DATINA | Dragusanul.ro

Nunta românilor, în colindele vechi

Nuntă românească – schiţă în cărbunde de Nicolae Grigorescu

 

În mitologia iniţiatică, o mitologie profund metafizică, spre deosebire de mitologia mimetică de peste vremuri, care este doar totemică, cel mai adesea foarte vag totemică şi ca atare regăsibilă în folclor, se considera că „Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent”[1], pentru că „Divina Glie, bună mamă de zei şi oameni muritori[2]… cu Cerul, împreună mai zămisli şi alţi copii”[3], nuntirea cosmică[4] definind, de fapt, creaţia, deci fructele simbiozei celor două principii materializate, Cer şi Pământ, însemna şi un dat, şi o iniţiere prin desluşiri de atribute, care aveau să devină, la rândul lor, mai întâi principii, apoi şi întrupări, adică zeităţi. Oricum, mitologia iniţiatică avea drept punct de reper Soarele, atunci când „în înălţimi, Cerul nu a fost numit, / Şi de mai jos, Pământul nu fusese chemat; / Nimic nu exista, doar primordialul Apsu („Cel care există de la început”, adică Soarele), născătorul lor, / Mummu („Cel care este născut”, Mercur), iar Tiamat („Fata în viaţă”, Luna)… / Nici unul dintre zeii a fost încă adus în fiinţă, / Fără a purtat un nume, destinul lor a fost determinat”[5].

 

În mitologia iniţiatică nu existau zei, „la acea vreme, a existat o mişcare în mare”[6] şi abia mult mai târziu „au fost creaţi zei în mijlocul cerului”[7], odată cu apariţia şi conştientizarea Timpului, „vlăstarul odrăslit de Glie şi de Cerul năpădit de astre”[8], o apariţie semnalată, în primul rând, de Fiica Pământului, Primăvara, care va beneficia de propriile ei mitologii, fie prin urcarea pe Cer, unde i se pregătise un palat de cleştar, după ce primise câteva nume atributive (Alba, Eftepir, Lucia şi, respectiv, cel al Primăverii, Maya[9] – adică luna mai, luna triumfului vegetativ al rodirii) şi de porecle (Fecioara Cerească, Fata în Viaţă, Zeiţa Înţelepciunii[10]). Mitul lunar pare să se fi ivit la începutul răsăririi Soarelui din constelaţia zodiacală a Taurului, atunci când, după marele diluviu universal, unda mării înspumate „aduce / / Lucru mândru, ce străluce, / legănior topit din aur, / ce mi-l poartă-n cap un taur / ce-i cu coarne argintite, / cu copite potcovite. / Dar în leagăn cine şede / ca o zână că se vede? / Şede-mi Ana frumoşoară / ca pe cer o stelişoară, / badiţilor luminioară, / şi îmi cânta un cântecel, / şi îmi lucra firicel” [11].

 

„Ana frumoşoara” din colindele româneşti ale secolului al XIX-lea este Luna, Ileana Cosânzeana, deşi numele acesta descinde dintr-un fond etimologic grecesc. Preluând o teză a lui Aron Densușianu, Romulus Vulcănescu preciza că „numele Ileana derivă din numele grecesc „Ilia – sora soarelui Ilios, care primind sufixul –iana a devenit Ili-ana, iar prin constrângere, Ileana”, cât și de la numele latin Iana[12] sau Diana Iana, sora Soarelui la latini și zeiță a lunii. Iar partea a doua a numelui, adică Cosânzeana, derivă din termenul latin „consens” (= sfătuitor, consilier divin), titlu particular ce se dădea zeilor de sfat ai Olimpului (în număr de 12), dintre care făcea parte și Diana. Din epitetul Iana Consulens sau Iana Consens derivă numele care primește sufixul –ana, Cosentiana, iar prin aspirarea lui t, Cosenzeana, Cosânzeana”[13]. Iar exemplificările din poezia naţională veche a românilor, conving asupra acestei sugestii: „Ileana / Sânziana / doamna florilor / ș-a garoafelor, / sora Soarelui, spuma laptelui”; „Lună, lună, / vergolună, / vergolună, /… / tu ești mândră și frumoasă, tu ești a nopții crăiasă”; Ileană / Cosânzeană, / tu ești mândră și frumoasă, / a nopții dalbă crăiasă, / tu lucești și strălucești / printre stele feciorești”.

 

Tot acest preambul al nunţii cosmice, care doar sugerează diferenţele dintre mitul iniţiatic şi mitul mimetic, acesta din urmă provocat şi promovat în primul rând de greci – „grecii au golit treptat mythos-ul de orice valoare religioasă şi metafizică”[14], susţinea Eliade –, înseamnă doar un argument în favoarea rolului mărturisitor al mitului mimetic, chiar şi în condiţiile în care acesta era fie spulberat, fie asimilat de mitul creştin, care îmbrânceşte în lumesc ceea ce însemna iniţiatic, printr-un „proces de iudaizare şi de păgânizare a creştinismului” şi prin acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor”[15].

 

Rumänische Hochzeitsfahrt. Nach einer Skizze auf Holz gezeichnet von W. Heine. Zicălașii de odinioară ai Basarabiei, conducând alaiul tradițional de nuntă.

 

Şi totuşi, mărturii despre nunta românească, mult mai vechi, măcar cu două milenii mai vechi decât cele deja consacrate, se regăsesc în aşa-zisele colinde lumeşti de pe la jumătatea secolului al XIX-lea, când au prins să stârnească şi interesul intelectualilor români, care încă mai confundau arcana (taina) colindei cu cântările religioase creştine, născocite de ierarhii bisericeşti, începând cu Ioan Tincovici, care publica la Buda, în 1815, „Cântări dumnezeieşti”, în care, din cele opt închinate naşterii lui Hristos, una, care începe cu versul „O, ce veste  minunată” (p. 8), avea să devină, în timp, o bijuterie de „cântec dumnezeiesc” de Crăciun, prin succesive rescrieri epice şi muzicale bisericeşti, şi-abia în secolul al XIX-lea, prin aranjamente şi compoziţii, făcute de cei mai buni compozitori români ai vremii. Peste doisprezece ani, în 1827, în tipografia Universităţii din Pesta, protopresviterul Caransebeşului şi asesorul consistorial Ioan Thomici (în nota tipografiei este trecut Joannes Theodorovits) publica „Scurte învăţături pentru creşterea şi buna purtare a tinerimii române, precum şi nişte alese cântări bisericeşti, şi unele cuvioase şi desfătătoare lumeşti”, carte în care preia, după obiceiul vremii, şi „cântări dumnezeieşti” mai vechi, inclusiv psalmi de-ai lui David, pe care îi adaptează, dar cu mai multă pricepere decât Ioan Tincovici, punând, astfel, bazele colindelor creştine, care nu sunt colinde, ci vifleimuri şi cântece de stea.

 

Dar, în colindele străvechi şi adevărate, în ciuda alterării lor graţie păgubosului obicei al lui „aşa am apucat”, iar uneori şi datorită poveţelor creştine impuse de către preoţii săteşti, încă mai existau mesajele primordiale ale arcanelor (mistere, secrete, taine) ritualice închinate naşterii şi căsătoriei. Ce-i drept, unele colinde erau deja receptate drept balade, confuzia fiind creată de statutul comun de cântece bătrâneşti[16] şi, desigur, de abandonarea miturilor astronomice ancestrale, care supravieţuiau şi în oraţiile de nuntă, şi în hore cu cuvinte şi strigături, dar „nu s-a observat îndestul legătura intimă ce există între colindele lumeşti  şi cântecele populare[17]. Iar afirmaţii pe puţin nefericite, precum cea a lui Marienescu, prin care opina că toate „colindele lumeşti îşi au fântânile lor în obiect lumesc – despre amor, eroism şi naţionalitate, şi seamănă mult cu baladele sau sunt chiar şi tradiţiuni”[18], căpătaseră deja statut de postulate, la fel ca şi latinismele „sabinice” ale lui Sulzer, insinuate lui de Maior şi Şincai.

 

În colinde, fără o succesiune corectă a cronologiei ritualice şi fără tovărăşia celor 12 vornicei zodiacali, Soarele (Mirele) merge la peţit, primeşte calul miresei, participă la alergările de cai, mai întâi cu fratele alesei, apoi cu ceilalţi peţitori şi este, desigur, ca şi mireasa, „fiu (fiică) de împărat”, adică un bun creştin (fiu al Împăratului Ceresc); elementele de vânătoare ritualică vizează vânarea de timp şi biruinţa asupra Timpului prin această arcana (taină), care se săvârşea după logodnă şi o lungă aşteptare „până-n dalba primăvară, / până-nflor florile iară”. În rezumat, colindele nupţiale şi nicidecum oraţii de nuntă, adaptate totuşi rigorilor creştinismului, care le tolera, pe la 1850, doar cu statutul de lumeşti, relatau următoarele secvenţe de scenariu nupţial:

 

Nuntă transilvăneană – de Sava Henţia

 

Plecarea la peţit[19]: „Mirele tinerel, / gata căluşel, / trei pene-şi chiteşte / şi la drum porneşte /… / peste nouă munţi, / La dalbele curţi”, unde locuieşte „fata frumoşioară / ca şi-o porumbioară”, deja peţită „de trei feciorei / ca şi nişte lei”.

 

Trei peţitori[20]: „Şi-ţi vin peţitorii / ca colindătorii”, dar „feciorul de-mpărat / mândru şi înalt” este ursit „pentru-mpărăteasa” mireasă”.

 

Fata mândră[21]: Asediată de peţirea unor „juni beluşei”, dar care, drept zestre, „cer aratru, şase boi, / ceru-mi strunga cea cu oi, / şi-ncă murgul înşelat / şi cu galbeni încărcat”, fata decide să aştepte „până-n dalba primăvară, / până-nflor florile iară, / că mi-oi face-o grădinioară / lângă munte, la vâlcioară. / Flori frumoase-oi semăna / şi eu mândru m-oi împăna, / împrejurul genelor, genelor, sprâncenelor, / şi la jocuri mă voi duce, / junii-or sta ca să m-apuce, / să mă joace, învârtească / şi or da să mă iubească”.

 

Cununa[22]: „Pleacă Lina la fântână / şi cofiţa-o duce-n mână, / la fântâna din luncet, / unde apa curge-ncet, / tot încet prin cel brădet. / Ea pe cap s-a pieptănat / şi cu flori s-a împănat, / ca şi-o zână purcedea. / Ca pe vânt ea ajungea, / dară apa-i turburată / şi fântâna-i cungiurată / de trei cai cu feciorei”, care îi râvnesc cununa.

 

Jocul[23]: „Acolo-n jos, mai de din jos, / Soare luce-n câmp frumos / şi la câmp se adunau / foarte mulţi şi ei jucau / două jocuri-n două locuri / ca şi para cea de focuri /… / şi-mi joacă-n primăvară / de la miazi şi până-n seară”, când, cum zânele sosiseră între timp, „când fu a se-nsera / junii zânele-apucau / şi acasă le duceau, / dară ele că plângeau / şi părinţii le căutau / şi ei nu le căpătau”.

 

Calul Miresei[24]: „Fata mândră şi chitită / iese-n poarta cea negrită / şi îmi strigă: Cin’ s-a-afla / murgul meu de-a-l învăţa / făr’ căpăstru, fără frâu, / fără şeauă, fără brâu?”. Şi cum „nime nu se cuteza, / murgul ei tot asvârlea, / rincheza şi spumega, / în feciori spaimă băga”. În fine feciorul care îmblânzeşte calul miresei, primeşte inelul acesteia şi calul („Şi să fie murgu-al tău”).

 

Calul Mirelui[25]: „Lângă rug, la răsărit, / june mândru a sosit /şi îşi joacă calul bine, / cum nu-l mai jucase nime, / că-l întoarce curcubeu / în tipul lui Dumnezeu. // Nime-n lume se uita / ca să-l vadă cum juca, / numa-o belă-mpărăteasă, / din fereastra de la casă”. Îl provoacă, atunci, la întrecere fratele miresei, dar fără succes.

 

Alergarea cu cai[26]: „La livadă, sub cetate, / june mândru calu-şi bate / şi-l înfrână şi-l întoarce / roata mare ca să joace”, provocând feciorii, apoi, în timpul întrecerii, „Murgul şoim se prefăcea, / pe toţi junii-i întrecea, / alerga ca şi pe vânt, / ajungea după cuvânt / şi uşor se întindea, / nici de iarbă atingea! // Mirele ca-n zbor se duce / pe fătuţă s-o apuce”.

 

Trei jocuri[27]: „Acolo sus, la răsărit, / mândru-i câmpul înflorit / şi e soare ca de vară, / ziua lungă până-n seară, / dar nu-i soare ca de vară. / ci-s feciori din altă ţară: / unu-i oacheş moldovan, / altu-i sprinten ardelean, / stau aproape de-un ţăran, / fac trei jocuri în trei locuri / ca şi para cea de focuri”

 

Fetele şi florile[28]: „ La luncile soarelui, / la fântâna corbului, / grele ploi că a ploiat, / luncile mi le-au spălat, / apoi soare-a răsărit / flori frumoase au împupit. // Fetele, cum auziră, / după flori se pogorâră, / le rumpea şi n-alegea, / luncile le sărăcea, / cele mari cu brăţurele, / cele mici, mai puţintele”, iar „pe fata cea mai dalbă / un fecior aşa o-ntreabă: / De eşti fată de mărit, / mă primeşti tu la peţit?”. În loc de răspuns, „fata-n faţă rumenea”.

 

Floarea aleasă[29]: „Ce şezi, june, nu te-nsori, când se află-atâtea flori?”, iar răspunsul: „Îmi pun cuget ca s-aştept / pân’ la dulcea primăvară, / doară-mi vine mândra iară /…/ şi-mprejur de colibioară / îmi voi face-o grădinioară, / flori frumoase-oi semăna”, iar „la mândra mea mireasă / voi da floarea mai aleasă”.

Descrierea miresei: „Căprioară, / sprintenioară, / trupuşel / de bujorel, / porumbică / mititică, / pe la ochi / e cu diochi, / pe la faţă / iarbă creaţă, / la cosâţă / romaniţă, / pe la păr / cu calapăr, / pe la brâu / cu foiumfiu”.

 

Fata şi porumbul[30]: „Am porumb în codru verde, / numai eu îl ştiu, nime-l vede, / şede-n crucea brazilor, / pe floarea molizilor, / îmi iese cu zorile, / îmi vine cu soarele. / Când îl văd, atunci, de dor, / mă ridic şi eu în zbor, / ochii-mi în zori se prefac / numai lui să-i fiu pe plac, / ca şi raza strălucesc / numai pe el să-l iubesc. / Cu soarele călătoresc / să-l iubesc până trăiesc”.

 

Cartea Miresei[31]: „Fata mândră din cetate / scrise şi trimese carte / mirelui ei tinerel / ca să vină după inel / … / cu cinzeci de călăraşi / şi pe-atâţia pedestraşi / … / şi să vină pe senin / ca un vulture de lin, / împletind din flori cununa, / o cunună cât o lună, / şi de cumva mi-o va da, / inelul îi voi schimba”.

 

Leagănul[32]: „Vine Marea cât de mare, / de îmflată margini n-are, / ţărmurile bat ca munţii, / iar vopii bat ca nuorii. /

Dară unda ce aduce? / Lucru mândru, ce străluce, / legănior topit din aur, / ce mi-l poartă-n cap un taur / ce-i cu coarne argintite, / cu copite potcovite. /

Dar în leagăn cine şede / ca o zână că se vede? / Şede-mi Ana frumoşoară / ca pe cer o stelişoară, / badiţilor luminioară, / şi îmi cânta un cântecel, / şi îmi lucra firicel”.

 

 

Arhiva mărturisirilor nunţii româneşti

 

Ne-am obişnuit să credem că mărturisirea cea mai veche a nunţii româneşti datează din anul 1633, atunci când călătorul străin Nicolo Barsi Di Lucca scria că moldovenii „obişnuiesc, la nunţi, să întindă mese, timp de trei zile şi trei nopţi în şir, în care timp nu fac altceva decât să bea, să joace, să cânte din instrumente şi din gură; numai mireasa, în prima zi, nu mănâncă, ci doar trebuie să stea la joc, cu faţa acoperită până noaptea, astfel încât nici mirele nu o poate vedea până la miezul nopţii, când pleacă împreună să desăvârşească legătura căsătoriei.

 

Când merg mirii, la biserică, să se căsătorească, mireasa stă îngenuncheată înaintea altarului, cu faţa acoperită, iar bărbatul, în picioare, cu căciula în cap (căciula, funcţie de cum era teşită, marca gradul militar şi tocmai de asta nu era dată jos de pe cap; teşită în faţă, însemna rege, în dreapta: prinţ, în stânga: conducător de oaste, pe spate: călăreţ, ţuguiată: pedestraş, înfundată: necombatant – n.n.).

 

După terminarea ceremoniei, ies din biserică, însoţiţi de rude, care merg pe jos, cântând din diferite instrumente, înaintea trăsurii în care este dusă mireasa, şi aceasta, în fiecare piaţă (toloacă – n.n.), trebuie să coboare şi să joace cu toţi cei care o poftesc. Când mireasa este din alt loc, atunci ceilalţi (celelalte rude) merg călare.

 

Când ajung la casa miresei, încep din nou jocurile şi bătrânii, ca şi tinerii, joacă cu mireasa. Apoi, fiecare se aşează la masă, unde sunt serviţi de stăpânul casei şi, în ziua dintâi, serveşte şi mirele la masă”[33].

 

Necunoscând limba română, Barsi nu putea desluşi ceremoniile şi oraţiile nunţii, care, la rândul lor, sunt ceremoniale, iar nunta pe care o descrie se săvârşise, în apropiere de Bârlad.

 

Charles Upson Clark: Ceremonie de nuntă

 

Şi mai lapidară decât relatarea lui Barsi este cea din 1672 a secretarului francez al oştirii polone, De la Croix, care observase că, atunci „când cineva se căsătoreşte, toate rudele sale se adună la el acasă. Se întinde o horă, alcătuită din tinerii cei mai chipeşi, şi se adună fetele cele mai frumoase, care merg jucând şi trec pe sub ferestrele miresei, unde li se dă o gustare. Cei din partea miresei fac la fel şi primesc aceeaşi cinste din partea rudelor mirelui…

 

Ospeţele de nuntă se fac, totdeauna, la mire… În timpul ospăţului, femeile se scoală, de două sau de trei ori, pentru a juca”[34].

 

Nuntă la ceangăii din Ghimeş, Bacău

 

Abia în jurul anului 1700, nunta moldovenească beneficiază de două mărturii, cea a lui Dimitrie Cantemir şi cea a lui Weismantel, din 1712, pe care o reproduc prima, pentru că doar textul lui Dimitrie Cantemir poate fi ilustrat cu înserări de colinde lumeşti, tipărite la Pesta, în 1859, de At. Marian Marienescu. Wismantel are o descriere amplă, care o întregeşte pe cea a lui Barsi, din 1633:

 

„La ţară, când mirele şi mireasa se duc la biserică, îi urmează tot alaiul, cu muzica, alcătuită din unul, doi sau mai mulţi ţigani, după starea lor materială, cu nişte viori făcute dintr-un băţ, cu trei strune şi o scândură proastă, căci altfel de lăutari nu sunt de găsit în toată ţara; aceştia cântă din vioară şi gură, şi joacă, totdeauna, şi ei împreună cu nuntaşii, şi, atunci, nuntaşii joacă în faţa bisericii, tot timpul cât face preotul slujba cununiei.

 

Înaintea altarului, se află un covor, pe care vin să-şi ia locul mirele şi mireasa, pe lângă încă un bărbat şi o femeie, care trebuie să le fie martori (naşi); mireasa are faţa întreagă acoperită cu nişte pânze subţiri.

 

După aceea, preotul ia un şnur de mătase, îi leagă împreună pe toţi patru şi pune câte o cununie pe capul mirelui şi al miresei, iar la acei care au mai fost căsătoriţi le pune câte o coroană de paie şi, după aceasta, îşi începe ceremoniile de citirea evangheliei, despre nunta de la Canna, în limba rusă (slavonă), îl întreabă pe mire dacă vrea să ia, să păstreze, să cinstească şi să hrănească pe această mireasă, întrebare care se pune şi miresei, în ceea ce priveşte partea dintâi, la care trebuie să răspundă „Da!”…

 

După săvârşirea cununiei religioase şi cât, în biserică, se sărută mirele şi mireasa cu naşii lor, se duc, apoi, la altar şi sărută icoanele, şi, în acelaşi timp, aşa cum s-a arătat, nuntaşii joacă înaintea bisericii, şi, după terminarea slujbei, joacă toţi nuntaşii împreună şi cu mireasa, mergând, de la casa ei, la casa mirelui, şi tot alaiul e rânduit într-un şir: în frunte, un vătaf merge (de cele mai multe ori, un om bătrân, cu un toiag mare, împodobit cu basmale cusute); după el urmează mireasa şi, apoi, toţi ceilalţi nuntaşi, după rang, în general tot tineret, care se ţine de mână, tot câte unul şi câte una, şi, chiar dacă ar umbla un sfert de milă, ei tot joacă, cu toţii, pe un rând, ceea ce nu se obişnuieşte nici în ţara noastră (Germania) şi în nici o altă ţară.

 

Apoi mai au obiceiul, şi după aceea, şi la petreceri, să facă un cerc mare (horă) şi toţi câţi sunt să se ţină de mână; ţiganii stau în mijlocul cercului, cântă din strună şi din glas tot felul de cântece înfocate şi mai joacă şi ei, după cum le este obiceiul, încât pământul se cutremură şi, dacă aş fi silit să joc cu ei şi să rabd mult aşa-ceva, aş vrea mai bine să fac orice altă muncă grea, decât să mai joc înainte cu ei. Dar ei o pot duce ceasuri întregi şi pot răbda chiar o jumătate de zi, fără să simtă oboseala.

 

În dimineaţa de după nuntă, dacă mirele s-a însurat cu o fată, atunci prietenii şi oaspeţii stau cu ochii în patru, ca să vadă dacă mirele e mulţumit şi-a găsit pe mireasă fecioară neatinsă; şi el trebuie, atunci, să scoată la iveală binişor cămaşa miresei sau să o înfăţişeze, cu cea mai mare bucurie, soacrei şi celor de faţă. Dar acest obicei a mai căzut în părăsire”[35].

 

 

Dimitrie Cantemir, care participase la astfel de nunţi şi în vremea domniei tatălui său, Constantin Cantemir, dar şi a fratelui său, Antioh, atenţionează şi asupra oraţiei de nuntă, pe care călătorii străini nu o auziseră.

 

„Moldovenii îşi însoară copiii la vârsta la care trebuie să se facă, după legile bisericeşti, cununia. Însă se socoteşte că e ruşine dacă o fecioară cere pe un bărbat; iar obiceiul ţării a statornicit că flăcăii trebuie să-şi aleagă ei înşişi neveste şi nu să-şi aleagă părinţii fetei gi­nerele[36]. Drept aceea, dacă unui flăcău îi place o fată, atunci el trimite, la părinţii ei, oameni, pe care ei îi numesc, cu o rostire latinească stricată, peţitori[37], adică petitores. Aceştia iscodesc, mai întâi, pe departe, gândurile bătrânilor[38], ca să nu păţească ruşinea să nu vrea părinţii fetei. Dacă bagă de seamă, însă, că aceştia vor s-o dea, atunci se duc, cu toate rudeniile mirelui, în casa fetei. Cel mai de frunte dintre peţitori, numit staroste, începe să rostească vorbele pe care vrem să le dăm aici, fiindcă aproape pretutindeni sunt la fel:

 

„Moşii şi strămoşii părinţilor noştri, umblând la vânat prin codri, au dat peste ţara în care locuim noi, acum, şi în ţara asta trăim, ne hrănim şi ne întărim cu laptele şi mierea ei.

 

Îmboldit de pilda lor, măritul boier cutare, în vreme ce umbla după vânat pe câmpii, prin codri şi prin munţi, a dat de o ciută, care, sfioasă şi cuminte, nu i-a îngăduit să-i vadă faţa, ci a luat-o la fugă şi s-a ascuns. Am pornit pe urmele lăsate de copitele ei, care ne-au adus până în casa aceasta; de aceea, voi trebuie sau să ne daţi sau să ne arătaţi încotro a fugit vânatul pe care l-am gonit, cu osteneală şi sudoare, din pustietăţi”.

 

Acela ce rosteşte vorbele acestea mai adaugă încă vreo câteva alte vorbe cu tâlc şi înflorite, pe care le poate ticlui.

 

Părinţii răspund, la început, că, în casa lor, n-ar fi venit acest fel de vânat; oaspeţii s-au încurcat în ur­mele pe care au venit, ciuta ar putea fi ascunsă pe la vecini. Iar dacă peţitorii stăruie să li se arate vânatul, atunci se aduce o fată bătrână, urâtă şi îmbrăcată în zdrenţe şi îi întreabă dacă aceasta e ciuta pe care o urmăresc.

 

Peţitorii răspund „Nu!” şi adaugă că vânatul lor are plete bălaie, ochi de şoim, dinţi ca şiragul de mărgele, buze mai roşii decât cireşele, trup ca de leoaică, pieptul ca de gâscă, gât ca de lebădă, degete mai netede decât ceara şi faţa mai strălucitoare decât soarele şi luna.

 

Dacă părinţii tăgăduiesc, din nou, că un astfel de vânat s-ar fi arătat, vreodată, la ei, peţitorii le dau răspuns că ei au cei mai buni câinii de vânătoare, care nu i-au înşelat niciodată şi care le-au dat semnele cele mai adevărate că ciuta pe care o caută ei se află tăinuită aici.

 

La urmă, când peţitorii se laudă cu sila şi cu armele, atunci părinţii scot fata la iveală, împodobită după puterile lor.

 

Când o văd, peţitorii spun, îndată, că ea este ciuta căutată. Apoi cheamă un preot sau, dacă acesta este prins cu alte trebi, pe cei mai bătrâni dintre vecini şi, înaintea lor, logodnicii îşi schimbă inelele. Isprăvindu-se aceasta, părinţii ascund, îndată, fata şi se întinde masă, la care, înainte să se scoale, se hotărăşte ziua nunţii.

 

Când mirii sunt copii de boieri, atunci nu se poate face nici logodna şi nici binecuvântarea preotului, fără încuviinţarea domnului şi mărturia arhiereului. Prin aceasta de la urmă, se caută să nu se facă vreo nuntă neîngăduită de legile creştineşti şi preoţeşti; iar prin cea dintâi, să nu se unească mai de aproape, prin această legătură, mai multe neamuri boiereşti, fără de voia domnului.

 

Când se hotărăşte vremea să se facă nunta, atunci rudeniile se adună, în lunea dinainte, după liturghie, atât în casa mirelui, cât şi în cea a miresei, aduc lăutarii din locul acela, care mai întotdeauna sunt ţigani, şi se ospătează, în casă, în cântările din gură şi din instrumente, ale acestora.

 

După ce se ridică de la masă, fetele şi alte femei cern făina aleasă pen­tru nuntă, din care pricină, ziua aceasta este numită, îndeobşte, ziua cernutului.

 

Dacă se află în acelaşi târg sau în acelaşi sat casele celor logodiţi ori nu sunt mai depărate, una, de alta, decât cale de două sau trei zile, atunci ospăţul de nuntă începe de Joi, în amândouă casele, şi ţine până sâmbătă.

 

Duminica se strâng toate rudeniile mirelui, ca să aducă mireasa, şi trimit, înainte, colăcari, ca să vestească sosirea mirelui.

 

Cei ce sunt adunaţi la casa miresei îi pândesc, în cale, şi caută să-i prindă înainte să ajungă la casa miresei. Ca să se ferească de acest lucru, colăcarii folosesc, de obicei, cai foarte iuţi. Dacă se întâmplă să-i prindă, când este vorba de oameni din norod, îi leagă vârtos şi-i pun de-a-ndărătelea pe cal; la cei de frunte, însă, pe aceş­tia îi împresoară prietenii miresei şi îi duc, îndată, cu chip că i-au robit, până la casa acesteia.

 

Odată ajunşi acolo, îi în­treabă ce caută. Ei dau răspuns că au fost trimişi să vestească război şi că oştenii vor sosi curând, ca să ia cetatea. După ce spun acestea, îi duc înlăuntru şi îi silesc să deşarte câteva pa­hare cu vin şi, îndopaţi astfel cu vin, îi trimit îndată îndărăt, cu câţiva oaspeţi ai miresei.

 

Când aceştia văd că vine mirele, îi lasă pe colăcari – nu fără ocări – şi se grăbesc spre casă.

 

Dacă aceia care îl însoţesc pe mire pot să se ia după dânşii şi să-i înhaţe, atunci obişnuiesc să-i lege vârtos şi să-i ia cu ei. La urmă, când oaspeţii celor două părţi se adună în casa mi­resei, se pune la cale o întrecere de cai, hotărându-se o răsplată, şi anume: la oamenii de rând, o năframă cusută frumos, iar la cei mai avuţi, o bucată de pânză sau de mătase de bun preţ.

 

Apoi trimit înainte oameni care hotărăsc ţinta şi, după ce dau semn de pornire, printr-unul dintr-înşii, care face strigarea, aceia ce cred că au caii cei mai buni le dau pinteni. Învingătorul primeşte răsplata din mâna miresei, iar calul e împodo­bii cu o cunună de flori, împletită meşteşugit.

 

Spre seară, după vecernie, logodnicii sunt duşi la biserică cu, cât alai le stă în puteri, ca să primească binecuvântarea bisericească. În mijlocul bisericii, se aşterne un covor, pe care stă, la dreapta, mirele, iar la stânga, mireasa. În vreme ce stau acolo, li se pun, sub amândouă tălpile, galbeni, iar la oamenii de rând, lei, prin care se înţelege că s-au lepădat de lume şi că trebuie să calce în pi­cioare măreţia acesteia. Îndărătul lor stau nunul şi nuna, ţi­nând două luminări la fel de mari şi de grele. În vremea aceasta, preotul rosteşte rugăciunea, obişnuită la cununie, şi le schimbă, de trei ori, inelele.

 

După ce pune celor doi miri cununiile pe cap, îi poartă prin mijlocul bisericii, la fel ca la danţ, în vreme ce cântăreţii înalţă cântarea obişnuită la acest prilej. În această vreme, rudele împrăştie, printre cei din jur, bani mărunţi, nuci şi hamei uscat, ca să arate, prin asemenea pilde, că se roagă lui Dumnezeu, dătătorul de viaţă, pentru rodnicia hameiului şi a nucilor, iar de toate avuţiile şi semeţiile acestei lumi trebuie să se lepede.

 

Preotul dă, la urmă, celor doi cununaţi să guste, de trei ori, pâine întinsă în miere, semn al dragostei şi unirii veşnice. Şi ca să dea prilej celor dimprejur să râdă, la această ceremonie voioasă, îi lasă pe miri să încerce, de trei ori în zadar, să apuce din îmbucătură.

 

După ce se sfârşesc toate, toţi se întorc, în aceeaşi rânduială în care au venit, la casa miresei, a cărei faţă e acoperită cu o pânză subţire de mătase roşie, prinsă cu două bolduri, pe care, la urmă, când mireasa e dusă la culcare, fraţii sau rudeniile miresei le înfig în perete, deasupra capu­lui mirilor.

 

În vremea aceasta, mănâncă şi beau, câteodată până la al treilea ceas al dimineţii. După acest ceas, bucătarii pun pe masă un cocoş, fript cu pene, cu tot; unul dintre oaspeţi se ascunde sub masă, cântă cocoşeşte şi vesteşte zorii zilei. Oaspeţii dau, după aceea, bucătarului bacşiş şi se ridică, cu toţii, de la masă; iar mirele, care îşi ţine mireasa de mână, se aşează în mijlocul camerei. Apoi un diac citeşte, cu glas tare, foaia zestrei, iar toate aceste lucruri, care au fost puse într-o cameră deosebită, ca să poată fi văzute de fiecare, sunt încărcate în­tr-o căruţă şi duse acasă la mire. Apoi acela care vorbeşte pă­rinţilor miresei, în numele ei, pomeneşte naşterea, creşterea şi toate celelalte binefaceri, primite de la ei; le mulţumeşte pentru toate şi le cere binecuvântarea, pe care părinţii i-o dau ei înşişi sau pun pe altcineva să i-o dea, în numele lor, şi roagă pe Dumnezeu şi pe îngerul lor păzitor să le dea celor cununaţi dragoste credincioasă şi aşternut nespurcat, iar la urmă, le aduce paharul de despărţenie – care se numeşte „paharul căii albe” –  lăsându-i, apoi, să plece din casa lor.

 

Când dau să păşească peste pragul casei, îi opresc fraţii miresei sau, dacă aceasta n-are fraţi, fraţii părinţilor ei, cu sabia goală, pe care o înfig, de-a curmezişul, în stâlpii uşii. Mirele scapă de ei, dându-le fie un cal, fie un alt dar, pe care îl are la îndemână.

 

Mireasa se urcă singură (pentru că nu-i este îngăduit să ia din casa părintească nici o slugă) într-o căruţă, însoţită de mama sau sora mirelui, şi îl urmează pe bărbatul ei, care merge înainte.

 

Când ajung la casa mirelui –  după ce se mai deşartă încă vreo câteva pahare de vin –, pe tineri îi duc naşii în odaia de culcare. Mirele se îngrijeşte, cu multă luare-aminte, ca, a doua zi, pă­rinţii miresei să nu afle nimic despre fiica lor; pentru că aceştia trebuie să-şi vadă fiica, împreună cu toţi prietenii apropiaţi, a treia zi după nuntă, drum care se numeşte „dru­mul cel mare”, fiindcă, acum, părinţii pot să aibă parte –  după cum se întâmplă – sau de multă cinste, sau de ru­şine. Căci, dacă fiica lor s-a aflat fecioară, nu numai că toate sunt bune, dar şi părinţii sunt ospătaţi cu o masă strălucită, la care, după ce mănâncă al doilea fel de bucate, se arată fie­căruia, pe un taler, cămaşa cu semnele fecioriei, pe care toţi obişnuiesc să pună un mic dar. Dar aceasta se întâmplă nu­mai la oamenii de rând, căci la cei mai de sus nu pot să vadă cămaşa decât socrii.

 

Iar dacă fiica lor s-a făcut de ocară, din pricina unei împreunări neîngăduite, mirele îşi adună, a doua zi, prietenii apropiaţi, cărora le arată că şi-a găsit mireasa spurcată (cu acest cuvânt numesc ei femeile necinstite). Aceştia aduc, pentru ea, cea mai proastă căruţă şi, cu hamuri rupte, înhamă, în locul cailor, pe părinţii ei şi-i silesc, cu bătaia, să-şi ducă, înapoi, acasă, ca pe o curvă, fiica aşezată în căruţă. Ni­mănui nu-i este îngăduit să împiedice acest lucru, pe drum, şi dacă cineva ar cuteza să slobozească pe părinţi, acela ar fi pedepsit nu numai cu bătaia, ci şi de către judecător, ca un călcător al legii şi al obiceiurilor ţării. Bărbatul opreşte toată zestrea: şi, dacă el a făcut cheltuieli cu nunta, le primeşte îndărăt, la porunca judecătorului, de la părinţii care nu şi-au păzit fata. Aşa se întâmplă printre ţărani, cu oamenii aceia sărmani, dar nu şi printre boieri, care îşi priveghează fetele mult mai îndeaproape, aşa că nu li se poate întâmpla lesne asemenea lucru. Când află că fata lor s-a găsit spurcată, răscumpără necinstea fiicei lor cu o zestre mai mare în sate sau bani; iar dacă ginerele nu se mulţumeşte în nici un chip cu aceasta, îşi iau fata acasă şi dau mirelui slobozenie să se în­soare cu alta”[39].

 

Călăreţ moldovean

 

[1] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81

[2] Orfeu, Zeiţei pământului, în Antologia poeziei greceşti, p. 201

[3] Hesiod, Teogonia, p. 9

[4] „Anu (Cerul – n. n.) a făcut omenirea. Zeiţa Aruru (Glia – n. n.), împreună cu el (Anu), a creat sămânţa omenirii” – Legge, James, The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, Oxford, 1891, p. 67

[5] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81

[6] The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 66

[7] The Sacred Books, Povestea Creaţiei, p. 151

[8] Orfeu, Către zeul timpului, în Antologia poeziei greceşti, p. 194

[9] „În limbile indo-germanice, cuvântul care defineşte „luna” este cel mai vechi din toate cuvintele care se referă la astre. Rădăcina este „me”, care în sanscrită devine „mami”, „eu măsor”, dovedind încă o dată că luna măsura ordinea timpurilor”; de fapt, rădăcina nu este sanscrită, ci primordială, deci vine din limbajul monosilabic al primelor generaţii totemice de oameni vorbitori, pe care Mircea Eliade, preluând o expresie oarecum nefericită de la un filosof german, le numeşte „prealfabetice”; ceea ce este corect, dar şi pe nedrept demolator – Eliade, Mircea, Drumul Spre Centru, Univers, 1991, p. 210

[10] Kena-Upanishad 4, p. 22

[11] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, pp. 127-129

[12] În sanscrită Iana înseamnă Cale – n. n.

[13] Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, Editura Academiei RSR, București, 1987, p. 396

[14] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 1

[15] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 154

[16] „Colinde lumeşti, care, în fond, nu sunt altceva decât însăşi „Cântice din bătrâni” întrebuinţate ca nişte colinde” – Gaster, Dr. Moses, Literatura populară română, Bucureşti, 1883, p. 474

[17] Gaster, Dr. Moses, Literatura populară română, Bucureşti, 1883, p. 476

[18] Marienescu, At. Marian, De însemnătatea colindelor, în Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, p. XI

[19] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, p. 94-96

[20] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, p. 97-99

[21] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, p. 100, 101

[22] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, pp. 102, 103

[23] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, pp. 104-106

[24] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, pp. 107-109

[25] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, pp. 110-112

[26] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, pp. 113-115

[27] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, pp. 116, 117

[28] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, pp. 118-120

[29] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, pp. 121, 122

[30] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, pp. 123,124

[31] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, pp. 125,126

[32] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, pp. 127-129

[33] Barsi Di Lucca, Nicolo, 1633, Călători străini despre ţările române, V, p. 76

[34] De La Croix, 1672, Călători străini despre ţările române, VII, p. 266

[35] Weismantel, Erasmus Heinrich Schneider Von, 1712, Călători…, VIII, p. 359

[36] „Plecarea la peţit”: „Mirele tinerel, / gata căluşel, / trei pene-şi chiteşte / şi la drum porneşte /… / peste nouă munţi, / La dalbele curţi”, unde locuieşte „fata frumoşioară / ca şi-o porumbioară”, deja peţită „de trei feciorei / ca şi nişte lei” – Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, p. 94-96

[37] „Trei peţitori”: „Şi-ţi vin peţitorii / ca colindătorii”, dar „feciorul de-mpărat / mândru şi înalt” este ursit „pentru-mpărăteasa” mireasă” – idem, pp. 97-99

[38] „Fata mândră”: Asediată de peţirea unor „juni beluşei”, dar care, drept zestre, „cer aratru, şase boi, / ceru-mi strunga cea cu oi, / şi-ncă murgul înşelat / şi cu galbeni încărcat”, fata decide să aştepte „până-n dalba primăvară, / până-nflor florile iar, / că mi-oi face-o grădinioară / lângă munte, la vâlcioară. / Flori frumoase-oi semăna / şi eu mândru m-oi împăna, / împrejurul genelor, genelor, sprâncenelor, / şi la jocuri mă voi duce, / junii-or sta ca să m-apuce, / să mă joace, învârtească / şi or da să mă iubească” – idem, pp. 100, 101

[39] Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, pp. 210-215


Caloianul sau arcana „Kalu, Oi, Anu”

Hora de la Frumuşica – Cucuteni_005, www.neamt.ro

 

În 2005, când publicam „Datina, Biblia Românilor” și când încă nu știam mare lucru despre invocațiile totemice monosilabice, născocite, pe la anul 1200 înainte de Hristos, de inițiatorul Kalu Calusar[1] (Marte cel Negru, numit prin simbolul „soarelui negru”, Kalus-Ar, căluț) și impuse prin Arcana (taine, mistere, secrete – în mai multe limbi, începând cu sanscrita[2] sau latina[3] și terminând cu engleza[4]), încă nu-mi puteam imagina faptul că în statuieta de lut a tradiției (și în sens de legendă) Caloianului se ascundea o bătălie cu Timpul, consacrat de toate mitologiile lumii drept negrul cer (Kalu Anu), și invocat drept Dumnezeu-Timpul prin sacrul apelativ, doar de sacerdoți rostit, Oi, al Omului (numele inițial al Dumnezeirii, care se scria AUM, dar se pronunța OM, numele Muntelui lui Dumnezeu, Omul, încă supraviețuind singular în Carpați). Nu știam nici despre cea mai veche scriere hitită, The Song of Ullikummi[5], prima scriere despre războiul intergalactic, pe care îl întâlnim relatat în Teogonia lui Hesiod, dar intuisem legătura cu ceremoniile solare străvechi și cu fenomenul horistic, prin care protopărinții încercau să biruiască Timpul. Astăzi, mai ales după restituirea, ciob cu ciob, a vasului de ofrandă numit melos vechi românesc, săvârșită de „Zicălașii”, pot susține, sără nici o ezitare, că în Arcana Caloianului a fost incifrată taina Kalu, Oi, Anu, care s-ar putea traduce prin invocația Dumnezeu al Cerului Întunecat, adică al treilea cer, Cernunos, numit de elini Cronos, primul fiind Cerul Zilei, Deaus, numit de elini Zeus, iar al doilea, cerul înstelat Roata Cerului Ur Anu, numit de strămoșii grecilor Uranus. Argumentele le-am aflat în străvechile scrieri ale omenirii și le-am trăit în cântecele recuperatoare ale „Zicălașilor”, care completează, în fond, ceea ce scriam în „Datina, Biblia Românilor”, paginile 23-26:

 

Cultura Cucuteni

 

„În vremurile acelea în care imaginaţia omenirii năştea primii zei, aleşi dintre cei care locuiau „pe Gorgone (gorgane, înălţimi), cu casa peste Oceanos departe, / Lângă hotarele nopţii”, „lângă hotarele lumii” elenistice viitoare, lume care a dat nume zeilor (sau doar a statornicit nume preluate din Egipt), a avut loc un război intergalactic, „războiul ceresc“ universal consfinţit de mitologii (Titanomahia grecilor, Armageddon-ul din Biblie, Ragnarokr-ul scandinav, Ahura-Mazda iraniană, sau Angra-Mainyu al aceluiaşi zoroastrism persan), exploatat, ulterior pentru consolidarea prestigiului lui Zeus, dar şi al altor zeităţi ale neamurilor. Războiul acela unic în istoria Pământului s-a purtat în munţii Buzăului, în aşa-numita „ţară a Luanei”, un teritoriu care şi astăzi contrariază prin nefiresc, prin alte „reguli” cosmice şi temporare. Dar, înainte de a poposi în „ţara Luanei”, să-l urmăm pe Hesiod (45-46) în istorisirea acelei înspăimântătoare încleştări:

 

„Şi deodată din Ceruri şi din Olimp se aruncă,

Fulgeru-avându-l tovarăş de-aproape, grabnic se-avântă

Trăsnete, fulgere dese cu tunetul zboară deodată

Din viguroasele-i braţe, rostogolindu-şi dogoarea,

Geea, pământul cel rodnic, mugeşte cuprins de văpaie,

Nemărginita pădure pârâie-ncinsă de flăcări,

Fierbe întregul pământ, Oceanul şi Marea cea stearpă

Se-nvălmăşesc, iar un abur fierbinte cu-aprinsă dogoare

Prinde pe zeii Titani, pământeni, iar când flacăra suie

Zveltă spre sfinte văzduhuri, strălucitoarea lumină

Zboară din trăsnet şi-orbeşte chiar şi ochii celor puternici.

Haosu-l prinde vâlvoarea divină şi huiet răsună

Ochii parcă vedeau, părea că însăşi urechea

Vuietul crunt auzea, de parcă pământul şi cerul

Ar fi cercat să se sfarme, izbindu-se unul de altul,

Astfel de vuiet creştea din crâncena luptă zeiască

Trâmbe de praf vânzolesc stârnitele vânturi; cu larma

Tunetul, fulgerul, trăsnetul scânteietor se îmbină…

Când, nesătui de războaie, Cottos, Gyes, Briareu

Cruda bătaie stârnit-au, luptând în primele rânduri

Una dup-alta aruncă stânci uriaşe, trei sute,

Braţele lor viguroase, lupta se-nclină, Titanii

Aprig izbiţi se-nconvoaie, sub largul pământ îi afundă”.

 

Munţii Buzăului fac parte din geografia sacră a lumii (în „Dacia preistorică“, Densuşianu e cât se poate de convingător în delimitarea şi în demonstrarea sacralităţii acestui spaţiu), „o geografie ale cărei coordonate ezoterice au fost stabilite în vremurile de dinainte de Marele Potop” (Rudan) şi care contrariază şi astăzi prin manifestarea în plan fizic şi spiritual a unui potenţial energetic straniu, numit de cercetători „perimetre energoinformaţionale”. Dominaţi de „un cer straniu”, cu o intensitate de peste 23.000 grade Kelvin („se deschid porţile Universului şi toată fiinţa devine spirit”), munţii Buzăului determină stranii teleportări (aspirări într-un tunel turbional), au urme arse ale unor monumente megalitice şi un strat gros de pământ-arsură, sub care cică s-ar afla comori interzise. Localnicii mai ştiu câte ceva despre „ţara Luanei” (în sumeriană „Luana” însemnând „Cei pe Datina, Biblia Românilor 25 care Anu îi păstoreşte”), care ar fi „Poarta lui Dumnezeu”. Anu, pe care îl aflăm în tăbliţele de la Tărtăria drept făuritor al „regulilor de lângă apă”, a fost zeul suprem la sumerieni, zeu-Cer şi zeu-Soare (regăsibil în spaţiul european sub numele de Apollo, iar în cel egiptean drept Osiris), al cărui simbol era o cruce cu raze sau zvastica, Anu coborând din cer pe pământ, înainte de Marele Potop, cu carele zburătoare.

 

Pe vremea aceea, a dinastiei zeilor peste civilizaţia primordială, „pe vremea când se băteau munţii în creştete”, cum spune tradiţia, „Când s-a pogorât / Domnul pe pământ, / Satea răsădit, / Hotare-a împărţit. / Domnul împărţea / Până se-nsera. / Dacă sensera, / Domnul că pleca / Sus la drumul mare / Unde căpăta / Cină şi lumină / Sălaş de odină”, pe vremea aceea, Anu, „cel care guvernează în cer”, poruncea: „Caloiene Iene, / Du-te-n cer şi cere / Să deschidă porţile, / Să sloboadă ploile / Să curgă ca gârlele / Zilele şi nopţile / Ca să crească grâiele!”. Sau poate CĂ LU’ANU[6] i se adresau oamenii cu invocaţii pe care şi astăzi le mai păstrează-n memorie: „Anu, Anu, ca-al lu’ Anu (Iani, Iani, Caloiene), / Ia cerului torţile / Şi deschide porţile / Şi porneşte ploile!”. Iar Anu (numit, târziu, de greci Apollo) le mărturisea oamenilor: „Unul Cel ceresc mă sileşte pe mine, Cel care este Lumina în trei străluciri” (Vieţile Sfinţilor), mărturisind „fără voia lui pe Hristos, adevăratul Dumnezeu”, cum susţinea Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina în faţa filosofilor împăratului Maximin. În România, ignorându-se depunerile votive precucuteniene şi cucuteniene, s-a încetăţenit ideea că în obiceiul Caloianului s-ar înveşnici un mit al tracilor din Asia Mică, despre care povesteşte Diodor Sicul: “În Phrygia, întâmplându-se odată să cadă o epidemie asupra oamenilor, iar de altă parte suferind şi pământul de secetă, oamenii consultară oracolul asupra mijloacelor prin care să îndepărteze de la ei aceste calamităţi, iar oracolul le raspunse ca să înmormânteze trupul lui Attys şi să o venereze pe Kybele ca divinitate. Deoarece însă, din pricina vechimii, din trupul lui Attys nu mai rămasese nimic, phrygienii au făcut imaginea tânărului, pe care, apoi, plângând-o, o înmormântară, îndeplinind şi onorurile funebre potrivite cu soarta lui, şi acest obicei ei îl ţin constant până în zilele noastre“. Numai că ritualul purificării integrante şi al dialogului om-natură (prin mesager şi prin jertfă) este foarte vechi, cu mult anterior „soliilor“ dacice din vremurile marilor preoţi Zal Mox, funcţionând în toată lumea cu rădăcini în Paradesha, în Arryana Vaejah, ţara (paradisul) primordială a rasei europene („race nordic“) de sub Ursa Mare (Varâha).

 

Caloianul, supravieţuind, mai aproape de noi, doar prin estul Munteniei, aminteşte, în fond, de vremurile precucuteniene ale depunerilor votive (statuete depuse în colţul casei, sub vatră sau în câmpuri roditoare), fiind, în egală măsură, şi jertfă, şi jelire (ceea ce aminteşte, prin Attys, de Orpheu). Tinere fete, inclusiv copile, dar în mod obligatoriu fecioare neprihănite, făceau o statuetă din de lut, pe care o împodobeau cu panglici colorate şi cu flori, apoi o aşezau într-un sicriaş, împodobit cu busuioc, pe care îl îngropau în câmp, printre semănături. Se forma un adevărat cortegiu funerar păgân, cu preot, steag (o trestie împodobită cu o batistă), lumânări şi bocete. După înmormântarea Caloianului, se făceau jertfe (pomeni), rugându-l pe tânăr (parabola solului dac) să roage Cerul (Domnul) să dea „Apă multă să ne ude, / Să se facă poame multe!“. După trei zile, sicriaşul era dezgropat, dus la o apă[7] şi lăsat să fie luat de unde (ca la înmormântările reale practicate de neamurile germanice, scandinave şi celtice), jertfa (pomana) finală fiind o plăcintă („ghizmana“) şi celelalte bucate necesare unei petreceri ca în vechimea dacică, la care participau şi feciorii, care aduceau vin şi lăutari. În unele sate, depunerile votive erau reprezentate de două statuete, „Tatăl Soarelui“ (deci, Cerul Anu, Uranos, dar şi Apollo) şi „Măicuţa Ploii“ (Pământul, Gaea, Bendis, Dochia, Ki etc., dar şi Artemis sau Demetra)”[8].

Pentru că, de la același Hesiod citire, „Cu cerul, împreună, Glia mai zămisli şi alţi copii”[9].

 

Cultura Cucuteni

 

[1] Sramana Bhagavan Mahavira, Volumul 4,  Nihnava-Vada, cu comentarii de Dhirubhäi P. Thaker, West bengal Puclic Library 1944, p. 12

[2] Sharma, Dr. Narinder, Arcana Dïpikä, Mathurä 1887, p. IX

[3] În 1654, se publica Arcana Historia, de Procopii Caesariensis, iar în 1749, tradusă în e engleză de Emanuele Swedenborg, Arcana Coelestia seu Verbo Domini

[4] Hudson Tuttle publica la Boston, în 1856, Arcana of Nature (Taina Naturii), iar în 1871, Arcana of Spiritualism: A Manual of Spiritual Science and Philosophy (Taina Spiritualismului: Manual de ştiinţă spirituală şi filosofică)

[5] În compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”, unul dintre cele mai bine păstrate texte literare hurriene (caseta 1), „Kumarbi, tatăl tuturor zeilor”, „Puternicului Dumnezeu”  (p. 147), „zeiţele Soartei şi Mama zeiţelor” (p. 153), „toţi zeii (care) au coborât din cer ca păsările” (p. 153) asistă la naşterea fiului lui Kumarbi, cel „care îi va construi templul de piatră şi statuile” (p. 159) şi căruia trebuia să-i dea un nume, prin care „să-l închine”, ca „să fie văzut”, „Soarelui, Zeul Cerului” şi „Zeiţei Lună” (p. 153), şi să poată locui în „Casa Zeilor” (p. 154), pe care el o va dura. Fiul Cosmic a fost luat de Irsirras (Pământul întunecat – p. 155), care l-a aşezat „pe genunchii lui Enlil”, care, „cândva a fost divinitate vie, dar corpul său din piatră a fost făcut” (p. 157). Apoi, „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat… a mers la Puternicul Dumnezeu” (p. 159), ca „să-l arunce deoparte”, iar în bătălia cosmică, „puternică este lupta, puternică este lupta! Vacarmul cerului aduce foamete şi moarte pe pământ” (p. 159). Puternicul Dumnezeu acceptă, în finalul confruntării cosmice, ca Soarele să aibă un templu în munte, cu „scaunele şi masa lui” (p. 161), care-l simbolizează – cf. Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009; aceeași temă este tratată și în Garcia, Cesar Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha:Astronomy and Landscape in the Hittite Lands, Universidad de La Laguna, 2011

[6] Încă nu îl citisem pe Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, și nu aveam de unde ști că „Dansul este un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune” (pp. 29, 30)

[7] Apa este, în toate credințele primare, concretețea Celui Veșnic; de altfel, Maria înseamnă, după afirmațiile Sfântului Ioan Damaschin, Fântână

[8] Nunta Cosmică, între Cerul Tată și Maica Glie

[9] Hesiod, Teogonia, p. 9


„Pentru a uni vremurile vechi cu vremurile noi”

 

Cântecele noastre, toate venind „dintr-o antichitate foarte veche”[1], drept „monument sacru de credință pentru a uni vremurile vechi cu vremurile noi, arată cum o națiune pune în faţa prezentului trofeele eroilor săi, speranța gândurilor și floarea sentimentelor sale”[2], ne-au ţinut loc de identitate, în vremurile în care istoria provinciilor ţării noastre „politica a șters-o din istorie”, patria rămânând, mereu şi mereu, pentru neamul nostru urgisit „doar un vis, o amintire sau o speranță”[3]. De-a lungul veacurilor şi chiar pentru tentativele de a ne afla, înţelege şi defini istoria, cântecele noastre au însemnat „aproape singurele arhive ale țării noastre”[4], arhive pe care le spulberăm prin ignoranţă sau prin legendări patriotarde, menite să ne ţină loc de memorie. Cântecele noastre, „cândva închinări cu onoare şi demnitate”, adică… arcana (ceea ce numim Arcanul era Taina naşterii şi renaşterii[5], dansată de perechi, în înşiruiri lunare), descind din tentativele omului metafizic de a intra în armonie cu universul sau, cum scria Odobescu, din „acel cult al naturii fizice, ascuns sub o poetică legendă”, dar străvechile cântece ritualice ale Europei boreale şi nu doar ale românilor „au pierit cu totul în amintirea modernă, decolorate, risipite şi nimicite prin ideile mai înalte şi mai morale ale religiunii creştineşti. Aceasta a fost soarta tuturor credinţelor religioase ale păgânilor (pagane, în latină, înseamnă sate – n. n.), câte s-au păstrat în sânul popoarelor din timpii noi: sau că zeităţile lor protectoare au căzut sub urgia creştinilor şi Demonii şi Idolii lor, odinioară plini de daruri şi de virtuţi, au devenit spirite duşmane şi infernale, sau că tradiţiunile şi practicile lor religioase, despodobite de înţelesul lor sacramental, au rămas în popor ca nişte simple legende şi obiecte casnice şi câmpeneşti”[6].

 

Cântecele noastre, cu o muzică aparent simplă, dar numai în faza târzie a lăutărismului secolului al XIX-lea, păstrau, chiar şi în vremea lui Dimitrie Cantemir şi, cu atât mai mult, în cea a lui Ştefan cel Mare, frazarea amplă şi dibace a muzicii preclasice de tip romanesca, funcţionalitatea ei fiind divers-ritualică, aceleaşi melodii fiind regăsite şi în colindele laice, şi în repertoriul căluşeresc, şi în cel al ritualurilor de nuntă, întotdeauna desfăşurate în jurul arborelui cosmic, pe care îl reprezenta steagul – băţul încrustat spiralat în alb şi verde (coaja), în vârful căruia se atârnau năfrămi şi diverse simboluri totemice, inclusiv capul de cal cioplit în vârf, simbolizându-l pe Marte, pe „Centaurul Negru” sau „Călăreţul Negru”, cum se numea, din proprie iniţiativă, primul iniţiator în astfel de ceremonii şi al conceptului „Nirvana” sau „Paradesha”, legendarul Kali Calusar[7].

 

 

Povestea aceasta a cântecului primordial este, de fapt, „Biblia Românilor”, deci o istorie şi o respiraţie a propriilor noştri străbuni, este o Arcana (în latină, în engleză, în sanscrită înseamnă mister, secret, taină) doar de generaţiile noastre de strămoşi păstrată, chiar dacă demitizată şi, ulterior, când Arcana se transformă în Arcanul, cu falsificări grosolane de mesaj, transformată într-un „obiect casnic şi câmpenesc”, după cum observa Odobescu.

 

Drumul e lung şi doar în aparenţă anevoios, pentru că trebuie luat sub arcuşul viorii fiecare ciob în parte, curăţat lustruit şi aşezat acolo unde îi este locul, dacă dorim să refacem ulciorul care, odinioară era plin cu apă vie, dacă năzuim să „descifrăm cea mai adevărată reflectare a istoriei și a condiției sociale a unui popor”[8] ca al nostru, al românilor, „desculpându-ne” de latinismul pe care, din necunoaştere, am ajuns să-l impunem chiar şi culturii europene. Pentru că Datina noastră înseamnă mult mai mult, e un ecumen euro-asiatic primordial, din care s-au individualizat, cu degenerescenţe fireşti, celelalte culturi, multe dintre acestea rămânând, deja de câteva secole, doar nişte candele stinse (de pildă, căluşarii englezilor hobby-horse, ai polonezilor konik, ai balcanicilor aguciar etc.). Şi tocmai de asta, noi, „Zicălaşii”, arhivăm, la prima lectură, în cadrul unor concerte-atelier, sute şi sute de cântece vechi, pe care le-am aflat, ca partituri, mai ales prin colecţiile străine, dar şi în cele ale unor cărturari români din secolul al XIX-lea, care şi-au înmormântat munca de o viaţă în cimitirul uriaş al publicaţiilor, pururi necercetate, ale Academiei Române. Nu ne grăbim să tragem concluzii, deşi analizăm acolo unde este de analizat, deşi reluăm, fără jenă, partiturile mai dificile, precum variantele maghiare şi poloneză a cântecului lăutarilor lui Ştefan cel Mare, din 1502, pe care cel care l-a încredinţat veşniciei, călugărul franciscan Jana z Lublina, avea să-l transforme într-un cântec evlavios, de interpretat la orgă, numit, ca şi cântecul moldovenesc, „Haiducky”. Altfel, cu accent pe caracterul romanesc, deci preclasic al cântecului de odinioară, dar şi cu tuşe violente de muzică bisericească tipică pentru catolicism.

 

 

Cântec cu cântec, retrezind din adormire seculară ecouri străvechi, începem să înţelegem povestea cosmică a dainas[9]-ului şi lätar[10]-ului, cu gândul de a alege, cândva, cele mai frumoase bucăţi şi a le ordona în logica simplă a conturului vasului iniţiatic din templul simţirii strămoşilor metafizici ai civilizaţiilor primordiale, pentru a le scoate la iveală în cadrul unor concerte cu public. Deocamdată, doar Petru Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Narcis Rotaru (proaspăt tătic de fetiţă), Adrian Pulpă, Ionuţ Chitic şi operatorul Nicolae Gabriel Sandu au fost martorii retrezirii cântecelor străvechi, ai melosului care înseamnă un „monument sacru de credință pentru a uni vremurile vechi cu vremurile noi”.

 

 

[1] „Domnul Vasile Alecsandri, consultat cu privire la autenticitatea cântecelor adunate de el și la metoda pe care a urmat-o în publicarea lor, ne-a trimis cu drag două scrisori, dintre care credem că ar trebui să oferim câteva extrase aici. / „Poeziile populare din România sunt opera barzilor necunoscuţi; nu au o anumită datare; dar unele vin dint-o antichitate foarte veche. Le-am colectat, de-a lungul mai multor ani, chiar din gura oamenilor. Sunt scrise în limba națională, limba pe care o mai vorbim și astăzi, și s-au transmis din generație în generație, cum ar fi povestirile populare, proverbele ș.a. / Nu le-am făcut nici o modificare, cu excepția câtorva versuri, adăugate de țiganii de unde le-am cules, pe care am crezut că ar trebui să le tai. Am făcut, pentru unele dintre aceste poezii, ceea ce face un bijutier pentru pietrele prețioase. Am respectat subiectul, stilul, forma și chiar mai multe rime incorecte, care fac parte din caracterul lor. Departe de a le aranja, în conformitate cu gustul modern, le-am păstrat ca pe niște bijuterii de aur, pe care le-aș fi găsit acoperite cu rugină și aplatizate. Am făcut ca petele să dispară și le-am dat strălucirea inițială. Acesta este tot meritul meu. Comoara aparține oamenilor, care singuri ar putea produce astfel de creaţii minunate. / Știu că francezii sfidează poezia populară din străinătate, de când dl Prosper Mérimée a publicat, sub numele de Guzla, o colecție de cântece ilirice, compilate de el însuși. Dar se poate convinge oricine că, dacă binecuvântata naștere m-ar fi înzestrat cu un geniu suficient de puternic pentru a compune Mioriţa, Toma Alimoş, Mihu Copilul etc., aș fi făcut o onoare din aceasta și aș fi fost suficient de egoist pentru a le publica sub numele meu” (Cratiunesco, Jean, Le peuple roumains d’après ses chants nationaux, Deuxieme Édition, Paris 1874, pp. 527, 528).

[2] „Cântece populare, exclama nemuritorul poet Adam Mickiewicz, monument sacru de credință pentru a uni vremurile vechi cu vremurile noi, arată cum o națiune pune în faţa prezentului trofeele eroilor săi, speranța gândurilor și floarea sentimentelor sale. … O, cântec popular, ai o voce și aripi ca arhanghelii; de multe ori ai și arme ca ei! Flacăra pârjoleşte lucrările câmpului; briganzii jefuiesc comoara; dar melodia scapă pentru totdeauna și trece prin oameni. Dacă sufletele degradate nu știu să o hrănească cu dorință și speranță, ea fuge în munți, se agață de ruine și, de acolo, vorbește despre timpul trecut. În același fel, privighetoarea a zburat dintr-o casă arsă și s-a oprit, o clipă, pe acoperiș; dar dacă și acoperișul cade, pasărea fuge în pădure și, din mijlocul ruinelor, din mijlocul mormintelor, cântă călătorilor, cu o voce răsunătoare, cântecul ei plin de trăire” (Cratiunesco, Jean, Le peuple roumains d’après ses chants nationaux, Deuxieme Édition, Paris 1874, pp. 59, 60).

[3]Nimic nu poate reuși să șteargă istoria țării lor românești, pe care politica a șters-o din istorie. Patria lor a fost doar un vis, o amintire sau o speranță. Dar ea trăia în viața lor de zi cu zi, în gândul şi în cântecele lor de acasă, care erau la fel de inscripționate pe albul sabiei lor. Nu au văzut niciodată altceva decât durerea sau bucuriile patriei. Chiar și azi, ceea ce văd mai presus de toate este pământul lor viu, despre care vorbesc ca despre o ființă iubită, căreia i se adresează, pe care o invocă și pe care o evocă. Nu se auzea nimic altceva în vocile oamenilor care îmi spuneau povestea lui Ștefan cel Mare. Nu există nimic altceva în muzica făcută din lacrimi și scântei, din care lăutarii au păstrat ritmul aprins. Au fost văzuți la Paris acești muzicieni cu un ten bronzat și ale căror degete crăpau. Au amuzat Parisul luxos, în Sabatul internațional, cântându-i ecourile văilor lor îndepărtate, unde visul plutește și se agață de copaci ca aurul dimineții. Parisul era încântat de tonul ciudat al acestor cântece care spuneau povești pe care Parisul nu le știa și nu le înțelegea. Dar acest Paris, de pe strada Cairo, a venit acolo pentru a căuta senzații, nu pentru a înțelege. Ritmul instrumentelor îl interesa mai ales. Iar flautul de trestie l-a fermecat. Acest flaut se referă la starea țăranilor români. Țiganii maghiari au rămas producători de cazane, iar muzica lor este un poem din bronz. Lăutarii au găsit printre pădurile din România dulcele flaut pastoral. Iată ecourile pământului iubit, ale pământului fertil și martirizat: trestia suspină, respiră pentru a cânta lamentoul poporului invadat, condus înapoi în munte, departe de grâul său, care nu va mai hrăni copii. Parizianul nu a avut timp, pe strada Cairo, să se oprească la aceste detalii. El a văzut în cântecul acestui nai fermecat o invitație a zeului Pan, un cântec bine pus la punct, înconjurat de o muzică de eroism, de lacrimi și de strigăte de durere. Parisul a transpus pentru nevoile sale personale, ca un locuitor de oraș corupt, o poezie tradițională, unde un popor întreg, tânăr și nefericit de șase secole, a găsit elementele vieții lui publice și sursa regenerării lui. Printre legendele povestite de naiul lăutăresc, Parisul a auzit și această poveste a lui Ștefan cel Mare, pe care mama sa refuza să îl recunoască și să îl adăpostească. Ştefan, epuizat, nu mai îndrăznea să lupte, crezând că va fi zdrobit. Sosește la mama lui, noaptea, cerând azil. Dar el este lăsat la ușă. Mama lui nu-l va recunoaște decât mort sau învingător. Ea ignoră un fiu pe fugă. Stefan prinde curaj, luptă și triumfă. Această legendă, găsită printre razele acestui bazar lăutăresc, care a funcționat pe strada Cairo, în timpul Expoziției, mi-a amintit de țara lui Ștefan cel Mare, unde sunt câmpurile de grâu nesfârşite, unde inimile simple speră şi visează” (De Biez, Jaques, Un maitre imagier: E. Frémiet, Paris 1896, pp. 291-293)

[4] „Acest limbaj magnific și oarecum bizar se aplică perfect poeziei populare din România. Mângâierea pe care vocea patriei a adus-o călduros în exil oamenii noștri au găsit-o și încă o găsesc în cântecele lor. Cântecele noastre au servit ca legătură între diferitele generații și au perpetuat spiritul național printre violențe sau seducții din străinătate. Au păstrat, ca un depozit prețios, limbajul ereditar, proscris din orașe și curţi voievodale, precum și lipsa monumentelor scrise, ele formând, cu cronicile publicate recent, aproape singurele arhive ale țării noastre. Domnul Alecsandri explică, în prefața sa, în termeni nobili și emoționanți, motivele care l-au determinat să le colecteze: „Ascunse”, spune el, „timp de secole, în sânul poporului, aceste poezii au fost expuse pierderii. Prin urmare, era o datorie sacră să le căutăm și să le salvăm de uitare. Am avut norocul să îndeplinesc această datorie. Prin călătorii lungi prin munți și pe câmpurile înflorite, am adunat o mare parte din ele, iar acum, când termin să le pun în ordine, le dedic țării mele, ca fiind cel mai legitim blazon al ei” (Cratiunesco, Jean, Le peuple roumains d’après ses chants nationaux, Deuxieme Édition, Paris 1874, pp. 60, 61).

[5] Sharma, Dr. Narinder, Arcana Dïpikä, Mathurä 1887, p. IX

[6] „Înţelesul general al legendei s-a preschimbat; caracterul religios, ce da antichitatea acestei tradiţiuni, acel cult al naturii fizice, ascunse sub o poetică legendă, au pierit cu totul în amintirea modernă, decolorate, risipite şi nimicite prin ideile mai înalte şi mai morale ale religiunii creştineşti. Aceasta a fost soarta tuturor credinţelor religioase ale păgânilor, câte s-au păstrat în sânul popoarelor din timpii noi: sau că zeităţile lor protectoare au căzut sub urgia creştinilor şi Demonii şi Idolii lor, odinioară plini de daruri şi de virtuţi, au devenit spirite duşmane şi infernale, sau că tradiţiunile şi practicile lor religioase, despodobite de înţelesul lor sacramental, au rămas în popor ca nişte simple legende şi obiecte casnice şi câmpeneşti” (Odobescu, Al. I, Răsunete ale Pindului în Carpaţi, în Opere complete, Volumul II, Bucureşti 1908, p. 22)

[7] Sramana Bhagavan Mahavira, Volumul 4,  Nihnava-Vada, cu comentarii de Dhirubhäi P. Thaker, West bengal Puclic Library 1944, p. 12

[8] „Haemus-ul, vechiul Danubius, și distanța de multe sute de mile se întind între Italia adevărată și această provincie dacică antică. S-au scurs șaptesprezece secole de când valul cuceririi romane a fost măturat din nou de valurile invaziei barbare și, totuși, dansul simplu al acestor țărani valahi ne aduce în față cele mai renumite distracții coregrafice ale vechilor romani. Fetele și feciorii îşi împreunează mâinile și formează un cerc mare, în centrul căruia sunt muzicienii ţigani, numiți lăutari în limba românească. Unul dintre cercuri cântă în timpul dansului, iar melodiile, cu aceste ocazii, numite hore, ca printre latini, sunt de o forță și frumusețe singulare . Cercul de dansatori ondulează, de la dreapta, la stânga, și de la stânga, la dreapta, iar atunci când se desprind unii de alţii, tinerii se prind de talie și se îndepărtează, și îi le iau în seamă pe domnișoarele înroșite de pudoare și care nu prea se lasă, așa cum făceau odinioară femeile Sabine. / Nu este ciudat ca obiceiurile simple ale unui popor să fie făcute în așa fel încât să rămână pentru veacuri? Ceea ce este cel mai trudit și semnalat cu cea mai mare pompă nu este întotdeauna amintit cel mai mult. În carierele din Pentelicus am descifrat nume zgâriate nepăsător pe zidurile de marmură de lucrători, în urmă cu mai bine de două mii de ani. Sclavul care a scos din carieră blocul dur ne-a lăsat cel puțin moștenirea numelui său – cu atât mai mult, în multe cazuri, al celui care a tăiat-o într-o formă de frumusețe și a dat aproape viață pietrei fără de suflet. / Ucenicul istoriei poate să nu disprețuiască cântecul, dansul și legenda, ignorând, așa cum fac ei de obicei, obiceiurile și sentimentele timpurilor străvechi. În ele, de regulă, descifrăm cea mai adevărată reflectare a istoriei și a condiției sociale a unui popor. Literatura baladelor și legendelor, nici predată în școli, nici încununată de academii, cât de modest a coborât la noi din veacuri, încântându-ne cu muzica ei ca o pasăre măiastră, care cântă acolo unde se odihnește! Trilurile sale, la fel de bogate și variate ca şi culorile țesăturilor expuse prin bazarele din Orient, au fost adunate și țesute de mâini necunoscute” (Noyes, James O., Roumania: The Border Land of the Christian and the Curch, New York 1857, p. 52)

[9] Muzică vocală – în toate limbile scandinave şi baltice

[10] Muzică instrumentală – în toate limbile scandinave şi baltice


„Arcanul” sau falsificarea „Tainei” primordiale

 

Fudulia bucovineană, numită dansul „Arcanul”, înseamnă falsificarea grosolană a tainei renaşterii şi învierii, un ritual înrădăcinat în civilizaţia boreală euro-asiatică prin secolul al XII-lea înainte de Hristos, de către un şaman care şi-a zis sieşi Kali-Calusar („Calul Negru”, adică Marte), un iniţiat care a stabilit câteva concepte, inclusiv pe cel numit „Nirvana” sau „Paradesha”, şi câteva ritualuri „Arcana” (secret, mister, taină), printre care oraţiile (colindele), căşuşarii, vorniceii şi horele „Arcana” ale tainei ieşirii şarpelui (îngheţului) din pământ, la începutul verii, în timpul pe care îl numim primăvară, omenirea având, în epoca ei metafizică, doar două anotimpuri[1]; vara era delimitată de intrarea şi ieşirea şarpelui din pământ, şarpele fiind, de fapt, Constelaţia Dragonului, care arată cu triunghiul „cap de lup” nordul, şi de aici s-a născocit corelaţia dintre „şarpe” şi cele două „lanţuri ale îngheţului”, cum aveau să fie numit, în creştinism, aceste două bariere meteorologice.

 

Ritualul „spargerii lanţului îngheţului”, ulterior atribuit, de către biserică, doar „Cailor lui Sântoader”, însemna, în festum calendarium, o „Arcana”, deci un secret, mister sau taină cosmică, prin care perechile de vlăstare ale vieţii, „înainte de cununie” – cum ar zice Cantemir, înşiruite aidoma „mărţişorului” Lună-Natură de pe lancea de steag (alb-verde, realizat prin cojirea spiralată), steag identic şi cu aceeaşi încărcătură simbolică în toate ceremoniile „Arcana”, ceremonii echinocţiale de vară (vara care încă nu avea primăvară), moştenite şi conservate doar de spiritualitatea română sub denumirile că Căluşari (după numele şamanului), Piţărăi (după numele „taţilor” Pytr sau Pytar, care au răspândit oraţiile, prin colinde ritualice), Corăbieri (după numele coşului pentru daruri, încă numit aşa în biserică), alte ceremonii, care au mai existat, cu siguranţă, fiind pierdute prin zvârcolirile zdruncinate ale veacurilor.

 

„Arcana” s-a numit, prin părţile româneşti ale Europei Boreale, „Arcanaua”, chiar şi dicţionarele şi enciclopediile, care nu menţionează şi denumirea „Arcanul”, subliniindu-i cele două caracteristici principale: cea de joc echinocţial închinat Lunii (ca Fecioară Cerească protectoare a Florilor), iar a doua, răspândirea acestui dans ceremonial, cu aceeaşi desfăşurare şi componenţă coregrafică, în toate provinciile româneşti[2]. Pe la 1898, acest „dans naţional, ce se joacă de feciori şi fete în forma unei hore, în frunte cu un vatav, care ţine în mână un băţ şi bate tactul”[3], încă mai păstra caracteristicile mărturisite de Dimitrie Cantemir, care nu cunoştea şi numele horei respective, dar o conturează „pe cale” (în lungul uliţei): „La nunţi, înainte de cununie, au obicei să joace în ogrăzi şi pe uliţe, în doua şiruri, unul de bărbaţi, iar celălalt de femei.

 

La amândouă se alege o căpetenie, un om bătrân şi cinstit de toţi, care poartă în mână un toiag poleit cu aur sau unul pestriţ, legat, la capăt, cu o năframă cusută frumos.

 

La pasul cel dintâi, una dintre căpetenii trage pe ceilalţi, care trebuie să vină după ea, de la dreapta, spre stânga, cealaltă îi trage, de la stânga, spre dreapta, astfel încât ajung să stea faţă în faţă; după aceea, se întorc, spate la spate, apoi se învârtesc, fiecare şir în şerpuiri arcuite şi, ca să nu se încurce, se mişcă aşa de încet, încât mai că nu se poate vedea că şirurile se mişcă. În amândouă şirurile, fiecare îşi ia locul după rangul lui”[4].

 

Cel care introduce în spaţiul critic românesc, în 1887[5], denumirea de „Arcanul”, deşi ilustrează materialul cu partitura „Arcanaua”, culeasă de Mikuli, în 1848, de la legendarul lăutar sucevean Nicolai Picu, partitură preluată din compilaţia nefericită[6] a lui Dimitrie Vulpian[7], este inegalabilul Bogdan Petriceicu-Hasdeu, care preia, de la sutele de informatori, preoţi şi profesori, răspândiţi prin toate provinciile româneşti şi o etimologie falsă, şi anume aceea că „Arcanaua” ar fi… femininul ardelenesc de la „Arcanul” (!?), vă „Arcanul şi Arcanaua” ar fi „două hore foarte înrudite”, deşi în provinciile româneşti, risipite prin imperii, se săvârşea acelaşi ritual, pe aceeaşi melodie, „de către mai mulţi bărbaţi şi femei, şi se aseamănă în săltări întru câtva cu hora de brâu”. Ce-i drept, în manuscrisele lui Mikuli, hora lui Nicolai Picu este trecută sub două titluri, cea de Arcanaua, şi cea de Arcanu (giocu), cu „u” mut în ambele cuvinte, deci de Arcan. Denumirea de Arcanaua se folosea, conform informatorilor lui Hasdeu, în părţile Dorohoiului, ale Iaşului, ale Prahovei, ale Năsăudului, Diaconovici precizând că Arcanaua „se obişnuieşte în Moldova, Muntenia, Bucovina şi în unele părţi ale Argeşului”[8].

 

În opul lui Hasdeu există un paragraf aparte, în care se descrie Arcanaua, cu varianta denumirii „masculină”: „În Bucovina, Arcanul se joacă de feciori şi fete. Se face o horă, ţinându-se de mâini, dar fără a bănănăi cu ele. Mişcarea e de la stânga, spre dreapta. La tactul muzicii încep, cu piciorul drept, trei paşi înainte, aducând corpul în direcţia mişcării. Isprăvind pasul al treilea, se opresc pe piciorul drept, un tact, şi fac un pas, cu piciorul stâng, spre piciorul drept, readucând corpul în poziţia de la început. Această mişcare se face continuu, după tactul muzicii. Obişnuit, cercul se află deschis, cu un vătav în frunte, care ţine în mână un băţ, bătând cu el tactul, la unele figuri ce le intercalează. După un interval oarecare, la isprăvitul unui tact, vătavul ridică băţul, strigând: „Unu-nainte! Unu-napoi! Una bună, şi la drum!”. Atunci se opreşte şirul, face un pas cu piciorul stâng pe dinaintea piciorului drept şi întoarce piciorul drept pe dinaintea celui stâng. Oprindu-se pe piciorul drept, aduce lângă el piciorul stâng şi, la ultimul tact, bat cu toţii deodată cu piciorul drept în pământ. Apoi urmează ca la început, până când vătavul porunceşte: „Doi-nainte, doi-napoi! Tri-nainte, tri-napoi!” etc.”.

 

Deci, nici o diferenţă între coregrafia bucovineană a jocului, în Bucovina sfârşitului de veac al XIX, şi cea de pe la anii 1700, descrisă de Dimitrie Cantemir, care nu ştia cum se numeşte „hora de pe cale”, de pe calea celei de-a doua „Arcana”, adică a cununiei. Variantele melodice din 1848, din 1880[9] şi din primul deceniu al secolului XX[10], toate păstrate doar în Bucovina, nu diferă între ele prin arhitectură, ci doar prin virtuozitatea lăutarului, Grigore Vindireu, de pildă, cântând ceea ce învăţase de la Nicolai Picu cu un ton mai jos, într-un zumzet al armoniilor care subliniază caracterul de „plutire”, de „imponderabilitate” a horirii respective. Nici măcar la Gura Sadovei[11], unde existau lăutarii care au cântat pentru obştea bogată din Fundu Moldovei, nu se cânta altceva, care să justifice o coregrafie de tip „Bătuta”, „pe călcâie”, şi cu atât mai puţin un dans bărbătesc, în care s-ar nara, după imaginaţia tractoriştilor care au diriguit cultura proletcultistă, „luarea la oaste cu arcanul a feciorilor bucovineni de către austrieci”. În Bucovina, de altfel, feciorii nu se luau la oaste, precum „bădiţa Vasile” în Humuleştii lui Creangă, „cu arcanul”, ci, iniţial, prin recrutări benevole, numite „bărbunc” (de la Werbung)[12], apoi prin „asentare”, deci prin ordine de recrutare, soldate, în cazul la Simion Florea Marian doar cu o lună de instrucţie sumară, „la glotaşi”, pentru că era întreţinător de familie, iar la Ciprian Porumbescu fără nici o zi de instrucţie, pentru că era bolnav, iar ofiţerul austriac de la Braşov, căruia i-a arătat „asentarea” (Vorladung – citaţie), l-a trimis să-şi vadă, mai întâi, de sănătate, la Nervi, în Italia[13].

 

Şi celelalte partituri cu Arcana bucovineană, toate cu titlul Arcanul, probează o largă răspândire a dansului, mereu acelaşi, în toate ţinuturile bucovinene, o variantă lăutărească măiastră fiind cea a lui Gheorghe Rostoş, din Şcheia, cântată la Suceava, în 4 decembrie 1907 (nr. catalog 276). La Frătăuţii Noi, Arcanuln joc (nr. catalog 1214), era cântat, în 8 august 1909, de „lăutariul sătesc Ilie Marcu”, iar la Iacobeşti, în cadrul „festivalurilor organizate anual de boierul G. Kapri, „a cântat din vioară lăutarul sătesc Gheorghi Chiciu, de 36 de ani din Gura Solcei… la 25 august 1911” (nr. catalog 1692), Gheorghe Chiciu făcând parte dintr-o strălucită familie de lăutari, care a şi compus vreo câteva hore şi sârbe minunate.

 

Arcana încă mai înseamnă, în diverse limbi, secret, mister, taină, dovadă că reprezintă vestigii târzii, dar planetare, ale limbajului primordial monosilabic, în care Ar Ka Anu, păstrat în scrierile pre-vedice, ba chiar pre-sumeriene, drept Ȁr K’Ȁna, cu semnificaţii aparent vag diferite, semnifică Ceremonia Pământului şi Cerului (Ar Ka Anu), deci „logodna cosmică” primordială, dintre Mama-Pământ, cu sinonimele simbolice natură, primăvară, lună, şi Tatăl-Cer, calea sau corabia Varra, cu care au plecat generaţiile primordiale din calea îngheţului fiind Luna, Yana, notată, în scrierile pre-vedice Ȁna, dar cu pronunţia Yana, precum în Deva-yana (Calea Zeilor) sau în Pitr-yana (Calea părinţilor), Calea Pământească sau Calea Vieţii fiind Ki-yana (K’ Ȁna), Ar însemnând ceremonie, slujire ceremonială solară (în limbajul primar monosilabic Ra însemnând Soare, iar opusul cuvântului, ar, slujire ceremonială, primii slujitori ai templului Soarelui, care a fost muntele, fiind Marte (Calusar) şi Venus-Luna (atributele Ishtar şi Innana fiind individualizate mult mai târziu.

 

Conform textelor vedice Arcana Dïpikä[14], în care Dïpikä se traduce drept „lampa care luminează”, deci „lampa cerească”, adică Luna, Arcana înseamnă mister, taină, misterul cosmic putând fi accesat prin revelaţie, dobândită de săvârşirea „celor nouă procese ale serviciului devoțional”[15], deci ale ceremoniilor care, prin nava-lakșana, deja trec de la faza de ceremonie la cea de mister.   

 

Şi în limba latină, arcana / arcanis înseamnă misterios / misterioase, secret / secrete, chiar şi în cărţile târzii, precum cea a lui Procopius din Cesareea, Arcana Historia, qui est liber nonus Historiarum („Secretul istoriei, care este o nouă istorie”), a lui Arnoldi Clapmarij, din 1611, De arcanis rerumpublicarum libri sex („Secretele celor şase republici”) sau a lui Emanuele Swedenborg, din 1749, care nu este decât o traducere în engleză a cărţii Arcana  quae in Scriptura Sacra seu Verbo Domini („Misterul Ceresc, în scrierile sacre, sau Cuvântul lui Dumnezeu”).

 

În limba engleză, au apărut două cărţi cu Arcana în titlu, Arcana of Nature („Misterul Naturii”) şi Arcana of of Spiritualism: A Manual of Spiritual Science and Philosophy („Taina Spiritualismului: Manual de ştiinţă spirituală şi filosofică”), ambele scrise de Hudson Tuttle şi publicate la Boston, în 1856 şi, respectiv, 1871, cărţi asupra cărora „presa teologică a trimis un lung șuier: cel mai demn dintre jurnalele sale a spus că este un panteism bun. Acum, în timp ce scriu, tocmai această doctrină, că materia nu este altceva decât forță (fiind, în manifestările sale diferite, o modificare a mișcării), este totul, este ortodoxie științifică. În „Arcana”, se afirmă că nu există inerție. Afirmația a fost ridiculizată; dar, acum, ideea „materiei inerte, brute” a dispărut și au apărut multe lucrări, care se extind pe întregul teren, de la mișcare fizică la inteligență (vezi compilarea lui Youmans a eseurilor lui Joule, Mayer, Helmholtz, Carpenter și Faraday, „Corelarea și conservarea forțelor fizice”)”[16].

 

Fără îndoială că locuitorii „paganelor” (satelor) din „Paradesha” Carpaţilor nu au ştiut, niciodată, nimic despre toate acestea, cum nu au ştiut nimic nici despre falsa teorie arianistă a lui Max Muller, ca să nu mai vorbim despre legendarul şaman care şi-a luat numele lui Marte, devenind Kali-Calusar[17], ceea ce s-ar putea traduce drept „Calul Negru”, „Călăreţul Negru”, „Centaurul Negru”. Ei, locuitorii din acele „pagane” carpatice s-au ghidat, cu sfinţenie, după regula aproape totemică a lui „aşa am apucat”, fără să-i pese de simbolurile şi semnificaţiile de dinainte de acest „aşa am apucat”. Nu au auzit despre jocurile, de pe coline, ale preoţilor romani, nici despre ritualurile sacre de purificare din textele vedice, dar nu au renunţat niciodată, chiar dacă le-au mai falsificat uneori, din naivitatea nevoilor estetice, iar uneori şi dintr-un ciudat spirit băşcălios, şi nici nu au început să cânte, după sfatul povăţuitorilor bisericeşti, minunaţii psalmi ai lui David, pe care îi tot auzeau prin biserici. Nu au făcut-o pentru că nu veneau din sacralitatea pasivă a lui „aşa am apucat”, adică din „datul” strămoşesc, deşi aflau, tot din biserici, că strămoşii lui au fost anatemizaţi, odată cu obiceiurile lor „păgâne”, adică din lumea satelor, cărora latinii le-au zis „pagane”. Şi astfel, datorită acestui splendid conservatorism rural, încă mai putem desluşi câte ceva din Arcana spiritualităţii neamului nostru, chiar şi în vremurile în care falsificarea grosolană a Datinii a devenit politică anticulturală la zi. În fond, stăruinţa generaţiilor pentru „aşa am apucat” are drept consecinţă proba de necombătut că limba şi spiritualitatea românilor se trag din „limba zeilor”, dovadă că „Spiritul este inteligenţă, natură imaterială şi nemuritoare a fiinţei umane”[18].

 

Grupul folcloric din Breaza şi Fundu Moldovei, la Londra, în 1937

 

[1] Timpul „devine, în solstiţii, curmat în două jumătăţi (emisfere). O jumătate, de la Berbec, până la Cumpănă, cuprinde în sine cele şase luni de vară (în vechime au împărţit popoarele anul numai în vară şi iarnă), care se ţin de emisfera luminată de miază-noapte (nordică) a puterilor luminate, binefăcătoare. Cealaltă jumătate, de la Cumpănă, până la Berbec, cuprinde cele şase luni de iarnă, care se ţin de emisfera întunecată de miază-zi (sudică) a puterilor întunecate şi răutăcioase” – cf. Mangiuca, Simeon, Colinda. Originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică, în Foaia Diecezană, Anul XVII, Nr. 51, Caransebeş, 22 decembrie calendar vechi 1902, p. 6

[2]Arcanaua, o horă de brâu (Varone, D., 152)”, asemănătoare cu Ţuţuianca”, chiar şi în veacul XX – cf. Iordan, Iorgu, Dicţionarul limbii române, Tomul XII, Partea I, Editura Academiei Române, Bucureşti 1994, p. 237

[3] Diaconivici, Dr. C., Enciclopedia română, Tomul I, Sibiu 1898, p. 237

[4] Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Bucureşti 1967, p. 208

[5] Hasdeu, Bogdan Petriceicu, Dicţionarul limbei istorice şi poporane a Românilor, Bucureşti 1887

[6] Dimitrie Vulpian, deşi specifică, în prefaţă, din ce culegeri de cântece a preluat cele „500 de hore româneşti”, le atribuie, în pagini, unor lăutari născociţi, deci neconfirmaţi de mărturii istorice

[7] Hasdeu, op. cit., p. 1498: „D. Vulpian (Hore, No. 1 şi 9) a publicat două arii pentru „Arcanul”. Noi reproducem, de acolo, pe cea culeasă de Mikuli, în Bucovina, transcrisă destul de bine”

[8]Arcanaua, dans naţional, ce se joacă de feciori şi fete în forma unei hore, în frunte cu un vatav, care ţine în mână un băţ şi bate tactul. Se aseamănă întru câtva cu hora de brâu. Se obişnuieşte în Moldova, Muntenia, Bucovina şi în unele părţi ale Argeşului” – Diaconivici, Dr. C., Enciclopedia română, Tomul I, Sibiu 1898, p. 237

[9] Publicată de Calistrat Şotropa în „Muza Română”, sub numărul 77

[10] Toate aflate în manuscrisele lui Alexandru Voievidca, aflate în păstrare la Academia Română

[11] În manuscrisele lui Voievidca, de la Academia română, nr. de catalog 722, varianta interpretată, la fluier lung, în 28 iulie 1908, în Gura Sadovei, de către morarul Nicolai a lui Iacob Cozma, de 56 ani

[12] Viaţa în Suceava era foarte neliniştită, mai ales în zilele de târg, joia şi duminica. Pe piaţă, la Bărbunc („bărbunc” înseamnă recrutare şi vine de la cuvântul nemţesc „Werbung”), se auzea cântând muzica, iar lumea năvălea ca la o comedie într-acolo. În mijlocul pieţii, se afla masa ofiţerului „Bărbuncului”, cu o condică lângă dânsul şi cu o lădiţă plină de bani; mai jos se afla o ladă mare, cu chipie ostăşeşti. Primprejur, juca o roată din cei mai frumoşi şi mai voinici soldaţi minunate jocuri de prin ţări străine şi lăudau viaţa din tabără; nu lipseau nici vivandiere frumoase, care închinau cu plosca plină de vin la toţi voluntarii recrutaţi şi se sărutau cu dânşii. Lumea se ferea de „Bărbunc” ca de foc, dar, totuşi, erau unii care cădeau în capcană, căci inimă de piatră să fi avut şi tot nu te-ai fi stăpânit, când vedeai cum cătanele luau la joc pe cele mai frumoase fete din împrejurime, ca să atragă feciori. Iar mulţi dintre aceştia aveau drăguţe şi nu puteau suferi ca ele să joace cu cătanele cele străine, de aceea se prindeau şi ei în joc lângă dânsele. Jucai un joc, două, apoi doi căprari cât bradul te duceau de subsuori, cu vorbe dulci, la o vivandieră, care te cinstea din ploscă şi-ţi dădea buzele ei subţiri şi roşii. Ofiţerul îţi punea, pe dinapoi, şapca-n cap şi erai, de acum, vrând-nevrând, cătană la împăratul.

Scumpă, însă, era, pe atunci, sărutarea unei guri frumoase, căci doisprezece ani trebuia să duci raniţa împărătească în spate, tocmai prin fundul lumii, pe la Beci (Viena) şi în Lombardia. De aceea, voluntarii erau bociţi de neamurile şi de drăguţele lor ca şi morţii. În vremea asta, vestita bandă a lui Grigore Vindereu, ţiganul, zicea să-ţi rupă inima, iar feciorii, după ce erau juraţi sub steagul cel mare, ce flutura în mijlocul pieţii, se cuprindeau de după cap şi cântau din gură, însoţiţi de plânsul nevestelor şi al drăguţelor:

Vino, mândră, pân’ la cruce

De vezi neamţul cum ne duce,

Că ne duce ca pe boi

Şi ne tunde ca pe oi,

Ne-aruncă păru-n gunoi,

Vai, săracii, vai de noii…

(Grămadă, Ion, Din Bucovina de altă dată, Biblioteca societăţii „Steaua”)

[13] Scrisoarea din 13 noiembrie 1882, în Porumbescu, Ciprian, Puneţi un pahar cu vin şi pentru mine, Suceava 2003, p. 232

[14] Sharma, Dr. Narinder, Arcana Dïpikä, Mathurä 1887

[15] „Titlul acestei cărți Arcana Dïpikä, înseamnă „lampa care luminează arcana”. Termenul arcana semnifică onoare sau închinare. Ca unul dintre nava-lakșana, cele nouă procese ale serviciului devoțional se referă la închinarea formei zeității Domnului. Arcana Dïpikä ne învață exact cum este îndeplinită această slujbă și cum să-L mulțumim pe Domnul prin aceste proceduri de cult” – Sharma, Dr. Narinder, Arcana Dïpikä, Mathurä 1887, p. IX

[16] Tuttle, Hudson, Arcana of Spiritualism: A Manual of Spiritual Science and Philosophy, Boston 1871, p. 132

[17] În Sramana Bhagavan Mahavira, Volumul 4,  Nihnava-Vada, cu comentarii de Dhirubhäi P. Thaker, West bengal Puclic Library 1944, p. 12, printre identităţile legendare ale autorului mitului Nirvana, mit din secolul XII înainte de Hristos, se numără cel retras din lumesc, după abandonarea celor patru soţii, şi care, luându-şi numele de Kali-Calusar (Calul cel Negru), ar fi iniţiat concepte şi ceremonii.

[18] Tuttle, op. cit., p. 201


Căluții şi Călușarii, vestitorii nunţii cosmice

(fotografii din „Peoples of All Nations: Their Life Today and Story of Their Oast

(Photojournalist Acount and Commentary Early Twentieh Century Antropology – origins circa 1920)”

 

Căluţii şi Căluşerii, ca şi vorniceii nunţilor româneşti de odinioară, au rădăcini comune în ritualurile primăvăratice ancestrale de pe măguri, închinate nunţii cosmice iniţiale şi iniţiatice dintre Cer şi Pământ, presupusă şi consacrată ca atare în toate religiile străvechi. Şi asta pentru că, şi la nivel figurativ vorbind, „Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent”[1], „copii falnici născuţi din Glie şi din Cer” [2] întâlnindu-se în toate civilizaţiile primordiale mărturisitoare, iar desfăşurarea de simboluri ale creaţiei universale susţinând că, atunci când „în înălţimi, Cerul nu a fost numit, / Şi de mai jos, Pământul nu fusese chemat; / Nimic nu exista, doar primordialul Apsu („Cel care există de la început”, adică Soarele), născătorul lor, / Mummu („Cel care este născut”, Mercur), iar Tiamat („Fata în viaţă”, Luna)… / Nici unul dintre zeii a fost încă adus în fiinţă, / Fără a purtat un nume, destinul lor a fost determinat”[3].

 

 

„Umbrita glie, maica zeilor din cer”[4], sinonimă, deci, cu „Natura, iscusita mamă, zămislitoarea lumii întregi”[5], „Divina Glie, bună mamă de zei şi oameni muritori”[6], „Cu cerul, împreună, Glia mai zămisli şi alţi copii”[7], printre care şi Timpul, care nu este, în fond şi pe bună dreptate decât „vlăstarul odrăslit de Glie şi cerul năpădit de astre”[8]. Ei, Mamei Pământ, şi lui, Tatălui Cer, i se închinau cântecele şi dansurile ritualice, din care aveau să rodească obiceiurile târzii şi din ce în ce mai golite de metafizic ale neamurilor europene, comună fiind rădăcina şi pentru Colinde ca atare, dar şi cele care includ şi oraţii de nuntă, şi pentru obiceiurile piţărăilor, căluţilor, căluşarilor şi vorniceilor, toate acestea având drept autori, exagerând puţin – pentru că erau un dat, pe „strămoșii noștri cei mai vechi, și ele s-au susținut în gura poporului mai posterior și de azi, ca atari tradițiuni sfinte și străvechi”[9]. Iar dacă luăm în considerare că vornicei, dincolo de celelalte numiri regionale[10], semnifică, aşa cum inspirat sesiza, înainte de 1890, Grigore Dănescu, vestitori[11], dar şi de „poliţie” obştească[12] a celor doi miri cosmici, o gardă aidoma celei pământeşti[13], nu ne rămâne decât să constatăm că şi căluţii, şi căluşarii au fost, iniţial, vestitori pe cale şi vestitori în cetate, în sensul Paradesha, simbolizat de pătrat, şi-abia apoi, în negura veacurilor, aveau să se îndepărteze de sensurile magice iniţiale, şi prin pierderea iniţierilor, şi prin forţarea „încreştinării” lor, mai ales ca „datină latină”, deci ca dovadă a false înrădăcinări în obiceiurile Romei Antice, care, ca şi obiceiurile noastre şi ale altor neamuri europene, îşi au rădăcinile în semnele de limbă de dinainte de formarea limbajului articulat[14].

 

Între căluţi, căluşari şi vornicei există similitudini de număr, de steag cu lance făcută din lemn magic (alun) şi de repertoriu muzical-coregrafic.

 

 

Numărul căluţilor şi căluşarilor a fost cel zodiacal („împărţirea zodiacului în două emisfere” [15]), plus stegarul (vornicul mare, la vornicei) şi mutul (conăcarul sau colăcarul, la vornicei), jocul ritualic în sine nefiind „alta decât o dramatică reprezentare ori propunere a Soarelui personificat ca zeu, în curgerea sa prin zodiac”[16]. Desigur că Soarele ca simbol al Cerului, pentru că, aşa cum se zice în Psalmul XVIII al lui David din Biblia ortodoxă, Dumnezeu „în Soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa”, pentru că este „De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui”.

 

Numărul vorniceilor, deci al vestitorilor, ceea ce, în fond, semnifică şi numirea de chemători, deşi alte numiri, precum cel de „pe Târnave, vifeli” sau, mai corect spus, „în jurul Satmarului, velfi, sing. velf”, care fac trimitere la o rădăcină etimologică şi mistică a Ielelor căluşereşti, „Elfenwoehe”[17], elfii, din care descind etimologic ielele, fiind spiritele străbunilor, nu doar anumiţi pământeni din zorii preistoriei. Prin Transilvania, unde alaiul mirelui sosește în două care împodobite, „colăcarul, stegarul și mirele merg călări, în fruntea carelor, întovărășiți de 12 călăreți, cu năfrămi pe spate și pe umeri. Șase dintre călăreți merg înaintea mirelui, câte doi alăturea, și alți șase îndărătul lui, tot câte doi. La dreapta mirelui este stegarul, iar la stânga colăcarul”[18].

 

 

Steagul căluşarilor „este la fel de important pentru căluşari ca şi bâtele lor, depășindu-le doar pe acestea din urmă în tărie și putere magică. Până și umbra lui se spune că deține putere magică. Influenţa lui asupra căluşarilor este atât de mare și de puternică, încât nimeni, în afară de vătaf, nu îndrăznește să-l atingă sau să-l poarte. Pânza necesară pentru pavilionul steagului este albă și este țesută în casă sau cumpărată de pe piață. De asemenea, vătaful trebuie să se achite şi de alte datorii: el taie lancea steagului, dă forma pânzei, o coase afară, lasă pânza să atârne pe lance, iar în vârful ei leagă mănunchiuri de flori elfice, precum gențiana, arnici şi aşa mai departe“ [19]. „Numai că şi ciomegele, şi lancea steagului (mai ales lancea), „trebuie, dacă se poate, să fie de alun şi este împistrit negru şi alb. Împistritura curge, înfăşurându-se, de jos, în sus, ca un şarpe, în fâşii negre şi albe; cele se fac belindu-se coaja băţului, la para focului, după aceea îndepărtând şi cealaltă parte de coajă a băţului, această parte rămâne albă. Băţ de alun se cere să fie pentru aceea căci de alun trebuie să fie şi joarda („această colindă-bât se vede a reprezenta şi „toiagul magic” a lui Mercur”), cu care se farmecă sau se vrăjeşte (virgula divinatoria)”[20].

 

Steagul vorniceilor, dar, ca şi la fiecare căluşar sau vornicel în parte, „băţul său de vornicie”[21], se împodobeşte aidoma: ei „primesc câte o năframă, pe care o leagă, cu cordele roşii, galbene şi albastre, sau şi cu tort de lână de aceleaşi culori, în partea superioară a unui băţ de alun (În cele mai multe părţi, beţele vorniceilor sunt făcute din lemn de alun verde, pentru că alunul, după credinţa generală a românilor, are o putere miraculoasă. Ele se împestriţează prin luarea, în formă de spirală, a unei părţi de coajă, astfel ca să se formeze două dungi pe dânsele: una albă şi alta cum e culoarea alunului din care s-au făcut”[22].

„Feciori aleşi pregătesc steagul în următorul mod: iau, mai înainte de toate, două năfrămi de aceeaşi mărime, dar de diverse culori, mai ales de cele naţionale: roşu, albastru şi galben; năfrămile acestea, care formează aripa steagului, le cos peste olaltă, astfel ca steagul să aibă două feţe deosebite, şi apoi le prind de partea superioară a unei rude (băţ, joardă – n. n.) frumos împestrită şi ca de o orgie de lungă, dar uşoară de purtat, aşa ca să fluture în aer, când steagul e purtat. În vârful rudei, înţepenesc două beţişoare, în forma unei cruci drepte, care stă orizontală. Printre coarnele crucii leagă spice de grâu, rupte din cunună, de la secerat sau adunate vara anume spre acest scop, apoi fire de bărbănoc, tisă şi alte flori, în fiecare corn de cruce câte un colăcel anume făcut şi câte 1-3 clopoţei mici, şi iar  bărbănoc”[23].

 

 

Repertoriu muzical-coregrafic al căluşarilor cuprindea, odinioară, „mai multe jocuri: Căluțul în șirag, Hora, Războiul, Crucea, al Verzelor, al Măiestrelor. Jocul cel mai șirag se zice jocul de frunte; acesta se joacă cu fete, când adună și cruceri (fac colectă). De la căluț își au numele. Încep în ziua de Rusalii și joacă până în Duminica Mare”[24], „la care se adaugă horele căluşarilor români „Dintru Iele” sau „Jocul Măiestrelor[25] .

 

În timp, s-au păstrat partituri ale jocului căluşarii, datate, în funcţie de anul publicării, în 1781 (Sulzer), 1830 (Frerrio), 1902 (Heilig), 1906 (Stratilesco) şi 1915 (Burada). Partiturile jocului Căluşarii, publicate în anii 1781, 1830, 1902 şi 1915, sunt părţi din piesa notată, în 1502, la Krakowia, de călugărul Jana z Lublina, sub numele „Hajducky”, numită, după 1860, „Banul Mărăcine”, iar, ca dans căluşeresc şi vornicesc[26], Războiul, care, pe valea Siretului, se numea Oleandra[27]. Doar partitura publicată la Londra, în 1906, de Teresa Stratilesco[28] este altceva, iar muzicienii care mi-au fredonat-o, Mihai Cotos şi Trifan Leancă, mi-au zis că încă se mai cântă pe la nunţile din zona Fălticenilor, drept Jocul Balţului, pentru că balţ  se numea năframa miresei în zonele de munte ale Bucovinei[29], a Năsăudului[30], Sălajului şi Maramureşului[31], iar jocul se practica la îmbălţatul miresei.

 

 

Cele mai multe dintre jocurile căluşereşti, se numeau, la nunţi, sub autoritatea vorniceilor, corăbeşti sau corăgheşti, numele făcând trimitere la anumite etape de scenariu mitic ale ceremoniilor nupţiale româneşti. „La „închinarea schimburilor”, darurile mirelui pentru mireasă „le pune într-o strachină mare, într-o sită ori într-un ciur care se numește corabie, le acoperă cu un tulpan și le încredințează vornicului primar, care, de astă dată, se mai numește și corăbier, ca să le ducă și să le închine miresei. / Corăbierul, însoțit de mai mulți flăcăi, cu lăutarii în frunte, pornesc spre casa miresei. Vorniceii miresei, cum văd că alaiul se apropie, dau de veste miresei ca să se retragă în cetate, adică să se așeze după masă, între druște, apoi aleargă la poartă, o închid, o leagă bine și pun câțiva portari ca să nu lase pe nimeni să intre”; „Corăbierul începe a juca schimburile”[32]. Acelaşi scenariu, descris pe larg, cale de mai multe pagini[33], îl întâlnim şi la Simeon Florea Marian, care precizează despre episodul cu  „Corabia”  că, „precum în Bucovina, aşa şi în Moldova” se petrecea, o Corăbiasca fiind la modă chiar şi la Galaţi, unde, în tinereţe, Alexandru Odobescu, „chiuind, trase un pui de danţ românesc, o corăbiască vârtoasă de Galaţi”[34]. În Bucovina, datorită lui Alexandru Voievidca, Calistrat Şotropa şi Karol Mikuli, s-au păstrat multe variante ale jocului căluşăresc şi vornicesc Corăbiasca, două dintre ele, cântate de legendarul Nicolae Picu, fiind preluate de Franz Liszt şi folosite în Rapsodia a II-a maghiară, semn că marele muzician european intuise corect mesajul ancestral al unor astfel de ritmicităţi.

 

 

În mod absolut surprinzător, deşi s-a fabulat atât, inclusiv la nivel mondial, pe seama jocului naţional românesc „Căluşarii”, nu s-au notat melodii din repertoriul ceremonial al Căluţilor şi Căluşarilor, cu excepţia părţilor din piesa în şase părţi, cântată în 1502, la înscăunarea Regelui Alexander al Poloniei, la Krakowia, de către lăutarii suceveni, piesă care, sub numele Răsboiul, se regăseşte şi la căluşari, şi la vornicei, şi a Jocului Balţului.

 

 

Fără îndoială că, dincolo de rădăcinile comune, Căluşarii, Căluţii şi Vorniceii, au, ca şi Colindele[35], rădăcini comune, dar, în mileniile de după ceremoniile ancestrale Ma Go Ra (Primăvara pe Muntele Soarelui), s-au conturat individualizări stilistice, Căluşarii şi, cale de câteva milenii, Căluţii (cei descrişi de Cantemir), păstrând magia şamanică, iar Colindele şi Cântecele de Nuntă fiind cojite, aidoma lăncii steagului, de orice coajă magică şi eşuând într-un ritual aparent creştin, de tipul aşa am apucat. Nu-i vorbă că şi Căluşarii au dispărut din Transilvania şi din Banat, păstrându-se, ca joc artizanal şi fără nimic mistic, metafizic sau magic în el şi fără de personajele şamanice ale nuntirii cosmice, doar prin Muntenia. Nici repertoriile muzicale consemnate de mărturiile vechi nu mai fac parte din jocul căluşeresc, ele fiind înlocuite cu sârbe iuţi, pe care nu le găsim consemnate nici măcar prin culegerile de cântece cu masive trimiteri la cele care se cântau prin sudul României, caietele lui Alexandru Berdescu, ale lui Johann Andreas Wachmann sau în cele „500 de hore” ale lui Dimitrie Vulpian.

 

Fără îndoială că se pot afla, în cele din urmă, toate cântecele căluşereşti şi vorniceşti cu rădăcini ancestrale, rădăcini care presupun cântece în şase părţi, cu cadenţe preclasice, de tip Romanesca, dar aflatul presupune, în afară de documentări trudnice, şi descifrarea vechilor partituri cu arcuşul şi vioara în mâini.

 

 

[1] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81

[2] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207

[3] Legge, James, Sacred Books of the East, Oxford, 1879, p. 151

[4] Solon, Legiuitorul, în Antologia poeziei greceşti, p. 30

[5] Orfeu, Naturii, în Antologia poeziei greceşti, p. 191

[6] Orfeu, Zeiţei pământului, în Antologia poeziei greceşti, p. 201

[7] Hesiod, Teogonia, p. 9

[8] Orfeu, Către zeul timpului, în Antologia poeziei greceşti, p. 194

[9] Marienescu, Marian At., Poesia poporală. Colinde, Peste 1859, p. VII

[10] Ei „se numesc în Moldova şi Muntenia cu un cuvânt poporal vornicei sing. vornicel; în Bucovina, în unele ţinuturi, vornicei, iar în altele vătaji, vătăjei, sing. vătav, vătăjel şi vetejel; în Transilvania, şi anume pe Someş şi în ţinutul Braşovului, chemători, în alte locuri însă fraţi de mire şi de mireasă, sing. frate de mire. Pe Târnave, vifeli, în Ţara Haţegului giaveri sau ghiaveri, sing. giaver şi ghiaver; în jurul Năsăudului feciori de împărat sau, ca şi-n alte părţi ale Ungariei, simplu feciori; în munţii apuseni ai Transilvaniei diaceri, sing. diacer, vornic, poate că de la maghiari, în jurul Satmarului, velfi, sing. velf, vornici; şi vifeli; vöfiu; în ţinutul Timişoarei diver şi dever; în Sălaj şi Chioar vătavi şi fraţi de mireasă (de mire nu-s)” – Marian, S. Fl, Nunta la Români, Bucureşti 1890, p. 215

[11]vornicei (messagers)” – Danesco, Grégoire, Dobrogea, Bucarest 1903, p. 159, Dănescu scriind lucrarea drept licenţă în litere la Paris

[12] Conform „Art. 29 al Reglementului pentru osebitele clase ale locuitorilor din Principatul Moldaviei şi pentru a lor dreptăţi şi datorii respective, din 1746: Ei au dreptul de a-şi alege din sânul lor vornicei, ce sunt ca o poliţie în sat, prin ştirea şi voia ispravnicului şi a stăpânului moşiei, după vechiul obicei” – Sturdza-Şcheeanu, D. C., Acte şi Legiuiri privitoare la chestia ţărănească, Bucureşti 1907, p. 97

[13] „12 vornicei sau postelnicei îl preced pe principe la marile solemnităţi, la fel ca lictorii Romei. În sfârşit, istoria ne-a conservat tradiţia celor 12 bătrâni, împuterniciţi de boieri să judece cauzele poporului” – Blaramberg, Nicolas, Essai comparé sur les institutios et les lois, Bucarest 1885, p. 71 – licenţă la Facultatea de Drept din Paris

[14] „Dansul este un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune” – Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, pp. 29, 30

[15] Mangiuca, Simeon, Colinda. Originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică, în Foaia Diecezană, Anul XVII, Nr. 51, Caransebeş, 22 decembrie calendar vechi 1902, p. 6

[16] Mangiuca, Simeon, Colinda. Originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică, în Foaia Diecezană, Anul XVIII, Nr. 1, Caransebeş, 5 ianuarie calendar vechi 1903, p. 3

[17] Lübeck, K. L., Die Krankheitsdämonen der Balkanvölker, în Wrinhold. Karl, Zeitschrift des Vereins für Volkskunde, Berlin 1899, p. 295

[18] Gorovei, Artur, Datinile noastre la naștere și la nuntă, București, Paideia 2002, p. 105

[19] Lübeck, K. L., Die Krankheitsdämonen der Balkanvölker, în Wrinhold. Karl, Zeitschrift des Vereins für Volkskunde, Berlin 1899, p. 298

[20] Mangiuca, op. cit, p. 4

[21] Marian, S. Fl, Nunta la Români, Bucureşti 1890, p. 541

[22] Marian, S. Fl, Nunta la Români, Bucureşti 1890, p. 217

[23] Marian, S. Fl, Nunta la Români, Bucureşti 1890, pp. 266, 267

[24] Bariț, George, Căluții sau Călușerii, în Catile Sateanului Romanu, Cartea VII, An. VII, Juliu 1882, p. 74

[25] Bariț, George, Căluții sau Călușerii, în Catile Sateanului Romanu, Cartea VII, An. VII, Juliu 1882, pp. 74

[26] „Cum s-a perindat paharul plin cu rachiu pe la fiecare, vornicelul primar porunceşte lăutarilor să cânte Războiul (Aşa se numeşte la Calafindeşti cântecul ce se cântă de lăutari când se înhobotă mireasa)” (p. 531) „Războiul sau Oleandra, cântecele uzitate la scoaterea zestrei” – Marian, op. cit., p. 564

[27] Răzvan Mitoceanu, la vioară, şi Petru Oloieru, la ţambal, au înregistrat audio Oleandra din Calafindeşti, la care face trimitere şi Simeon Florea Marian

[28] Stratilesco, Tereza, From Carpathian to Pindus; pictures of Roumanian country life, London 1906, Boston 1907, pp. 354, 355

[29]Hobotul are, în Bucovina, mai multe numiri şi anume: hobot, balţ şi nimiteţ sau nemiteţ. Cea mai răspândită numire însă e hobot. Numirea balţ se întrebuinţează mai mult în munţii româneşti dinspre Transilvania. Tot în acele părţi, unde există această numire, se află şi verbul a îmbălţa, în loc de a înhobota, şi îmbălţare în loc de înhobotare, îmbălţată în loc de înhobotată” – Marian, S. Fl, Nunta la Români, Bucureşti 1890, p. 247

[30] „Numirea balţ e întrebuinţată mai cu seamă în districtul Năsăudului” – Marian, op. cit., p. 248

[31] „În Sălaj şi Chioar se numeşte balţ” – Marian, op. cit., p. 249

[32] Gorovei, Artur, Datinile noastre la naștere și la nuntă, București, Paideia 2002, pp. 95, 96

[33] Marian, op. cit., pp. 330-346, 358-363

[34] Odobescu, Al., Opere Alese, Vol. I, Bucureşti 1906, p. 259

[35] În cartea lui Marienescu, Marian At., Poesia poporală. Colinde, Peste 1859, întâlnim textele, cu trimitere la datina Nunţii Cosmice, numite: Plecarea la pețit (pp. 94-96), Trei pețitori (pp. 97-99), Fata mândră (pp. 100, 101), Cununa (pp. 102, 103), Jocul (pp. 104-106), Calul Miresei (pp. 107-109), Calul Mirelui (pp. 110-112), Alergarea cu cai (pp. 113-115), Cartea Miresei (pp. 125, 126)


Pagina 1 din 912345...Ultima »