DATINA | Dragusanul.ro - Part 4

Ouăle roșii de Paște

Omne vivum ex ovo” („Tot ce viețuiește e din ou”)

                                                                                    Harvey

*

Ca toate credințele populare, aceea a ouălor roșii de Paște este foarte veche și interesant de cercetat. În mitologia popoarelor antice, oul era principiul oricărui lucru: Universul, mai înainte de a fi creat, era cuprins într-un ou. Această dogmă, numită orfică, a fost adoptată de înțelepți și de filosofi și a pătruns foarte repede în credința popoarelor primitive.

Zeitatea egipteană Keneph sau Emeph (adică „binefăcător”) era înfățișată cu un ou care-i ieșea din gură, simbol al fecundității și al rodirii. La Egipteni, oul avu un cult special, celebrat în fiecare an, într-o sărbătoare care avea loc la echinocțiul primăverii, în vremea când natura se reînnoiește și dă tuturor ființelor o nouă existență. Atunci norodul adunat oferea geniului creator ouă, cu multă îngrijire vopsite în roșu, emblema focului, căci focul își avea și el cultul său (cultul solar – n. n.) și, împreună cu lumina, era considerat ca agent păstrător al vieții.

Juvenal ne spune că, la romani, în fiecare an, la vremea echinocțiului de primăvară, (adică atunci când cade Paștele nostru de astăzi), se făcea o hecatombă (un rug uriaș – n. n.) de o sută de ouă, pentru a limpezi aerul și a goni furtunile. La procesiunea zeiței Ceres, matroanele romane duceau un ou, cu mare solemnitate.

La druizi, ouăle de șarpe erau foarte respectate.

Sărbătorea ouălor a fost primită de creștini. Ouăle erau mai cu seamă dăruite noilor căsătoriți, care erau mai numeroși în primăvară, după vorba aceea veche românească: „După Paște-n sărbători, / Când e câmpul plin de flori”.

Spaţiul deplinei sacralităţi, pe oul încondeiat

Iată care e originea creștinească a ouălor roșii de Paște, după tradițiune. Se zice că o samariteană, care își avea șorțul plin de ouă, întâlni pe cineva, care îi anunță învierea Domnului Iisus Christos. Neîncrezătoare, ea răspunse: „Cred în învierea lui Christos tot atât cât cred că aceste ouă sunt roșii!”. Și Dumnezeu făcu minunea că toate ouăle se roșiră în șorțul necredincioasei.

În Francia, în Sâmbăta Paștelui, studenții și dascălii de biserici strângeau ouă, cântând și sunând cu tobele. Regii Franciei împărțeau ouă aurite membrilor familiilor lor și principalilor demnitari ai Curții. Sub Ludovic al XIV-lea, se făceau mari piramide, din care Regele lua și da damelor. La sfârșitul veacului trecut, obiceiul ouălor roșii sau aurite era încă forte răspândit; cu timpul, însă, a început să se vopsească ouăle cu fel de fel de culori; cofetarii au făcut ouă de zahăr, iar bogătașii fură încântați ca să le aibă găunoase, pentru a pune înăuntru tot felul de daruri.

Rasa germană a rămas mai credincioasă acestei vechi tradițiuni. La Churwalden, în Elveția germană, în lunea de după Paște, se face o sărbătoare populară, la care norodul vine foarte de departe, și care se numește aruncarea ouălor.

Polonezii, sub numele de Benis, celebrează ouăle răscoapte, stând în picioare împrejurul mesei, în ziua de Paște.

Persanii, la anul nou (Nuruz), care la dânșii cade la 21 martie, își fac daruri și mai cu seamă își dăruiesc unul altuia ouă vopsite sau aurite. Sărbătoarea Nuruzului își avea obârșia în cultul focului și musulmanii o considerară ca idolatră; cu toate sforțările lor, însă, persanii persistară în credința lor cea veche și o au și o respectă și astăzi.

Israeliții vechi mâncau un ou răscopt, în onoarea unei păsări uriașe, care trăia în timpul potopului și care se numea „zez”; astăzi, chiar evreii au, totdeauna, un ou răscopt pe singura și marea farfurie, ce o pun pe masă, în ziua când celebrează sărbătoarea echinocțială a primăverii.

În Italia, mai cu seamă în Neapole, coroana de ouă răscoapte (casatiello) nu lipsește, la Paște, de pe masa nimănuia.

Unii învățați cred că explicația ouălor roșii ar fi în faptul că israeliții, la vremea Paștelor, aveau obiceiul să-și vopsească cu roșu pragul de sus și pragul de jos al casei lor; același obicei există și la egipteni, care însemnau cu roșu, culoarea focului, în slava razelor soarelui binefăcător al lumii.

Fenicienii adorau ființa supremă sub formele unui ou și credeau că amorul și specia omenească au ieșit dintr-un ou clocit de Noapte. La indieni, picturile religioase reprezintă pe autorul tuturor lucrurilor având înaintea sa un ou crăpat, în fundalul căruia se zăresc sute de ființe viețuitoare, iar pe coajă apare omul în carne și oase.

„un ou roşu, pe care era desenată şi o Cunună”

Toate aceste credințe, vechi ca pământul, se pot rezuma în fraza lui Harvey: „Omne vivum ex ovo” („tot ce viețuiește e din ou”).

Calea Sfinţeniei (Zeilor), pe oul încondeiat

Să păstrăm cu sfințenie aceste frumoase credințe ale strămoșilor și să le transmitem cu religiozitate urmașilor noștri. / T. ENESCU (Foaia populară, III, No. 15 (97), București, 9 aprilie 1900) – fotografii: Victor T. Rusu.


Paștele, în vechime

Iisys, în ceruri – reproducere după Rubens, în Foaia populară, 1899, aprilie 18

Potrivită, de multe ori, în primăvară dulce și veselă, această sărbătoare este una din cele mai mărețe ale creștinismului, întrucât învierea lui Iisus se serbează odată cu învierea naturii, și nici nu se poate mai simbol mai frumos așa unit cu timpul, când toată natura este îmbobocită. De pe vremuri încă bucuria ce venea cu Paștele era aceiași în palatul lui Vodă și în coliba săracului. În noaptea de Paște, Vodă mergea la biserică, înconjurat de toți boierii și gătit în cabaniță împărătească, iar boierii, înfășurați, de sus, până jos, în caftanuri roșii, ducând unul cuca domnească, altul buzduganul, altul sabia, iar înaintea lui vodă mergea marele logofăt îmbrăcat în caftan albastru și purtând, la brâul portocaliu, călimara de argint, pe care a luat-o în dar, la anul nou, de la Vodă.

*

După ce ascultau toată slujba bisericească, se întorceau la spătărie, unde se aștepta vizita mitropolitului, însoțit de tot clerul bisericesc. Era mare respectul ce se da persoanelor bisericești, pe acele vremuri. Acolo, în salonul cel mare al spătăriei, era primit, cu cea mai mare cinste, tot clerul și li se da la toși vutcă, cafea și cofeturi. Vodă, șezând în picioare în fata clerului, dimpreună cu toți, cu doamna și cu jupânesele (cucoanele) boierilor, Mitropolitul zicea rugăciunea „Tatăl nostru” și, când ajungea la vorbele „Precum și noi iertăm greșiților noștri”, era întrerupt de marele logofăt, care începea a citi, în fața tuturor, lista cu numele osândiților, pe care îi slobozea după citirea listei.

*

Vodă răspundea „Amin!” și se trimitea repede de se anunța familiile celor iertați de Vodă. Atunci se făcea mare sanlâc și începea a cânta meterheneaua (taraful turcesc – n. n.) și tocmai târziu plecau boerii pe la casele lor; mai erau și alte obiceiuri frumoase, ce se făceau, căci, pe atunci, caritatea nu se făcea ca azi, prin bilete de baluri ori prin alt soi de petreceri, care să atragă pe oameni a face bine indirect.

*

Se îmbrăcau, și atunci, săracii, fără a se mai face bătaie de flori la șosea, iar spitalele nu se făceau prin loterii, ca azi, și, cu toate astea, mult mai multe acte filantropice s-au făcut atunci, decât acum. Ideea de a face bine e legată de religia sentimentului și, cât timp religia a fi în omenire călăuza bunelor moravuri, fericirea a fi asigurată. Biserica creștină ortodoxă a fost un sprijin puternic, întotdeauna, al celor nenorociți. În religia creștină găsim adevărata mângâiere sufletească, în ea să căutăm fericirea și adevăratul liman al greutăților vieții, nu în considerațiunile sau onorurile lumești. / PAUL PANAITESCU (Foaia populară, III, No. 15 (97), București, 9 aprilie 1900).


De la boreazi, la Cantemir și Basarabia

Cine a citit „Descrierea Moldovei” nu poate să nu fi observat că ținutul moldovenesc, pe care îl cunoștea cel mai bine Dimitrie Cantemir, încă din copilărie, este cel al Basarabiei, unde taică-său, Constantin Cantemir, avea câteva moșii. O probează și muzica „Principelui cărturarilor”, care nota, printre „serbele” de nuntă, și dansuri îndătinat basarabene, precum „Hora Buciumul” sau „Ostropățul”. Sau poate că moștenirea anestrală care caracterizează, în primul rând, cântecele românești, toate rămășițe ale ceremoniilor totemice boreale și, deci, patrimoniu european comun, pe care doar românii și, mai ales cei basarabeni, l-au păstrat cu o mai mare stăruință. În Basarabia, în fond, au supraviețuit colindele (nicidecum balade, cum am învățat prin școli) „Toma Alimoș” și „Gruia lui Novac”, deci al lui Osiris, numit în mitologia românească, pe filieră greacă (Sesostris), Ostrea Novac Jidovul, jidov însemnând uriaș, cu trimitere la ultimul Osiris, Rhamses al II-lea, cel care a durat, între Tecuci (Piroboridava, capitala boreazilor) și Don „Calea cea Demnă de Admirațiune a Zeilor”, pe care și Dimitrie Cantemir, și primul poet și dramaturg basarabean, Constantin Stamati, o numeau „Cheile Bâcului”.

Odată cu înșiruirea megalitică de pe brazdele Basarabiei au rezistat și mituri străvechi. Scria „Cărurarul principilor”, în lucrarea monografică despre Moldova: „Deosebit de aceasta, prostimea, în Moldova ca și în alte țări, care încă nu are știință pentru învățături, este foarte plecată asupra eresurilor și nu este încă desăvârșit spălată de tina sa cea veche; încât, la nunți, la îngropări și la alte întâmplări știute de dânșii, cinstesc, prin cântări niște Dumnezeiri necunoscute și duhluitoare a idolilor daci, precum: Lado și Mano, Zâna, Drăgaica, Doina, Stahia, Dracul dintâi, Ursitele” (Cantemir Dimitrie, Scrisoarea Moldovei, Iași, 1825, 1868, vol. II, pp. 274, 275). În ampla notă de subsol, Dimitre Cantemir precizează despre Lado și Mano: „Numele acestea le cântă mai ale la nunți; pentru aceea, se vede, că ar fi Vinerea și Cupidon, păzitorii dragostei casnice”.

În realitate, mitul Lado și Mano se referă, pe fondul logodnei cosmice, la cei doi slujitori ai Templului-Munte, Venus și Marte, „Vinerea”, deci Venus, fiind preoteasa „meselor și scaunelor” așezate în munte, în cinstea Soarelui, iar Marte, apărătorul templului, după cum o spun toate cărțile religioase ale omenirii, anterioare „Bibliei”. Cât despre cântecul nuntirii cosmice, despre care credeam că s-a pierdut definitiv, rezistând, doar ca titlu, în relatarea lui Cantemir, acesta încă supraviețuia în Basarabia… interbelică, fiind cules și încredințat… uitării tradiționale românești, de Constantin Brăiloiu, care îl tipărea în 1943. Versurile cântecului, de o simplitate dezarmantă, sub care se ascund încifrările ancestrale, sunt următoarele:

Ia-n taci, Lado, nu mai plânge,

Ia-n taci, nu mai plânge,

Lado, Lado, nu mai plânge,

Nu mai plânge, Lado!

Că la maică-ta tot te-i duce

Că la maică-ta te-i duce,

Lado, Lado, nu mai plânge,

Nu mai plânge, Lado!

Când a face plopul pere

Și răchita vișinele,

Lado, Lado, nu mai plânge,

Nu mai plânge, Lado!

*

În 12 aprilie 2018, cântecul acesta de nuntire cosmică, născocit în vremurile cărunte ale ceremoniilor boreale, se va cânta din nou. În fond, pentru ce altceva am exista noi, „Zicălașii”?


Simbolismul cosmic al furcilor de tors

*

Descoperite de Octavian Goga, într-un sat de lângă Sibiu, pe nume Tiliște, furcile de tors, dibaci și înțelept ornamentate, păstrează, dincolo de diferențele narative, aceeași narațiune fundamentală a cosmogoniei primordiale, în care muntele, și arbore cosmic, și altar, slujit de Venus și apărat de Marte, apără Spiritul Universal, care „și-a făcut sălașul în Soare”, cum zicea David, în Psalmul 18. Toată simbolistica primordială a fost, desigur, preluată, în timp, și de creștinism, de cele mai multe ori fără explicații, ci doar cu etichete lacunare, dar unanim și obligatoriu acceptate.

*

*

Cele trei furci de tors, fotografiate și publicate în „Luceafărul”, nr 4 din 15 februarie 1906, pp, 80, 81, 85, spun aceeași poveste ca și ouăle încondeiate, însemnând, în fond, prima carte religioasă a omenirii, în tentația neostenită de intrare în armonia universală.

*

*

Schematic, simbolurile acestea vechi își au explicația în cele mai vechi cărți religioase (toate sunt variante ale uneia și aceleiași cărți sacre), dar în totemism elementele acestea nu însemnau doar simboluri, ci stimuli și condiții de integrare în Absolut. Vă prezint, totuși, câteva astfel de rostiri ancestrale, pe care le-am regăsit în imaginile celor trei furci de tors:

*

*


Folclorul, desprinderea vulgară din ceremonial

 

Păzea, vin doctorii în folclor!

*

Moștenitoare a ceremonialurilor totemice boreale, spiritualitatea românească avea să fie spulberată, încetul cu încetul, de folclor, de această vulgară desfrunzire definitivă a arborelui cosmic, pe care îl reprezenta, în totalitatea lui, totemismul, matrice stilistică absolut ignorată de spiritualitatea românească, deși s-a menținut mimetic și încă se mai păstrează, dar din ce în ce mai fără contur, și astăzi, când Datina și Tradiția devin doar recuzită banală pentru „marii artiști” vocali și instrumentiști, unul mai ageamiu decât celălalt, dar toți de o înduioșătoare suficiență. Alecsandri intuise, în 1848, că elementele disparate, păstrate, fără inițieri, de popor reprezintă „cioburi” dintr-un vas care ar putea fi reconstruit și, tocmai de aceea, îl povățuia pe Iraclie Porumbescu, la Cernăuți, să adune tot, fără a modifica nici un detaliu. Alecsandri, care era fascinat, ca și mine – de ceva vreme, de „Hora Buciumului”, în care intuia o primordialitate ceremonială, avea să-și abandoneze, curând, crezul, în favoarea unui naționalism festiv, necesar, poate, în acele vremuri, deși uneori dragostea exagerată și necondiționată față de propriul neam poate conduce spre deservicii devastatoare, cum înțelesese, cândva, și Dimitrie Cantemir, dar și, mult mai târziu, A. D. Xenopol, care îndemna, de la Putna, în 1871, să „nu ne trufim și să nu ne înălțăm peste ceea ce suntem”, dacă ne iubim cu adevărat neamul și vrem să-l slujim cu folos.

*

Exagerarea culegătorilor de folclor, în mare majoritate boieri sau târgoveți, fascinați de crâmpeie lirice minunate și pline de inefabil, pe care le considerau de sine stătătoare, față de „românul născut poet” a condus spre ceea ce religia, pururi ostilă primordialului, nu izbutise încă să facă: spulberarea ceremonialului. Cântecul se dezvelea, încetul cu încetul, dar definitiv, de structurile cosmice („muzica stelelor”, pe care, după cum zicea Pitagora, numai unora le era dat să o audă și s-o rostească pentru ceilalți), pentru a eșua în cioburile cuvintelor, în „vană literatură” alterată de trecerea vremurilor neinițiatice și individualizată în „păstrători” de înstrăinare, identificați aiurea prin lumea satelor, ai căror exponenți deveniseră, peste noapte, o adevărată pleiadă secretă de „înțelepți” ai spiritului ancestral. Un prim efect nociv a fost acela al confuziei: colinde străvechi, precum „Miorița”, „Meșterul Manole” sau „Toma a lui Moș”, au căpătat statut de „cântece bătrânești”, în înțelesul de balade, iar inițiatorul în totemism, Marele Păstor (Iisus fiind ultimul „Mare Păstor”) fiind vulgarizat până la a fi confundat alegoric cu transhumantul proprietar de turme, care „face brânză bună”, în ciuda faptului că încă mai supraviețuiau texte sacre străvechi, în care Luna („a zmeilor mireasă, / a codrilor crăiasă, / iese, seara, în amurg, / paște cerbii sus, pe ciung”), determinant al timpului (calendarului) lunar-stelar, face trei „cașuri”, pe care le păstrează în apa rece a izvoarelor (apa fiind concretețea Veșnicului), drept trei nivele inițiatice (ceruri subpământene), toate în strânsă legătură cu „zmeul” (Constelația Dragonului, care arată Nordul și, tocmai de aceea, însemna o personificare a înghețului – „lanțurile” sfinților Dimitrie și Gheorghe din creștinism, care se substituie ancestralelor ceremonii „intrarea / ieșirea Șarpelui în / din pământ”). Dar mitul și ceremonialul dispar definitiv, iar acest ultim ciob, aflat de poetul T. Robeanu la Câmpulung Moldovenesc, este aruncat la gunoiul ignoranței, atunci când un cântăreț bisericesc din urbe substituie Lunii pe fata lui Petru Rareș, Alexandru Voievidca închipuindu-și că tezaurizează un „cântec bătrânesc” și nicidecum un fals iresponsabil al vremuirii vremurilor.

*

Și încă era bine, atunci când doar culegătorii de falsă „înțelepciune populară” băteau șleaurile, fără să știe prea bine ce caută. Răul începe abia odată cu apariția „artiștilor profesioniști”, care aveau să pună mai presus propria lor imagine și falsul „autentic” al portului și al graiului – ca să nu mai vorbesc de falsurile melodice, care individualizau „vetre folclorice”, deși cântecul și jocul, drept concreteți ale ceremoniilor totemice străvechi, aveau o unitate și discursivă, și ritualică. Nunta, de pildă, însemna un ceremonial inițiatic riguros respectat melodic și coregrafic (o confirmă și orațiile); strânsura, inclusiv cea a hramurilor, cuprindea un alt repertoriu; totul însemna sacralitate, într-un discurs ceremonialic bine conservat, până la a se produce harababura „artistică” a folclorului, o harababură care poate fi considerată drept o manelizare generalizată a moștenirilor spirituale străvechi.

*

Goana după imagine individuală glorioasă, pe fondul unei dezarmante inculturi, a determinat spulberarea construcțiilor muzicale în șase părți (și Pindar le confirmă vechimea boreală), în favoarea banalităților de tip strofă-refren, lesne de acceptat de firea petrecăreață a înstrăinaților de tot și de toate. Și mai există, mai ales acum, importanța desuetă a personajelor beneficiare de obediență (nașii, socrii, mirii etc.), care devastează orice urmă de ceremonial, pentru plăceri lesnicioase și desuete. Că se pierd, astfel, nu doar oportunități pentru turismul cultural (toate neamurile europene și-ar putea regăsi rădăcinile în ceremonialurile păstrate, până mai adineaori, de români), ci și o specificitate identitară, pe care cu siguranță nu o mai merităm. Ca să nu mai vorbesc de colindele multimilenare, în care doar ritmicitățile armonice mai supraviețuiesc, textele străvechi, considerate „curvăsărești și drăcești” de către ierarhi, fiind „înlocuite cu texte inspirate ierarhilor noștri de către Duhul Sfânt”, cu consecința că vifleimurile, prin care episcopul Caransebeșului, Ioan Tomici, ne deposeda de colinde, „fac bine și celor care le cântă, și celor care le ascultă”, noutatea retrogradă cea mai penibilă în falsificarea ceremonialului totemic reprezentându-l „priceasna”, această contrafacere bigotă și încălcătoare de reguli bisericești, pe care o promovează, din ce în ce mai agresiv, epavele „profesionismului” artistic ale „folclorului nou” de până de curând.

*

Stavilă nu se mai poate pune și nimic nu mai poate fi salvat, chiar dacă mai există luptători cu morile de vânt ale prostiei generalizate, atât de agresivă în parvenitismul ei agresiv. Din păcate.


Pagina 4 din 41234