DATINA | Dragusanul.ro - Part 4

Unde se unește Cerul cu Pământul

Constelaţia Hora, aşa cum şi-o închipuiau românii

continuarea materialului „Fereastra cosmicului… risipită în imaginaţia satelor

Hora de la Frumuşica – Cucuteni_005, www.neamt.ro

„Dansul exprimă întotdeauna o călătorie în văzduh”[1], mijlocită de munte, dar condiționată de ascensiune și de intraea în armonia Cerului și a Pământului, acolo, pe creștetul munților, unde Cerul și Pământul se ating, atingerea fiind o altă semnificație a logodnei cosmice, simbolistica ancestrală grupând, întotdeauna, în fiecare simbol, o mulțime logică de semnificații. Tocmai de aceea, vechile „jocuri de eres”[2] semnificau, prin sinusoida lunară a horelor în șir, „Drumul spre Paradis”, care „este același drum spre munte, aceeași „ascensiune”, care de cele mai multe ori se face în mod simbolic”, dar „drumul spre munte înseamnă apropierea de sacru, de real, de absolut; într-un cuvânt, este o consacrare”[3], iar prin cercul solar al jocului „împrejur”, „când se țin toți de mână și joacă împrejur, cu pas potrivit după cântare, mergând dinspre dreapta spre stânga, atunci se cheamă horă”[4], joc dominat de „magia muzicală”[5], făptura umană a începuturilor vieții metafizice, beneficiind și se serviciile unui „povățuitor” sau „stareț” șamanic de tip „vates” (bard), devenea legătura dintre Cer și Pământ, „sfântul” sau „îngerul”, deci dublă natură pământească și cosmică, încrustată în simbolisticile totemice, inclusiv în cea a ouălor încondeiate, deci scrise, sub formă de romb.

Coloana sau Hora Vieţii

Locul în care se atingeau Pământul și Cerul se numea Nedeea Cetate, indiferent de muntele al cărui creștet primea o astfel de consacrare, iar urcușul spre Nedeea Cetate avea să fie simbolizat de hora înșiruită, hora solară, în cerc, fiind numită, cândva, în vremea Blajinilor, și colindă, pentru că și „colindele în fond sunt imne religioase din epoca păgână, adresate Soarelui ca zeu, cântând bunătăţile lui şi lăudându-i faptele ca erou, întocmai precum se cântă şi se laudă Soarele sau Agni în imnele vedice”[6]. Nu întâmplător, pe prima carte religioasă a omenirii, oul încondeiat, hora sfințeniei (banda înșiruirii de romburi), este delimitată de două sinusoide, de „alte forme ale ritului de înălțare”[7], urcușul și coborâșul însemnând „atingerea” între emisferele Pământ-Cer, Părinți-Zei fiind aidoma, dar simetric reprezentate.

 

 

Un simbol deslușit corect de români

Dar Nedeile, care, mai târziu, odată cu coborârea Transcendentului, încă simbolizau „urcări duminicale pe munte, și-au pierdut semnificația magico-mitică de ascensiuni spre cer, pentru faptul că Munții Carpați, coloana vertebrală a Danciei antice, au dovedit în perioada feudală hotare nefirești în corpul biospiritual al poporului român. Așa se face că, din urcări pe munte pentru contact direct cu cerul și rugăciuni lipsite de intermediari învestiți cu asemenea ocupații, nedeile au devenit un fel de întruniri cu scopuri practice, de schimburi de bunuri economice, de legături profesionale, de obiceiuri pastorale și de încuscriri [8], determinând și desacralizarea horirilor, adică a ceremoniilor totemice de de munte, de pe „hora” – cum încă mai este denumit muntele în unele limbi slavone. Exista, desigur, pe fiecare „hora”, și câte un templu sau măcar câte un altar, dar „simbolismul atât de bogat al templelor (ziqqurat) nu poate fi înțeleasă decât pornind de la o „teorie cosmică”. Într-adevăr, ziqqurat-ul era zidit ca o Lume: etajele subliniau diviziunea Universului, lumea subterană, pământul, firmamentul. Ziqqurat-ul este de fapt Lumea, întrucât el simbolizează muntele Cosmic”[9]. Pentru că ar fi fost imposibil ca în munții în care există prototipul „zidirii de pe munte”, Ceahlăul, să lipsească templele, în condițiile în care „ziqqurat-ul este definit ca stâlpul Lumii, și locul unde se unește Cerul cu pământul”, „care nu este altceva decât Axa Universului, Pomul Vieții care crește în centrul Lumii”[10]. Din păcate „incintele circulare descoperite de arheologi, majoritatea cocoțate pe crestele munților, care au jucat același rol, de locuri sacre de contact cu divinitatea”[11], au fost etichetate de arheologi drept „dacice”, deși sun cu milenii anterioare dacismului, adică primei tentative de istoricizare a populațiilor din Carpați, deși „nici o divinitate dacică nu se află în inscripţiuni”[12], în acele incinte nu doar circulare (temelia și revelația Cerului), ci și pătrate (temelia și revelația Pământului), precum cel de la Densuș, precum atâtea altele, lăsate de izbeliște, pe sub rădăcinile copacilor de pe multe, multe culmi carpatice.

 

Dându-i crezare lui Mircea Eliade, cum că „Legea degradării sensului, înțelegând prin aceasta orice alterare, orice pierdere sau uitare a unei semnificații originale… lege care se verifică mai ales în folclor – unde anumite gesturi și formule orale se conservă și după ce funcția lor primordială, și înțelesul originar s-au pierdut” poate fi deslușită și că „istoria vieții mentale a omenirii, departe de a însemna o necontenită evoluție, e străbătută și de un ritm al degradării și al morții instituțiilor fundamentale”, iar „această descompunere lentă a unor sinteze mentale întru nimic inferioare sintezelor care au urmat, poate fi reconstituită în etapele ei mai importante”[13], o să încerc o deslușire a fenomenului horal, care include și ceremonia, și locul ceremonial, pornind de la mărturia lui Dimitrie Cantemir, cea mai veche, optând și pentru traducerea din 1808, care nu operează cu sinonimii, ci cu termeni încă folosiți în Moldova vremii, justificându-mi recursul pe convingerea că „dansul este un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune”[14]:

„Jocurile moldovenilor au cu totul altă închipuire decât al altor noroade, căci ei nu joacă doi cu doi sau patru cu patru, ca francezii sau ca leșii, ci joacă mai multe obraze deodată, împrejur sau în rând, și altădată nu joacă bucuroși, fără numai la nunți. Când se țin toți de mână și joacă împrejur, cu pas potrivit după cântare, mergând dinspre dreapta spre stânga, atunci se cheamă horă; iar când stau în rând și se țin de mână, însă fruntea și coada slobode, se cheamă danț, cu cuvânt leșesc.

Chemarea la nuntă, la români – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

La nuntă sunt obișnuiți să joace, mai înainte de cununie, în ogradă sau în drum, în două rânduri, unul de bărbați și altul de femei. La amândouă rânduri pun câte un povățuitor, om bătrân și cinstit, care poartă în mâni toiag de lemn poleit și legat, la capăt, cu năframă cusută; și unul dintre dânșii trage după sineși pe cei din rândul său, dinspre dreapta spre stânga, iar celălalt, pe ceilalți, dinspre stânga spre dreapta, așa încât să stea față în față; după aceea, îndreaptă spate la spate și, apoi, se întoarce fiștecare rând cu încordare, atât de încet ca să nu se încure, încât abia se poate zări vreo mișcare și, întru amândouă rânduri își alege locul fiștecare după cinstea sa. Cucoanele și fecioarele boierilor își iau locul după starea bărbatului sau a tatălui lor; însă locul cdel dintâi este pentrn povățuitor, al doilea pentru nun și al treilea pentru mire. Asemenea și în rândul femeilori este întâi povățuitorul, apoi nuna, după dânsa mireasa, măcar de sunt și de stare mai proastă decât ceilalți. Iar la urmă se amestecă amândouă rândurile și joacă ocolul împrejur, avându-și fiștecare femeia sa din dreapta, iar holteii câte o fată de starea lor. Uneori obișnuiește hora să se întoarcă în trei părși sau în patru, sau în una, după voia și iscusința povățuitorului”[15].

*

*

[1] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 221

[2] Scrisoarea Moldovei / de / Dimitrie Cantemir / Domnul ei / Editată întâi la anul mântuirii 1825, August în 19, Volumul II, Iași, 1868, pp. 256

[3] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 27

[4] Cantemir p. 256

[5] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 171

[6] Densuşianu, Ar., Istoria limbei şi literaturei române, Ediţiunea a doua, Iaşi, 1894, p. 161

[7] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 141

[8] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 359

[9] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 21

[10] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, pp. 33, 34

[11] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[12] Densuşianu, Ar., Istoria limbei şi literaturei române, Ediţiunea a doua, Iaşi, 1894, p. 110

[13] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 13

[14] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, pp. 29, 30

[15] Scrisoarea Moldovei / de / Dimitrie Cantemir / Domnul ei / Editată întâi la anul mântuirii 1825, August în 19, Volumul II, Iași, 1868, pp. 255, 256


Fereastra cosmicului… risipită în imaginaţia satelor

 

Fotografie pusă la dispoziţie de László Gergely Pál

*

I. Exemplul „cerului megieș”

*

Nu există definire mai inspirată a relaţionării dintre datină şi folclor decât aceasta, formulată de Lucian Blaga şi identificată, discret, dar precis, de Romulus Vulcănescu[1], în ciuda unui exces de dacism, care, ca şi la Cantemir, care numea „eres dacic” tot ceea ce nu era roman, obloneşte un ceva şi mai îndepărtat, o civilizaţie primordială vag şi târziu mărturisită, pe care numai Lucian Blaga a îndrăznit să o desluşească şi să o înţeleagă cu adevărat, din perspectiva „Imanentul care urcă”, în simetrie diametrală cu „Transcendentul care coboară”[2]. Eu numisem, cu ceva vreme în urmă, „Fereastra cosmicului… risipită în imaginaţia satelor”, printr-o formulare mai brutală, folclorul drept „desprinderea vulgară din ceremonial”, deşi ruperea aceasta nu se face atât prin folclor, cât prin etnologie şi folcloristică, domenii în care timpul este tăiat cu foarfeca, pentru reconstrucţii de hârtie, pe un anume suport al vremelniciilor. Intuisem caracterul solstiţial şi echinocţial al horelor şi legătura lor cu suirile pe munte, bazându-mă pe informaţiile din „Geografia” lui Strabon[3] şi din „Istoriile” lui Herodot[4], dar şi din poezia lui Hesiod[5] şi a lui Pindar, care fac trimitere la leagănul poeziei, cântecului, dansului şi religiei iniţiale, reprezentat de Munţii Carpaţi, de „Muntele Lumii”, identificat de Mircea Eliade drept sinonim şi al „Arborelui Lumii”, pentru că „Simbolismul Arborelui Lumii este complementar cu cel al Muntelui Central. Uneori, cele două simboluri coincid; de obicei, se completează reciproc. Dar ambele sunt formulările mitice mai dezvoltate ale Axei Cosmice (Stâlpul Pământului)”[6], pentru că „în culturi din întreaga lume, templele au fost frecvent concepute după modelul Muntelui Lumii”[7], iar„templul (casa) este un munte mare, care ajunge până la cer”[8]. Şi mai intuisem că hora este un ceremonial totemic primordial al muntelui, din moment ce, în limbile slavone de prin megieşiile noastre, cuvântul „hora” (scris, uneori, „gora”) înseamnă munte; deci, în limba română, în care există şi verbe derivate din substantiv, hora nu putea însemna decât ceremonialul de pe munte, horirea. Iar cuvântul nu l-am luat, noi, românii, nici de la vechii egipteni, evrei şi greci, care aveau hore (rotiri solare, care delimitează sacralităţi spaţiale şi temporale, de tip Horus), nici de la slavi, ci de la ceremoniile totemice (horiri) din creştetul muntelui (hora), în cadrul „fenomenului kogaionic”, cum numea Romulus Vulcănescu „fenomenul horal”[9], din vremurile în care „urcările solstițiale și echinocțiale pe munți marcau simbolic ascensiunea periodică, ritmică spre cer a credincioșilor”[10]. Pentru fiecare solstiţiu sau echinocțiu exista o altfel de horire ceremonială, funcţie de omagiere, deşi, mai ales la urcările echinocţiale, horele se săvârşeau în cinstea Soarelui şi în cinstea Lunii, numită, în popor, „Cosânzeana, sora Soarelui și stăpâna zilelor”[11].

*

În cultura română, în care „megieşia Cerului”[12] are trăiri diametrale, deci şi determinanţi ceremoniali opuşi, Datinii primordiale, o adevărată „Biblie” a românilor, i se opune confiscant şi sofianic[13], Datina creştină, care confiscă şi adaptează fără explicaţii, obligându-i pe cărturari la judecăţi banale, inflamate de ieftin naţionalism, de tipul: „Hora: cuvântul amintește vechi elemente grecești din limba romanică a coloniștilor de la Dunăre (eroare: grecii au preluat „horus” de la egipteni, care, la rândul lor le-au dus, prim felahi, din Carpaţi în Egipt: „egiptenii au luat misterele de la pelasgi”[14]; „înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea, vreunuia dintre ei, porecle şi nume, deoarece nu auziseră încă de ele”[15]). Ea e jucată cu mult foc în zile de sărbătoare și Dumineca de la nămiezi până la apusul soarelui înaintea casei de adunare și petrecere a satului, cârciumă sau într-un alt loc anumit, dar mai mult numai de tineri cari-și caută încă norocul, flăcăi în albe cămăși cusute, cu flori la margenea pălăriei rotunde, și fete cu capul gol, de asemeni împodobit cu flori. Fiecare sprijină dreapta pe umărul vecinului sau vecinei, oricine poate intra în joc când vrea, și în tactul ariilor cântate din vioară de lăutari (în vechime „alăutari” – eroare: muzica instrumentală se numea, în toată Europa, ca şi acum, la nordici şi baltici, „lätar”), mai mult țigani, se învârtește hora prin ridicarea și puternica batere din picioare într-o continuă legănare înainte și înapoi. Pentru a ținea tactul și cu ritmul poesiei, conducătorul horei, care la serbările de la Curtea Domnească era un mare boier și purta toiag de argint, spune versuri scurte (eroare: practica şamanică a vremilor cărunte menţionează un bard, identic „tracului Pean”, admis în templele lui Apollo „cu ierbile şi cântecele lui vindecătoare”[16], numit „vates”[17]), care sunt improvisate și uitate sau duse mai departe, după cum par mai mult sau mai puțin bine izbutite. Așa se naște o mare parte din poesia lirică populară”[18], scria Iorga, contrazicând ceremonialul bucuriei „cosmotice”, pe care o intuise destul de corect, observând că „hora sună voios, vesel, mișcat, chiar bacantic”[19].

*

Compromiterea sacralităţii ceremoniei totemice a muntelui, în care intră toate „horele păstoreşti”, cu trimitere la Marele Păstor, nu la oierit, şi toate „horele buciumului” ale „răspunsului Pământului şi al Cerului”, cumva similar ziguratelor (temelii pământene, în cele pătrate, şi cereşti, în cele cilindrice sau conice), s-a făcut printr-o uriaşă „cercetare ştiinţifică”, făcută de cei care interpretau imanentul care urcă din perspectiva transcendentului care coboară. Cu alte cuvinte, intrarea în armonia universală a fost ignorată voit, în favoarea coborârii cerului pe pământ, prin personificări făcute difuz după modelul grecesc. Un spaţiu de sacralitate niciodată nu va fi înţeles prin platitudinea extazului în faţa unor coordonate estetice, care încântă ochiul şi auzul, dar fără a însemna cu adevărat ceva, chiar dacă sublimează poporul prin capacităţi creatoare de genul „Mormântul Eroului Necunoscut”, capacităţi inexistente, chiar dacă recunoaştem în mimeticile moşteniri folclorice „lumescul care ascende spre divinitate, ca o dominantă spirituală proprie culturii autohtone”[20].

*

O astfel de falsă şi penibilă judecare a folclorului, dar pusă sub aura unui moto fistichiu al autorului şi mai fistichiului concept al „arhetipului”, Carl Gustav Jung („Oare au scăpat vreodată oamenii total de mit?… Numai puţini indivizi reuşesc să se lepede de mitologie în epoca unei anumite aroganţe intelectuale; masa nu se eliberează niciodată), vine din partea Mihaelei Lucia Piţigoi, care sintetizează, practic, incultura de până la domnia sa, susţinând că „folclorul poate fi definit drept „creaţia populară constituită într-un sistem unitar, organic şi dinamic, de superstiţii, credinţe, practici magice, de cunoştinţe empirice, mituri, legende, proverbe, cântece şi dansuri păstrate prin tradiţie în viaţa spirituală a unei unităţi etnice (grup etnic, popor, naţiune”[21]. Deci nu un dat iniţial, ca degenerează, în substanţa lui fundamentală, prin absenţa iniţierilor, înlocuite de dezarmanta regulă a lui „aşa am apucat”.

*

În contrapondere, un cărturar deplin precum Mircea Vulcănescu, descoperă „o ipoteză nouă asupra studiului spiritualității române, axată pe un fenomen polisemic și polivalent, pe tema horei. Ipoteza noastră am denumit-o atunci[22] lumescul care ascende spre divinitate, ca o dominantă spirituală proprie culturii autohtone. În sprijinul ipotezei noastre, două exemple concludente: sacrificiul uman spre cer și incintele circulare. Cel sacrificat era prins de patru ostași de mâini și de picioare și azvârlit în sus, spre cer, și împiedicat în cădere să mai atingă pământul, fiind prins în lăncii”[23]. Cum v-am mai avertizat, Vulcănescu, deşi discipol al lui Blaga, nu a avut curajul de a se aventura dincolo de dacism, iar despre incintele circulare şi pătrate din munţi, care favorizau dialogul cu divinitatea (ziguratele de timp templul de la Densuş), nu avea ştiinţă – şi nici nu are nimeni încă acest necesar de luciditate, care condiţionează cunoaşterea, dar observa corect, în spiritul teoriei blagiene a Imanentului care urcă, „în legătură cu incintele circulare descoperite de arheologi, majoritatea cocoțate pe crestele munților, (că) ele au jucat același rol, de locuri sacre de contact cu divinitatea”[24], şi că „urcările solstițiale și echinocțiale pe munți marcau simbolic ascensiunea periodică, ritmică spre cer a credincioșilor”[25].

*

Care sunt locurile sacre ale ceremoniilor totemice şi cum se făceau horirile, adică ceremoniile munţilor, numiţi, iniţial Hora, precum şi astăzi în limbile slavone, vom înţelege din sărbătorile ancestrale, încă păstrate de creştinism, dar prin totală golire de conţinut şi transformare într-un „fel de întruniri cu scopuri practice, de schimburi de bunuri economice, de legături profesionale, de obiceiuri pastorale și de încuscriri [26], pe care îl numim, tradiţie, obicei, folclor.

*

*

[1] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987

[2] Blaga apud Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 362

[3] Strabon, Geografia, II, X, 3, p. 433

[4] Herodot, Istorii, III, XXXVIII, p. 241

[5] Hesiod, Teogonia, p. 5

[6] Eliade, Mircea, Myths, Rites, and Symbols, New York, 1975, p. 380

[7] Ebeling, E., Reallexikon der Assyriologie, Vol. 3, Berlin, 1957, p. 177

[8] Werr, L., Studies in the Chronology and Regional Style of Old Babylonian Cylinder Seals, Malibu, 1988, p. 38

[9] Vulcănescu p. 357

[10] Vulcănescu p. 358

[11] Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 295

[12] Blaga apud Vulcănescu p. 363: „Exemplul „cerului megieș” convine mai ales imanentului biospiritual care urcă spre cerul care s-a înălțat în mai multe rânduri, pentru că fiecare specie umană l-a pângărit de tot atâtea ori. În concepția mitologică populară, cerul se ridică tot mai sus, iar în elanul mitic, românul în ascensiunea lui urmărește cerul la care mereu râvnește. E vorba deci de un cer care se înalță spre transcendent, nu coboară spre imanent, de nostalgia cosmotică a românului”

[13] „Sofianicul, în esența lui, se referă la un „sentiment difuz, dar fundamental al omului ortodox, că transcendentul coboară relevându-se din proprie inișiativă și că omul și spațiul acestei lumi vremelnice pot deveni vas al acelei transcendențe. Pornind de aici vom numi sofianică orice creație spirituală” – n Blaga apud Vulcănescu p. 362)

[14] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[15] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[16] Orfeu, Către Apollon, în Antologia poeziei greceşti, p. 205

[17] Rosny, Léon de, Romains d’Orients aperçu de l’ethnographie de la Roumanie, Paris, 1885, p. 127

[18] Iorga pp. 305-306

[19] Iorga p. 306

[20] Vulcănescu p. 357

[21] Piţigoi Mihaela Lucia, Sorin Dănuţ Radu, Mitul ca sursă a credinţelor populare, Piteşti, 2017, p. 178

[22] În Fenomenul horal, o lucrare de sociologie a culturii, care îi aparţine

[23] Vulcănescu p. 357

[24] Ibidem

[25] Vulcănescu p. 358

[26] Vulcănescu p. 359


Cum se serbează Paștele, astăzi, la țară?

Paștele a rămas în popor sărbătoarea cea mai mare, mai frumoasă și mai plină de taine și de farmec. Începându-se deodată cu primăvara, care reînviază, renaște și înverzește natura, Paștele se întipărește și mai adânc în mintea și curatul suflet al poporului.

*

După ce țin post lung, aspru și greu, de 7 săptămâni, ținut așa de cu sfințenie la țară, vine Pașele. Se fac mari pregătiri pentru Paște. Toți se îngrijesc de-a avea haine noi pentru Paști. Luni întregi, mamele, surorile cos frumoase și măiestrite cămăși și iii celor din casă. S-ar părea că iau parte la obștească expoziție, unde fiecare să arate puterea sa de meșteșug.

*

Paștele se sărbătorește, la țară, în mijlocul nopții. Lume multă, bărbați, femei și copii se duc de dorm, așteptând toaca și Învierea în tinda și împrejurul bisericii, unde fac focuri mari, se așează împrejur și vorbesc de toate. Punct la miezul nopții, clopotele sună și răsună, satul e în picioare: o mare mișcare se petrece pretutindeni, în fiecare locuință; lumini se văd rătăcind pe monotonele și lungile ulițe ale satului. Preotul începe slujba, un fel de pregătire. După aceea, iese afară, cu Învierea, și atunci toaca și clopotele deodată încep. De jos, se intonează imnul Învierii, și un fel de mișcare veselă și de bucurie se resimte.

*

După biserică, creștinii merg acasă, ciocnesc ouă roșii, beau câte un pahar de vin și se culcă. Toată ziua de Paști, mănâncă, beau câte ceva, își dau unii altora ouă roșii și se mărginesc numai în familie. A doua zi de Paște, apoi se duc la horă, se dau în scrânciob sau dulap; acolo ciocnesc și mai multe ouă, și petrec cu rudele și cu prietenii laolaltă.

*

În ziua de Paști, țăranii duc la biserică un fel de pâine dospită, numită Pască, în mijlocul căreia așează un ou (numai răzeșii făceau pască cu brânză – n. n.). Pasca aceasta simbolizează învierea, trecerea de la moarte, la viu, de la robie, la libertate (pe fondul cultului solar, pasca însemnând împărtășirea din Soare – n. n.).

*

Mai de mult, creștinii sărbătoreau Paștele cu mai multă dragoste, cu mai mare sfințenie. În cele trei zile ale Paștelor, nimic absolut nu lucrau. Țăranii toți aveau o fiertură și o friptură de miel, în ziua Paștelor. Toți se îngrijeau să aibă vin și cu rudele petreceau laolaltă, mâncând, bând, stând împreună. Lumea rurală de azi e cam tristă, cam dezgustată, cam egoistă: parcă voiește ceva mai mai mult, mai adânc, mai pipăit. E mai puțină credință azi; mai multe necazuri și neplăceri în lume… DOBRESCU-ARGEȘ, deputat (Foaia populară, II, No. 16, București, 18 aprilie 1899).


Ouăle roșii de Paște

Omne vivum ex ovo” („Tot ce viețuiește e din ou”)

                                                                                    Harvey

*

Ca toate credințele populare, aceea a ouălor roșii de Paște este foarte veche și interesant de cercetat. În mitologia popoarelor antice, oul era principiul oricărui lucru: Universul, mai înainte de a fi creat, era cuprins într-un ou. Această dogmă, numită orfică, a fost adoptată de înțelepți și de filosofi și a pătruns foarte repede în credința popoarelor primitive.

Zeitatea egipteană Keneph sau Emeph (adică „binefăcător”) era înfățișată cu un ou care-i ieșea din gură, simbol al fecundității și al rodirii. La Egipteni, oul avu un cult special, celebrat în fiecare an, într-o sărbătoare care avea loc la echinocțiul primăverii, în vremea când natura se reînnoiește și dă tuturor ființelor o nouă existență. Atunci norodul adunat oferea geniului creator ouă, cu multă îngrijire vopsite în roșu, emblema focului, căci focul își avea și el cultul său (cultul solar – n. n.) și, împreună cu lumina, era considerat ca agent păstrător al vieții.

Juvenal ne spune că, la romani, în fiecare an, la vremea echinocțiului de primăvară, (adică atunci când cade Paștele nostru de astăzi), se făcea o hecatombă (un rug uriaș – n. n.) de o sută de ouă, pentru a limpezi aerul și a goni furtunile. La procesiunea zeiței Ceres, matroanele romane duceau un ou, cu mare solemnitate.

La druizi, ouăle de șarpe erau foarte respectate.

Sărbătorea ouălor a fost primită de creștini. Ouăle erau mai cu seamă dăruite noilor căsătoriți, care erau mai numeroși în primăvară, după vorba aceea veche românească: „După Paște-n sărbători, / Când e câmpul plin de flori”.

Spaţiul deplinei sacralităţi, pe oul încondeiat

Iată care e originea creștinească a ouălor roșii de Paște, după tradițiune. Se zice că o samariteană, care își avea șorțul plin de ouă, întâlni pe cineva, care îi anunță învierea Domnului Iisus Christos. Neîncrezătoare, ea răspunse: „Cred în învierea lui Christos tot atât cât cred că aceste ouă sunt roșii!”. Și Dumnezeu făcu minunea că toate ouăle se roșiră în șorțul necredincioasei.

În Francia, în Sâmbăta Paștelui, studenții și dascălii de biserici strângeau ouă, cântând și sunând cu tobele. Regii Franciei împărțeau ouă aurite membrilor familiilor lor și principalilor demnitari ai Curții. Sub Ludovic al XIV-lea, se făceau mari piramide, din care Regele lua și da damelor. La sfârșitul veacului trecut, obiceiul ouălor roșii sau aurite era încă forte răspândit; cu timpul, însă, a început să se vopsească ouăle cu fel de fel de culori; cofetarii au făcut ouă de zahăr, iar bogătașii fură încântați ca să le aibă găunoase, pentru a pune înăuntru tot felul de daruri.

Rasa germană a rămas mai credincioasă acestei vechi tradițiuni. La Churwalden, în Elveția germană, în lunea de după Paște, se face o sărbătoare populară, la care norodul vine foarte de departe, și care se numește aruncarea ouălor.

Polonezii, sub numele de Benis, celebrează ouăle răscoapte, stând în picioare împrejurul mesei, în ziua de Paște.

Persanii, la anul nou (Nuruz), care la dânșii cade la 21 martie, își fac daruri și mai cu seamă își dăruiesc unul altuia ouă vopsite sau aurite. Sărbătoarea Nuruzului își avea obârșia în cultul focului și musulmanii o considerară ca idolatră; cu toate sforțările lor, însă, persanii persistară în credința lor cea veche și o au și o respectă și astăzi.

Israeliții vechi mâncau un ou răscopt, în onoarea unei păsări uriașe, care trăia în timpul potopului și care se numea „zez”; astăzi, chiar evreii au, totdeauna, un ou răscopt pe singura și marea farfurie, ce o pun pe masă, în ziua când celebrează sărbătoarea echinocțială a primăverii.

În Italia, mai cu seamă în Neapole, coroana de ouă răscoapte (casatiello) nu lipsește, la Paște, de pe masa nimănuia.

Unii învățați cred că explicația ouălor roșii ar fi în faptul că israeliții, la vremea Paștelor, aveau obiceiul să-și vopsească cu roșu pragul de sus și pragul de jos al casei lor; același obicei există și la egipteni, care însemnau cu roșu, culoarea focului, în slava razelor soarelui binefăcător al lumii.

Fenicienii adorau ființa supremă sub formele unui ou și credeau că amorul și specia omenească au ieșit dintr-un ou clocit de Noapte. La indieni, picturile religioase reprezintă pe autorul tuturor lucrurilor având înaintea sa un ou crăpat, în fundalul căruia se zăresc sute de ființe viețuitoare, iar pe coajă apare omul în carne și oase.

„un ou roşu, pe care era desenată şi o Cunună”

Toate aceste credințe, vechi ca pământul, se pot rezuma în fraza lui Harvey: „Omne vivum ex ovo” („tot ce viețuiește e din ou”).

Calea Sfinţeniei (Zeilor), pe oul încondeiat

Să păstrăm cu sfințenie aceste frumoase credințe ale strămoșilor și să le transmitem cu religiozitate urmașilor noștri. / T. ENESCU (Foaia populară, III, No. 15 (97), București, 9 aprilie 1900) – fotografii: Victor T. Rusu.


Paștele, în vechime

Iisys, în ceruri – reproducere după Rubens, în Foaia populară, 1899, aprilie 18

Potrivită, de multe ori, în primăvară dulce și veselă, această sărbătoare este una din cele mai mărețe ale creștinismului, întrucât învierea lui Iisus se serbează odată cu învierea naturii, și nici nu se poate mai simbol mai frumos așa unit cu timpul, când toată natura este îmbobocită. De pe vremuri încă bucuria ce venea cu Paștele era aceiași în palatul lui Vodă și în coliba săracului. În noaptea de Paște, Vodă mergea la biserică, înconjurat de toți boierii și gătit în cabaniță împărătească, iar boierii, înfășurați, de sus, până jos, în caftanuri roșii, ducând unul cuca domnească, altul buzduganul, altul sabia, iar înaintea lui vodă mergea marele logofăt îmbrăcat în caftan albastru și purtând, la brâul portocaliu, călimara de argint, pe care a luat-o în dar, la anul nou, de la Vodă.

*

După ce ascultau toată slujba bisericească, se întorceau la spătărie, unde se aștepta vizita mitropolitului, însoțit de tot clerul bisericesc. Era mare respectul ce se da persoanelor bisericești, pe acele vremuri. Acolo, în salonul cel mare al spătăriei, era primit, cu cea mai mare cinste, tot clerul și li se da la toși vutcă, cafea și cofeturi. Vodă, șezând în picioare în fata clerului, dimpreună cu toți, cu doamna și cu jupânesele (cucoanele) boierilor, Mitropolitul zicea rugăciunea „Tatăl nostru” și, când ajungea la vorbele „Precum și noi iertăm greșiților noștri”, era întrerupt de marele logofăt, care începea a citi, în fața tuturor, lista cu numele osândiților, pe care îi slobozea după citirea listei.

*

Vodă răspundea „Amin!” și se trimitea repede de se anunța familiile celor iertați de Vodă. Atunci se făcea mare sanlâc și începea a cânta meterheneaua (taraful turcesc – n. n.) și tocmai târziu plecau boerii pe la casele lor; mai erau și alte obiceiuri frumoase, ce se făceau, căci, pe atunci, caritatea nu se făcea ca azi, prin bilete de baluri ori prin alt soi de petreceri, care să atragă pe oameni a face bine indirect.

*

Se îmbrăcau, și atunci, săracii, fără a se mai face bătaie de flori la șosea, iar spitalele nu se făceau prin loterii, ca azi, și, cu toate astea, mult mai multe acte filantropice s-au făcut atunci, decât acum. Ideea de a face bine e legată de religia sentimentului și, cât timp religia a fi în omenire călăuza bunelor moravuri, fericirea a fi asigurată. Biserica creștină ortodoxă a fost un sprijin puternic, întotdeauna, al celor nenorociți. În religia creștină găsim adevărata mângâiere sufletească, în ea să căutăm fericirea și adevăratul liman al greutăților vieții, nu în considerațiunile sau onorurile lumești. / PAUL PANAITESCU (Foaia populară, III, No. 15 (97), București, 9 aprilie 1900).


Pagina 4 din 512345