DATINA | Dragusanul.ro - Part 12

„Dumnezeu adevărat: Soare în raze luminat”

Dumnezeu-Soarele – Garcia, Cesar, Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha

„Zeul suprem dacic este fără nume, fără calificare”[1], susţinea Vasile Lovinescu, preluând o afirmaţie a lui Strabon, dar fără să observe, sub influenţa mitologiei greceşti, că dacii şi, mai ales, străbunii lor, nu aveau zeităţi, religia „pagana” (sătească, adică), numită „naturală” de către Heidegger, fiind una astrală şi care, tocmai de aceea, opera cu naraţiunii, ceremonii şi mistere cosmice, care ţin de o cosmologie rudimentară, imaginată drept un „copac cosmic, care umbrit întreaga lume”[2]. În paralel, existau, desigur, aşa-zisele „zeităţi etnice”[3], care nu erau decât „strămoşii din ceruri”, onoraţi dar fără a fi substituţi astralului, fără a fi consideraţi zei, ci spirite, deci şi ca fundatori ai unei spiritualităţi străvechi, inclusiv cântările ceremoniale numite colinde (grecii le numeau „peanurile tracilor” şi vedeau în ele „imnurile Titanilor”[4]). Venind din „vremuri cărunte, ba poate şi mai cărunte”, colindele şi riturile ceremoniale ale primenirii Timpului au rezistat prin milenii, iar „creştinismul, neputând înlătura şi extermina din uzul poporului nici colindele, precum nici cele mai multe uzanţe păgâneşti, se sili măcar a le transfera la idei creştine”[5], deşi era imposibilă armonizarea „lumescului care ascende spre divinitate, ca o dominantă spirituală proprie culturii autohtone”[6] cu „transcendentul care coboară”, simetric, desigur, dar „”, caracteristic ortodoxiei și în general creștinismului”[7]. Chiar dacă se încerca o „mijlocire”, după tentativele eşuate de exterminare a moştenirilor strămoşeşti, o mijlocire prin care s-a admis că şi „colindele sunt oareşicum mijlocitoare între vechile păgâne credinţe şi între noua învăţătură creştinească. De aici curioasa amestecătură a zeităţilor etnice cu sfinţii creştini”[8], între producţiile spirituale ale datului iniţial şi cele ale datului creştin, dincolo de degradarea sau de simetria sensurilor, există incompatibilitatea dintre invocarea „zeităților niciodată chemate pe nume”[9], şi tocmai de aceea nereceptate drept zei, şi „lamentaţiile pentru un Dumnezeu care a murit el însuşi înşelat: un Dumnezeu care a fost condamnat de judecători drepţi şi condamnat cu cruzime să moară de cel mai rău dintre decese”[10]. S-a produs, deci, un „proces de iudaizare şi de păgânizare a creştinismului primitiv”, prin acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor”[11] şi prin crearea unei confuzii totale, în care domină persuasivul şi dezrădăcinarea, în dauna cunoaşterii. Iar a încerca o arheologie spirituală pare o imposibilitate, în faţa mlaştinii bigotismului agresiv de astăzi, sau, cum zice Augustin că ar fi zis Apolo, am „fi mai în măsură, poate, să scriem durabil pe apă sau pe lumină, să deschidem aripile şi să zburăm prin aer ca o pasăre, decât” să convingem bigotismul „profan în firea lui”[12]. Şi totuşi, de-a lungul vremii, s-a tot încercat această arheologie spirituală, cu rezultate spectaculoase, marii maeştri ai identificării de rădăcini fiind cărturarii ardeleni ai secolului al XIX-lea.

Hora (Corona Borealis), în mitologia românească

Cărturarii ardeleni şi, în primul rând, Dr. Simeon Mangiuca[13] şi Dr. Grigore Silaş[14], înţelegând substratul străvechi identitar al spiritualităţii aparent mitologice, se foloseau, în descifrarea colindelor, şi de studii ale unor autori români, precum Alecsandri[15] sau Marienescu[16], dar şi europeni, de talia lui Grimm[17], Schmidt[18], Du Cange[19], Schuller[20], lăsându-se antrenaţi în aparenţe mitologice, chiar şi atunci când se găsesc în faţa unor astralităţi de netăgăduit. Ei ştiau că ansamblul de ritualuri ceremoniale ancestrale, dedicate morţii şi învierii Timpului, durau, în vremea solstiţiului de iarnă, două decade, anul nou şi anul vechi fiind separaţi de ziua de 25 decembrie. „Cu privinţă la cuprinsul acestor cântări de colindă, se înseamnă aci cum că nu numai în secolele prime după Crist, ci unele popoare până în secolele din urmă au serbat anul nou în 25 Decembrie. Despre aceasta adevereşte Grimm[21]. Dar Kassel[22] dovedeşte, cum că chiar şi Curia papei de la Roma, până în al 17-lea secol, a început anul nou în 25 Decembrie, şi cum că împăraţii germani, până la începutul secolului 17, asemenea au început anul nou. Nork[23] încă arată cum că Carol al XI-lea, din Francia, a orânduit, în anul 1564, începerea anului cu 1 Ianuarie, şi cum că tot aceasta a orânduit Petru cel Mare din Rusia, în anul 1706. Din aceste împrejurări apoi se explică pentru ce se colindă, pe alocurea, şi la Crăciun, şi la Anul nou, fiindcă în vechime s-a serbat Anul nou odată cu Crăciunul, în 25 Decembre. Şi Ovid încă zice: „Începutul iernii (bruma) este prima zi a soarelui nou şi cea din urmă a soarelui bătrân”[24]. De la Iulius Caesare începând, au serbat Romanii ziua de frunte a saturnaliilor la prima Ianuarie, iară nu în solstiţiul de iarnă, 25 Decembrie[25][26].

Crucea solară, în câteva străvechi variante

Pentru vechii înţelepţi ai neamului românesc încă nu funcţiona distincţia între colindele lunare, cântate, şi cele solare, scandate şi numite, de regulă, în strânsă legătură cu plugul, cuvânt celtic sinonim cu aratrul roman (Iraclie Porumbescu îşi numea „Pluguşorul”, în 1848, „Aratru”). Dar se ştia că „această colindă a pluguşorului adevereşte chiar şi luminat despre simbolica serbare a Soarelui personificat ca zeu. Nork[27] ne spune, cum că plugul a fost atributul zeilor de Soare Vişnu şi Osiris, şi cum că aceste zeităţi ţin plugul în mână. Zeul Buddha se zice că a purtat.numele de „Halivahana”, de la „hala”, ce înseamnă plug. Şi mântuitorul nostru Isus Cristos a purtat predicatul de „Arator”, latină, adică arător, în litaniile primei biserici creştine.

Ishtar si simbolul solar

Tibul cânta despre zeul de soare Osiris şi despre plugul lui arător în următorul mod: „Primus aratra manu sollerti fecit Osiris / Et teneram fero solicitavit humum”[28].

 

Nork[29] adevereşte cum că lui Ceres, greceasca zeiţă a grânelor şi a secerişului, i-a fost consacrat plugul şi cum că şi carul ei, în formă de plug, a fost tras de doi balauri. Triptolem, care a stat în strânsă legătură cu Ceres, însemnă chiar „plug”, trisulcus lat.

 

Zeiţa Ope, soţia lui Saturn, a fost identică cu Ceres, şi Osiris ar fi chiar Cronos-Saturn, laolaltă cât toţi zeii de soare (Sonnengötter, germ.)…

 

În cultul şi religiunile popoarelor vechi s-a crezut, cum că soarele personificat cu razele sale ca un plug despică pământul şi apoi îl însămânţează[30]. De aici se înţelege pentru ce a fost plugul simbolul zeilor de soare şi pentru ce li s-au făcut cult şi ceremonii cu plugul, mai vârtos la începerea anului, când soarele a reînviat şi a început iară a-şi recâştiga puterea luminii sale” [31].

Simboluri solare străvechi de pe teritoriul Ungariei

Dincolo de fondul mitologic universal, pe care grecii l-au golit, treptat, „de orice valoare religioasă şi metafizică”[32], s-au găsit argumente inspirate în „uzanţele” limbii române pentru colinde, dar nu şi pentru Crăciun – pentru că nu s-a folosit acelaşi procedeu al uzanţelor, preferându-se etimologia, fără a se ţine cont de modificările periodice de conotaţii, deci de „legea degradării sensului, înțelegând prin aceasta orice alterare, orice pierdere sau uitare a unei semnificații originale”[33]. În 1902, când apărea, în „Foaia Diecesană”[34], studiul „Colinda. Originea şi însemnătatea ei”, care pornea de la constatarea că „nici un popor creştin nu a păstrat, cu atâta tenacitate, obiceiurile cele vechi, cele mai multe din era păgână, ca poporul român”, se opina că „originea colindei trebuie căutată chiar în înţelesul cuvântului acestuia în limba română. Verbul „a colinda” înseamnă, pretutindeni în graiul românesc, „a umbla jur-împrejur”, „a înconjura” un loc, căutând ori lucrând ceva. Astfel, în poveştile (basmele) române, se zice cum că feciori de împărat au colindat toată lumea, umblând după Ileana Cosânzeana ori alte zâne, spre a le lua loru-şi de soţie. Dar, în graiul de toate zilele, se zice despre orişicine, care umblă împrejurul unui loc, căutând pe cineva ori ceva, cum că a colindat tot locul respectiv şi nu a aflat ce a căutat. Drept aceste, ideea şi conceptul „colindei” este şi nu poate fi altul decât „a umbla jur-împrejur”, căutând ori efectuând ceva. Acest concept al „colindei” se adevereşte şi din acea împrejurare cum că „colinda” şi „a colinda” este cult de soare şi nu înseamnă altceva, decât „soarele” personificat ca Zeu, în curgerea sa jur-împrejur prin zodiac”.

Totemuri străvechi, la Moldoviţa

În cazul lui Moş Crăciun, nu s-a căutat „înţelesul cuvântului acestuia în limba română”, deşi „a crăci” înseamnă „a lăstări”, a face crengi noi, în condiţiile în care, dintotdeauna, „natura, urzitoarea lumii”[35], s-a extins prin lăstărire, prin crăcire (de unde şi expresia vulgară de mai târziu), „dară apoi Crăciunul fără îndoială se concepe, în multe colinde, după idee şi privinţe străvechi păgâneşti, ca renaşterea Soarelui fizic, cu turma sa de stele strălucitoare, pe cerul senin de primăvară şi vară, când într-una se zice:

*

Coborât-au coborât

De mai sus, din răsărit

Dumnezeu din cer pe scări,

Pe miruri şi lumânări.

Cu-o turmă de oi domneşti

Şi o paşte în serin

Şi-o adapă în nuor lin[36]

(Ploaia cu foc[37], în Transilvania 1877, p. 58)

*

se concepe ca renaşterea şi reîntoarcerea Soarelui aducător de dulce primăvară şi vară, cu suavele flori, cu rândunelele şi cântăreţele selbelor înverzite, când într-ală colindă se zice:

*

Vă aduc un Dumnezeu

(Florile dalbe),

Un Dumnezeu nou născut

Cu flori de crin învăscut,

Dumnezeu adevărat:

Soare în raze luminat…

Că pe ceri s-a arătat

Un luceafăr de-mpărat,

Stea comată strălucită

Pentru fericiri menită…

Iată lumea înfloreşte,

Pământul că întinereşte,

Cântă-n luncă turturele,

La fereastră rândunele”[38].

*

*

[1] Strabon apud Lovinescu, Vasile, Dacia hiperboreană, Editura „Rosmarin”, Bucureşti 1996, p. 34

[2] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 110

[3] Transilvania, Anul X, Nr. 5, 1 martie 1877, p. 56

[4] Strabon, Geografia, II, XII. 12,13

[5] Transilvania, Anul VIII, Nr. 5, 1 martie 1875, p. 51

[6] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[7] Blaga apud Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, p. 362

[8] Transilvania, Anul X, Nr. 5, 1 martie 1877, p. 56

[9] Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 299

[10] Saint Augustin, Cité de Dieu, libri XXII, Paris, 1854, p. 954

[11] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 154

[12] Saint Augustin, Cité de Dieu, libri XXII, Paris, 1854, p. 954

[13] Călindariu Iulianu, gregorianu şi poporalu românu, cu comentariu, pe anul 1882, Oraviţa 1881

[14] Silaş, Grigore, Însemnătatea literaturii române tradiţionale, în gazeta Transilvania 1875

[15] Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1866

[16] Marienescu, At. M., Colinde, Pesta 1859; Balade poporale române, Pesta 1858

[17] Grimm, Iac., Kleinere Schriften; Deutsche Mythologie, ediţia 4, Berlin, 1875

[18] Wilhelm Schmirt, Das Jahr und seine Tage in Meinung der Romänen Siebenbürgens, Hermannstadt 1866

[19] Du Cange, Calendae

[20] Schuller, I. C., Kolinda, Hermannstadt 1860

[21] Grimm, Deutsche Mythologie, edit. 4., Berlin 1875, tom. I, p. 522

[22] Kassel, Weihnachten, Berlin 1856, p. 259

[23] Nork, Mythologie des alten und neuen Testaments, Stuttgart 1842, tom. I, p. 184

[24] Kassel, Weihnachten, Berlin 1856, p. 62

[25] Nork, Bibl. Mythol., II. p. 376, provocând pe Ovid şi Macrobiu

[26] Foaia Diecesană, Anul XVII, Nr. 50, 15 decembrie vechi 1902

[27] Nork, Bibl. Mythol. des alten und neuen Testaments, Stuttgart, 1842. tom. II. p. 364

[28] Cele două versuri se găses şi în „Cartea egipteană a morţilor”, în care Horus moşteneşte toate „gloriile” tatălui său, cea mai importantă fiind aceea de a fi „arat şi semănat primul” – n. n.

[29] Nork, Etymol. symbol. mythol. Real-Wörterbuch, Stuttgart 1843, tom. III, p. 335

[30] Nork, Bibl. Mythol. des alten und neuen Testaments, Stuttgart, tom. II, p. 368

[31] Foaia Diecesană, Anul XVII, Nr. 50, 15 decembrie vechi 1902, p. 4

[32] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 1

[33] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 13

[34] Foaia Diecesană, Anul XVII, Nr. 50, 15 decembrie vechi 1902

[35] Lucretius Carus, Titus, Începuturile şi progresele agriculturii, în Antologia poeziei latine, p. 35

[36] Wilhelm Schmirt, Das Jahr und seine Tage in Meinung der Romänen Siebenbürgens, Hermannstadt 1866

[37] Fragmentul de colind figura şi în cartea „Anul și zilele lui în tradiţia românilor din Transilvania”, publicată de Wilhelm Schmidt, la Sibiu, în 1866.

[38] Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1866, p. 394


Simbolistica ancestrală a Fecioarei Cerești

Stele de Nora Sardaigne VIII VII î H

 

Reprezentarea simbolică a Fecioarei Cerești sau a Stăpânei Altarelor, despre care am vorbit pe larg în textul publicat ieri și intitulat „Crucea stră-străbunicului meu – Fecioara Cerească”, reprezentare compusă din triunghi cu vârful în sus (inițierea de pe munte), linia orizontală (calea echinocțială a vieții, dar, prin poziționare între esențializarea simbolurilor cerești și pământești, amplificându-și semnificațiile de „fenomen kogaionic”, deci de ansamblu ritualic al „Imanentului care urcă”, înspre conceptul „ferestrei cosmicului”, care nu este altceva decât aparent cunoscuta „logodnă cosmică”) și cercul (univers, cer, soare) desemnând, de fapt, scopul „urcării ceremoniale pe munte”, „urcare” care este consacrată, prin Nedei, drept „fenomen horal” românesc, în condițiile în care doar românii mai păstrează, dar fără urmă de inițieri, elementele Datinii primordiale, deci a „legilor” începutului spiritual al civilizației pământene. În acest simbol al Fecioarei Cerești, din care descinde simbolul crucii, prin intermediul „crucii (simbolului) lui Osiris”, iar de aici, crucea creștină, supraviețuiește o întreagă filosofie existențială, despre care am mai scris, dar, pentru a nu reformula, redau ceea ce am scris de curând drept argumentare și pentru simbolul ancestral al Fecioarei Cerești. Ca să nu fie nevoie să căutați pe site-ul meu.

 

 

„Fereastra cosmicului… risipită în imaginaţia satelor”

*

Nu există definire mai inspirată a relaţionării dintre datină şi folclor decât aceasta, formulată de Lucian Blaga şi identificată, discret, dar precis, de Romulus Vulcănescu[1], în ciuda unui exces de dacism, care, ca şi la Cantemir, care numea „eres dacic” tot ceea ce nu era roman, obloneşte un ceva şi mai îndepărtat, o civilizaţie primordială vag şi târziu mărturisită, pe care numai Lucian Blaga a îndrăznit să o desluşească şi să o înţeleagă cu adevărat, din perspectiva „Imanentul care urcă”, în simetrie diametrală cu „Transcendentul care coboară”[2]. Eu numisem, cu ceva vreme în urmă, „Fereastra cosmicului… risipită în imaginaţia satelor”, printr-o formulare mai brutală, folclorul drept „desprinderea vulgară din ceremonial”, deşi ruperea aceasta nu se face atât prin folclor, cât prin etnologie şi folcloristică, domenii în care timpul este tăiat cu foarfeca, pentru reconstrucţii de hârtie, pe un anume suport al vremelniciilor. Intuisem caracterul solstiţial şi echinocţial al horelor şi legătura lor cu suirile pe munte, bazându-mă pe informaţiile din „Geografia” lui Strabon[3] şi din „Istoriile” lui Herodot[4], dar şi din poezia lui Hesiod[5] şi a lui Pindar, care fac trimitere la leagănul poeziei, cântecului, dansului şi religiei iniţiale, reprezentat de Munţii Carpaţi, de „Muntele Lumii”, identificat de Mircea Eliade drept sinonim şi al „Arborelui Lumii”, pentru că „Simbolismul Arborelui Lumii este complementar cu cel al Muntelui Central. Uneori, cele două simboluri coincid; de obicei, se completează reciproc. Dar ambele sunt formulările mitice mai dezvoltate ale Axei Cosmice (Stâlpul Pământului)”[6], pentru că „în culturi din întreaga lume, templele au fost frecvent concepute după modelul Muntelui Lumii”[7], iar„templul (casa) este un munte mare, care ajunge până la cer”[8]. Şi mai intuisem că hora este un ceremonial totemic primordial al muntelui, din moment ce, în limbile slavone de prin megieşiile noastre, cuvântul „hora” (scris, uneori, „gora”) înseamnă munte; deci, în limba română, în care există şi verbe derivate din substantiv, hora nu putea însemna decât ceremonialul de pe munte, horirea. Iar cuvântul nu l-am luat, noi, românii, nici de la vechii egipteni, evrei şi greci, care aveau hore (rotiri solare, care delimitează sacralităţi spaţiale şi temporale, de tip Horus), nici de la slavi, ci de la ceremoniile totemice (horiri) din creştetul muntelui (hora), în cadrul „fenomenului kogaionic”, cum numea Romulus Vulcănescu „fenomenul horal”[9], din vremurile în care „urcările solstițiale și echinocțiale pe munți marcau simbolic ascensiunea periodică, ritmică spre cer a credincioșilor”[10]. Pentru fiecare solstiţiu sau echinocțiu exista o altfel de horire ceremonială, funcţie de omagiere, deşi, mai ales la urcările echinocţiale, horele se săvârşeau în cinstea Soarelui şi în cinstea Lunii, numită, în popor, „Cosânzeana, sora Soarelui și stăpâna zilelor”[11].

 

Ancient Thebes Symbol: „Crucea lui Osiris”

 

În cultura română, în care „megieşia Cerului”[12] are trăiri diametrale, deci şi determinanţi ceremoniali opuşi, Datinii primordiale, o adevărată „Biblie” a românilor, i se opune confiscant şi sofianic[13], Datina creştină, care confiscă şi adaptează fără explicaţii, obligându-i pe cărturari la judecăţi banale, inflamate de ieftin naţionalism, de tipul: „Hora: cuvântul amintește vechi elemente grecești din limba romanică a coloniștilor de la Dunăre (eroare: grecii au preluat „horus” de la egipteni, care, la rândul lor le-au dus, prim felahi, din Carpaţi în Egipt: „egiptenii au luat misterele de la pelasgi”[14]; „înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea, vreunuia dintre ei, porecle şi nume, deoarece nu auziseră încă de ele”[15]). Ea e jucată cu mult foc în zile de sărbătoare și Dumineca de la nămiezi până la apusul soarelui înaintea casei de adunare și petrecere a satului, cârciumă sau într-un alt loc anumit, dar mai mult numai de tineri cari-și caută încă norocul, flăcăi în albe cămăși cusute, cu flori la margenea pălăriei rotunde, și fete cu capul gol, de asemeni împodobit cu flori. Fiecare sprijină dreapta pe umărul vecinului sau vecinei, oricine poate intra în joc când vrea, și în tactul ariilor cântate din vioară de lăutari (în vechime „alăutari” – eroare: muzica instrumentală se numea, în toată Europa, ca şi acum, la nordici şi baltici, „lätar”), mai mult țigani, se învârtește hora prin ridicarea și puternica batere din picioare într-o continuă legănare înainte și înapoi. Pentru a ținea tactul și cu ritmul poesiei, conducătorul horei, care la serbările de la Curtea Domnească era un mare boier și purta toiag de argint, spune versuri scurte (eroare: practica şamanică a vremilor cărunte menţionează un bard, identic „tracului Pean”, admis în templele lui Apollo „cu ierbile şi cântecele lui vindecătoare”[16], numit „vates”[17]), care sunt improvisate și uitate sau duse mai departe, după cum par mai mult sau mai puțin bine izbutite. Așa se naște o mare parte din poesia lirică populară”[18], scria Iorga, contrazicând ceremonialul bucuriei „cosmotice”, pe care o intuise destul de corect, observând că „hora sună voios, vesel, mișcat, chiar bacantic”[19].

*

Compromiterea sacralităţii ceremoniei totemice a muntelui, în care intră toate „horele păstoreşti”, cu trimitere la Marele Păstor, nu la oierit, şi toate „horele buciumului” ale „răspunsului Pământului şi al Cerului”, cumva similar ziguratelor (temelii pământene, în cele pătrate, şi cereşti, în cele cilindrice sau conice), s-a făcut printr-o uriaşă „cercetare ştiinţifică”, făcută de cei care interpretau imanentul care urcă din perspectiva transcendentului care coboară. Cu alte cuvinte, intrarea în armonia universală a fost ignorată voit, în favoarea coborârii cerului pe pământ, prin personificări făcute difuz după modelul grecesc. Un spaţiu de sacralitate niciodată nu va fi înţeles prin platitudinea extazului în faţa unor coordonate estetice, care încântă ochiul şi auzul, dar fără a însemna cu adevărat ceva, chiar dacă sublimează poporul prin capacităţi creatoare de genul „Mormântul Eroului Necunoscut”, capacităţi inexistente, chiar dacă recunoaştem în mimeticile moşteniri folclorice „lumescul care ascende spre divinitate, ca o dominantă spirituală proprie culturii autohtone”[20].

*

O astfel de falsă şi penibilă judecare a folclorului, dar pusă sub aura unui moto fistichiu al autorului şi mai fistichiului concept al „arhetipului”, Carl Gustav Jung („Oare au scăpat vreodată oamenii total de mit?… Numai puţini indivizi reuşesc să se lepede de mitologie în epoca unei anumite aroganţe intelectuale; masa nu se eliberează niciodată), vine din partea Mihaelei Lucia Piţigoi, care sintetizează, practic, incultura de până la domnia sa, susţinând că „folclorul poate fi definit drept „creaţia populară constituită într-un sistem unitar, organic şi dinamic, de superstiţii, credinţe, practici magice, de cunoştinţe empirice, mituri, legende, proverbe, cântece şi dansuri păstrate prin tradiţie în viaţa spirituală a unei unităţi etnice (grup etnic, popor, naţiune”[21]. Deci nu un dat iniţial, ca degenerează, în substanţa lui fundamentală, prin absenţa iniţierilor, înlocuite de dezarmanta regulă a lui „aşa am apucat”.

*

În contrapondere, un cărturar deplin precum Mircea Vulcănescu, descoperă „o ipoteză nouă asupra studiului spiritualității române, axată pe un fenomen polisemic și polivalent, pe tema horei. Ipoteza noastră am denumit-o atunci[22] lumescul care ascende spre divinitate, ca o dominantă spirituală proprie culturii autohtone. În sprijinul ipotezei noastre, două exemple concludente: sacrificiul uman spre cer și incintele circulare. Cel sacrificat era prins de patru ostași de mâini și de picioare și azvârlit în sus, spre cer, și împiedicat în cădere să mai atingă pământul, fiind prins în lăncii”[23]. Cum v-am mai avertizat, Vulcănescu, deşi discipol al lui Blaga, nu a avut curajul de a se aventura dincolo de dacism, iar despre incintele circulare şi pătrate din munţi, care favorizau dialogul cu divinitatea (ziguratele de timp templul de la Densuş), nu avea ştiinţă – şi nici nu are nimeni încă acest necesar de luciditate, care condiţionează cunoaşterea, dar observa corect, în spiritul teoriei blagiene a Imanentului care urcă, „în legătură cu incintele circulare descoperite de arheologi, majoritatea cocoțate pe crestele munților, (că) ele au jucat același rol, de locuri sacre de contact cu divinitatea”[24], şi că „urcările solstițiale și echinocțiale pe munți marcau simbolic ascensiunea periodică, ritmică spre cer a credincioșilor”[25].

*

Care sunt locurile sacre ale ceremoniilor totemice şi cum se făceau horirile, adică ceremoniile munţilor, numiţi, iniţial Hora, precum şi astăzi în limbile slavone, vom înţelege din sărbătorile ancestrale, încă păstrate de creştinism, dar prin totală golire de conţinut şi transformare într-un „fel de întruniri cu scopuri practice, de schimburi de bunuri economice, de legături profesionale, de obiceiuri pastorale și de încuscriri [26], pe care îl numim, tradiţie, obicei, folclor.

 

*

 

„Dansul exprimă întotdeauna o călătorie în văzduh”[27], mijlocită de munte, dar condiționată de ascensiune și de intraea în armonia Cerului și a Pământului, acolo, pe creștetul munților, unde Cerul și Pământul se ating, atingerea fiind o altă semnificație a logodnei cosmice, simbolistica ancestrală grupând, întotdeauna, în fiecare simbol, o mulțime logică de semnificații. Tocmai de aceea, vechile „jocuri de eres”[28] semnificau, prin sinusoida lunară a horelor în șir, „Drumul spre Paradis”, care „este același drum spre munte, aceeași „ascensiune”, care de cele mai multe ori se face în mod simbolic”, dar „drumul spre munte înseamnă apropierea de sacru, de real, de absolut; într-un cuvânt, este o consacrare”[29], iar prin cercul solar al jocului „împrejur”, „când se țin toți de mână și joacă împrejur, cu pas potrivit după cântare, mergând dinspre dreapta spre stânga, atunci se cheamă horă”[30], joc dominat de „magia muzicală”[31], făptura umană a începuturilor vieții metafizice, beneficiind și se serviciile unui „povățuitor” sau „stareț” șamanic de tip „vates” (bard), devenea legătura dintre Cer și Pământ, „sfântul” sau „îngerul”, deci dublă natură pământească și cosmică, încrustată în simbolisticile totemice, inclusiv în cea a ouălor încondeiate, deci scrise, sub formă de romb.

*

Locul în care se atingeau Pământul și Cerul se numea Nedeea Cetate, indiferent de muntele al cărui creștet primea o astfel de consacrare, iar urcușul spre Nedeea Cetate avea să fie simbolizat de hora înșiruită, hora solară, în cerc, fiind numită, cândva, în vremea Blajinilor, și colindă, pentru că și „colindele în fond sunt imne religioase din epoca păgână, adresate Soarelui ca zeu, cântând bunătăţile lui şi lăudându-i faptele ca erou, întocmai precum se cântă şi se laudă Soarele sau Agni în imnele vedice”[32]. Nu întâmplător, pe prima carte religioasă a omenirii, oul încondeiat, hora sfințeniei (banda înșiruirii de romburi), este delimitată de două sinusoide, de „alte forme ale ritului de înălțare”[33], urcușul și coborâșul însemnând „atingerea” între emisferele Pământ-Cer, Părinți-Zei fiind aidoma, dar simetric reprezentate.

*

Dar Nedeile, care, mai târziu, odată cu coborârea Transcendentului, încă simbolizau „urcări duminicale pe munte, și-au pierdut semnificația magico-mitică de ascensiuni spre cer, pentru faptul că Munții Carpați, coloana vertebrală a Danciei antice, au dovedit în perioada feudală hotare nefirești în corpul biospiritual al poporului român. Așa se face că, din urcări pe munte pentru contact direct cu cerul și rugăciuni lipsite de intermediari învestiți cu asemenea ocupații, nedeile au devenit un fel de întruniri cu scopuri practice, de schimburi de bunuri economice, de legături profesionale, de obiceiuri pastorale și de încuscriri [34], determinând și desacralizarea horirilor, adică a ceremoniilor totemice de de munte, de pe „hora” – cum încă mai este denumit muntele în unele limbi slavone. Exista, desigur, pe fiecare „hora”, și câte un templu sau măcar câte un altar, dar „simbolismul atât de bogat al templelor (ziqqurat) nu poate fi înțeleasă decât pornind de la o „teorie cosmică”. Într-adevăr, ziqqurat-ul era zidit ca o Lume: etajele subliniau diviziunea Universului, lumea subterană, pământul, firmamentul. Ziqqurat-ul este de fapt Lumea, întrucât el simbolizează muntele Cosmic”[35]. Pentru că ar fi fost imposibil ca în munții în care există prototipul „zidirii de pe munte”, Ceahlăul, să lipsească templele, în condițiile în care „ziqqurat-ul este definit ca stâlpul Lumii, și locul unde se unește Cerul cu pământul”, „care nu este altceva decât Axa Universului, Pomul Vieții care crește în centrul Lumii”[36]. Din păcate „incintele circulare descoperite de arheologi, majoritatea cocoțate pe crestele munților, care au jucat același rol, de locuri sacre de contact cu divinitatea”[37], au fost etichetate de arheologi drept „dacice”, deși sun cu milenii anterioare dacismului, adică primei tentative de istoricizare a populațiilor din Carpați, deși „nici o divinitate dacică nu se află în inscripţiuni”[38], în acele incinte nu doar circulare (temelia și revelația Cerului), ci și pătrate (temelia și revelația Pământului), precum cel de la Densuș, precum atâtea altele, lăsate de izbeliște, pe sub rădăcinile copacilor de pe multe, multe culmi carpatice.

*

Dându-i crezare lui Mircea Eliade, cum că „Legea degradării sensului, înțelegând prin aceasta orice alterare, orice pierdere sau uitare a unei semnificații originale… lege care se verifică mai ales în folclor – unde anumite gesturi și formule orale se conservă și după ce funcția lor primordială, și înțelesul originar s-au pierdut” poate fi deslușită și că „istoria vieții mentale a omenirii, departe de a însemna o necontenită evoluție, e străbătută și de un ritm al degradării și al morții instituțiilor fundamentale”, iar „această descompunere lentă a unor sinteze mentale întru nimic inferioare sintezelor care au urmat, poate fi reconstituită în etapele ei mai importante”[39], o să încerc o deslușire a fenomenului horal, care include și ceremonia, și locul ceremonial, pornind de la mărturia lui Dimitrie Cantemir, cea mai veche, optând și pentru traducerea din 1808, care nu operează cu sinonimii, ci cu termeni încă folosiți în Moldova vremii, justificându-mi recursul pe convingerea că „dansul este un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune”[40]:

*

„Jocurile moldovenilor au cu totul altă închipuire decât al altor noroade, căci ei nu joacă doi cu doi sau patru cu patru, ca francezii sau ca leșii, ci joacă mai multe obraze deodată, împrejur sau în rând, și altădată nu joacă bucuroși, fără numai la nunți. Când se țin toți de mână și joacă împrejur, cu pas potrivit după cântare, mergând dinspre dreapta spre stânga, atunci se cheamă horă; iar când stau în rând și se țin de mână, însă fruntea și coada slobode, se cheamă danț, cu cuvânt leșesc.

*

La nuntă sunt obișnuiți să joace, mai înainte de cununie, în ogradă sau în drum, în două rânduri, unul de bărbați și altul de femei. La amândouă rânduri pun câte un povățuitor, om bătrân și cinstit, care poartă în mâni toiag de lemn poleit și legat, la capăt, cu năframă cusută; și unul dintre dânșii trage după sineși pe cei din rândul său, dinspre dreapta spre stânga, iar celălalt, pe ceilalți, dinspre stânga spre dreapta, așa încât să stea față în față; după aceea, îndreaptă spate la spate și, apoi, se întoarce fiștecare rând cu încordare, atât de încet ca să nu se încure, încât abia se poate zări vreo mișcare și, întru amândouă rânduri își alege locul fiștecare după cinstea sa. Cucoanele și fecioarele boierilor își iau locul după starea bărbatului sau a tatălui lor; însă locul cdel dintâi este pentrn povățuitor, al doilea pentru nun și al treilea pentru mire. Asemenea și în rândul femeilori este întâi povățuitorul, apoi nuna, după dânsa mireasa, măcar de sunt și de stare mai proastă decât ceilalți. Iar la urmă se amestecă amândouă rândurile și joacă ocolul împrejur, avându-și fiștecare femeia sa din dreapta, iar holteii câte o fată de starea lor. Uneori obișnuiește hora să se întoarcă în trei părți sau în patru, sau în una, după voia și iscusința povățuitorului”[41].

*

*

[1] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987

[2] Blaga apud Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 362

[3] Strabon, Geografia, II, X, 3, p. 433

[4] Herodot, Istorii, III, XXXVIII, p. 241

[5] Hesiod, Teogonia, p. 5

[6] Eliade, Mircea, Myths, Rites, and Symbols, New York, 1975, p. 380

[7] Ebeling, E., Reallexikon der Assyriologie, Vol. 3, Berlin, 1957, p. 177

[8] Werr, L., Studies in the Chronology and Regional Style of Old Babylonian Cylinder Seals, Malibu, 1988, p. 38

[9] Vulcănescu p. 357

[10] Vulcănescu p. 358

[11] Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 295

[12] Blaga apud Vulcănescu p. 363: „Exemplul „cerului megieș” convine mai ales imanentului biospiritual care urcă spre cerul care s-a înălțat în mai multe rânduri, pentru că fiecare specie umană l-a pângărit de tot atâtea ori. În concepția mitologică populară, cerul se ridică tot mai sus, iar în elanul mitic, românul în ascensiunea lui urmărește cerul la care mereu râvnește. E vorba deci de un cer care se înalță spre transcendent, nu coboară spre imanent, de nostalgia cosmotică a românului”

[13] „Sofianicul, în esența lui, se referă la un „sentiment difuz, dar fundamental al omului ortodox, că transcendentul coboară relevându-se din proprie inișiativă și că omul și spațiul acestei lumi vremelnice pot deveni vas al acelei transcendențe. Pornind de aici vom numi sofianică orice creație spirituală” – n Blaga apud Vulcănescu p. 362)

[14] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[15] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[16] Orfeu, Către Apollon, în Antologia poeziei greceşti, p. 205

[17] Rosny, Léon de, Romains d’Orients aperçu de l’ethnographie de la Roumanie, Paris, 1885, p. 127

[18] Iorga pp. 305-306

[19] Iorga p. 306

[20] Vulcănescu p. 357

[21] Piţigoi Mihaela Lucia, Sorin Dănuţ Radu, Mitul ca sursă a credinţelor populare, Piteşti, 2017, p. 178

[22] În Fenomenul horal, o lucrare de sociologie a culturii, care îi aparţine

[23] Vulcănescu p. 357

[24] Ibidem

[25] Vulcănescu p. 358

[26] Vulcănescu p. 359

[27] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 221

[28] Scrisoarea Moldovei / de / Dimitrie Cantemir / Domnul ei / Editată întâi la anul mântuirii 1825, August în 19, Volumul II, Iași, 1868, pp. 256

[29] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 27

[30] Cantemir p. 256

[31] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 171

[32] Densuşianu, Ar., Istoria limbei şi literaturei române, Ediţiunea a doua, Iaşi, 1894, p. 161

[33] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 141

[34] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 359

[35] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 21

[36] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, pp. 33, 34

[37] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[38] Densuşianu, Ar., Istoria limbei şi literaturei române, Ediţiunea a doua, Iaşi, 1894, p. 110

[39] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 13

[40] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, pp. 29, 30

[41] Scrisoarea Moldovei / de / Dimitrie Cantemir / Domnul ei / Editată întâi la anul mântuirii 1825, August în 19, Volumul II, Iași, 1868, pp. 255, 256


Crucea stră-străbunicului meu – Fecioara Cerească

Atent la simbolistica gravată pe crucea stră-străbunicului meu, Nicolai Gâză, mort în 1889, în care „poziţia sumeriană a zeilor” şi „sabia vikingă” constituiau elementele şoc, nu am dat prea mare atenţie formei ciudate a crucii, care seamănă mai curând cu o stelă a civilizaţiilor primordiale, decât cu o cruce creştină. Fără îndoială că, în 1889 sau până în 1889, crucile de acest fel nu însemnau excepţii – am mai văzut şi altele asemănătoare în cimitirul („cimitir” vine de la „zicerea grecească „koimeterion”, adică dormitor”[1]) Plopenilor, dar mult mai mici şi mai stilizate, cea a stră-străbunicului Nicolae, descoperită de verişorul Viorel Gîză, având peste un metru înălţime. Preocupat de simboluri, am văzut o sabie asemănătoare cu cea gravată pe cruce în blazonul familiei de şleahtici polonezi Miecz (Sabie), iar cum numele Gâză vine din polonul „giza”, eram îndreptăţit în presupunerea unor antecesori în rândurile valahilor din sudul Poloniei, ştiut fiind faptul că primii trei regi poloni, toţi Corvin, dar fără a se înrudi unul cu celălalt, erau valahi – după cum preciza Jan Dlugosz. Nu ştiu dacă m-am pripit sau nu într-o astfel de supoziţie, dar cert este că şi crucea în sine, şi cele două simboluri, trebuie căutate în cea mai adâncă vechime a civilizaţiilor europene, în miturile primordiale, care au rezistat, la noi, inclusiv în ţesături, până în timpurile recente, pierzând încărcătura mitică, pentru că „aceste credințe începură a slăbi îndată ce apărură științele pozitive. Fiecare pas înainte făcut de aceste din urmă constituie un pas înapoi pentru cele dintâi”[2], iar simbolistica şi „obiectele antice au fost păstrate din neștiință și superstiție”[3].

The sign of Tanit, chief goddess of the Phoenicians. Upper part of a votive stele with engraving of a bottle. White limestone (4th BCE), from a Tophet, the enclosed area for sacrifice, Carthago. Height 62 cm. Location: Musee du Bardo, Tunis, Tunisia.

Aparenta simbolistică a creştinismului ascunde, în realitate, mituri mult mai vechi, cum s-a întâmplat, de pildă, în vestul european, căci doar „Se știe, spre exemplu, că în mai multe biserici catolice din Franța meridională, statui de piatră neagră, de bazalt, au fost păstrate cu venerațiune, ca chipuri făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, pe când acelea erau antice statui ale zeiței egiptene Isis, ținând pe fiul ei Horus în brațe”[4]. Iar crucea stră-străbunicului meu chiar asta reprezintă: Fecioara Cerească sau Stăpâna Altarului (Templului), numită, în diverse civilizaţii, Tanat sau Tanit (feniciană, cartagineză), Ishtar sau Inanna (sumeriană), Isis, până a deveni, prin stilizare, „crucea lui Osiris” (egipteană), tot aşa cum Moş Timp avea să fie numit Cernunos (celţi), Cronos (greci), Saturn (romani), Ba’al sau Bel, care nu era altul decât Marele Păstor Enlil, numit astfel atunci când a fost „înlocuit un dumnezeu cu un altul, pe care poporul îl va onora cu libaţii”[5] (fenicieni, cartaginezi, babilonieni) sau Osiris (egipteni), deşi numele real al divinităţii supreme era cel de „Tatăl nostru”, dar populaţiile lumii „i-au dat multe nume, deoarece multe neamuri, fiecare vorbind altă limbă, a simţit nevoia de a traduce numele lui, pentru a i se închina”[6].

Baba stone crosses (în sumeriană, BaBa însemna moşi, în sensul de cuplu iniţial, de Adam şi Eva

Din compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”[7], una dintre cele mai vechi scrieri ale omenirii, ştim că planeta Venus şi Luna erau considerate „zeiţele Soartei şi Mama zeiţelor”[8], ambele astre dobândind şi statutul de preotese în Templul Soarelui, care este, dintotdeauna, muntele. În mitologia românilor, cele două „zeiţe” cereşti s-au numit „soțiile cerești” ale șamanului[9], iar „raporturile șaman – soție cerească”[10] obligă la a descifra în şaman pe Fiul Soarelui, deci al lui Ba’al sau Enlil, Osiris, Apolo etc. În fond, şamanul relua, prin ritual, logodna cosmică, mai întâi prin gravarea, pe capul simbolului Fecioarei Cereşti, a lui Ba’al, deci a Soarelui sau, mai curând, a celui iniţiat în cunoaşterea cerească, şamanul sau Marele Păstor de Suflete Enlil[11], apoi, prin esenţializări ale sugestiei, datorită cunoaşterii Timpului (solar, desigur), şi drept „cruce, trupului stricăcioasă”[12].

Stele with Tanit’s symbol in Carthage’s Tophet, including a crescent moon over the figure

Miracolul păstrării crucii boreale, anterioară cu măcar un mileniu creştinismului, în ţinuturile carpatice, până mai adineauri, se explică prin „Legea degradării sensului, înțelegând prin aceasta orice alterare, orice pierdere sau uitare a unei semnificații originale… lege care se verifică mai ales în folclor – unde anumite gesturi și formule orale se conservă și după ce funcția lor primordială, și înțelesul originar s-au pierdut”[13]. În 1889, când a murit şi a fost înmormântat stră-străbunicul meu, nimeni nu mai ştia nimic despre simbolistica reală a crucii care i-a împodobit mormântul, în ciuda faptului că se păstrase simbolul Fecioarei Cereşti şi al Zeului Soarelui (poziţia sumeriană, gravată pe capul Fecioarei), după regula lui „aşa am apucat”, deci cu înţelesul originar pierdut.

Skellig Michael, country Kerry

Am convingerea că în întreg spaţiul românesc au existat numai cruci asemănătoare, care probează o vechime şi o continuitate spirituală de peste patru milenii; numai că mai toate acele cruci au fost îngropate în morminte, odată cu o nouă înmormântare, în tentativa zadarnică a generaţiilor de a domina peste cele anterioare. O tentativă finalizată, întotdeauna, cu noi pierderi de identitate şi de sfinţenie. Pentru că sfinţenia nu se poate afla decât în aura lui Tatăl Nostru, dintotdeauna, acum şi în toţi vecii.

Tanit, the Great Goddes of Carthagina

Stele with image of Tanit

Stele de Nora Sardaigne VIII VII î H

Punic stele Tophet of Carthage

Tanat Phoenicia

Egypte Ankh Symbol Osiris

*

[1] Odobescu, Al., Opere Complete, Volumul IV – Istoria Arheologiei, Editura „Minerva”, București 1919  – apărută în 1877, p. 318

[2] Conta, Vasile, Opere filosofice / Ediție revăzută și însoțită de o introducere de Nicolae Petrescu, București, Editura „Cartea Românească”, 1922, p. 35

[3] Odobescu, Al., Opere Complete, Volumul IV – Istoria Arheologiei, Editura „Minerva”, București 1919  – apărută în 1877, p. 112

[4] Ibidem

[5] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 53

[6] Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 16

[7] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009

[8] Guterbock, op. cit. p. 153

[9] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 87

[10] Eliade, op. cit., p. 88

[11] Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 11, 12

[12] leitmotiv în Eesha-Upanishad, pp. 15, 16

[13] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 13


1910: Despre familie

Archip Roșca: Copil

Familia este o şcoală în care se învaţă a munci, a se jertfi, a respecta pe aproapele şi pe sine însuş. Nu încape îndoială că lumea în felurite chipuri caută să atragă, să seducă pe oameni, arătându-le şi pilde perverse. Ea cu înşelăciune oferă, după împrejurări, ispite dulci ori violente; împresoară, măguleşte pe om ca să-l câştige, ducându-l la pieire. În astfel de clipe ce-i de făcut?

*

Numai aducându-şi omul aminte de familia din care a ieşit ori refugiindu-se în ea poate trece primejdia ce-l ameninţă. În apropierea tatii, a mamei, amuţesc pasiunile cele mai puternice şi totdeuna vor fi învinse. Familia, întemeiată după voinţa lui Dumnezeu, e un adevărat sanctuar, biserică în care locuieşte Dumnezeu şi în care cu belşug împărtăşeşte darurile sale.

*

Părinţii reprezintă pe Dumnezeu, care i-a ales organe ale proniei sale, preoţi în serviciul lui, de aceea autoritatea lor e de la Dumnezeu. Prin urmare, precum oamenii se adună în biserică să audă cuvântul dumnezeiesc, adevărurile religiunii, astfel în familie membrii ei să cunoască pe Dumnezeu şi să înveţe a i se ruga. Că în timpul nostru nu toate familiile împlinesc aceste datorii e cunoscut. Unele, uitând misiunea lor dumnezeiască, nu mai învaţă pe copii adevărurile religioase; rugăciunile nu se săvârşesc după cum cere biserica, iar moravurile, obiceiurile s-au sălbăticit, că mulţi seamănă mai curând a ființe lipsite de minte şi inimă decât a om făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

*

Astfel de scăderi însă nu ne îndreptăţesc să afirmăm că spiritul adevăratei familii creştine nu se mai află, că acest spirit a dat faliment. Vor fi familii mai mult ori mai puţin departe de idealul creştinesc; dar toate au aceeaşi ţintă, de care se apropie în oarecare măsură, căci nu este familie în care să nu dăm de dragoste, de virtuţi, aşa că foarte mic, neînsemnat este, poate, numărul celor ce nu vreau să ştie de Dumnezeu, de legea lui. Educaţie există în orice familie. Principiile educaţiei pot fi diferite, dar pretutindenea se îndrumă copiii pentru viaţă şi luptele acesteia.

*

Cele expuse până aci, adică familia e binefacere a lui Dumnezeu, vor fi şi mai convingătoare, de comparăm viaţa unui tânăr, crescut în familie, cu viaţa altuia, care n-a avut parte de ea. În fiecare dimineaţă, copilul, în familie, are o mamă, care cu dragoste îl scoală din somn, îi dă haină călduţă, când vremea e răcoroasă, ca să nu răcească, plecând de acasă. La prânz, la cină, pe masă nu e numai mâncare, îndestulătoare şi bună, trebuincioasă de a împrospăta puterile trupeşti, ci și dragostea părintească îl înconjură de toate părţile. Glasul tatălui, deşi câteodată cam aspru, totdeauna însă drăgăstos, povăţuieşte pe un atare copil în calea vieţii, îl face atent la toate ce-i pot folosi ori strica, căci în copil tatăl se vede pe sine însuşi, reînviind, şi doreşte ca copilul să fie cinstea vieţii lui de tată. Mama iarăşi în fiecare moment e numai dragoste, cu ajutorul căreia iscodeşte mii şi mii de lucruri ce pot face copilului viaţa plăcută, în urmă societatea fraţilor, în familie, e vatra cea mai vioaie şi plăcută.

*

Acel copil, însă, care n-a avut parte de familie, e lipsit de toate bucuriile acestea. Un astfel de copil, chiar de ar ajunge în familia celor mai de aproape rudenii, nu va putea să guste o viaţă împreunată cu bucuriile ce le-ar fi avut în casa părintească. Acestuia îi va lipsi dragostea plină de îngrijire de binele ce i-ar fi de folos, nimeni nu-i să-i şteargă lacrimile, să-i potolească durerea. Viaţa lui e întristare, durere şi chin sufletesc.

*

Familia este, în urmă, binefacere pentru viitorul copiilor. Aceştia nu pot rămâne, viaţa întreagă, lângă părinţi; împrejurările îi vor sili să-i părăsească, apoi copiii, la vremea lor, au să întemeieze familii. În orice perioadă a vieţii, însă, copiii îşi vor aduce aminte cu drag de viaţa din casa părintească; această aducere aminte e cea mai trainică (Foaia diecezană, XXV, 14, 4 aprilie vechi 1910, p. 2).


„Vetrele folclorice”, spulberate și de Béla Bartók

Vreme de „3 săptămâni în vara anului 1909 și o săptămână în iarna anului 1910”, după cum singur mărturisea în prefața colecției sale de cântece transilvane, publicate, în 1915, de Academia Română, sub titlul „Cântece poporale românești / Din Comitatul Bihor (Ungaria)”, Béla Bartók a adunat 371 de melodii, pe care le-a încredințat memoriei românești. Printre ele, un cântec din Cristișor, „Pasăre galbină-n cioc”, redat în varianta degenerată, dar și în „original”, care, de fapt, nu prea este original. O precizare de la subsolul paginii atrage atenția: „Este cunoscută și la Unguri. Se mai cântă și pe cuvintele „Am un leu și vreau să-l beau”, iar mai mult pe cuvintele „Pe sub deal, pe sub cetate”. Confuzia pe care o face marele compozitor maghiar între două piese moldovenești, ambele cântate, cu secole înainte, doar la Suceava, de către lăutarii breslelor este mai mult decât scuzabilă, pentru că lui Béla Bartók încă nu-i era cunoscut prea bine, în 1910, cântecul național românesc vechi.

Cântecul „Pe sub deal, pe sub cetate” se numise, de fapt, „Sub o culme de cetate”, era închinat Cetății Sucevei, iar în 1849 se cânta, la curtea boierilor Hurmuzachi, de către legendarul Nicolae Picu, astfel (total diferit de „Pasăre galbenă” – aceasta fiind, de fapt… Soarele, dar foarte apropiat de „Cântecul lui Iancu”, șlefuit de moldoveanul basarabean Gheorghe A. Dinicu și impus, în anii din urmă, de Veta Biriș):

Varianta „Pasăre galbenă-n cioc”, pe care o armonizase, tot în 1849, Karol Mikuli, ulterior fiind folosită de George Enescu, în începutul „Rapsodiei a II-a”, diferă foarte puțin de cea considerată de Béla Bartók drept „originalul”, deși în Comitatul Oradei se adaptase destul de corect străvechiul cântec medieval sucevean:

Și varianta „desfigurată” prin text, cum ar zice Béla Bartók, a aceluiași cântec, dar de la 1880, publicat de „Muza Română” din Cernăuți și retipărit de „Lira Română”, se remarcă prin fidelitate melodică, deși e penibil pentru spiritul „folcloric” al unui popor să demitizeze un cântec precum „Sub o culme de cetate” în petrecărețul „Am un leu și vreu să-l beu” (cum se cânta neaoș în Bucovina:

Am dat peste partitura minunatului Béla Bartók din întâmplare, în vreme ce documentam viitorul concert al „Zicălașilor” cu „Cele mai frumoase cântece vechi românești: Cântecele Unirii”. Încă nu știu câte alte cântece vechi moldovenești, consacrate ca atare de mărturiile vremurilor, au devenit, cu vremea, cântece ardelenești, dar ne vom dumiri în curând. Oricum, Béla Bartók probează, indirect ideea altui maghiar, Ubicini, care, cu exact un secol înainte susținea că imediat ce se naște o melodie, într-o localitate românească, melodia aceea se răspândește, cu viteza fulgerului, în toate ținuturile românești de sub stăpânirea celor trei imperii ale vremii. Deci, teoria proletcultistă a „vetrelor folclorice”, menținută cu încrâncenare, de lenevia spirituală patriotardă şi, mai ales, de incultură se cam face praf şi pulbere.


Pagina 12 din 17« Prima...1011121314...Ultima »