate cântecele în care se cântă faptele războinice şi moldovenii îl folosesc îndeobşte ca să-l pună înaintea cântecelor lor”.

[2] Doina, ca şi Daina, „a fost mai eficientă decât orice altceva în a-i ajuta pe oameni să reziste la absorbția străină și la deznaţionalizarea completă” – Jonaitis, Demie, The Lithuanian Folk Song the Daina, în Poet lore / a quarterly of world literature and the drama, Volume XLVII, Winter Issue, Number 4, Boston 1941, p. 322

[3] Alecsandri, Vasile, Opere complete, Bucureşti 1896, p. 245

[4] Bezzeberger, Adalbert, Die Osteuropäischen Literaturen und die Slawischen sprachen, Berlin und Leipzig 1908, p. 363

[5] Zend-Avesta, Vendîdâd, traducere de James Darmesteter, Oxford 1880 şi Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta – The Sacred Books of Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East, American Edition, 1898).

[6] Herzfeld, Ernst, Altpersische Inschriften, Berlin 1938, p. 83

[7] „Psaltirea” din 1802, tipărită cu sprijinul mitropolitului neunit al Karloviţului, şi preluată în „Psaltirea Prorocului şi Împăratului David”, tipărită, în „zilele prea înălţatului Împărat Francisc Întâi”, în Scheii Braşovului, în anul 1826

[8] Jonaitis, Demie, The Lithuanian Folk Song the Daina, în Poet lore / a quarterly of world literature and the drama, Volume XLVII, Winter Issue, Number 4, Boston 1941, p. 325

[9] Ward, Donald, The Divine Twins / An Indo-European Myth in Germanic Tradition, Los Angeles 1968, pp. 9, 10

[10] Bezzeberger, Adalbert, Dainu Balsal, în Zeitschrift fűr Vergleichende Litteraturgeschichte und Renaissance-Litteratur, Berlin 1887/88, pp. 268-270

[11] Sommer, Ferdinand, Die Indogermanischen iā und io-stämme im Baltischen, Leipzig 1914, p. 358

[12] Ward, Donald, The Divine Twins / An Indo-European Myth in Germanic Tradition, Los Angeles 1968, p. 16

[13] Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 12

Colindele sau Colinele venusiene ale Soarelui

O avertizare, din 1874, a cărturarului transilvan Grigore Silaş[1], despre faptul că, „până mai ieri, învăţaţii slavi erau cât pe ce să ne răpească” străvechile colinde „şi să le facă de origine slavă”[2], m-a obligat la o călătorie în timp şi spaţiu, în căutarea etichetărilor cândva credibile şi menţinute ca atare de o trândăvie intelectuală deja extinsă la nivel mondial. Trec peste naivitatea românească, dar preluată de o întreagă spiritualitate europeană, a falsei înrădăcinări a colindelor în calendele romanilor, pe care le-am moşteni ca „descendenţi ai glorioşilor legionari cuceritori ai lumii”[3], pentru că ritualurile ceremoniale pre-totemice, din care descind colindele, sunt cu milenii mai vechi[4] şi ţin de „idei şi privinţe stră­vechi păgâneşti, ca renaşterea Soarelui fizic, cu turma de stele strălucitoare, pe cerul senin de primăvară şi vară[5]”, promovate de prima preoteasă a Soarelui, „Venus sau Vinere[6], care şi azi figurează ca zâna şi modelul frumuseţii, când duminicii personificate i se promite să fie mai frumoasă decât Vinerea”[7].

Colindele nu sunt nici egiptene, nici sumeriene, nici latine, nici greceşti, nici slave şi nici româneşti, dar singurul neam care le-a păstrat, de-a lungul timpului, în structura lor ritualică şi discursivă au fost numai valahii[8], deci descendenţii pelasgilor, ceea ce conduce şi obligă la concluzia că textele sacre ale nuntirii cosmice au supravieţuit doar în limba care descinde din cea în care au fost create, numită limba zeilor, iar mai târziu, latina vulgară.

În ilustrarea acestui capitol folosesc imagini din Gerard, Emily, The Land Beyond the Forest, Vol. I, London 1888

Colindele sunt cântecele şi horele care se cântau pe coline (în toate limbile semitice, inclusiv în turcă, prin kolinda defineşte colina), toponimul acesta devenind, ca şi magora, universal, Kolinda numindu-se „oraşe şi locuri din Asia, care se regăsesc în numele unor locuri şi oraşe din Europa“[9]. Kolinda nu trebuie confundată cu Koleda, deşi „din Koleda provin denumiri topografice, cum ar fi Kölleda la Sömmerda, în Saxonia, Koleda în Munţii Bihorului sau Koladan, râul de la granița dintre Bengal şi India“[10], pentru că, în diverse limbi planetare, se păstrează, prin aceeaşi rădăcină lingvistică monosilabică, fie locul de desfăşurare, fie doar ritualul ceremonilal săvârşit pe acel loc. Dacă măgura (Ma Go Ra – Primăvara pe Muntele Soarelui) se întâlneşte, în toată geografia boreală, de la Atlantic, la Himalaia, drept toponim, componentele de limbaj pre-totemic Go Ra, numesc fie muntele (gora, hora, în limbile slave), fie ritualul ceremonial săvârşit pe munte, adică hora (în română, greacă, hebraică). La fel, Kolinda, definind colina, în limbile semite, conduce la toponime care îşi iau numele de la muncelul ceremonial ancestral, supravieţuieşte şi ca nume de ritual, inclusiv în latină, unde calendele se săvârşeau la începutul fiecărei luni, pentru că „festivalurile Kalyndice[11] se desfăşurau în diferite anotimpuri… la toate popoarele din antichitate, care se închinau Soarelui, ca ființă divină“[12].

Dacă numele Kolindelor vine de la muntele Kalynda[13], care desparte Europa de Asia, menţionat de Homer[14] ca fiind în ţara caunilor, sau de la ritualul în sine, Ko-Lada (sau Go-Lada, ca şi în cazul Kogaion sau Gogaion, însemnând Muntele lui Venus), nimeni nu a încercat să afle, deşi în cultura europeană, în care s-a presupus, eronat, că denumirea „Kolinda sau Koleda“[15] ar fi de provenienţă slavă, s-a tot indus sinonimia simbolică drept sinonimie lingvistică, deşi termenii, din punct de vedere lingvistic, diferă. Koleda, care îşi păstrează numele în spaţiul slav, defineşte Muntele lui Venus ca fiind Kalynda (preluat de greci, iar de la ei, de latini), dar Koleda face trimitere chiar şi la cea mai veche scriere a omenirii, compoziţia hittită „Cântecul lui Ullikummi”[16], în care, deşi nu se despărţiseră încă atributele lunare de cele venusiene, în Ishtar şi Innana, Luna-Venus însemnau împreună preoteasa Templului-Munte (Ko sau Go), în care „Zeul-Soare al primăverii, a cărui plecare a fost jelită şi a cărui întoarcere a fost salutată cu ceremonii adecvate”[17], iar „omenirea a privit Zeul-Soare în poarta răsăritului”[18].

Herodot îi menţionează pe caunieni doar pentru renunţarea lor la zeităţile împrumutate („Toată tinerimea caunică, îmbrăcându-şi armele, se duse cu alai până la fruntariile Calyndei“[19], dezicându-se, cu strigăte, de zeii străini) şi pentru un element nu doar ritualic, ci şi totemic, pe care îl regăsim în datina străveche, „toiagul lucrat de mână” şi împodobit cu simboluri („fiecare poartă cu sine un sigiliu şi un toiag lucrat de mână; în vârful fiecărui toiag se află un chip, fie măr, fie trandafir, crin, pajură sau orice alt semn, căci după datină nu le e îngăduit să poarte un toiag fără un anume semn“[20]). Despre cântările de pe calynda (colină), Herodot nu aduce vorbă, cu trimitere la caunieni, dar amestecul de populaţii scitice, sumeriano-babilonieni, mezi (numele mai vechi al tracilor), greceşti (inclusiv caunienii se revendicau din Insula Creta) foloseau Colina (Calynda), în vremea lui Cyrus şi Cresus, dar şi a legendarei Semiramida (secolele VII-VII înainte de Hristos), pentru ritualuri ceremoniale închinate celor trei ceruri şi nicidecum zeilor, ritualuri pe care „părintele istoriei” le-a şi descris oarecum contrariat de astralitatea nenumită şi neporeclită a acestora. „Ei nu numai că nu obişnuiesc să înalţe statui, temple şi altare, ci, dimpotrivă, socot că cei care le ridică sunt curat nebuni; şi aceasta, cred eu, pentru că ei nu şi-au închipuit niciodată pe zei ca fiind înzestraţi cu fire omenească, aşa cum o fac elenii”[21], ci, „înţelegând sub numele de Zeus toată roata cerului”, „aduc jertfe Soarelui, Lunii, pământului, focului, apei şi vânturilor”, „suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte” şi cică, şi mai uimitor pentru Herodot, „din timpuri străvechi, acestor singure zeităţi aduc ei jertfă”[22].

Cum festivităţile ceremoniale de pe colina Kalynda „şi-au găsit parţial drumul spre Grecia şi au fost cunoscute sub numele de festivalurile Kalyndice”[23], logică pare teoria indo-europenismului lui Max Muller, dacă facem abstracţie de faptul că în toate limbile semitice kalynda înseamnă colină, fapt care obligă la observaţia logică şi susţinută şi de alte multe argumente, că muncelul caunilor, folosit pentru ceremonii religioase, nu însemna, în vechime, un toponim anume, ci o denumire pentru toate colinele folosite în scopuri ceremoniale şi care erau, de fapt, ko-lade, deci muncei ai ceremoniilor venusiene. Ceremonii de primăvară, deci echinocţiale şi nicidecum solstiţiale, chiar dacă învăţaţii lumii considerau, în secolul al XIX-lea, datorită transformării kolindelor în cântece de Crăciun, care se „obişnuiesc în noaptea de 24 decembrie și în cele următoare, până pe 1 ianuarie, deci pe durata sărbătorilor de Crăciun”[24], că dintotdeauna „Soarele a fost omagiat prin principalul festival Kalindic, care a avut loc în timpul solstițiului de iarnă“[25], deşi „în mitologia indiană găsim Kalenda ca fiică a Soarelui și soția lui Wischnu. Pare ciudat că Soarele se căsătorește cu Zeița stelei dimineții zilelor Lada (Leda = Koleda) ca şi la slavi“[26], deşi Venus, ca şi Sfânta Vineri din mitologia creştină, era doar mijlocitorul (steaua în şase colţuri, ca şi în stilizarea din ideograma lui Iisus), deci slujitoarea Muntelui-Altar, şi nicidecum soţia Soarelui. Cultul Venerei se înrădăcinase atât de puternic în spiritualitatea românilor, încât, în 1646, călugărul italian Marco Bandini constata că „ziua de vineri din fiecare săptămână ei o sărbătoresc în cinstea Sfintei Vineri, pe care ei pretind că ar fi sfânta ce stă, neîncetat, în genunchi înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-se cu lacrimi pentru aceia care o cinstesc. Şi, de aceea, mulţi cred, în orbirea lor, că e mai mic răul să-l superi pe Dumnezeu, decât pe Sfânta Vineri“[27], aşa că voievodul Vasile Lupu s-a văzut nevoit să cumpere moaştele unei Venus creştine, pentru a da o aparenţă ortodoxă, astfel ca „plăcerea superstiţioasă a publicului primilor ginţi”, încă supravieţuind subconştient, să poată fi „uzurpată de creştini”[28], silindu-se „măcar a le transfera la idei creştine”[29], deşi „schimbarea numelor vechi cu cele creştine nu înlătură cele mai originale elemente ale mitului”, după cum ţinea să sublinieze cărturarul maghiar M. Putnoky[30]. Şi mai există o mărturie importantă despre supravieţuirea cultului venusian la români, „eresul dacic”, cum numea Dimitrie Cantemir, într-o notă de subsol, colindul „Lado şi Mado” (Venus şi Marte), notat de Constantin Brăiloiu, în 1943, din sudul Basarabiei, unde, sub titlul de „Lado, Lado, nu mai plânge”, acest colind ancestral supravieţuia şi drept colindă, şi drept oraţie de nuntă, la „iertăciune”.

Spuneam că omagierile venusiene nu erau solstiţiale, deci nu se desfăşurau în decembrie, ci echinocţiale, pentru că, prin ele, se sărbătorea „renaşterea Soarelui fizic, cu turma de stele strălucitoare, pe cerul senin de primăvară şi vară[31]”, „renaşterea şi reîntoarcerea Soarelui aducător de dulce primăvară şi vară, cu suavele flori, cu rândunelele şi cântăreţele selbeloru înverzite”[32], aşa cum, de fapt, s-a întâmplat din vremuri imemoriale, după cum o mărturisesc înseşi colindele, care abundă de flori şi buruieni caracteristice începutului lunii mai, şi după cum o confirmă două importante mărturii din vremea lui Alexandru Macedon, care s-ar fi pierdut, dacă nu s-ar fi folosit de ele Strabon.  Diodor Sicul spunea că, la hyperborei din Insula Şerpilor, Soarele este celebrat „în fiecare zi, cântând încontinuu laudele sale şi făcându-i cele mai mari onoruri, astfel se zice că oamenii aceia sunt ca un fel de preoţi” solari, în vreme ce la Tecuci, capitala hyperboreilor (Piroboridava), „cei ce locuiesc în acest oraş sunt, în mare parte, cobzari şi aceştia, în timpul serviciului divin, bat cobzele în cor şi cântă imne în onoarea zeului, lăudându-i faptele sale”. Iar atunci când Soarele li se arată biruitor, o dată la 19 ani, „în tot timpul acestei apariţii a zeului în insula lor, ei cântă noaptea din cobze şi fac într-una jocuri sau hore, începând de la echinocţiul de primăvară şi până la răsărirea Pleiadelor (Găinuşei), în prima jumătate a lui mai, bucurându-se oamenii de acele zile frumoase”. Iar Hecateu Abderida, al cărui text este preluat de Strabon din scrierile lui Claudiu Aelian, scria că, atunci când hyperboreii sărbătoreau Soarele, „la timpul îndătinat, fac serviciul divin solemn sau ruga, atunci zboară acolo stoluri nenumărate de lebede din munţii pe care dânşii îi numesc Riphae (Carpaţi), şi aceste lebede, după ce înconjură mai întâi templul cu zborul lor, ca şi când ar dori să-l purifice, se lasă apoi în curtea templului, al cărui spaţiu e foarte larg şi de cea mai mare frumuseţe. / În timpul serviciului divin, pe când cântăreţii templului intonează laude zeului Apollo, cu un fel de melodii ale lor proprii şi pe când cobzarii acompaniază cu cobzele lor, în cor, melodia cea foarte armonioasă a cântăreţilor, tot atunci lebedele se asociază şi ele la cântările lor, guguind împreună”.

„Şi totuşi, această avuţie naţională românească este azi, mai mult decât oricând mai înainte, ameninţată cu eterna înmormântare în noianul uitării”[33], şi datorită confundării colindelor cu cântecele de stea şi vifleimurile, frumoase – fără îndoială, dar reprezentând o datină ceva mai târzie, cea a creştinismului, în care „semințele credinței păgâne pot fi desluşite într-o haină creștină”, cântecele de stea şi vifleimurile devenind „predicatorii triumfului creștinismului”[34], dar mai ales datorită fabricării de colinde de către toţi neaveniţii. Colindele primordiale au existat la toate popoarele Europei, dar au fost pierdute, mai ales în Evul Mediu, când se impun „mistere divine din vest”[35], preluate şi de români, prin Irozi, de la maghiari şi germani, dar şi de la poloni, într-o tentativă bisericească nepremeditată ca deznaţionalizare, ci ca depăgânizare, deşi în „satul primordial” sau, cum îl numeau croaţii, în „satul bătrân Kmete“, în care se adunau tinerii, aceştia „obişnuiau să cânte imnuri și să joace dansul sfânt al Soarelui (Hora), în cinstea tânărului zeu soare Koleda (Soarele Reînviat)“, care, atunci când „se căsătorește cu Zeița stelei dimineții zilelor Lada“[36], se căsătoreşte, faptic, doar cu Primăvara, simbolizată şi de Alba (Luna, cu „florile d-Albei“), şi de Lado (Venus), care îşi află întrupare comună în Primăvară, deci în repetabila naştere şi renaştere a Naturii şi, indirect, dar mult mai adânc, a Pământului, nuntirea cosmică fiind, dintotdeauna şi pentru totdeauna, cea dintre Mama Terra şi Tatăl Ceresc. Toate elementele datinii străvechi, stabilite de Kali Calusar (Marte cel Negru sau, dacă vreţi, Centaurul Negru), prin cele 12 Arcane, sunt păstrate doar de către români şi tocmai de aceea pot fi desluşite în structura obiceiurilor româneşti de dincolo de neinspirata zonificare în „vetre folclorice”, cu consecinţa falsificării prin „folclor nou”.

În elaborarea acestui capitol al cărţii, aflată în lucru, Kali Calusar, Arcanele şi Lăutarii, am folosit texte din literatura europeană de specialitate, la care am tot făcut trimiteri prin notele de subsol, texte pe care le-am tradus şi trebuie să le reproduc în întregime şi pentru că dezaprob folosirea unor citate incomplete, ca „trageri la temă”, dar şi pentru faptul că am convingerea că mulţi dintre cititorii mei vor înţelege şi ceea ce mie mi-a scăpat. Deci, iată ce s-a mai scris despre Colindă, deci  despre Cântecele venusiene ale Soarelui prin Europa:

„Lada[37] era zeița frumuseții și a dragostei în rândul slavilor (în special printre rușii de la Kiev). Ea a avut trei copii, numiţi Lel (dragoste), Did (logodnă) și Polel (căsătorie).

În Rusia de azi se mai folosește faptul că, în această zi, fetele se adună lângă o apă curgătoare, în care fiecare aruncă câte două coroniţe de flori. Din plutirea pe apă a acestor două coroniţe de flori, fetele au relația viitoarei lor căsătorii şi a vieţii care urmează.

Din cântecele populare, se deduce că Lada a fost Sora zeului Soarelui, care și-a anunțat nunta și a invitat la nuntă stelele, împreună cu cele nouă zâne ale cerului. Mireasa este „zviezda Danica”[38] (zeiţa), nuntașii „zei”, în timp ce domnişoarele de onoare sunt noile „Vilas” sau sororile „Danica”[39], alese de Zeița lună.

Timp de trei săptămâni, zeului Soare îi vor cânta laude, după care mireasa sa, „Danica” – care s-a înroșit la față – apare, cu o coroană pe cap și face daruri micilor stele și zânelor.

Zeița Lună sau sora zeului Soare aduce, acum, apa vieții pentru nuntași, din fântâna vieții, apă din care acum zeul Soare, mireasa sa, zânele și toate stelele mici beau, ca „să trăiască pentru totdeauna”.

După ce toți au apucat să guste din apa vieții, „Soarele Radios” strălucește pe fețele lor şi pe chipul „lunii palide”, în timp ce, pe hainele lor, „toate stelele sclipesc”.

Odată stabilită Ziua Lada (ziua nunţii – n. n.), obiceiul celor ce se vor căsători este de a-și trimite vestitorii pentru a interveni şi a obţine mâna miresei. Din acest motiv, cehii și croaţii au numit luna decembrie „Prosinec = Prosinac = luna vestirii“.

Inițial, această lună a fost numită Koleda-Mesec (Colina Lunii), ca şi la bulgari, și, de aceea, luna aceasta, în ziua solstițiului de iarnă, a fost sărbătorită ca naștere a noului soare, numit „Koleda”.

În loc de „Lada”, moravienii venerau drept zeiță a iubirii pe „Krasopany”, care avea temple splendide în Brno și Olomouc. „Au fost confecționate din pietre tăiate drept, decorate la interior cu aur și pietre prețioase dintre cele mai frumoase” (Dr. W. Binder). În templul de la Brno (unde se află acum catedrala), zeița stătea pe un car, încadrat de două porumbiţe albe și de două lebede“[40].

„Koleda-fest este o sărbătoare religioasă străveche. După Homer, Hesichins[41] și Athenaeus, festivalurile Kalyndice[42] au fost sărbătorite diferit în Asia Mică. Deci a existat un Schwalben-[43], Raben-[44], Hirschfest[45] şi altele, care se desfăşurau în diferite anotimpuri. Sărbătoarea propriu-zisă a solstițiului de iarnă a fost una dintre principalele festivități la toate popoarele din antichitate, care se închinau Soarelui, ca ființă divină. Există obiceiuri religioase speciale pentru această sărbătoare. Acest lucru este specific, în primul rând, perșilor, parţilor și caldeienilor (primul ordin călugăresc asiatic, de inspiraţie egipteană – n. n.).

După cum se știe, caldeienii s-au ocupat de astronomie încă din cele mai vechi timpuri și au introdus diverse ritualuri ceremoniale în cultul lor solar. Acestea și-au găsit parțial drumul spre Grecia și au fost cunoscute sub numele de „festivalurile Kalyndice”. Atât în ​​rândul grecilor din Asia Mică, cât și al celor din Attica, precum și în rândul locuitorilor din insula Rodos, unde Soarele „a fost omagiat”, principalul festival Kalindic a avut loc în timpul solstițiului de iarnă. Pentru aceasta au folosit și cuvântul întoarcerii sau au aplicat ceea ce a fost legat de solstiții. În cadrul acestei sărbători, copiii umblau din casă în casă, vestind noul an, şi primeau fire de lână, copturi și smochine (Ciresione)[46]. Odată cu oferirea şi primirea darurilor, au început să se organizeze şi banchete. Aceast mod de a sărbători se regăsește și în rândul romanilor, sub numele de „Dies juvenalis“ (Zilele tinere), şi la români, sub denumirea de „Colinda Pițereilor“, precum și printre vechii sclavi sudici, sub denumirea de „Malkih momi“ (Băieţi mici).

La slavii din sud, care pătrunseră în munții Rodopi și Morea, tinerii se adunat la „satul bătrân Kmete (prima, deci în sensul de „Satul Primordial“)”. La sfârșitul sărbătorii, oamenii obişnuiau să cânte imnuri și să joace dansul sfânt al Soarelui (Hora), în cinstea tânărului zeu soare Koleda (Soarele Reînviat – n. n.).

Printre romani, găsim „Calendae”, care sunt sărbători ce aveau loc în prima zi a fiecărui an și au fost asociate cu Saturnalia și Opalia. Festivaluri mai mici se desfăşurau și în primele zile ale fiecărei luni.

Românii mai au şi „Festivalul Colinda”. De unde provine cuvântul Calendae (Kolinda, Koliada, Koleda) este dificil de ghicit.

În mitologia indiană găsim „Kalenda” ca fiică a Soarelui și soția lui Wischnu. Pare ciudat că Soarele se căsătorește cu Zeița stelei dimineții zilelor Lada (Leda = Koleda) ca şi la slavi.

Este posibil ca nașterea zeiței „Kalenda” să fie sărbătorită din timpuri imemoriale de către indieni la solstițiul de iarnă și ca această utilizare religioasă să se fi răspândit cu arienii în Europa, sensul inițial fiind prin transformări repetate ale religioase“[47].

„Kolinde sau cântece de Crăciun, cu numele derivat de la o zeiță păgână, Lada[48]. Acestea constau în cântece și dialoguri, cel mai adesea cu un personaj mitologic și care nu au niciun fel de aluzie la festivalul creştin. Interpreții trec, de la casă la casă, bătând la fiecare ușă, cu formula obișnuită, „Florile-s dalbe, bună seara lui Crăciun” – albe sunt florile, o noapte de Crăciun fericit pentru tine.

Turca sau Brezaia aparține, de asemenea, aceleiași categorii ca și Kolinda, dar are un caracter ceva mai boieros și este interpretată de bărbați tineri, care, urmând în toate pe un lider, îmbrăcat grotesc, într-o mantie lungă și purtând mască (cel mai adesea reprezentând un cioc lung de barză sau un cap de taur, de unde și numele), parcurg satele, noaptea și ziua, cât durează festivitățile de Crăciun, urmărind fetele și îngrozindu-i pe copii. Un anumit mister este atribuit personificării turcului însuși, personajul fiind considerat necurat sau vrăjit de diavol, pe o perioadă de șase săptămâni, și nu poate intra într-o biserică și nici nu se poate apropia de un sacrament, până la trecerea acestui timp.

În Bucovina, Turca sau Taurul poartă numele de Capră, iar în estul Transilvaniei se numește Cleampa.

Cântece de Irozi este numele dat textului multor jocuri și dialoguri de carnaval, în care Rahula (Rachel) și copilul ei, un cioban, un evreu, un popul roman și diavolul apar într-o dispută oarecum neinteligibilă”[49].

„În spațiul următor, ne vom ocupa, acum, de colinde. Multe colinde sunt încă balade. În unele locuri i se spune „colind”, dar numele „colinda” este mai frecvent. Cu privire la cuvântul „colind”, George Sion scrie că etimologia cuvântului a fost ignorată de filologi. Cihac, în dicționarul său deja menționat, spune că cuvântul „colinda” este un cuvânt slav, care a fost transferat în limba română, prin intermediul limbii maghiare (koleda, koledál). Cu toate acestea, originea cuvântului, indiferent de limba modernă, este, fără îndoială, latină şi provine din „Calendae” (vezi Kalendae), în timp ce „colindare” (Nota bene!: Nu în sensul de a striga, a urla) este la fel de mult o sărbătoare ca şi latinul „festum Calendarium”, despre care Du Cange spune (Glossarium mediae et infimae latinitatis): „Calendae, it appellant scriptores publicas illas ac superstitiosas laetitias, quas Calendis Ianuariis prezintă primum Gentiles, usurpavere postquam Christiani (Calendele, pe care scriitorii le numesc plăcerea superstiţioasă a publicului primilor ginţi şi care aveau loc în ianuarie, au fost uzurpate de creştini)”. Aceste sărbători latine au fost cele care aveau loc în prima parte a lunii ianuarie, copiii cântând din casă în casă şi scandând urări precum: „Gaudium et laetitia sit in hac domo; tot filii, tot porcelli tot agni!” (Bucurie şi veselie să fie în această casă; cât de mulţi copii, atât de mulţi miei, purcei!). La fel și colindele românești. Cântece cu diverse conținuturi, la finalul cărora cântăreții urează fericire, bucurie și un an rodnic. Se obișnuieşte în noaptea de 24 decembrie și în cele următoare, până pe 1 ianuarie, deci pe durata sărbătorilor de Crăciun.

Teodorescu împarte colindele în religioase (misterioase), vânătoreşti și sociale (religioase, vânătorești, domestice sau sociale). Vom numi colectiv ultimele două categorii; deci există colindele religioase și colinde seculare.

Colinda religioasă este o continuare a ideilor mitologiei păgâne, parțial remodelată și transformată în spiritul credinței creștine. Unele sunt foarte apropiate de credința păgână; acestea pot fi readuse la cea mai timpurie perioadă istorică romanică, epoca păgână; în altele, semințele credinței păgâne pot fi desluşite într-o haină creștină: își găsesc expresia în lupta dintre creștinism și păgânism; altele sunt, în sfârșit, interpretări ale principiilor creștine: ele sunt predicatorii triumfului creștinismului. „Colindele românești formează o linie neîntreruptă a celor mai frumoase imagini din mitologia greacă și romană; schimbarea numelor vechi cu cele creştine nu înlătură cele mai originale elemente ale mitului”, spune Putnoky M. în „Elemente clasice în poezia populară romană” (Ungaria, 1892, nr. 8), şi susține că poezia populară romană antică era suficient de bogată, nu consta doar din „câteva cântece ostăşeşti”, cum spune Hasdeu. Mitul este și subiectul colindei „Raiul și iadul” (A paradicsom és a pokol), susţine Putnoky şi compară colindatul cu detaliile frumoase din Aeneis (Aeneisböl).

Majoritatea colindelor religioase sunt de origine literară; românii le-au luat de la slavi sau de la greci. Gaster, conform „Colindul Crăciunului”, susţine că exista o carte de folclor străin încă din jurul anului 1650 (Chrestomaţie română, Bucureşti, 1891). Multe colinde sunt produse pur apocrife.

În primul rând, „Irozii” (jocul, Vifleimul, Bethlehem-ul). Drama religioasă are originea în Evul Mediu, în mistere divine din vest. Misterele sunt piese religioase, care își iau subiectul din „Biblie”, în special din viața lui Hristos (I. Beöthy Zs., Ed. Magyar, I, 20). Românii și maghiarii au preluat aceste scenarii mitice de la germani. Conținutul irozilor este încă religios, dar amestecat cu elemente laice. Iniţial, au fost distribuiţi călugări români în aceste piese populare, cu 2-9 personaje, spune Anton Pann (Cântece de stea și Vicleimuri, Bucureşti, 1830)”[50].

[1] Silaş, Grigore Dr., Însemnătatea literaturii române tradiţionale, în Transilvania, nr. 5, Anul VIII, Braşov 1 martie 1875, pp. 51, 52

[2] Wilh. Schmidt, Das Jahr und seine Tage in Meinung der Romänen Siebenbűrgens, Hermannstadt 1866; şi alţii.

[3] Silaş, op. cit., p. 52

[4] „În aceeaşi vechime căruntă, ba poate în şi mai căruntă se suie cu originea lor alte producte de pe câmpul poeziei noastre poporale” – Transilvania, X, nr. 5, 1 martie 1877, p. 56

[5] Dovada caracterului echinocţial de primăvară al colindelor, anul având iniţial, după acelaşi Simion Mangiuca, doar două anotimpuri: vara, care începea în Berbec şi se sfârşea în Cumpănă, şi iarna, care începea, deci, în Balanţă şi se termina în Berbec – n. n.

[6] Venera, ulterior numită Sfânta Vineri – n. n.

[7] At. M. Marienescu, Colinde, Pesta 1859, p. 37, cf. I. C. Schuller, Kolinda, Hermannstadt 1860 – apud Silaş, op. cit. p. 52

[8] „Colindele, naraţiunile mitice şi descântecele posedă, împreună cu datinile superstiţioase şi nesuperstiţioase ale poporului nostru, mare însemnătate acum şi din punctul mitologiei noastre româneşti” – Transilvania, X, nr. 5, 1 martie 1877, p. 56

[9] Baron von Bretton, Lucas Peter, Recherche sur l’origine de la ressemblance et de l’affinité / d’un grand nombre de mots / qui se retrouvent dans / le francais, le danois, l’islandais, l’anglais, l’allemand, le latin, le grec et le sanscrit, Copenhahue 1866, p. 219

[10] Der Koleda-Tag, în Géržetić, Nikolaus, Űber Medicin und Sonnencultus des Alterhums, Karansebes 1894, nota de subsol de la p. 62

[11] Din Koleda provin denumiri topografice, cum ar fi Kölleda la Sömmerda, în Saxonia, Koleda în Munţii Bihorului sau Koladan, râul de la granița dintre Bengal şi India.

[12] Géržetić, op. cit., p. 62

[13] „Trăsătura caracteristică a ţinutului Caunus este valea extinsă și mlăștinoasă a râului Calbis, parcă predestinată înmulţirii mistreților, care acum abundă în țară. Munții Calynda, din est, desparte acest ţinut de cel numit Troes şi care este cu totul montan. La nord este delimitat de muntele înzăpezit Taurus, iar la răsărit de înălțimile aproape egale ale munților Massicytus… Din cele mai vechi legende știm că acești munți au fost bântuiți de Himera (Chimaera), un animal mitic, reprezentat ca un leu cu cap de capră și coadă de șarpe“ – Fellows, Sir Charle, Coins of Ancient Lycia, London 1855, p. 6

[14] Homer, Istorii, I, Cartea I, p. 172

[15] „Kolinda sau Koleda, zeul păcii la slavii din Kiev. El este opus, în mod natural, Ledei, care este zeul războiului. O altă explicaţie fac din Kolinda şi Leda zeii Vara şi Iarna“ – Biographie universelle, anciene et moderne. / Partie mythologique / Ch-Ly, Paris 1832, p. 542; Koléda sau Kolinda. Zeul păcii la slavii din Kiev. Se celebrează printr-o sărbătoare magnifică în onoarea lui, la 26 decembrie; în acesta unii mitologişti au văzut în el pe Zeul Iernii“ – Eduard Adolf, Jacobi; Bernard, Thalès; Dictionaire Mythologique Universel, Paris 1863, p. 271; „Kaléda, zeul păcii, a cărui sărbătoare se celebra în 24 decembrie şi care, la Kiev, unde celebrarea se întindea până în 26, a primit numele de Koléda sau Kolinda (kal-é-da, începutul bucuriei; kolé-da, tăuraşul bucuriei; kolin-da, mica bucurie, bucuria ta sau buna bucurie)“ – Morbihan, Buletin de la Société Polymathique, Année 1872, Vannes 1872, p. 180

[16] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009, p. 153

[17] The Sacred Books, Coborârea zeiţei Ishtar în lumea adâncurilor, notă de subsol, p. 235

[18] The Sacred Books, Crearea Soarelui şi a Lunii, p. 70

[19] Herodot, Istorii, Volumul I, Cartea I, Bucureşti 1961, p. 95

[20] Herodot, Istorii, Volumul I, Cartea I, Bucureşti 1961, p. 97

[21] Herodot, op. cit., pp. 77, 78

[22] Ibidem, p. 78

[23] Der Koleda-Tag, în Géržetić, Nikolaus, Űber Medicin und Sonnencultus des Alterhums, Karansebes 1894, p. 62

[24] Suciu,Traján, A román népköltészet: tanulmány, Brád, 1907, p. 32

[25] Der Koleda-Tag, în Géržetić, Nikolaus, Űber Medicin und Sonnencultus des Alterhums, Karansebes 1894, pp. 62

[26] Ibidem, p. 63

[27] Călători străini despre ţările române, V, p.343

[28] Suciu,Traján, A román népköltészet: tanulmány, Brád, 1907, p. 32

[29] Silaş, Grigore Dr., Însemnătatea literaturii române tradiţionale, în Transilvania, nr. 5, Anul VIII, Braşov 1 martie 1875, p. 51

[30] Putnoky, M., Elemente clasice în poezia populară romană, în Ungaria, 1892, nr. 8, apud Suciu, op. cit., p. 33

[31] Dovada caracterului echinocţial de primăvară al colindelor, anul având iniţial, după acelaşi Simion Mangiuca, doar două anotimpuri: vara, care începea în Berbec şi se sfârşea în Cumpănă, şi iarna, care începea, deci, în Balanţă şi se termina în Berbec – n. n.

[32] Silaş, op. cit., p. 52

[33] Silaş, op. cit., p. 53

[34] Suciu, op. cit., p. 33

[35] Ibidem

[36] Géržetić, Nikolaus, Űber Medicin und Sonnencultus des Alterhums, Karansebes 1894, pp. 63

[37] Fata care ia; Lada, încă în uz.

[38] Venus, în cântecele populare, este numită „zlatna majka” (mama de aur), deoarece ea naște noul soare, în ziua de Koleda, „Koledo mladi Bog“.

[39] Danica, Danka, Daniša, Danislav.

[40] Der Lada-Tag, în Géržetić, Nikolaus, Űber Medicin und Sonnencultus des Alterhums, Karansebes 1894, pp. 57-59

[41] Hesiod – n. n.

[42] Potrivit lui Herodot, Cartea I, p. 172, în țara Kaunilor, ţările din Asia Mică se învecinau cu muntele „Kalyndische”… Din Koleda provin denumiri topografice, cum ar fi Kölleda la Sömmerda, în Saxonia, Koleda în Munţii Bihorului sau Koladan, râul de la granița dintre Bengal şi India.

[43] Festivalul înghiţiturilor – n. n.

[44] Festivalul Corbului – n. n.

[45] Festivalul Cerbului – n. n.

[46] Cupe pline cu miere, vin sau ulei, precum și fructe, cu care împodobeau un măslin, pe care îl aşezau la ușa Templului lui Apollo, ulterior creanga împodobită fiind folosită şi în casele particulare.

[47] Der Koleda-Tag, în Géržetić, Nikolaus, Űber Medicin und Sonnencultus des Alterhums, Karansebes 1894, pp. 62, 63

[48] Sinodul de la Constantinopol, din 869, a interzis membrilor Bisericii Orientale să țină sărbătoarea zeiței păgâne Kolinda sau Lada, care să aibă loc în cea mai scurtă zi. Aceste cântece Kolinda par a fi de origine slavă, de vreme ce găsim Koleda printre bohemieni, sârbi și slavoni, Koleda printre polonezi, și Koladul la ruși. O dovadă în plus a acestui lucru pare să fie acea asemănare inconfundabilă cu cuvintele slave Kaulo, Kul, Kolo, o horă care se aplică, fără îndoială, la rotația soarelui, care, în această zi, reînvie din nou. Grimm, însă, în Mitologia sa, spune că numele derivă din latină, din Calendae.

[49] Gerard, Emily, The Land Beyond the Forest, Vol. I, London 1888, pp. 271.

[50] Suciu,Traján, A román népköltészet: tanulmány, Brád, 1907, pp. 32, 33

1857: „Arcanele” şi lăutarii lui Vaillant

J. A. Vaillant, „fondator al colegiului internat din Bucureşti şi al şcolii gratuite de fete, profesor de literatură la şcoala naţională Sfântul Sava”, cum însuşi se eticheta pe coperta cărţii Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, pe care avea să o publice la Paris, în 1857, izbutea să ofere patrimoniului cultural european nu doar o interesantă carte de istorie a romilor, ci şi una de extaz onest asumat în faţa artei lăutăreşti, pe care romii au exersat-o ca nimeni alţii. Vaillant punea în discuţie, înainte de 1857, teoria arcana a tainei primordiale – mistere, cum zicea el, fără voie referindu-se, prin sinonimie la o epocă mai târzie – taină pe care romii ar fi adus-o în Europa din India, iar teoria aceasta merită expusă.

Neştiind că în culturile asiatice, inclusiv în cea indică, taina se numea arcana, cu pluralul arcane, Vaillant îşi imaginează, pe baza unei bune cunoaşteri a culturii indiene, atâta cât încăpuse în traducerile franceze de până în vremea sa, o simbolistică interesantă şi corectă a arcanelor sau a arcelor zodiacale, scriind că „inteligența inzilor, ridicându-se până la Arcul cerului, care este reședința arcanelor sau a arcelor inelului zodiacal, de când arcanele au devenit mistere, au dat-o ca principiu, iar romii au compus arcanele lor, adică au imaginat muzical o corabie[1] (deci o arcă, precum cea a lui Noe – n. n.), un argo; și acest argo, ca fiecare arc dintr-un cerc, este un arc ceresc care împreună cerul cu pământul, un arc zodiacal care favorizează navigarea prin ceruri, un fel de pod, de punte pentru a păşi constant de pe pământ pe cer, biruind relele timpului, din noapte, în zi; prin muzica imaginată ei au urcat fără încetare în această corabie[2], pentru a naviga continuu dintr-o parte în cealaltă a mării eternității, de la zi, la noapte; și astfel, trecând, în fiecare noapte și în fiecare zi, deasupra capului lor, acest arc ceresc, acest arc zodiacal, eliberându-i, transpunându-i, trădându-i, noapte de noapte, zi de zi, arc-anes sau al revoluții diurne și arcuri anuale, care fac misterele cerului, au făcut harghah sau tradiție; și cum lumea este boltită, cupola cerească circulară, cortul al cărui arc este cupola și întregul, şi pentru ei, romii, cortul însemna este carena și întreaga corabie, pe care au fost îmbarcate științele pământului”[3].

Este surprinzător pentru mine să înţeleg, în baza textului lui Vaillant, relaţia dintre corabie, numită şi arcă, precum cea a lui Noe, şi arcana, adică taina sacră, zodiacală şi, deci, cerească, a naşterii şi a renaşterii. O relaţie care consacră acelaşi statut pentru melodiile ceremoniilor de nuntă Corăbiasca şi Arcana sau Arcaneaua, dansurile de după oferirea darurilor mirelui miresei, aduse cu corabia, deci cu arca, de către corăbierii mirelui (vătăjei, vornicei), numite corăbeşti fiind, de fapt, arcane. Aşa se explică larga răspândire, în vechime, a arcanelor în toate ţinuturile româneşti, indiferent de imperiul care cuprinsese aceste ţinuturi, pentru că, pentru neamurile păstoreşti, aşa cum zice un moto al Capitolului III, Les romes-pélasges en Moesie et en Gréce, al cărţii lui Vaillant, „Fără ţări, fără stăpân şi fără legi, / Viaţa noastră / Trebuie invidiată; / Fără ţări, fără stăpân şi fără legi, / Omul este fericit o zi din trei”.

Deşi plusează pe un pre-arianism, vehement combătut ulterior[4], Fligier ajungând, în 1881, la concluzia că „adevăratul „vagina gentium” trebuie căutat în Europa de Est”[5], iar Theodor Benfey susţinând, încă din 1868, că „din moment ce s-a stabilit că, din vremuri străvechi, Europa a fost locuită de oameni, ansamblul argumentelor care au fost aduse în favoarea migrării arienilor din Asia cădea la pământ… Nu mai este posibil să se limiteze existenţa omului, pe pământ, la o perioadă de şase mii de ani. S-a demonstrat că omul a fost contemporan cu mamuţii şi cu rinocerii lânoşi, după care a urmat retragerea din calea stratului de gheaţă care a acoperit Europa de Nord, în timpul ultimei epoci glaciare”[6], Vaillant desluşea taine ale ceremoniilor ancestrale cu o incredibilă intuiţie.

Strămoşii îndepărtaţi ai neamurilor omeneşti, muntenii – scria Vaillant – „deși erau păstori, au fost odată atât de bogați, încât cărțile indiene îi pun în relaţie cu soarele, drept puternicul zeu al războiului, pe care ei îl numesc Sram și pe care grecii și romanii îl numesc Ares și Marte: „Acoperit cu o piele o fiară, cu o ghioagă în mână și cu părul ridicat, el merge printre umbre ca focul prin iarbă”.

Astfel s-a stabilit în istorie că primii păstori și primii războinici sunt cei dintâi oameni născuţi, odată cu viața trupului și cu cea a spiritului. Cea mai puternică dovadă în acest sens este starea primitivă a păstorilor, căci ei sunt primii oamenii care nu au putut renunţa la statutul lor străvechi…

Familiile pastorale, adică solitare, pentru că au rătăcit, singure cu turmele lor, au devenit războinice, când au întâlnit triburi ostile… În starea lor de păstori și de războinici, au căutat modalități de a face fermecătoare legea (credinţa – n. n.); și cum nu au găsit alte modalităţi, decât să cânte și să danseze, au inventat instrumentele cu care să se acompanieze”[7], acest adevăr fiind susţinut, cu aproape două milenii înainte, şi de Strabon, care scria că „muzica, apoi, care însoţeşte dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătarea şi, totodată, prin frumuseţea artei”[8], şi că „muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică… întreaga Asie, până în India, din Tracia are împrumutată cea mai mare parte a muzicii”[9]. Şi, desigur, instrumentele boreazilor, care, după Pindar, citat de Herodot, dintr-un text pierdut, erau vioara, cobza şi naiul.

Când am documentat şi scris capitolul „Arcanul” sau falsificarea „Tainei” primordiale, nici măcar nu răsfoisem cartea lui Vaillant, care îmi oferea atâtea îndreptăţiri pentru susţinerile mele. Din nefericire, din 1857, când a fost publicată la Paris, cartea lui nu a fost răsfoită nici de către etnomuzicologii şi folcloriştii români, care, în doar un veac şi jumătate, au izbutit să prăbuşească pâcla cea mai întunecată asupra memoriei şi a spiritualităţii româneşti. Indirect, asupra originilor comune ale spiritualităţii popoarelor europene.

În ce-i priveşte pe lăutari, pe ei îi ştiam, mai bine şi decât Vaillant, pentru că, datorită „Zicălaşilor”, le-am auzit cântecele şi le-am înţeles şi sufletele, nu numai faima clătinată şi ulterior spulberată de vremuri.

Lăutarii, scria Vaillant, aceşti „muzicieni înnăscuți, improvizează uneori chiar şi lacrimile. În secolul al XV-lea, au făcut deliciul lui Mathias Corvinus, iar italienii care au vizitat Buda, la acea vreme, au recunoscut că nu au auzit nimic de acest fel în țara lor. Instrumentele lor preferate sunt vioara europeană, pe care o numesc Bas’alja; șeful instrumentelor, Kobza, un fel de mandolină, care este a lor; Sulenul sau Syrinx-ul și flautul Nei sau al lui Pan, pe care l-au adus din Persia. Cel puţin unul dintre muzicienii lor a devenit celebru în aceste țări; dar cum nu își scriu muzica, nu există alte urme ale muzicii lor, decât numele celor mai vestiţi. Cei mai importanţi, de care ne amintim cu plăcere, au fost Suceavă (Soutchava), Angheluţă (Angheloutza) și Barbu (Barba) din Moldova; iar în Ungaria, trebuie amintit Barna Mihali. Acesta din urmă era înzestrat cu un talent atât de prodigios la vioară, încât era considerat un nou Orfeu. Contele cardinal Emeryc-Czaki, unul dintre cei patru mari magnați ereditari ai Ungariei, el însuşi un foarte bun muzician, l-a făcut căpitan și avea pentru el o stimă atât de mare, încât a pus pe un pictor inteligent să-i facă portretul, pe care l-a expus în palatul său…

Ar fi totuși nedrept să se ignore mărturia unei femei cu gust, care, în 1786, s-a oprit, pentru câteva zile, la curtea lui Soutzo, hospodarul Valahiei. Era Milady Craven. În timpul mesei, a spus ea, doar muzică turcă a fost cântată, dar, din fericire, din când în când, era întreruptă de cea a lăutarilor, ale cărei accente încântătoare l-ar fi încântat şi pe cel mai ursuz om din lume.

În 1810, când, la întoarcerea din Franța, fratele șahului Persiei, care trecea prin Valahia, i-a auzit cântând syrinx, el a mărturisit că au depășit chiar şi pe înşişi perşii, atât de pricepuți sunt în folosirea acestui instrument. În cele din urmă, spune Borrow, cert este că faimosul Catalani a fost atât de fermecat, la Moscova, de vocea unei cântărețe rome, încât și-a scos cașmirul, un cadou magnific de la Sfântul Părinte, și i-a spus, depunându-l pe umerii ei și dându-i un sărut: „Era destinat celei mai pricepute cântărețe și înțeleg că nu era pentru mine”.

Astăzi Boulan, Ionică (Ochi Albi, fiul lui Năstase din Botoşani – n. n.), Dimitraki (cel care cântase şi pentru Liszt – n. n.) se bucură de o mare celebritate în București, iar Năstase, poreclit Mouskuladji (muscalagiu, adică năierul – n. n.), este un violonist al cărui talent de improvizație este apreciat doar.

Astfel, să-i judecăm doar prin excepții, precum cei care îi fac antropofagi, s-ar putea, chiar, alegând din tot doar ceea ce poate fi măgulitor în aceste povești, să se afirme că romii sunt o rasă de virtuoși; dar dacă ar trebui să plângi, ascultându-i, sunt exagerări, împotriva cărora trebuie să avertizăm, pentru că, înălțând prea mult adevărul, comiţi o minciună, deoarece, precum și calomniile care îi vizează, erau şi ei flămânzi de dragoste”[10].

[1] Deci şi dansurile corăgheşti sunt arcane, şi anume arcanele naşterii şi ale renaşterii, prin nuntire cosmică – n. n.

[2] Numită „Corabia Varra” , cea care avea să supravieţuiască marelui diluviu, oprindu-se în ţinutul şi în timpul căldurii solare, numit, de asemenea, „Varra” – Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 16, 17; „Acolo, el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Varra” – Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 19, în Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta – The Sacred Books of

Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East, American Edition, 1898.)

[3] Vaillant, J. A., Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, Paris 1857, pp. 34, 35

[4] „În 1859, profesorul Max Muller, în lucrarea sa „Istoria vechii literaturi sanscrite”, a adoptat, cu înflorituri poetice diverse, teoria lui Grimm a „impulsului irezistibil”. „Principalul flux de naţiuni ariene”, spune el, „a curs mereu spre nord-vest”. Nici un istoric nu ne poate spune de care anume impuls au fost conduşi, de prin Asia, spre insulele şi ţărmurile Europei, aceşti nomazi aventuroşi” (p. 11); „Această teorie, bazată pe convingerea că rasa umană îşi are originea în Asia, într-o perioadă relativ recentă, şi că diversitatea de etimologii comune din limbile popoarelor ar avea la bază confuzia limbilor, efectul de „turn Babel”, a fost universal acceptată” (p. 8); Geiger „susţine că nici o dovadă nu a fost prezentată, vreodată, despre vreo migraţie ariană, de la est, la vest, şi că leagănul arienilor este mai probabil în Europa, decât în Asia” (p. 29); „În 1873, Friedrich Muller a recunoscut forţa argumentelor în favoarea unei origini europene a arienilor, care au fost invocate de Benfey şi Geiger” (p. 41) – citate din Taylor, Isaac, The Origin of the Aryans, New York, 1890

[5] Taylor, Isaac, The Origin of the Aryans, New York, 1890, p. 44

[6] Ibidem, pp. 54, 55

[7] Vaillant, J. A., Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, Paris 1857, pp. 41, 42

[8] Strabon, Geografia, II, X, 3, p. 433

[9] Strabon, Geografia, II, X, 17, p. 438

[10] Vaillant, J. A., Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, Paris 1857, pp. 264-266