DATINA | Dragusanul.ro

1910: Despre familie

Archip Roșca: Copil

Familia este o şcoală în care se învaţă a munci, a se jertfi, a respecta pe aproapele şi pe sine însuş. Nu încape îndoială că lumea în felurite chipuri caută să atragă, să seducă pe oameni, arătându-le şi pilde perverse. Ea cu înşelăciune oferă, după împrejurări, ispite dulci ori violente; împresoară, măguleşte pe om ca să-l câştige, ducându-l la pieire. În astfel de clipe ce-i de făcut?

*

Numai aducându-şi omul aminte de familia din care a ieşit ori refugiindu-se în ea poate trece primejdia ce-l ameninţă. În apropierea tatii, a mamei, amuţesc pasiunile cele mai puternice şi totdeuna vor fi învinse. Familia, întemeiată după voinţa lui Dumnezeu, e un adevărat sanctuar, biserică în care locuieşte Dumnezeu şi în care cu belşug împărtăşeşte darurile sale.

*

Părinţii reprezintă pe Dumnezeu, care i-a ales organe ale proniei sale, preoţi în serviciul lui, de aceea autoritatea lor e de la Dumnezeu. Prin urmare, precum oamenii se adună în biserică să audă cuvântul dumnezeiesc, adevărurile religiunii, astfel în familie membrii ei să cunoască pe Dumnezeu şi să înveţe a i se ruga. Că în timpul nostru nu toate familiile împlinesc aceste datorii e cunoscut. Unele, uitând misiunea lor dumnezeiască, nu mai învaţă pe copii adevărurile religioase; rugăciunile nu se săvârşesc după cum cere biserica, iar moravurile, obiceiurile s-au sălbăticit, că mulţi seamănă mai curând a ființe lipsite de minte şi inimă decât a om făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

*

Astfel de scăderi însă nu ne îndreptăţesc să afirmăm că spiritul adevăratei familii creştine nu se mai află, că acest spirit a dat faliment. Vor fi familii mai mult ori mai puţin departe de idealul creştinesc; dar toate au aceeaşi ţintă, de care se apropie în oarecare măsură, căci nu este familie în care să nu dăm de dragoste, de virtuţi, aşa că foarte mic, neînsemnat este, poate, numărul celor ce nu vreau să ştie de Dumnezeu, de legea lui. Educaţie există în orice familie. Principiile educaţiei pot fi diferite, dar pretutindenea se îndrumă copiii pentru viaţă şi luptele acesteia.

*

Cele expuse până aci, adică familia e binefacere a lui Dumnezeu, vor fi şi mai convingătoare, de comparăm viaţa unui tânăr, crescut în familie, cu viaţa altuia, care n-a avut parte de ea. În fiecare dimineaţă, copilul, în familie, are o mamă, care cu dragoste îl scoală din somn, îi dă haină călduţă, când vremea e răcoroasă, ca să nu răcească, plecând de acasă. La prânz, la cină, pe masă nu e numai mâncare, îndestulătoare şi bună, trebuincioasă de a împrospăta puterile trupeşti, ci și dragostea părintească îl înconjură de toate părţile. Glasul tatălui, deşi câteodată cam aspru, totdeauna însă drăgăstos, povăţuieşte pe un atare copil în calea vieţii, îl face atent la toate ce-i pot folosi ori strica, căci în copil tatăl se vede pe sine însuşi, reînviind, şi doreşte ca copilul să fie cinstea vieţii lui de tată. Mama iarăşi în fiecare moment e numai dragoste, cu ajutorul căreia iscodeşte mii şi mii de lucruri ce pot face copilului viaţa plăcută, în urmă societatea fraţilor, în familie, e vatra cea mai vioaie şi plăcută.

*

Acel copil, însă, care n-a avut parte de familie, e lipsit de toate bucuriile acestea. Un astfel de copil, chiar de ar ajunge în familia celor mai de aproape rudenii, nu va putea să guste o viaţă împreunată cu bucuriile ce le-ar fi avut în casa părintească. Acestuia îi va lipsi dragostea plină de îngrijire de binele ce i-ar fi de folos, nimeni nu-i să-i şteargă lacrimile, să-i potolească durerea. Viaţa lui e întristare, durere şi chin sufletesc.

*

Familia este, în urmă, binefacere pentru viitorul copiilor. Aceştia nu pot rămâne, viaţa întreagă, lângă părinţi; împrejurările îi vor sili să-i părăsească, apoi copiii, la vremea lor, au să întemeieze familii. În orice perioadă a vieţii, însă, copiii îşi vor aduce aminte cu drag de viaţa din casa părintească; această aducere aminte e cea mai trainică (Foaia diecezană, XXV, 14, 4 aprilie vechi 1910, p. 2).


„Vetrele folclorice”, spulberate și de Béla Bartók

Vreme de „3 săptămâni în vara anului 1909 și o săptămână în iarna anului 1910”, după cum singur mărturisea în prefața colecției sale de cântece transilvane, publicate, în 1915, de Academia Română, sub titlul „Cântece poporale românești / Din Comitatul Bihor (Ungaria)”, Béla Bartók a adunat 371 de melodii, pe care le-a încredințat memoriei românești. Printre ele, un cântec din Cristișor, „Pasăre galbină-n cioc”, redat în varianta degenerată, dar și în „original”, care, de fapt, nu prea este original. O precizare de la subsolul paginii atrage atenția: „Este cunoscută și la Unguri. Se mai cântă și pe cuvintele „Am un leu și vreau să-l beau”, iar mai mult pe cuvintele „Pe sub deal, pe sub cetate”. Confuzia pe care o face marele compozitor maghiar între două piese moldovenești, ambele cântate, cu secole înainte, doar la Suceava, de către lăutarii breslelor este mai mult decât scuzabilă, pentru că lui Béla Bartók încă nu-i era cunoscut prea bine, în 1910, cântecul național românesc vechi.

Cântecul „Pe sub deal, pe sub cetate” se numise, de fapt, „Sub o culme de cetate”, era închinat Cetății Sucevei, iar în 1849 se cânta, la curtea boierilor Hurmuzachi, de către legendarul Nicolae Picu, astfel (total diferit de „Pasăre galbenă” – aceasta fiind, de fapt… Soarele, dar foarte apropiat de „Cântecul lui Iancu”, șlefuit de moldoveanul basarabean Gheorghe A. Dinicu și impus, în anii din urmă, de Veta Biriș):

Varianta „Pasăre galbenă-n cioc”, pe care o armonizase, tot în 1849, Karol Mikuli, ulterior fiind folosită de George Enescu, în începutul „Rapsodiei a II-a”, diferă foarte puțin de cea considerată de Béla Bartók drept „originalul”, deși în Comitatul Oradei se adaptase destul de corect străvechiul cântec medieval sucevean:

Și varianta „desfigurată” prin text, cum ar zice Béla Bartók, a aceluiași cântec, dar de la 1880, publicat de „Muza Română” din Cernăuți și retipărit de „Lira Română”, se remarcă prin fidelitate melodică, deși e penibil pentru spiritul „folcloric” al unui popor să demitizeze un cântec precum „Sub o culme de cetate” în petrecărețul „Am un leu și vreu să-l beu” (cum se cânta neaoș în Bucovina:

Am dat peste partitura minunatului Béla Bartók din întâmplare, în vreme ce documentam viitorul concert al „Zicălașilor” cu „Cele mai frumoase cântece vechi românești: Cântecele Unirii”. Încă nu știu câte alte cântece vechi moldovenești, consacrate ca atare de mărturiile vremurilor, au devenit, cu vremea, cântece ardelenești, dar ne vom dumiri în curând. Oricum, Béla Bartók probează, indirect ideea altui maghiar, Ubicini, care, cu exact un secol înainte susținea că imediat ce se naște o melodie, într-o localitate românească, melodia aceea se răspândește, cu viteza fulgerului, în toate ținuturile românești de sub stăpânirea celor trei imperii ale vremii. Deci, teoria proletcultistă a „vetrelor folclorice”, menținută cu încrâncenare, de lenevia spirituală patriotardă şi, mai ales, de incultură se cam face praf şi pulbere.


Corina Scîntei, un redutabil slujitor al Culturii

 

 

În secret, scrie poezie. Atât de în secret, încât nici măcar eu, care îi sunt unul dintre cei mai de încredere prieteni, încă nu am avut ocazia să îi citesc poemele (probabil din pricina sfiiciunii ei față de apariția unei viitoare cărți, o apariție pe care cu siguranță că aș provoca-o). În restul timpului, slujește cu patimă Cultura. Trăiește reverberant fiecare manifestare de prestigiu, dar mai abitir decât toate, spiritualitatea satului bucovinean, pe care o cunoaște și prețuiește om cu om, cântec cu cântec, ritual cu ritual. Iar satul îi întoarce înzecit dragostea și bucuria de a fi. Asta e Corina, colega noastră irepetabilă de la Centrul Cultural „Bucovina”!

*

La mulți ani, Corina Scîntei,

și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


Furatul miresei, de la mister, la imbecilitate (IV)

Venus, Ocrotitoarea Muntelui, la Bogdania

Logodna sau nuntirea cosmică, în planul hirotonisirii, înseamnă un „fenomen horal”[1], deci unul ceremonial totemic muntenesc („urcări pe munte pentru contact direct cu cerul[2]), Fiul Muntelui fiind întemeietorul ceremonialurilor care au impus „regulile” și, ulterior, religiile, prin „ceilalți zei (care) au fost descendenţii lui, muntenii”[3], pentru că Stăpânul (Fiul) Munţilor, după ce „s-a sfătuit cu cei 12 păstori”, „a stabilit cele patru anotimpuri, cu lunile şi zilele lor, a inventat cinci ceremonii ritualice şi a desemnat patru păstori de oameni, conduşi de el, Stăpânul Munţilor”[4].

Piatra mormântală a stră-străbunicului Nicolae şi simbolurile ei

Termenul „păstori de oameni”, aflat și în primele pagini ale „Cărții Shu”, deci formulat ca atare prin anii 2300 înainte de Hristos (a fost începută în anul 2357), în „Legile” încredințate de Sfântul Cer lui Spitama Zarathustra, după ce, mai înainte, le încredințase „păstorului cel bun” sau „Marelui Păstor”[5], obligă la concluzia că „anumite ceremonii totemice, care au fost practicate de multe triburi din diferite părţi ale lumii sunt identice în simbolismul lor, şi toate acestea trebuie să fi avut o origine comună”[6]. Denumirea monosilabică a „păstorului”, deci al șamanului primordial, a fost „do” (de aici, din incantația străvechimii, derivă și „do-mi-ne”, cu semnificația inițială de „păstorul primăverii noastre”[7]), în spațiul european, și „da” – în cel indic (sumerian), primul cuplu de miri inițiatici fiind Luna/Primăvară (Ma-do), cu însușiri transmise planetei Venus, și planeta Marte (La-do), cuplu confirmat de compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”[8] drept locuitori în „Casa Zeilor”[9], ca păstoriță și, respectiv, apărător ai templului din munte, în care Soarele își așezase „scaunele şi masa lui”[10]. În mitologia română, Dimitrie Cantemir descoperise „superstițiile dacice” ale cuplului nupțial-inițiatic „Lado și Mado”[11], cântecul, cu puternică tentă preclasică (un fel de romanesca) „Lado, Lado, nu mai plânge” supraviețuind, în sudul Basarabiei, până de curând, fiind cules și publicat, în 1943, Constantin Brăiloiu. A fost cântat, împreună cu câteva melodii de nuntă moldovenești, culese de Dimitrie Cantemir, înainte de anul 1700, și de Domnul de Guys (publicate în 1714, la Londra), de către „Zicălașii”, respirația și chemarea strămoșilor auzindu-se, după veacuri de uitare, la Gura Humorului și la Vatra Dornei în 12 aprilie 2018 (fonotecările se găsesc în spațiul virtual).

Calea Sfinţeniei (Zeilor), pe oul încondeiat

Cum se săvârșeau ceremoniile totemice lunare din mai, care marcau și nuntirea cosmică, prin care se dezvăluiau „soțiile cerești”[12], dar și pământești ale șamanului[13] și „raporturile șaman – soție cerească”[14], putem afla și din opera lui Dimitrie Cantemir, care a văzut ceremonia ma-go-ra (primăvara, pe muntele soarelui), mutată pe axa Căii, deci a drumului sătesc, și care preciza că Hora Solară, în cerc, era încadrată, pe laterale, de două șiruri de Horiri Lunare, în sinusoidă – taman ca în fenomenele horale (ceremonii muntenești) reprezentate pe oul încondeiat, care, în fond, reprezintă prima carte religioasă a omenirii. Lipsesc din peisajul nupțial românesc, descris de Dimitrie Cantemir, nu și de oul încondeiat, doar „uriașii” pe picioroange (Soarele și Luna, Lado și Mado, Marele Păstor și Marea Vrăciță, Mirele și Mireasa) și, desigur, măștile și costumațiile totemice astrale, care s-au mutat și în obiceiurile de Anul Nou, și în obișnuințele hlizitoare ale moldovenilor prin bâlciuri, în coordonatele unui regres metafizic, caracterizat de opusul „lumescului care ascende spre divinitate[15], adică de „transcendentul (care) coboară[16], atât de specific creștinismului.

*

„Negreşit, nu este uşor să dezlegi cu precizie enigmele, dar dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se, mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele. De pildă, miturile care vorbesc despre plimbările prin munţi, atât ale slujitorului unui cult, cât şi ale zeilor înşişi, şi despre acei cu adevărat posedaţi, decurg din aceleaşi principiu pentru care zeii se socotesc locuitori ai cerului şi prevăzători ai altor lucruri, cât şi ai semnelor cereşti”[17], opina Strabon, dar ceremoniile totemice pot fi lesne deslușite în Datina românilor, în corelație cu reminiscențele asimilate de creștinism, peste veacuri (Nedei, Sânziene, Nunți, Strânsuri, Obiceiuri de Anul Nou). Se poate înfăptui lesne o arheologie spirituală, prin care ceremoniile comune tuturor neamurilor lumii să fie reînviate pe măgurile Carpaților, acolo unde, de fapt, s-au născut Poezia, Muzica, Dansul și Religia. Am tot scris proiecte, de-a lungul deceniilor, pentru o astfel de recuperare, care ar condiționa o creștere a potențialului turistic românesc, atmosfera de carnaval a inițierilor străvechi, toate săvârșite pe înălțimi, fiind diametral diferită de platitudinea unor falsuri spirituale de genul „Hora de la Bucșoaia”, „Întâlniri Bucovinene” sau „Comorile Muntelui”. Spiritualitatea nu se născocește, ci se caută și se regăsește, dar, vorba unui epigramist român, nu are rost să mai vorbesc precum Moise. În pustiu.

*

[1] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[2] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 359

[3] The Epic of Gilgamesh, III, Assyrian International News Agency, 1998, p. 24

[4] The Canon of Shu, pp. 40, respectiv 39

[5] Vendidad, Fagard II, Myts of Yima, verset 2, p. 9

[6] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 242

[7] Eliade, Mircea, Drumul Spre Centru, Univers, 1991, p. 214

[8] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009

[9] Ibidem, p. 154

[10] Ibidem, p. 161

[11] Cantemir, Dimitrie, Scrisoarea Moldovei, Iași, 1825, 1868, vol. II, pp. 274, 275 – subsol

[12] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 87

[13] Ibidem

[14] Ibidem, p. 88

[15] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[16] Blaga, Lucian, apud Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 362

[17] Strabon, Geografia, II, X, 23, p. 442


Furatul miresei, de la mister, la imbecilitate (III)

Crucea Dragonilor sau Armonia dintre Timpul Lunar şi Timpul Solar

Faptul că în toate culturile lumii funcționează sinonimia Luna – Ileana Cosânzeana, deci astru ceresc – „Fata în viaţă”, Luna[1], sau „chipul de fată, Zeiţa Înţelepciunii”[2], și că, în unitatea cosmologică, definită și condiționată de „nunta mistică”, deci de o „realitate a spațiului cvadridimensional și o posibilitatea de a gândi despre el” [3], funcționează, cu particularizări dictate de interese religioase sau etnice, elementele aceleiași cosmogonii primordiale, limitează nejustificatele teorii ale influențelor și asimilărilor, care s-au manifestat doar în etimologii, ca redefiniri istoricizate ale cosmogoniei primordiale, ca „izbândă practică… și ca izvor de percepte și imperative”[4], dar nu și ca dizidențe ale miturilor, pentru că nu poate fi îmbunătățit ceea ce, în fond, este perfect.

Osiris şi Iisis (Soarele şi Luna)

Și totuși, ceremonia nupțială lunară, incluzând răpirea miresei, despre care vorbesc toate cărțile religioase ale omenirii anterioare „Bibliei”, când anume avea loc? Fără îndoială, la începutul primului an nou al omenirii, în luna mai, lună a fertilității, pe măguri (ma go ra = primăvara pe muntele soarelui), atunci când preponderența semantică a lunii era cea a fertilității primăvăratice. Iar parcursul celor șapte zile ceremoniale cuprindeau simetricul de descreștere și de creștere, care încadrează cele trei nopți de „furt al miresei” Ma (numele primăverii, atribuit și Lunii[5]), ultimele două zile, din nouă, ale fazei de descreştere, simbolizând moarte, cele trei ale aparentei răpiri a Lunii – nunta, iar primele două zile ale Lunii Noi – naşterea; deci ceremoniile maiale de pe măgură cuprindeau ceea ce numim Sfintele Taine. În mai, Luna era doar primăvară şi ursire umană feminină, în toate cele trei faze (numele celor trei ursitoare, în toate limbile pământului: Trecut, Prezent şi Viitor), deşi şi Fecioară, şi Fertilitate, şi Mamă: „Zeita Ishtar, ca mare zeiţă-mamă, este zeiţa vegetaţiei şi a fertilităţii printre oameni şi animale. Se spune că ea petrece jumătate de an pe pământ, când natura este în floare şi animalele nasc puii, în timp ce în jumătatea de an rămasă, când natura pare moartă, ea este închisă în lumea inferioară, cunoscută sub numele de Aralu. Mitul coborârii ei în Aralu simbolizează trecerea de la vară la iarnă, în timp ce eliberarea ei sugerează trecerea de la iarnă la vară. Povestea pare să aibă ca sugestie principală posibilitatea reînvierii morţilor; se poate să fi fost compus în legătură cu un ritual în cinstea zeului sumerian vechi Tammuz sau Dumu-Zi-Apsu, „copilul spiritului (sau viaţa) din Deep”, „zeul-soare al primăverii, a cărui plecare a fost jelită şi a cărui întoarcere a fost salutată cu ceremonii adecvate. În alte povestiri, Tammuz este prezentat ca iubit al zeiţei Ishtar, ucis de zeiţă, din cauza respingerii lui de dragostea ei”[6]. Tocmai de asta, pe Crucea Cerului (cea dreaptă), numită şi „crucea trupului stricăcioasă”, odată cu calendarul solar-lunar, Lunii îi este destinat fragmentul de ax cosmic solstiţial de iarnă, numit Calea Zeilor, iar Soarelui – fragmentul solstiţial de vară, numit Calea Părinţilor; dar există, totuşi, şi un echilibru simetric, cel al iniţierilor lunare subpământene (triunghiul cu vârful în jos) şi cel al iniţierilor astrale, de pe munte (triunghiul cu vârful în sus), reunirea, prin atingere (atingerea Cer-Pământ a ceremoniilor de pe munte), constituind rombul (dubla natură umană şi dumnezeiască a făpturii pământeşti, promovată, ulterior, la sfinţenii depline de Fiu al Cerului), care, în ultimele două milenii defineşte preponderent Sfântul Graal, adică inima lui Hristos.

Lună, Soare şi Cerul lui Anu, pe o tăbliţă din Sumer

Logodna sau nuntirea cosmică definea însăşi trăirea „elementelor de unitate ale vieţii şi ale Cosmosului”[7], în condiţiile în care „Soarele este viaţă, iar Luna este materie; Lumea mobilă şi imobilă este materie, iar materia este formă”[8], dar cum şi materia are cicluri de viaţă, „Luna, de asemenea, este Creator, viaţa fiind pe jumătate luminoasă, pe jumătate, materie întunecată. Înţelepţii îşi ţin ritualurile lor în prima jumătate, cea luminoasă; proştii, în întuneric”[9], delimitarea acestor cicluri, în sinonimia Viaţă-Timp, făcându-se prin „noduri ale Timpului care nu pot fi luat în discuţie”, adică prin durate între eclipse, prima eclipsă conştientizată ca atare, dar prin calcul, având loc în anul 3156 înainte de Hristos şi fiind consemnată, drept „nod al Timpului”, în anul 2357 înainte de Hristos, atunci când a fost începută „Cartea Shu”[10], abandonată în anul 627 înainte de Hristos, de către Confucius, care îşi dorea o religie care să consacre şi să slujească imperiul.

Simbolul rotaţiei Lunii prin lunistiţii

Logodna sau nuntirea cosmică însemna şi o hirotonisire (de asta, mireasa lui Anu se numea „marea vrăciţă Cula”), pentru că zeii (12 la număr în toate religiile străvechi ale lumii şi reprezentând tot atâtea însuşiri ale lui AUM – se citeşte OM), „Prin sfatul lor sigur şi prin hotărârea lor / Au hirotonit reînnoirea Lunii ca zeiţă, / Rânduind-o drept oracol al Cerului şi al Pământului; / Luna Noua a determinat-o Anu să apară, / În mijlocul cerului pe care îl traversează”[11], iar de la această hirotonisire, de după „furatul” miresei cosmice, derivă toate celelalte atribute ale Lunii, indiferent cum i s-a zis, în diverse lumi, indiferent de translaţia numelor de la un areal etnic la altul, atributele şi sugestiile lunare fiind un dat iniţial (toate celelalte culturi pământeşti au pierdut cuvântul Datină), moştenit ca atare sau alterat, de-a lungul mileniilor, de inspiraţii obşteşti sau religioase mai mult sau mai puţin corecte, ba chiar voit falsificatoare, în condiţiile pierderii iniţierilor străvechi şi înlocuirii lor cu brutalităţile noilor dogme, care nu au impus o religie (Calea lui Iisus a fost abandonată odată cu formularea legământului numit „Crez”), ci un sistem suprastatal de opresiune şi pradă.

Triunghiul celtic, pe mormântul lui Luca Arbure

*

[1] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81

[2] Kena-Upanishad 4, p. 22

[3] Steiner, Rudolf, A patra dimensiune, Berlin, 1905

[4] Blaga, Gândirea 1935, p. 5

[5] „În limbile indo-germanice, cuvântul care defineşte „luna” este cel mai vechi din toate cuvintele care se referă la astre. Rădăcina este „me”, care în sanscrită devine „mami”, „eu măsor”, dovedind încă o dată că luna măsura ordinea timpurilor”; de fapt, rădăcina nu este sanscrită, ci primordială, deci vine din limbajul monosilabic al primelor generaţii totemice de oameni vorbitori, pe care Mircea Eliade, preluând o expresie oarecum nefericită de la un filosof german, le numeşte „prealfabetice”; ceea ce este corect, dar şi pe nedrept demolator – Eliade, Mircea, Drumul Spre Centru, Univers, 1991, p. 210

[6] The Sacred Books, Coborârea zeiţei Ishtar în lumea adâncurilor, notă de subsol, p. 235

[7] Eliade, Mircea, Drumul Spre Centru, Univers, 1991, p. 214

[8] Întrebările, în Prashna-Upanisad, IV, 1, p. 40

[9] Întrebările, în Prashna-Upanisad, IV, 3, p. 40

[10] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81

[11] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 70


Pagina 1 din 512345