DATINA | Dragusanul.ro

„Mitologia devine destinul unui popor”

Încă supravieţuieşte în memoria tuturor neamurilor europene şi asiatice, inclusiv în cărţile şi practicile religioase, mitul unei populaţii primordiale profund metafizică, renumită prin bunătate şi armonie, cu consecinţa unei intense şi neîngrădite fericiri, manifestată prin şi înlesnită de cântec şi dans. Li se spune acelor oameni universali, care au întemeiat, în  toate limbile, în Munţii Hyperborei (-orum), în care ei au născocit poezia, muzica, dansul şi religia, „blajini” sau „rahmani”, cu înţelesul de îndurători, milostivi, calitatea aceasta fiind transferată, ulterior, zeităţilor închipuite, dar sărbători şi praznice ale blajinilor supravieţuiesc, sub nume diferite, în toate religiile. E greu de înţeles dacă fericirea universală, la care râvneşte umanitatea, în condiţiile unui mondialism cu totul şi cu totul diferit, înseamnă o realitate, risipită în memoria din ce în ce mai fragilă, sau doar un mit şi, mai ales, o nevoie de mit, deşi „grecii au golit treptat mythos-ul de orice valoare religioasă şi metafizică”[1], iar mai nou, miturile sunt privite ca închipuiri, dacă nu chiar drept minciuni, după ce ele au fost supuse „procesului de iudaizare şi de păgânizare a creştinismului primitiv”, prin acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor”[2].

Hyperborei din cele trei Nedei (oraşe) ale Munţilor Soarelui

De-a lungul veacurilor, mitul hyperboreic nu a fost abandonat nici măcar de ierarhii bisericilor creştine, în ciuda faptului că memoria mărturisitoare a popoarelor care au avut-o conţine foarte puţine şi lacunare informaţii despre strămoşii ancestrali ai neamurilor europene, datorate, în principal, lui Hecateu Abderida şi lui Diodor Sicul, dar care se mai pot afla doar în „Geografia” lui Strabon, deşi s-ar părea că scrierile lui Diodor Sicul ar fi supravieţuit într-o nedatată ediţie Weffel. Englezul J. Nixon, folosindu-se de un studiu al lui Rowland, care îl citează pe Hecateu Abderida (apud Diodor Sicul, tom. i, p. 158, Ed. Weffel) susţine că hyperboreii „locuiau şi în insulele Oceanului Nordic, opunându-se celţilor”, transcrie citatul din Hecateu: „Ei spun, mai departe, că luna, văzută de pe aceste insule, pare să fie doar la o mică distanță de pământ și să aibă anumite protuberanțe, ca pământul, vizibile pe suprafața ei” (Nixon, J., Additional Observations upon Some Plates of White Glass Found at Herculaneum: In a Letter to Charles Morton, M. D. R. S. S. By J. Nixon, A. M. and F. R. S., London, 1761, p. 125). O hartă fantezistă, din 1548, concepută de braşoveanul Ioan Honterius[3], poziţionează Munţii Hyperborei în nordul euro-asiatic al Mării Negre şi al Mării Caspice, deşi „Munţii Hyperborei, denumirea mitică dată mai întâi unei zone montane imaginare, în nordul Pământului, și apoi aplicată de geografi la diverse lanțuri, Caucaz, Munții Riphae (Râpoşi, deci Carpaţi – n. n.) și alții”[4], deşi descrierea lor în „Texte Taoiste” şi în „Coran” (Muntele Quaf) îi identifică doar cu Carpaţii, singurii munţi care aveau „forma arcului unui ochi” şi care adăposteau, între culmile lor, „un iezer uriaş” (Transilvania), care a secat după marele diluviu[5], atunci când s-au produs fisuri şi chiar prăbuşiri de munţi, delimitându-se râuri care „udau toate câmpiile din jurul lor”, după cum scria Lao Tse.

*

În ciuda aparenţei de închipuire a unei lumi exemplare, care ar fi existat odată şi odată, în epocile astrale când Soarele răsărea din constelaţia zodiacală a Leului şi când oamenii din „prima generaţie totemică de oameni vorbitori”[6], din „întâia seminţie de oameni cuvântători (care) a fost de aur”[7], „neputincioasa bătrâneţe / n-o cunoşteau”[8], „murind, părea că-i fură somnul adânc”[9] şi „convieţuiau în armonie”[10], deci în ciuda mitizării mai mult sau mai puţin excesive, hyperboreii lăsaseră urme atât de adânci şi de durabile în Datină, încât creştinismul medieval a continuat acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor”[11], inclusiv prin elogiile lirice aduse unor personalităţi creştine de odinioară sau încă în viaţă. De pildă, despre „semnele lui Dumnezeu, scrise pe cer”, menţionate de vechii chaldeeni, şi despre desluşirea acestor semne în oglindirea stelelor pe şi în şuvoaiele nervoase ale râurilor de munte, a scris Juan Aquilario, descriind întregul ritual al ciudatei „lecturări”, care seamănă izbitor cu inspiraţiile poetice din toate timpurile:

*

„Pe o stâncă impunătoare, de pe malurile reci ale râului,

Trandafirii cerului, cum proroceau anticii,

Se arată şi se oglindesc în apa abruptă

Schiţând legile în apa ce curge spre câmpie

Dinspre hyperboreica stea glacială”[12].

*

Într-o altă scriere, inspirată probabil de „Edda”[13], dacă nu cumva de cartea religioasă a Nordului, „Voluspo”, se vorbeşte despre primul război din istoria omenirii, „pe Axa hyperboreică a Urselor” (Ursa Mare fiind „Constelaţia Mamă” pentru emisfera nordică), război descris în toate cărţile sacre ale omenirii (mitul Cain şi Abel, deci conflictul dintre păstori şi agricultori), dar încheiat într-un mod fericit:

*

„După ce au zdrobit o revoltă militară,

bărbaţii s-au arătat în mijlocul națiunilor luminii

impunând o viaţă mai pașnică

pe Axa hyperboreică a Urselor”[14].

Descendenţii Hyperboreilor: Celţii (Galii, pentru latini)

Într-o lucrare ştiinţifică, publicată într-o colecţie de comentarii academice, coordonată de Dimitrie Cantemir, la St. Petersburg, T. S. Bayero, citându-l pe Martianus Capella, p. 141, recunoaşte Munţilor Carpaţi calitatea de templu al lumii primordiale a Blajinilor, spunând că, „după (Riphaeos) munţi nordici, se află în continuă mişcare pe axa lumii hyperboreii, oameni morali, care au ca zei elementele cosmosului, dar care nu au nici o aşezare”[15], pentru că:

 *

„Păduri şi munţi invocaţi în transă

În cele din urmă îi răsplătesc pe hyperborei:

Dar mai au practici vechi şi dăunătoare, morţii

Pe care îi cinstesc aproape de morminte”[16].

*

În general, în filosofia culturii din Europa, se consideră că hyperboreii (Blajinii, Rahmanii din cultura populară şi din cea religioasă) ar însemna un mit pelasg, pelasgii fiind cei care, beneficiind de un iniţiator, Pelasg, ar începe istoria, şi că „Hyperborei (-orum), oameni fabuloși care se presupune că ar fi trăit într-o stare de fericire perfectă, într-un ținut unde strălucea mereu soarele, dincolo de vântul de nord… Mitul Hyperboreenilor poate fi considerat una dintre formele sub care tradiția privea perioadele ancestrale de fericire și nevinovăție a lumii străvechi”[17]. În mod surprinzător, mitul acesta este căutat doar în scrieri, nu şi în reprezentările totemice, nu şi în reminiscenţele Datinii, care, în cazul nostru, al românilor, probează că „Mitologia devine destinul unui popor”[18], dar şi „triumful asupra propriului destin”[19].

*

*

[1] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 1

[2] Ibidem p. 154

[3] Rudimentorum cosmographicorum Ioan. Honteri Coronensis libri 3. Cum tabellis geographicis elegantissimis. De uariarum rerum nomenclaturis per classes, libri 1, Roma, 1548

[4] Theil, Napoléon, Dictionnaire de biographie, mythologie, géographie anciennes, Paris, 1865, p. 324

[5] „Soarele s-a schimbat într-o pată neagră, pământul în mare, / Stelele din cerul de sus se răsuciră; / Creştea aburul şi flacăra din cer dătătoare de vieţi / Arzând a sărit în mare, desprinsă din ceruri. / Lanţurile s-au rupt şi lupul alerga liber. / Mai multe ştiu eu şi mai pot vedea / Soarta zeilor, cei puternici în luptă, / Pământul nu se mai zărea, / Întinderile lui verzi fuseseră acoperite de valuri / Căci ploaia curgea în cascade, iar vulturii / Vânau peşti de pe stâncile în care îşi aveau cuibul” (Voluspo, 57, 58 şi 59, p. 24)

[6] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, p. 16

[7] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[8] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[9] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[10] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[11] Ibidem p. 154

[12] Aqvilario, Ioanne, De sacrosanctae virginis montis acuti translatione et miraculis panegyris, Sevilla, 1609, p. 24

[13] Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 16

[14] Eusebie Triumphans / seu / Religionis verae et Victricis Laudatio, Hafniae, 1774, p. 19

[15] Bayero, T. S., De Hyperboreis, pp.330-348, în Commentarii Academiae scientiarum imperialis Petropolitanae, Petropolis, 1726,  p. 343

[16] Valerii, C, Catulli Albi Tibulli S. Aurelii Propertii Carmina in scholarum piarum usum expurgata notisque illustrata, Florentiae, 1819, p. 72

[17] Theil, Napoléon, Dictionnaire de biographie, mythologie, géographie anciennes, Paris, 1865, p. 323

[18] Ibidem, p. 385

[19] Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Gengis-Han, p. 261


În zorii spiritualităţii, pe măgurile Carpaţilor

Fereastra cosmicului… risipită în imaginaţia satelor” (VI)

*

„Sărbătoare necreştinească, pe care o cinstesc unii români din Bucovina sub numele de rusalii sau paştele rohmanilor”[1] (rahmanilor, rugmanilor), deci al Blajinilor sau Îndurătorilor, cum se zice în mahomedanism, datorită confuziei receptării numelui lui Allah şi a principalei lui caracteristici din versetele „Coranului”, „Er Rahman” (Cel Îndurător), ca reprezentând două identităţi sacre diferite, este dedicat, în credinţa primordială, respiraţiei Spiritului Universal, pentru că „respiraţia este durata de viaţă a fiinţelor”[2], respiraţia numindu-se în sanscrită „Brahman”, cu trimitere la Îndurător, Blajin, drept caracteristică esenţială şi primordială ai celor care s-au identificat cu „un Mare Spirit şi care, deşi aveau dansuri, nu au avut ceremonii totemice…  nici o magie, nici ritualuri iniţiatice”[3], primind de la Marele Spirit – „El este numit „Tatăl tuturor”, în limba noastră (a vikingilor – n. n.), dar în antica Agard (Grădina Raiului), el avea 12 nume”[4], inclusiv pe cel de Svidar, adică Îndurătorul, Blajinul –  particularitatea de blajini, dar cărora li se poate desluşi adoraţia cosmică a Marelui Spirit, căci „funcţie de înmormântarea cu faţa spre sud sau spre nord identifică mituri lunare sau solare”.  Deja, pe Axa Lumii, cu toate sinonimiile ei, care intersecta Calea Vieţii – ambele la fel de sacre[5], formând împreună crucea, cu precizarea că pe Axa Lumii, Timpul, care este Creatorul, a marcat „două căi, de nord şi de sud; calea din sud este Calea Strămoşilor (deci, solară, a solstiţiului de vară – n. n.), calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi”[6] (deci, lunară, a solstiţiului de iarnă – n. n.).

*

Ce legătură există între chestiile astea indice şi Datina noastră, a glorioşilor descendenţi ai daco-romanilor? Rădăcina comună a „datului” iniţial, „Cereasca lege planetară, însemnul sigur al dreptăţii şi temelie a naturii”[7], care li se datorează Blajinilor, adică a protopărinţilor omenirii, încă sărbătoriţi în Bucovina de odinioară, parcă în ciuda slavonelor rusalii. În limbile slavone (Iordan, apud Marian), „Русалке” înseamnă  „Sirenă”, deci „Zână a Apelor”, Iordan preluând şi un termen entomologic, în care „rusalie” înseamnă „efemeră”, şi preluând, în exemplificări din Damé („Cega se hrăneşte mai ales cu rusalii”) şi din Antipa („Larvele de rusalii se găsesc întotdeauna în maluri, la o adâncime de 6-8 metri”). Tocmai de asta, în spaţiul slavon, Duminica Mare sau Rusaliile se sărbătoreşte prin „praznike”[8].

*

Şi mai există încă un eres slavon, conform căruia, „Rusaliile sunt trei fete de împărat, care au ciudă asupra oamenilor fiindcă nu au fost băgate în seamă de dânşii în cursul vieţii lor”[9], aceleaşi, în toate credinţele iniţiale, numite, la români, „ursitoare”, deci „nenumitele”, cum zicea Iorga, care stabilesc destinul fiecărui om în parte, pe Calea Vieţii. Numai că popoarele mărturisitoare au reţinut şi numele, şi identitatea „nenumitelor” noastre. De pildă, la neamurile nordice, din care se trag vikingii, eresul slavon al „celor trei fete de împărat” – Rusaliile, a fost lămurit cât se poate de clar: „Există trei fecioare ursitoare (trecut, prezent şi viitor), care decid destinul oamenilor”[10], iar în spaţiul sanscrit formularea este axiomatică: „Trecutul şi prezentul sunt o stare de somn, dar existăm şi în trecut, şi în viitor, prin spiritul nemuritor”[11].

*

Încredinţat fiind că „zeitățile niciodată chemate pe nume, care adastă și aleargă totdeauna pe căi rele, elele sau ielele, care se mai cheamă eufemistic și frumoasele, blândele” nu au fost altceva, pe calea stufoasă şi „ereticoasă a prostimii”, cum zicea Cantemir, decât „soțiile cerești” ale șamanilor[12],  ale bărbaţilor care „făceau tot felul de năluciri, ce păreau minuni, pentru a înşela poporul”, cum scrie în „Triod”, „oameni foarte grozavi şi răutăcioşi, inspiraţi fiind de spiritul lui „Ucigă-l-crucea” şi dotaţi cu puterea acestuia… Aşa cred Românii noştri!”[13], încredinţat, deci, că toate aceste eresuri slavone, promovate şi impuse de ortodoxism, „proces de iudaizare şi de păgânizare a creştinismului primitiv”, prin acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor”[14], au avut ca scop distrugerea „religiei dintotdeauna”, cum o numea Augustin, pe care omenirea începuse să o numească, după calitatea de trimis a lui Iisus, creştinism, Iisus fiind, după acelaşi Augustin, „Soarele Dreptăţii”, pentru că:

*

„1. Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria.

  1. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă.
  2. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.
  3. În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor.
  4. În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa.
  5. Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui.

De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui”[15].

*

Acelaşi principiu, în străvechimile sumeriene: „Soarele este lebăda care locuieşte în Cer; el este sacrificiul (focul), vatra locuinţei, el locuieşte în oameni, în zei, în sacrificii, în Cer, în Apă, pe Pământ şi pe Munte. El este adevărul cel mare”[16].

*

Legendara Nedeea Cetate, în care Blajinii „convieţuiau în armonie”[17], „întâia seminţie de oameni cuvântători (care) a fost de aur”[18], pentru că vieţuia în epocile în care Soarele răsărea din Constelaţia Leului (de aici, „Colindul Leului”), „nici vorbă s-aducă zeilor cinstire”[19], încă mai există pe câte o culme a Carpaţilor, de regulă numită, acum sau odinioară, „Măgura”, catalogată drept „cetate dacică” a „sistemului dacic de apărare”, de parcă dacii ar fi fost atât de naivi, încât să zidească cetăţi nu la intrarea în văi, ci în creştetul munţilor, acolo unde, şi fără să se adăpostească după ziduri, nu i-ar fi căutat nimeni niciodată. Nedeea Cetate, multele Nedeea Cetate de pe crestele Carpaţilor, în marea lor majoritate deja ocrotite de rădăcinile codrilor, cum e cazul celei de pe Măgura de la Gura Humorului, înseamnă, fiecare în parte, câte un „ziqqurat” – „zidirea muntelui în munte”, cu mult anterioare celor egiptene şi sumeriene, care, ca şi cele din Carpaţi, înseamnă zidirea Muntelui Ceahlău pe măgurile munţilor. Pentru că incintele pătrate şi „circulare descoperite de arheologi, majoritatea cocoțate pe crestele munților, ele au jucat același rol, de locuri sacre de contact cu divinitatea”[20], pentru că „Nedeile, la rândul lor, care erau urcări duminicale pe munte, și-au pierdut semnificația magico-mitică de ascensiuni spre cer, pentru faptul că Munții Carpați, coloana vertebrală a Daciei antice, au dobândit în perioada feudală hotare nefirești în corpul biospiritual al poporului român. Așa se face că, din urcări pe munte pentru contact direct cu cerul și rugăciuni lipsite de intermediari învestiți cu asemenea ocupații, nedeile au devenit un fel de întruniri cu scopuri practice, de schimburi de bunuri economice, de legături profesionale, de obiceiuri pastorale și de încuscriri [21].

*

La ce ar folosi dezvelirea ziguratelor carpatice de sub rădăcini şi pământ, precum şi reconstituirea ceremoniilor totemice şi a misterelor care se săvârşeau, în zorii spiritualităţii omenirii, pe măgurile Carpaţilor? Dacă nu găsiţi singuri răspunsul, nu-i bai: haida-dârda, dâr, dâr da! Sfârşit.

*

*

[1] Iordan, Iorgu, Dicţionarul limbii române, Tomul IX / Litera R, Bucureşti, 1910 şi 1975, p. 522

[2] Taittirîyaka-Upanishad, XIV, 1, 56, în The Upanishads, I / Katha, Isa, Kena şi Mundaka, traducere din sanscrită de F. Max Muller, Oxford, 1884

[3] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912

[4] Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 16

[5] „Acolo, de unde răsare soarele, şi acolo, unde soarele apune, toate acestea sunt cuprinse de Deva şi nimeni nu trece dincolo”, scrie în Katha-Upanishad, III, 9, 16

[6] Prashna-Upanidhad, 2, p 40

[7] Orfeu, Legii, în Antologia poeziei greceşti, p. 218

[8] Iordan, Iorgu, Dicţionarul limbii române, Tomul IX / Litera R, Bucureşti, 1910 şi 1975, p. 630

[9] Alecsandri, Vasile, Poesii populare ale Românilor, carte închinată Doamnei Elena în octombrie 1862, Bucureşti, 1867, p. 214

[10] The Prose Edda, Traducere de Jean I. Young, Cambridge, 1954, p. 12

[11] Katha-Upanishad, 2, p. 35

[12] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 87

[13] Marian, Florea, Simion, Însemnătatea „alunului” la poporul român, în Aurora Română, nr. 1/1882, pp. 3-8

[14] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 154

[15] Biblia ortodoxă, Psalmi, 18 (al lui David)

[16] Katha-Upanishad, IV, 2, 18

[17] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[18] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[19] Hesiod, Munci şi zile, p. 46

[20] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[21] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 359


Marte şi centaurii carpatici, sub colbul uitării

Fereastra cosmicului… risipită în imaginaţia satelor” (V)

*

Mărturia lui Dimitrie Cantemir[1] despre „jocul cu eres… în care jucăuşii se cheamă căluşei”[2], cumulată „zidirea muntelui în munte” de la Densuş (Haţeg) şi de la Lespedea (Dâmboviţa) şi cu tradiţiile populare de până mai ieri, pot înlesni descifrarea căii primordiale a populaţiilor din Carpaţi, pe care o numim Datină. Ca mister desprins din ceremoniile totemice iniţiale, „căluşeii” moldovenilor şi „căluşarii” muntenilor şi ai ardelenilor (includ, aici, şi piţărăii), reprezintă acelaşi mesaj mitic ancestral. „Misterele, a spus Platon, au fost stabilite de către bărbaţi de mare geniu, care, la începutul veacurilor, s-au străduit să-i iniţieze pe semenii lor în puritate, pentru a ameliora cruzimea vieţii, pentru a înălţa morala şi pentru a rafina manierele, astfel încât să limiteze societatea prin legături mai puternice decât cele pe care legile omeneşti le impuneau”[3], iar elementele purificatoare ale „jocului de eres”, deci de credinţă solară străveche, „Căluşeii-Căluşarii”, diferă doar prin etimologie şi prin costume, în Moldova, ca şi în Polonia, păstrându-se simbolistica centaurului, iar în Muntenia, ca şi în Bulgaria şi în Serbia, portul arnăuţesc, cu etimologie legată de practicile magice în care se folosea alunul (Simion Florea Marian spunea că sinonim pentru „căluşer” ar fi „pumn de alune”, referindu-se, de fapt, la „ciorchinii” de alune, adunaţi ca atare din crengi – definiţiile din DEX sunt absolut dezastruoase).

*

Cantemir spune că jucăuşii „se îmbracă în haine femeiești”, indus în eroare de valtrapul care continuă de la gâtul căluţului, în intenţia de a sugera configuraţia de centaur, pe care şi-o însuşeau cetaşii. În Polonia, un singur personaj, purtând sceptru în mână şi sabie la brâu, are această costumaţie, cetaşii purtând costume de ostaşi, cu steaguri şi cu săbii, ba chiar şi cu suliţe. În Moldova, doar căpetenia nu poartă căluţ, pe când cetaşii, toţi, în unanimitate. S-ar putea crede, la caz de pripeală, că moldovenii au luat „Căluşeii” de la poloni sau invers, dar există nişte mărturii care explică mai mult decât credibil ce înseamnă misterul „Căluşei-Căluşari”:

*

În templul ancestral de la Densuş, „figura calului, reprodus de mai multe ori, pare să spună că a fost ridicat de oamenii unui războinic”[4], dar, deşi „există fragmente ale câtorva altele, niciunul dintre ele nu oferă nici o idee despre istoria clădirii și nici o indicație asupra zeului căruia i-a fost dedicat templul, cu excepția cazului în care calul din capătul primului stâlp nu îl sugerează cumva pe Marte ca patron”[5]. Deci, după simbolurile din interiorul ziguratelor carpatice, „figura calului” este sugestia lui Marte, planetă care patronează, după cum ştie toată lumea, luna martie, lună în care calul, sugestia lui Marte, deşi „încreştinat” masiv sub aura Sfântului Toader, păstrează elemente, deşi alterate, ale misterului „Căluşei-Căluşari”. Începând din 14 martie, se sărbătoreau „Caii lui Sân Toader”, prin nopţi şi zile de purificare, precum „Marţea Sântoaderului”, „Vinerea Sântoaderului”, „Joia Iepelor” şi „Sâmbăta Sântoaderului”, sărbătorite prin aprinderea focurilor ritualice, inclusiv a „roţii de foc”; opt feciori, îmbrăcaţi în straie frumoase, cu copite în opinci şi cu cozi de cal în nădragi, conduşi de un al nouălea fecior, numit „Sântoaderul cel Mare” sau „Sântoaderul cel Şchiop”, închipuiau o „herghelie divină”, care loveau cu „copitele” fetele dornice de joc. În „Vinerea Sântoaderului”, încă din zori, fetele neprihănite scotea rădăcina Omanului, bună pentru leacuri, vrăji, descântece şi frumuseţe. „Sântoaderul cel Mare” sau „Sântoaderul cel Şchiop”, adică Marte, se sărbătorea în 18 martie, iar conducătorul cetaşilor mima propria lui sărbătoare. Şi i se cuvenea, el fiind „stareţul” lui Marte, după cum zice, indirect, Cantemir.

*

De ce era sărbătorit Marte, în templul Temeliei Cerului și a Pământului (Temple of the foundation of Heaven and Earth)? Pentru că atunci „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat… a mers la Puternicul Dumnezeu” (p. 159), ca „să-l arunce deoparte”, iar în bătălia cosmică, „puternică este lupta, puternică este lupta! Vacarmul cerului aduce foamete şi moarte pe pământ” (p. 159), dar puternicul Dumnezeu acceptă, în finalul confruntării cosmice, ca Soarele să aibă un templu în munte, cu „scaunele şi masa lui” (p. 161), cum se zice în compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”[6], unul dintre cele mai bine păstrate texte literare hurriene, cu Venus preoteasă (steaua în şase colţuri, de pe bisericile creştine) şi cu Marte paznic al templului (steaua în cinci colţuri, de pe aceleaşi biserici).

*

În toate jocurile căluşereşti din Moldova, din Muntenia, din Ardeal, din Polonia, din Bulgaria sau din Serbia (în ţările slave căluşarii se numesc rusali), „stareţul”, fie călare, fie pedestru, dar individualizat ca şef al cetaşilor, îl simbolizează şamanic pe Marte, care, împreună cu ostaşii săi, păzeşte muntele şi „zidirea muntelui în munte”, adică templul zigurat. Iar toate ritualurile de purificare, patronate de Marte, erau închinate Sfântului Soare prin aprinderea focurilor şi a „roţii de foc” – ca în „sărbătoarea candelelor aprinse” a felahilor egipteni[7], inclusiv în veacurile de eresuri creştine de genul „Caii lui Sântoader”, prin care s-a izbutit îmbrâncirea lui Marte şi a centaurilor sub colbul uitării, bine bătucit de Sfântul Teodor. În aparenţă, căluşarii moldoveni au dispărut fără urmă, în afara celei din cartea lui Cantemir; dar ei trăiesc, transformaţi într-o „tradiţie de Anul Nou”, pe care o practică doar copii, „Căiuţii”.

*

*

[1] Scrisoarea Moldovei / de / Dimitrie Cantemir / Domnul ei / Editată întâi la anul mântuirii 1825, August în 19, Volumul II, Iași, 1868, pp. 256-258

[2] „Osebit de jocurile acestea, ce se obișnuiesc pe la veselii, mai sunt și alte jocuri cu eres, alcătuite cu număr nepotrivit, adică 7, 9, 11, în care jucăușii se cheamă călușei și se adună o dată într-un an, se îmbracă în haine femeiești, pun pe cap cunună de pelin, împletită și împodobită cu alte flori, vorbesc cu glas femeiesc, și, ca să nu se cunoască, își învelesc fața cu pânză albă și în mâini poartă sabie goală, ca să taie cu dânsa oripecine ar cuteza să le descopere fața, căci puterea aceasta le-au dat-o lor un obicei vechi, așa încât nimeni nu-i poate trage la judecată când fac vreo ucidere întru acel chip.

Povățuitorul cetei se cheamă stareț, și cel de al doilea, primicer, care își are datorie să întrebe ce fel de joc poftește starețul, și apoi să-l spună celorlalți, în taină, ca să nu audă norodul numele jocului, până când nu îl va vedea cu ochi, pentru că ei au mai mult de o sută de sărituri, din care unele așa de potrivite, încât acia care joacă să pară că nu se ating de pământ, ci se poară în văzduh.

Cu acest fel de urmări, cu jocuri și cu salturi, prin toate târgurile și satele, petrec acele 10 zile, care sunt între Praznicul Înălțării și al Pogorârii Sfântului Duh. Întru această vreme, nu se culcă ei nicăieri, fără numai supt streșinile bisericilor, căci zic ei că, de se vor culca în alt loc, ar fi chinuiți de strigoaice; și când se întâlnesc pe drum două cete de călușei, bat război una cu alta, până ce ceata ce biruita ce biruia face loc celeilalte; și după ce fac învoială de pace, apoi ceata biruită este supusă celeilalte nouă ani; iar întâmplându-se să se omoare vreunul la acest fel de bătaie, atunci nu se încape judecată și nici judecătorul nu întreabă pe cel ce a făcut uciderea.

Cel ce intră în vreo ceată de aceste, trebuie nouă ani de-a rândul să se afle adunat împreună, iar întâmplându-se să nu se arate vreodată, atunci zic ceilalți că este chinuit de duhuri rele și de strigoaice.

Prostimea cea ereticoasă crede cum că au putere să gonească acel fel de boli și, spre vindecare, fac întru acest chip, adică: aștern mai mulți la pământ pe acel bolnav, început a sări cu cântice, și, la o notă anume a cântării, îl calcă fiștecare, de la cap până la călcâi, și, mai pe urmă, îi zic niște cuvinte alcătuite de dânșii înadins, poruncind beteșugului să se depărteze. După ce fac ei aceasta de trei ori în trei zile, apoi urmează lucrarea pe care o nădăjduiesc ei. Și aşa, întru acest chip, cu prea puțină osteneală se pot vindeca bolile cele mai grele care se împotrivesc meșteșugului doftoricesc. Asemene lucrare are și nădăjduire în farmece”

[3] Wright, Dudley, The Eleusinian Mysteries & Rites, Fort Newton, USA, London, 1905, p. 14

[4] Gerando, A. de, La Transylvanie et ses habitans, Paris, 1845, în capitolul Vallée de Hàczeg. Demus. Várhely (Sarmizegethusa). Mosaïques. Costumes, p. 370

[5] Paget, John, Hungary and Transylvania / with remarks on their condition, social, political and economical, London, 1855

[6] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009

[7] Herodot, Istorii, II, LIX


Piţărăii, căluşarii, căiuţii, solomonarii şi alunul

Sugestia Constelaţiei Hora, în desfăşurarea de simboluri ale „Căii”

Fereastra cosmicului… risipită în imaginaţia satelor” (IV)

*

Pornind de la precizarea că Dimitrie Cantemir nu a descris, de fapt, „Căluşarii”, ci „Căluşeii” (caii lui Marte, pe care îi întâlnim horind la sărbătorile de iarnă), aşa cum se jucau ei, pe la anii 1700, în sudul Moldovei şi în Basarabia, vă propun să desluşim împreună rădăcina comună a coregrafiilor ceremoniale totemice, prin care se omagiau, prin „cereasca lege planetară, însemnul sigur al dreptăţii şi temelie a naturii”[1], Soarele („ochiul deschis mereu asupra vieţii”[2]), Luna („Dumnezeu cel sfânt… / în Lună plină-o schimba”[3]) şi Pământul („umbrita glie, maica zeilor din cer”[4], „divina Glie, bună mamă de zei şi oameni muritori”[5], „natura, iscusita mamă, zămislitoarea lumii întregi”[6]).

Căiuţii din Hănţeşti (hanţă însseamnă, în româna veche, cal mic)

Există o strânsă legătură de rudenie între piţărăi, căluşari şi căluşei, începând cu pregătirea steagului din băţ de alun şi a hainelor de călătorie ritualică, cu formarea cetei din câte nouă tineri (cifra sacră întâlnită şi la pelasgii homerieni, care au nouă frăţii, nouă dansatori în horă, nouă zile de doliu etc.), cu iniţierea cetei într-un loc secret, lângă un copac verde (Arborele Vieţii), unde împodobesc vârful unei lănci lungi (şase metri) cu „unul sau două batice frumos cusute şi o cunună de flori pe suport de plantă ornamentală agăţătoare verde”, iar la „capătul de jos aşează o centură de clopoţei. Lancea, pe toată lungimea ei, este împodobită cu batiste, flori şi ciucuri din lână colorată, toate prinse cu o panglică”[7] colorată, şi terminând cu „colindatul”, pe un itinerariu străvechi, conservat cu fidelitate, prin satele din apropiere.

Dansul căiuţilor, la poloni, cf. Die österreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild / 19 Galizien, p. 385

Toiagul-steag al piţărăilor  „trebuie, dacă se poate, să fie de alun şi este împistrit negru şi alb. Împistritura curge, înfăşurându-se, de jos, în sus, ca un şarpe, în fâşii negre şi albe; cele se fac belindu-se coaja băţului, la para focului, după aceea îndepărtând şi cealaltă parte de coajă a băţului, această parte rămâne albă. Băţ de alun se cere să fie pentru aceea căci de alun trebuie să fie şi joarda (nuiaua), cu care se farmecă sau se vrăjeşte (virgula divinatoria)”, scria, în 1902, un cărturar ardelean[8], care vedea, în baza scrierilor unor vechi filosofi ai culturii europeni, Rink sau Noik, fie „băţul lui Bachus”[9], fie „băţul lui Ianus” (Stab de Janus)[10], băţul de alun „ce-l poartă în mână piţărăii colindători, la Sasca montană, Bocşa montană, Reşiţa montană, Ciclova montană, Moldova montană şi părţile de pe acolo”[11], în vreme ce un alt studiu, semnat de Gabriela Barbu, sesizează, în raport cu consecvenţa itinerariului, că piţărăii „din Jieţ colindă, dintotdeauna, prin Molivis, prin Popi şi prin Androneşti, apoi, pe seară, se întorc în Jieţ”[12].

Căiuţii din Dolhasca

De ce se folosea pentru steagul şi bâtele piţărăilor şi ale căluşarilor lemnul de alun? Pentru că „ramurile de alun, după credinţa poporului român, în genere, au o putere supranaturală, o pu­tere magică, şi mai cu seamă asupra tuturor şerpilor şi a spiritelor celor necurate”, un „pumn de alune numindu-se căluşer”, iar toate componentele alunului erau sacre, în credinţele vechi: „Cu sucul rămurelelor celor tinere de alun au datină unele românce din Bucovina de-a opări oalele în care pun laptele cel de vacă, zicând că laptele se prinde mai bine şi mai degrabă. / Floarea de alun sau tufa spun femeile că e bună pentru cei beţivi”; „Sâmburi de alună, pisaţi bine, sâmburi de bostan şi sămânţă de mac, amestecate toate, la unu loc cu groscior de vacă şi-ncălzite, dacă se pun la „beşica cea rea”, acesta îndată se coace, sparge şi se trece”[13].

Căiuţii din Drăguşeni

Purtătorul de steag piţăresc sau căluşăresc, numit de Dimitrie Cantemir „stareţ” (dar Cantemir descrie „Căiuţii”, de fapt, şi nu „Căluşerii”, ritualul fiind asemănător), avea, în Bucovina veacului al XIX-lea, două prototipuri şamanice (Mircea Eliade lua în discuţie doar şamanul descris, în 1640, de Marco Bandini), „Solomonarul” şi „Pietrarul”, adversari între ei, în ciuda faptului că făceau, la fel, „tot felul de năluciri, ce păreau minuni, pentru a înşela poporul”, dar poporul „ereticos” – vorba lui Cantemir, „crede că se află un fel de oameni forte grozavi şi răutăcioşi, numiţi „Solomo­nari”, care, în pruncia lor, au petrecut şapte ani, ne-ntrerupt, la întuneric, sub faţa pământului, învăţând dintr-o carte diavolească toată „Solomonaria”, toate fermecătoriile şi vrăjitoriile de pe lume, iară după al şaptelea an, ies de sub pământ, afară, şi, inspiraţi fiind de spiritul lui „Ucigă-l-crucea” şi dotaţi cu puterea acestuia, se suie, pe aripile vânturilor, în nouri şi încep a purta ploile, însă mai ales furtunile şi grindinele cele mai grozave, mai înspăimântătore şi mai periculoase. El, poporul, crede cum că „Solomonarii” îmblă călare câte pe-un Balaur, cum că fierb gheaţa sau piatra prin nouri, până ce-i face pe aceştia sloiuri, şi apoi încotro voiesc, într-acolo conduc gheaţa, vărsând-o pe terenurile cele rodite şi pe câmpiile cele înflorite, sfărmând toate semănăturile şi pomii cei încărcaţi cu fructe”[14].

Căiuţii din Zvoriştea, cel mai vechi Bucureşti al României (1392)

Nu trebuie să vă grăbiţi să identificaţi în „Solomonari” şi „Pietrari” vreo rămăşiţă a mitului zalmoxian, pentru că „iniţierea în peşteră” reprezenta, până la ivirea lui Zalmoxis, o tradiţie veche, la care a apelat şi „Minos (care) a fost un imitator al unui Rhadamanthys, din timpuri străvechi”[15], dar şi alţi mulţi şi uitaţi şamani, numiţi „Tomuki”, care „promulgau legile în faţa oamenilor ca şi cum ar proveni de la zei”[16], primii şamani şi legiuitori, care se revendicau ca atare, fiind Zalmoxis şi scitul Anacharsis, care se pretindeau „înţelepţi ai voinţei zeului” (Cerurilor)[17]. Ei beneficiau de sprijinul „soţiilor cereşti”[18], „raportul şaman – soţie cerească”[19], în „a vedea spiritele”[20], determinând, după coborârea lui Dumnezeu pe pământ („Transcendentul care coboară” [21] – cum îl numea Blaga), „zeitățile niciodată chemate pe nume, care adastă și aleargă totdeauna pe căi rele, elele sau ielele, care se mai chiamă eufemistic și frumoasele, blândele”[22], populând, în sacralitatea creştinismului, cu eresuri păgâne, rapid adoptate de creştinism, precum „Sânzienele (care) amintesc scopul de altădată al întrunirilor: celebrarea divinității agrare și ocazii de întâlnire și cunoaștere a tinerilor în vederea căsătoriei (Târgul de Fete); vânzarea unor produse (Târgul Cireșelor, Târgul Cepelor). Spre deosebire de Nedeile sau Sântiliile carpatice care erau dedicate în luna iulie unui zeu solar și pastoral indo-european, Târgul de Sânziene era dedicat, în luna iunie, unei zeițe agrare de origine neolitică”[23], sau Rusalile, „Spirite feminine ale morților care apar noaptea, între Paște și Rusalii, înainte de cântatul cocoșilor, sinonime cu Ielele, Zânele, Măiestrele, Frumoasele, Șoimanele, Miluitele, Dânsele, Cele Sfinte, Cele Nepomenite, Doamnele, Puternicele, Fetele Câmpului, Împărătesele Văzduhului, Ursoaicele, Vântoasele”[24].

Căiuţii din Mălini

Toate aceste sărbători, care ţin de eresurile medievale şi nicidecum de cele primordiale, îşi au importanţa lor în înţelegerea horelor primordiale, din moment ce se pot identifica în aceste „obiceiuri, credințe, acte rituale și practici magice, specifice scenariului ritual de înnoire a timpului în ziua de Sânziene”[25], „umblatul cu făclia”[26] însemnând mult mai mult decât trimiteri la Soare şi la „sora Soarelui și stăpâna zilelor”, numită la români Sânziana sau Cosânzeana[27], pentru că „Soarele şi Luna (sau cupa), sărbătorite simbolic prin focuri, sunt foarte intim legate între ele; este dificil să le separăm”[28], după cum o consacră, într-un mod mai mult decât remarcabil, şi ca mitologie, surprinzătoarea memorie a românilor de dincolo de veacuri (cu cei „nouă cai / care noaptea pasc în rai” – caii lui Marte, din care derivă şi „Căiuţii”, pe care Cantemir i-a confundat cu „Căluşarii”, drept variantă moldovenească, şi „Căluşarii”, şi „Piţărăii”):

*

Umbla, frate, mândrul Soare,

Umbla, frate, să se-nsoare

Nouă ai

Pe nouă cai

Care noaptea pasc în rai.

Umbla cerul şi pământul

Ca săgeata şi ca vântul,

Dar toţi caii-şi obosea

Şi potrivă nu-şi găsea

Ca sora sa, Ileana,

Ileana Consânzeana,

Ce-i frumoasă ca o floare

Într-o iarnă fără soare.

*

„Surioară Ileano,

Ileano Cosânzeano,

Haideţi să ne logodim,

C-amândoi ne potrivim

Şi la plete şi la feţe

Şi la dalbă frumuseţe,

Eu am plete strălucite,

Tu ai plete aurite,

Eu am faţa arzătoare,

Tu, faţa mângâietoare!”.

*

„Alei, frate luminate,

Trupuşor făr’ de păcate,

Nu se află-adevărat

Fraţi să se fi cununat.

Cată-ţi tu de cerul tău

Şi eu de pământul meu,

C-aşa vrut-a Dumnezeu!”.

*

Soarele se-ntuneca,

Sus, la Domnul, se urca,

Domnului se închina

Şi din gură cuvânta:

„Doamne sfinte

Şi părinte!

Mie timpul mi-a sosit,

Timpul de căsătorit,

Şi potrivă n-am găsit

Ca soră-mea Ileana,

Ileana Cosânzeana”.

*

Domnul sfânt îl asculta

Şi de mână mi-l lua

Şi prin iaduri mi-l purta,

Doar că l-ar înspăimânta,

Şi prin rai încă-l purta,

Doară că l-ar încânta,

Apoi Domnul Dumnezeu

Cuvânta cu graiul său,

Iar când Domnul cuvânta,

Lumile se deştepta

Şi cu drag îl asculta.

Cerurile strălucea,

Norii din senin pierea:

*

„Soare, Soare luminate,

Trupuşor făr’ de păcate,

Raiul tu l-ai petrecut

Şi prin iad încă-ai trecut,

Ce mai zice gândul tău?”.

*

„Zice ca sufletul meu,

Aleg iadul chiar de viu

Numai singur să nu fiu,

Ci să fiu cu Ileana,

Ileana Cosânzeana!”.

*

Soarele se cobora,

La sora lui se oprea,

Mândră nuntă pregătea,

Pe Ileana şi-o gătea

Cu peteală de mireasă,

Cunună de-mpărăteasă,

Şi rochiţa neţesută,

Din pietre scumpe bătută.

*

Apoi mândri, el şi ea

La biserică mergea,

Dar când nunta se făcea,

Vai de el, amar de ea!

Candelele se stingea,

Clopotele se dogea,

Sfinţii faţa-şi ascundea,

Preoţi în genunchi cădea.

*

Iar mireasa, vai de ea!,

Frig de moarte-o cuprindea

Căci o mână se-ntindea

Şi pe sus o ridica

Şi-n mare mi-o arunca!

Valurile bulbucea,

Iar prin valuri cum trecea

Mreană de-aur se făcea!

*

Soarele se-nălţa sus,

Se lăsa tot spre apus,

Şi-n mare se cufunda

La soră-sa Ileana,

Ileana Cosânzeana.

Iar Dumnezeu cel sfânt,

Sfânt în cer şi pe pământ,

Mâna-n valuri că băga,

Mreana-n mână-o apuca

Şi-n ceruri o arunca

Şi-n Lună plină-o schimba,

*

Apoi bunul Dumnezeu

Cuvânta cu graiul său;

Iar când Domnul cuvânta,

Lumile se spăimânta,

Mările se tupila,

Munţii se cutremura,

Cerul se întuneca:

*

„Tu, Ileană Cosânzeană,

Sufleţel fără prihană,

Şi tu, Soare luminate,

Trupuşor făr’ de păcate!

Cu ochii să vă zăriţi,

Dar să fiţi tot despărţiţi.

Zi şi noapte, plini de dor,

Arşi de foc nestingător,

Veşnic să vă alungaţi,

Cerul să cutreieraţi,

Lumile să luminaţi!”[29].

*

*

[1] Orfeu, Legii, în Antologia poeziei greceşti, p. 218

[2] Orfeu, Soarelui, în Antologia poeziei greceşti, p. 190

[3] Soarele şi Luna, Bucureşti-Chişinău, 2004, pp. 21

[4] Solon, Legiuitorul, în Antologia poeziei greceşti, p. 30

[5] Orfeu, Zeiţei pământului, în Antologia poeziei greceşti, p. 201

[6] Orfeu, Naturii, în Antologia poeziei greceşti, p. 191

[7] Prodanciuc, Robert V, Piţărăii de la Livezi, Universitatea Alba Iulia, nedatat

[8] Colinda, originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică, în Foaia Diecezană, Anul XVII, Nr. 51, Caransebeş, 22 decembrie calendar vechi 1902

[9] Rink, Religion der Hellenen, Zürich, 1855, tom. II, p. 417

[10] Noik: Biblische Mythologie des alten und neuen Testaments, tom. II, p. 381

[11] Colinda, originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică

[12] Barbu, Gabriela, Calendar românesc tradiţional, în Natura, nr. 12/2004

[13] Marian, Florea, Simion, Însemnătatea „alunului” la poporul român, în Aurora Română, nr. 1/1882, pp. 3-8

[14] Ibidem

[15] Strabon, Geografia, II, X, 6, p. 446

[16] Strabon, Geografia, II, X, 19, p. 454

[17] Strabon, Geografia, II, III, 5, p. 166

[18] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 87

[19] Ibidem p. 88

[20] Ibidem p. 93

[21] Blaga apud Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 362

[22] Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 299

[23] Ghinoiu, Ion, Dicționar Mitologie română, București, 2013, p. 280

[24] Ibidem p. 238

[25] Ibidem p. 251

[26] Ibidem p. 252

[27] Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 295

[28] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 29

[29] Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti-Chişinău, 2004, pp. 21, 22


Nu se ating de pământ, ci se poară în văzduh

Stonehenge (reconstituit ca întreg) şi Constelaţia Hora

Fereastra cosmicului… risipită în imaginaţia satelor” (III)

*

Mărturia lui Dimitrie Cantemir, despre cele două şiruri sinoidale, unul format din bărbaţi, celălalt, din femei, dar ambele conduse de către „un povăţuitor , om bătrân și cinstit, care poartă în mâni toiag de lemn poleit și legat, la capăt, cu năframă cusută”, şi despre horă („când se țin toți de mână și joacă împrejur, cu pas potrivit după cântare, mergând dinspre dreapta spre stânga”), are o deosebită importanţă, deşi sunt mulţi la număr şi călătorii străini care au lăsat mărturii identice, dar omiţând, uneori, steagul „povăţuitorului”, care, până de curând, nu lipsea de la nici o „strânsură” de prin satele noastre. Steagul, adică toiagul împodobit, întotdeauna în secret, lângă un copac verde, fiind nu doar veriga de legătură între diverse reminiscenţe ale Datinii, ci şi pecetea sacralităţii lor.

*

Hora lunară, înşiruită, s-a numit, până pe la 1700, „brâu”, când, datorită boierilor, pasionaţi vorbitori de limbă turcă, începe să fie numită „serba” şi, ulterior, „sârba”, deşi sârba în sine este mai rapidă şi fără ţinere de brâu, obicei dobândit în secolele anterioare. Şi pe oul încondeiat, şi pe brâiele bisericilor de la noi, aceste două sinusoide lunare figurează mereu, încadrând Hora Sfinţeniei (succesiunea de romburi sau de pătrate), îngăduind doar două explicaţii: „brâiele”, ca dansuri ceremoniale lunare, simbolizează fie urcatul pe şi coborâtul de pe munte, cu ocazia omagierilor solare, fie doar urcatul pe munte, în două şiruri, unul de bărbaţi şi de femei, conduse de „povăţuitori” diferiţi. Dar cum timpul acela ancestral era al „Imanentul care urcă”, deci al apropierii de Spiritul Universal prin urcarea pe munte, cred că a doua explicaţie este plauzibilă, epoca spirituală a „Transcendentului care coboară” începând, practic, odată cu elinismul.

*

Sus, aproape de cer, pe creştetul lin al unui munte, în care exista un templu, numit Nedeea Cetate, „stareţul”, cum îl numea Cantemir, într-un citat care va urma, adică şamanul, aprindea din vreme patru focuri, iar când, urcau închinătorii, odată cu seara, horirea începea, cu făclii, în mână, sub comanda povăţuitorilor, care pricepeau şi puteau desluşi sunetele de bucium, pe care şamanul le slobozea prin deschizătura circulară, aidoma celei de la Densuş („mi-a arătat o piatră veche, care astăzi servește drept altar, pe care fusese statuia zeului; o gaură încă vizibilă în zid îi folosea sacerdotului pentru a face cunoscut răspunsul divinității mulțimii care aștepta afară”[1]), dar şi cele de pe muntele Lespedea, din Dâmboviţa, descris de Cezar Bolliac, în 1870, munte pe care „se văd nişte pietre mari, pe care stă o lespede (pietroi), formând un acoperământ deasupra a două încăperi: una de 15 picioare (450 cm – n. n.) lungime şi 8 (240 cm – n. n.) picioare lărgime, cu o intrare şi o ieşire în partea opusă a intrării, înaltă de 7 palme (175 cm – n. n.) şi largă de 3 palme (75 cm – n. n.); bolovani mari, drept praguri şi câte un bolovan ca treaptă de coborât într-însa. Intrând înăuntru prin deschizătura de către apus, la dreapta este un bloc de piatră de formă pătrată – altar (negreşit), cu înălţimea de 4 palme (100 cm – n. n.) şi tot atâtea pe cele patru laturi. Pe acest altar erau urme de cenuşă şi cioburi amestecate cu un fel de nisip. Am luat câteva din aceste hârburi, toate vinete şi albite pe dinafară, şi am strâns şi o cantitate din acea cenuşă sacră. Alături cu această sală, despărţită printr-un zid format dintr-un singur bloc de piatră, care acoperea şi prima sală în formă de tindă, este o altă sală mai mică decât cea dintâi, fără altar şi fără nici o îngrădire”[2].

*

În privinţa melosului solar ancestral, iarăşi avem câteva rămăşiţe bine conservate, care s-au cântat până spre sfârşitul secolului al XIX-lea (3 „Hora Buciumul”, „Soarele în vârf de munte”, 5 hore închinate „Marelui Păstor”, care, în cele din urmă, avea să fie confundat cu posesorul de oi, vreo 10 colinde – pentru că Aron Densuşianu avea dreptate atunci când susţinea că şi „colindele în fond sunt imne religioase din epoca păgână, adresate Soarelui ca zeu, cântând bunătăţile lui şi lăudându-i faptele ca erou, întocmai precum se cântă şi se laudă Soarele sau Agni în imnele vedice”[3]), plus două obiceiuri cu rădăcină comună, „Piţărăii” şi „Căluşarii”, ambele cu câte peste o sută de hore bărbăteşti. În descrierea lui Dimitrie Cantemir, „eresul dacic”, pe care el îl numeşte „căluşei” (de unde şi confuzia, via Marcu Beza[4], a domnului Prof. univ. dr. doc. Mihai POP: „Le „Căluş” (le petit cheval) – une coutume populaire très veille”[5], o confuzie bine contrabalansată de observaţia, pe care o găsim şi la Aron Densuşianu: „între ritmul colindelor şi ritmul unora dintre dansuri este o asemănare uimitoare care ne face să presupunem că, mai demult, colindele au fost dansate”[6]), este descris ceremonialul în varianta lui moldovenească, una suficient de alterată, până pe la anul 1700, în ciuda faptului că mai avea reprezentări şamanice („stareţul” şi „puterea obiceiului vechi”, care îi scutea de orice responsabilitate):

*

„Osebit de jocurile acestea, ce se obișnuiesc pe la veselii, mai sunt și alte jocuri cu eres, alcătuite cu număr nepotrivit, adică 7, 9, 11, în care jucăușii se cheamă călușei și se adună o dată într-un an, se îmbracă în haine femeiești, pun pe cap cunună de pelin, împletită și împodobită cu alte flori, vorbesc cu glas femeiesc, și, ca să nu se cunoască, își învelesc fața cu pânză albă și în mâini poartă sabie goală, ca să taie cu dânsa ori pe cine ar cuteza să le descopere fața, căci puterea aceasta le-au dat-o lor un obicei vechi, așa încât nimeni nu-i poate trage la judecată când fac vreo ucidere întru acel chip (Nota noastră: „căluşeii” lui Cantemir nu erau „căluşari”, ci… căiuţi”).

*

Povățuitorul cetei se cheamă stareț, și cel de al doilea, primicer, care își are datorie să întrebe ce fel de joc poftește starețul, și apoi să-l spună celorlalți, în taină, ca să nu audă norodul numele jocului, până când nu îl va vedea cu ochi, pentru că ei au mai mult de o sută de sărituri, din care unele așa de potrivite, încât acia care joacă să pară că nu se ating de pământ, ci se poară în văzduh.

*

Cu acest fel de urmări, cu jocuri și cu salturi, prin toate târgurile și satele, petrec acele 10 zile, care sunt între Praznicul Înălțării și al Pogorârii Sfântului Duh. Întru această vreme, nu se culcă ei nicăieri, fără numai supt streșinile bisericilor, căci zic ei că, de se vor culca în alt loc, ar fi chinuiți de strigoaice; și când se întâlnesc pe drum două cete de călușei, bat război una cu alta, până ce ceata ce biruita ce biruia face loc celeilalte; și după ce fac învoială de pace, apoi ceata biruită este supusă celeilalte nouă ani; iar întâmplându-se să se omoare vreunul la acest fel de bătaie, atunci nu se încape judecată și nici judecătorul nu întreabă pe cel ce a făcut uciderea.

*

Cel ce intră în vreo ceată de aceste, trebuie nouă ani de-a rândul să se afle adunat împreună, iar întâmplându-se să nu se arate vreodată, atunci zic ceilalți că este chinuit de duhuri rele și de strigoaice.

*

Prostimea cea ereticoasă crede cum că au putere să gonească acel fel de boli și, spre vindecare, fac întru acest chip, adică: aștern mai mulți la pământ pe acel bolnav, început a sări cu cântice, și, la o notă anume a cântării, îl calcă fiștecare, de la cap până la călcâi, și, mai pe urmă, îi zic niște cuvinte alcătuite de dânșii înadins, poruncind beteșugului să se depărteze. După ce fac ei aceasta de trei ori în trei zile, apoi urmează lucrarea pe care o nădăjduiesc ei. Și aşa, întru acest chip, cu prea puțină osteneală se pot vindeca bolile cele mai grele care se împotrivesc meșteșugului doftoricesc. Asemene lucrare are și nădăjduire în farmece”.

*

„Cantemir vorbeşte de jocul în cadenţă şi de pronunţarea unor anumite cuvinte de către căluşari, împrejurul bolnavului culcat la pământ. Din bătrâni, mi-aduc aminte că, jucând, căluşarul zice:

*

Din călcâi încetişor

Şi din talpă binişor,

Hop o dată

Şi-altă dată,

Sus de două,

Jos de nouă,

Pân’ la patruzeci şi nouă.

*

Şi-apoi venea un chiot detunător, de băga răcorile în bolnav şi-l treceau năduşelile, şi se ducea lingoarea în pustie, să nu mai vie, trăsni-o-mi-ar Sfântul Ilie.

Nu ştiu dacă azi, de la Paşti, până la Rusalii, căluşarii mai fac concurenţă medicului de plasă prin districtele Regatului. Ştiu însă că un alt concurent al medicului practică prin sate medicina fără diploma doctei facultăţi şi acesta este „Ursul”, care îţi dă cu impasibilă liberalitate părul pentru afumarea de sperietură şi calcă, adică masează ca cel mai destoinic maseur, numai după invitaţia răguşită a Danciului cornac, care-i zice tot:

*

Din călcâi încetişor

Şi din talpă binişor!

Sus, Martine!

Şi mai bine

Că-ţi dau pâine cu măsline”[7].

*

Am reprodus şi mărturia lui Ionescu-Gion, din 1892, doar pentru că explică, fără a-şi propune, cum a degenerat Datina Primordială până la banalităţi folclorice, „umblatul cu ursul” banalizând nu doar dansul sacru al căluşarilor, ci şi pe cel al „Constelaţiei Mamă”, Ursa Mare, care, din 7 stele (şaman şi 6 „urşi), rămâne, mai ales în ziua de azi, o băşcălie chiar şi după viaţa bietului ursar, care îşi câştiga pâinea greu, în vremuri şi atunci, ca şi astăzi, la fel de „ereticoase” – vorba lui Dimitrie Cantemir.

*

În general, despre jocurile căluşereşti, care nu au nici o legătură cu obiceiurile romanilor, s-au spus şi încă se mai spun naivităţi de genul „Căluşari – Joc tradiţional românesc, obişnuit pe la Rusalii, constând din sărituri ca de cai ale jucătorilor, vreo 12, care poartă la picioare clopoţei. După unele păreri, acest joc aminteşte legenda răpirii Sabinelor”[8]. Nici măcar cu dansul cu săbii al tracilor, de pe la sfârşitul secolului V înainte de Hristos, descris de Xenofon, nu are nici o legătură obiceiul căluşarilor, chiar dacă şi Nicolae Iorga, pururi extaziat în naţionalismul necesar cu care răspundea vremilor europene, îl considera „jocul războinic, jucat numai în anumite timpuri și de jucători aleși într-adins, danțul călușerilor”[9]. Rădăcina dansurilor căluşăreşti este mai apropiată de bătaia egipteană cu ciomege, în cinstea Soarelui[10],  închinată şi Mamei Terra, în ciuda faptului că, în România, ca şi în Bulgaria şi în Iugoslavia, dansatorii purtau săbii, pentru că, în contradicţie cu aparenţa „războinică”, indusă de săbii, „dansul lor are două hore şi două scopuri: prima horă pentru o persoană bolnavă, pentru vindecarea magică, iar a doua horă, pentru fertilitatea și pentru distracția spectatorilor. Numele provine de la Rosalia latină (un cuvânt asociat cu ceremoniile anticului Festival de la Rosales Escae), iar dansurile actuale se disting prin tempo rapid, pași mici apăsați – care sunt cei mai obositori – și joc de domnișoare”[11]. Că nu există, nici la noi, nici la bulgari, nici la sârbi umbră de legătură cu obiceiurile latine.

*

Mult mai apropiată de adevăr, deşi ignoră personajul fundamental al ceremoniei, Zeiţa Vetrei, şi steagul împodobit tainic lângă Arborele Vieţii, este descrierea pe care o făceau, în America, Miron şi Carola Grindea: „Călușarii este, fără îndoială, cel mai vechi și mai impresionant dintre dansurile populare românești. Datorită, totuși, dificultăților enorme de a asimila figurile și mai ales atmosfera magică din jurul acestui dans – numai bărbaților aleși, care au trecut prin încercări ascetice și sunt supuși regulilor stricte de comportament, li se permite să danseze – este mai puțin răspândit decât Hora sau oricare dintre dansurile românilor.

*

Cu o săptămână înainte de Rusalii, nouă bărbați, aparținând de nouă sate învecinate, sunt selectați de un conducător și inițiați în misticile gesturi și figuri de dans. Aceștia trebuie să poarte cizme înfundate și manșoate, pălării cu panglici și cămăși superb brodate. Dansul propriu începe înainte de răsărit soarelui de Rusalii. Toți se roagă și, terminând cu Rugăciunea Domnului, atunci fiecare om depune jurământul sub tecile săbiilor liderului și ale cetașilor, încredințați că astfel vor fi protejați împotriva oricărui rău. Multe caracteristici păgâne, care încă împodobesc acest dans primar, diferă, în mod natural, de la o regiune la alta. De exemplu, în Țara Românească, oamenii nu vorbesc, timp de o săptămână, cât durează dansul”[12].

*

Ca să nu uit, dar şi pentru a pregăti ceea ce va urma: fiecare căluşar folosea câte un „beţişor de alun înflorat numit piţărău”[13].

*

*

[1] Gerando, A. de, La Transylvanie et ses habitans, Paris, 1845, p. 365

[2] Bolliac, Cezar, în Trompeta Carpaţilor, nr. 846, 1870

[3] Densuşianu, Ar., Istoria limbei şi literaturei române, Ediţiunea a doua, Iaşi, 1894, p. 161

[4] Etimologia „călușar” – „cal mic”, provenind din… „alogo” și diminutivul „uciu”, deci „aluguciar”, a fost stabilită de Marcu Beza, care publica la Londra, în 1928, „Paganism in roumanian folklore”, p. 50

[5] Prof. univ. dr. doc. Mihai POP, Préface, la Stancu, Constantin, Căluşul / Antologie de studii, Editura TIPARG, 1997, p. 8

[6] Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, 1976, p. 39

[7] Ionescu-Gion, G., I., Doftoricescul meşteşug în trecutul ţărilor române, Bucureşti, 1892, pp. 35, 36

[8] Ivela, A. L., Dicţionar muzical ilustrat, Bucureşti 1927, p. 36

[9] Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 305

[10] Herodot, Istorii, II, LXIII, p. 160

[11] Katsarova, Raina, Dances of Bulgaria, New York, 1951, p. 11

[12] Grindea, Miron and Carola, Dances of Rumania, New York, 1952, pp. 14, 15

[13] Iordan, Iorgu, Dicţionarul limbii române, Tomul VIII / Litera P, Bucureşti, 1910 şi 1975, p. 670


Pagina 1 din 3123