DATINA ROMÂNILOR | Dragusanul.ro - Part 5

1839, La Crăciun

 

Nici o sărbătoare a anului n-au ştiut aşa bine a arăta sfânta sa serbare în mijlocul familiilor creştineşti, precum Crăciunul, care încă prin seara ajunului este sfinţit, şi pentru aceea se şi numeşte de unele popoare Noaptea Sfinţită. Şi cu dreptate, această nouă aşa poftită şi de prunci de-abia aşteptată sărbătoare au ţinut puterea sa în tot cercul familiilor creştineşti până în ziua de astăzi. Ea ridică inima băieţilor la cele înalte, şi dă celor crescuţi bogată materie spre serioase şi veselitoare cugetări. Ea face să uităm apucările obişnuite şi să ne ridicăm peste lipsă şi peste necazurile vremii, care de atâtea ori ne apasă. Ea face să ne aducem aminte de partea cea mai nobilă, cea mai bună şi nemuritoare a stimei noastre. Ea face să simţim vrednicia omenirii întru noi înnoită şi să cunoaştem că prin dânsa am dobândit norocoasa biruinţă peste toate făpturile pământului.

 

Să ne apropiem către oraşul Vitleemului şi să vedem cum că acesta nu e mai mult nebăgat în seamă între oraşele Iudeii. Colea stă steaua deasupra grajdului, îngerii cântă, păstorii fluieră şi măresc pe Dumnezeu; magii aleargă şi se închină pruncului şi maicii sale, pe care o văd schimbată în desfătarea cucerniciei şi acoperită cu darul care Domnul său i-au arătat, când au căutat spre smerenia slujnicei sale şi au ales-o dintre toate femeile lumii, pe care toate neamurile pururi o laudă.

 

În iesle zace cel nou născut! Acela căruia şi înşişi filosofii de la răsărit îi aduc daruri! Acela din care în mijlocul nopţii se răsfiră razele luminii, care luminează peste maica sa şi se împart în tot ţinutul şi în departe, şi până la marginea pământului. De lumină fuge noaptea cu întunericul său şi iată că se revarsă ziua în a cărei lumină omul îşi vede fapta sa şi măreşte pe Dumnezeu într-însa. Această lumină să lumineze şi nouă, şi să ne umple inimile noastre de mulţămirea milei cereşti, căci acuma nu ne mai aflăm în întunericul credinţei idoleşti, ci în adevărata cunoştinţă a omenirii, care s-au făcut bunul obştesc la milioane de oameni.

 

 

Toate acestea ni le aduce Crăciunul sau ziua naşterii lui Hristos aminte. Prin aceasta numai ni s-au făcut Timpul nou, Cerul nou şi Pământul nou! Prin aceasta au pierit mii de ani ţiitoarele nebunii şi urâtele prihane, idolii de piatră, de lemn şi de metaluri s-au doborât; altarele de sânge întinate şi columne de batjocorii şi ale tiraniei prin aceasta s-au surpat. Prin această sfântă sărbătoare s-au ridicat tablele dreptăţii şi a înfrânării, şi cărţile mântuirii s-au deschis; prin aceasta s-au vestit Legile credinţei şi ale iubirii în Biserica omenirii, în care nimenea nu intră, care este cu petele prihanei molipsit; în care împăratul şi cerşetorul se întâlnesc, ca să se întărească la obştescul ospăţ al nădejdii vieţii de veci.

 

La această mare şi ridicătoare aducere aminte să nu se ruşineze nici un părinte creştin a se închina obiceiului celui vechi (care încă de la a 4-a sută după Hristos este introdus) şi a-l introduce şi în mijlocul familiei sale, adică a face în casa sa grajdul şi ieslele în care s-au născut Pruncul crăciunului Hristos, ca privind pruncuţii la dânsele, să cinstească adevăratul şi lor încă necunoscutul Preţ al copilului Hristos.

 

Ce nouă în toată viaţa trebuie scump să rămână, aceea trebuie timpuriu inima noastră să o mije, şi cât este cu putinţă prin semne sensuale de dânsa apropiată; pentru aceea lăudat este obiceiul a da copiilor la crăciun daruri, mai vârtos de acelea care se ţin de această sărbătoare. Copilărescul suflet trăieşte într-o lume minunată, îngerii se primblă la dânsul şi el nu poate, şi acolo unde cunoaşte mâna dăruitorului, să nu gândească că este o mână nevăzută şi dumnezeiască. Nimeni să nu ia această frumoasă credinţă de la copii. Fuilebor, vestitul educator şi director unui institut de educaţie zice: „Eu însumi întăresc credinţa copiilor despre fiinţa unui copil (Hristos), care zboară peste casă şi caută la faptele copiilor cele bune şi cele rele, şi dăruieşte acelea, şi pedepseşte aceştia; este un lucru pedant a goni de la copii veselitoarele şi nestricătoarele rătăciri, care numai lăstari de trandafir, iar nu sămânţă de urzici pot semăna în inima pruncilor. Goniţi toată credinţa deşartă şi toate rătăcirile de la copii, însă lăsaţi copilul crăciunului să zboare din întunecoşii nori ai lui decembrie prin nevinovata lui aşteptare. / Dr. Basici (Foaie pentru minte, inimă şi literatură, nr. 52, Duminică 24 decembrie 1839, pp. 409 şi 410).


Crăciunul, în vechime, la curţile domneşti

 

Datinile, poveştile, muzica şi poezia, sunt archivele popoarelor.

Cu ele se poate reconstitui trecutul întunecat” (A. Russo)

 

Fiecare vreme îşi are obiceiurile sale, care dispar, lăsând loc la altele, şi oricine găseşte tot mai bune obiceiurile din timpul său: de altminteri, ceea ce noi găsim natural, alţii vor găsi ridicol şi oricare ar fi schimbările de datini în sărbători, sărbătorile vor rămâne întotdeauna fazele de bucurie ale popoarelor. Lumea de azi e prea sceptică ca să-şi poată da seama de bucuria ce o simţeau cei vechi în sărbătorile mari. Crăciunul, la curtea domnească, era sărbătorit mai mult ca saturnaliile din antichitate.

 

În ajunul Crăciunului, Vodă mergea la biserică, înconjurat de toţi boieri Curţii; înaintea sa mergea marele spătar, ţinându-i buzduganul; alaiul său ţinea, de la Palat, până la uşa bisericii. Odată intrat în biserică, Vodă asculta toată liturghia şi, la sfârşit, după ce mitropolitul citeşte molifta colivei, marele vistiernic ridica voiniceşte tava cu colivă (un ministru de azi n-ar mai face una ca asta) şi o prezenta întâi mitropolitului şi apoi lui Vodă. Apoi toţi boierii sărutau mâna lui Vodă, care, după ce ieşea din biserică, era întâmpinat de plocoanele vânătorilor Curţii, înşirate pe macaturi, în curtea bisericii, ca cerbi, ciute, iepuri…

 

 

Boieri moldoveni, în portul fanariot al vremii

 

Intrând în spătărie, Vodă primeşte felicitările mitropolitului şi ale boierilor; acolo li se dau la toţi cafea. După boieri, vin călugării cu cântările, care, la ieşire, sunt întâmpinaţi de vel (marele – n. n.) cămăraş, ce tine punga cu galbeni, de bacşişuri…

 

În ziua de Crăciun, alaiul e tot astfel, numai că Vodă se găteşte cu cabaniţă (haină împărătească). În biserică, stau, cu lumânările aprinse în mâini, şi el, şi boierii. După terminarea slujbei, se duce, înconjurat de toată boierimea, la spătărie, acolo marele paharnic, îmbrăcat în caftan şi înfăşurat, de sus, până jos, în tafta roşie, prezintă lui Vodă şi mitropolitului vutcă şi cofeturi, apoi li se dă şi boierilor. Era mare lucru a lua vutcă de la Vodă, pe care lăutarii o găseau deopotrivă cu amorul!

 

Cine la amor nu crede

N-ar mai călca iarbă verde…

Amorul când se-mpreună

Parcă bei vutcă de-a bună.

 

Apoi, aşezându-se cu toţii la masă, li se aduceau, de către marele clucer, mezelicuri din beciurile domneşti, după care li se da câte un coboc de vin şi iar, cu toţii, sărutau mâna lui Vodă.

 

În fine, se începeau şi paharele pentru închinăciune. Cel dintâi era mitropolitul, iar după el, protopsaltul cânta „condacul” şi apoi venea rândul lui Vodă, care, ridicând paharul, se şi auzea bubuitul tunurilor, după care începea meterhaneaua (orchestra muzicală) şi de aci să te ţii trai şi berechet! Protopsaltului i se da un pahar de vin, în fundul căruia se puneau câţiva galbeni. Meterhaneaua nu mai înceta, căci lăutarii ţigani erau mulţi, şi bietul Vodă prindea chef şi, vrând, nevrând, trebuia să audă oraţiuni şi cântice cam de felul următor:

 

 

Măria ta!, nu te supăra,

Ci fii bun a ne asculta;

Îţi vom spune cam multe şi mărunte,

Dar tot lucruri plăcute,

Să fie drag oricui să ne asculte.

 

O sută de ani să domneşti,

Pe duşmani să-i biruieşti,

Pe vrăjmaşi să-i pedepseşti.

Pe turci

Să-i pui în furci,

Pe tătari

Să-i pui în pari,

 

Pe lehi şi pe cazaci

Să-i dai la draci,

Pe unguri şi pe nemţi

Tot acolo să-i trimeţi;

 

Şi aşa mai departe,

Ca toţi să-şi aibă parte,

Şi aşa înainte,

Ca toţi să se-nveţe minte,

Şi aşa, rânduri, rânduri,

Ca toţi să se pună pe gânduri,

 

Dar cu moldovenii tăi

Măcar de or fi răi,

Maria ta, să fii bun cu ei,

Şi de oi vedea unii oi desculţi,

Maria ta, să-i tot asculţi,

 

Căci norocul e cam năzdrăvan,

Face multe pozne într-un an,

Şi ţara e cam nebună,

Face multe pozne într-o lună,

Ba, la îndemână,

Şi într-o săptămână,

 

Iar de nu te-i păzi,

Chiar într-o zi

Multe ai auzi

Şi de-ai zice „lasă-mă să te las”,

O s-o păţeşti şi într-un ceas.

 

Pe de alta parte, Doamna petrecea şi ea, cu jupânesele, în alte camere, nu se lăsa mai prejos. Da şi ea vutcă, cofeturi la (cucoane) jupânese; închina şi ea pahare. Şi marea logofeteasă îi răspundea la închinăciune, şi, după vutcă, i se săruta şi el mâna de către toate jupânesele.

 

Către seară, se începeau jocurile, Domnul cu Doamna şi boierii cu jupânesele. Toate aste petrecerii se urmau trei zile, cu variantele lor.

 

Ce ne păstrează secolul viitor, ce surprize? Nu ştim. În orice caz, însă, alaiurile şi chefurile de la Curţile domneşti şi boiereşti vor rămâne de pomină. Amintirea despre datinile frumoase va fi cu atât mai scumpă, cu cât cineva va avea o natură mai aleasă. Şi cât timp un popor îşi păstrează obiceiurile cele bune şi credinţele strămoşeşti, el merită să trăiască. Căci numai în religie se poate găsi limanul ce în zadar se caută pe pământ. / Paul Panaitescu („Foaia populară”, anul II, nr. 39 din 26 decembrie 1899, pp. 4, 5).


Colinda „La curtea lui Ștefan Vodă”

 

Ștefan cel Mare, în LUCEAFĂRUL, nr 12-13 din 1904

 

Pentru că avem mult de lucrat împreună și pentru că nu găsim cale de sărbătorit mai ispititoare decât traducerea primei și singurei istoriii a Sucevei, publicată, în 1876, de Wilhelm Schmidt, vorbesc des și pe îndelete cu domnul Dr. ing. Ion Barbu. De regulă, și despre alte lucruri. Așa se face faptiul că, în ziua de Crăciun, domnia sa mi-a cântat două colinde promise, aduse de înaintașii din Bărbeștii Bucovinei în Dobrogea, un Colind al Cerbului („Sus, la munte, ninge, plouă, / Jos, la șară, cade rouă”), amestecat cu versuri din Colindul Bourului Negru, și, cu aceeași voce superbă, colindul La curtea lui Ștefan Vodă, care este, de fapt, o adaptare a colindului La curtea lui Radu Vodă, adică a unei orații de nuntă, pe tema biruinței asupra Timpului, prin „vânătoare cosmică” (Capricornul fiind prezent în ritualurile ceremoniale străvechi drept Cerb sau drept Căprioară, funcție de dedicarea totemică specifică diverselor ceremonii astrale.

 

 

Cum nu mă pricep la cântat, mi-am zis să-l „colind” pe fermecătorul partener de trudă, domnul Dr. ing. Ion Barbu, cu textul consacrat al orației de nuntă, transformată, prin incizii de baladesc, într-o superbă colindă aparent lumească și în totalitate astrală:

 

 

 

LA CURTEA LUI RADU VODĂ

 

 

Culeasă de G. Coatu, învățător din Cerna, plasa Măcin, județul Tulcea

 

 

La curtea lui Radu-Vodă,

Cununiadi vinecioari,

La curtea lui Radu Vodă,

Multă vorbă di-adunat;

 

Dar di cini s-adunat?

Di boerițăli di a Moldovii,

– Daleu, Vasili, fătu meu,

De ții murgu di-asudat,

Asudat în apă dat?

 

Ai gonit or ti-o gonit?

– Nu m-o gonit, Doamni,

Ș-am gonit,

Am gonit di-o ciută lină,

Ciută lină, fără splină;

 

Di pi malu Prutului

Pân’ la malu Oltului.

Când la Olt o dat înot,

Eu cu murgu după ea,

Pân’ la scara murgului

Și’n spata volnicului.

 

Nu mi-l crediți, mari boieri;

Căutați în buzunari,

Buzunari supt caftali,

Căutați în degețăli,

 

Și-i luați di-un ineluș

Că-l ari di-o ibovnică

Cali di trii săptămâni.

El mi-o faci în trii zâle:

Una dus, una vinit,

Și una cu ea iubit.

 

După fiecare viers se repeta cuvintele „Cununiadi vinecioari”

 

(Tocilescu, Gr. G., Materialuri folkloristice, I, București 1900, p. 1466).


Darul Ceresc al sărbătorii dacice An-Dar

Cerbul din Corlata (ritual închinat morţii şi învierii Timpului)

 

Deşi ancestrală, sărbătoarea de astăzi se numea, pe vremea dacilor An-Dar, „Darul Ceresc” fiind înnoirea, mai întâi a timpului, apoi a luminii şi, apoi, a rodirii. Ceremoniile totemice astrale, dedicate acestei sărbători, cuprindeau „Colindul Cerbului” (solstiţiul de iarnă se petrece în Capricorn, numit, şi pe vremea dacilor, Cernunos – de unde şi grecescul Cronos) şi alte „cântări lunare”, dacă este să-i dăm crezare lui Strabon (Geografia, II, X, 23, p. 442), care citează din operele dispărute ale lui Hecateu Abderida şi Diodor Sicul, care susţineau că „şapte lebede” (fecioare îmbrăcate în alb) fascinau omenirea cu cântecele lor lunare, cântecele bărbăteşti fiind cele scandate (limba iluminării „luga surryannya”), care întregeau ceremoniile cu măşti, desfăşurate în jurul şamanului. Chiar şi astăzi, când datorită absenţei iniţierilor, semnificaţiile s-au pierdut, jocul Cerbului este, prin gesturi şi mişcări, unul în întregime şamanic, deşi Cerbul îl simbolizează pe Dumnezeu-Timpul.

 

Semnificaţiile ceremoniilor dacice de An-Dar formează, însumate, concreteţea lui Iisus Hristos, în accepţia exhaustivă pe care o formula Augustin (De civitate dei, libri XXII, p. 961), „Soarele Dreptăţii”, deci Hristos, însemnând, pururi, şi renaşteri ale timpului şi ale luminii, şi rodirea în sine, întotdeauna însoţită şi condiţionată de rodirea spirituală, cum observa, în „De Natura rerum” (, Fenomenele naturii şi religia, în Antologia poeziei latine, p. 33). De altfel, personaje fundamentale ale ceremonialurilor de An-Dar erau „Cel care există de la început”, adică Soarele, „Fata în viaţă”, adică Luna, şi „Cel care este născut”, adică Mercur (The Sacred Books, Povestea Creaţiei, p. 151).

 

Augustin observa că simbolistica primordială şi simbolistica de mai târziu, creştină coincid, în ciuda faptului că reprezintă două stadii de spiritualitate diferite, cea a „lumescului care ascende spre divinitate” şi, respectiv, cea a „transcendentului care coboară” (Blaga apud Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, pp. 357 şi 362), odată cu producerea unui „proces de iudaizare şi de păgânizare a creştinismului primitiv”, prin acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor” (Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, 1978, p. 154). Sau, altfel, dar şi mai plastic spus, „încreştinarea” colindelor străvechiului An-Dar seamănă cu zidirea unei biserici pe temelia unei străvechi cetăţi, care a fost dărâmată doar pentru a i se folosi temelia.


„Dumnezeu adevărat: Soare în raze luminat”

Dumnezeu-Soarele – Garcia, Cesar, Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha

„Zeul suprem dacic este fără nume, fără calificare”[1], susţinea Vasile Lovinescu, preluând o afirmaţie a lui Strabon, dar fără să observe, sub influenţa mitologiei greceşti, că dacii şi, mai ales, străbunii lor, nu aveau zeităţi, religia „pagana” (sătească, adică), numită „naturală” de către Heidegger, fiind una astrală şi care, tocmai de aceea, opera cu naraţiunii, ceremonii şi mistere cosmice, care ţin de o cosmologie rudimentară, imaginată drept un „copac cosmic, care umbrit întreaga lume”[2]. În paralel, existau, desigur, aşa-zisele „zeităţi etnice”[3], care nu erau decât „strămoşii din ceruri”, onoraţi dar fără a fi substituţi astralului, fără a fi consideraţi zei, ci spirite, deci şi ca fundatori ai unei spiritualităţi străvechi, inclusiv cântările ceremoniale numite colinde (grecii le numeau „peanurile tracilor” şi vedeau în ele „imnurile Titanilor”[4]). Venind din „vremuri cărunte, ba poate şi mai cărunte”, colindele şi riturile ceremoniale ale primenirii Timpului au rezistat prin milenii, iar „creştinismul, neputând înlătura şi extermina din uzul poporului nici colindele, precum nici cele mai multe uzanţe păgâneşti, se sili măcar a le transfera la idei creştine”[5], deşi era imposibilă armonizarea „lumescului care ascende spre divinitate, ca o dominantă spirituală proprie culturii autohtone”[6] cu „transcendentul care coboară”, simetric, desigur, dar „”, caracteristic ortodoxiei și în general creștinismului”[7]. Chiar dacă se încerca o „mijlocire”, după tentativele eşuate de exterminare a moştenirilor strămoşeşti, o mijlocire prin care s-a admis că şi „colindele sunt oareşicum mijlocitoare între vechile păgâne credinţe şi între noua învăţătură creştinească. De aici curioasa amestecătură a zeităţilor etnice cu sfinţii creştini”[8], între producţiile spirituale ale datului iniţial şi cele ale datului creştin, dincolo de degradarea sau de simetria sensurilor, există incompatibilitatea dintre invocarea „zeităților niciodată chemate pe nume”[9], şi tocmai de aceea nereceptate drept zei, şi „lamentaţiile pentru un Dumnezeu care a murit el însuşi înşelat: un Dumnezeu care a fost condamnat de judecători drepţi şi condamnat cu cruzime să moară de cel mai rău dintre decese”[10]. S-a produs, deci, un „proces de iudaizare şi de păgânizare a creştinismului primitiv”, prin acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor”[11] şi prin crearea unei confuzii totale, în care domină persuasivul şi dezrădăcinarea, în dauna cunoaşterii. Iar a încerca o arheologie spirituală pare o imposibilitate, în faţa mlaştinii bigotismului agresiv de astăzi, sau, cum zice Augustin că ar fi zis Apolo, am „fi mai în măsură, poate, să scriem durabil pe apă sau pe lumină, să deschidem aripile şi să zburăm prin aer ca o pasăre, decât” să convingem bigotismul „profan în firea lui”[12]. Şi totuşi, de-a lungul vremii, s-a tot încercat această arheologie spirituală, cu rezultate spectaculoase, marii maeştri ai identificării de rădăcini fiind cărturarii ardeleni ai secolului al XIX-lea.

Hora (Corona Borealis), în mitologia românească

Cărturarii ardeleni şi, în primul rând, Dr. Simeon Mangiuca[13] şi Dr. Grigore Silaş[14], înţelegând substratul străvechi identitar al spiritualităţii aparent mitologice, se foloseau, în descifrarea colindelor, şi de studii ale unor autori români, precum Alecsandri[15] sau Marienescu[16], dar şi europeni, de talia lui Grimm[17], Schmidt[18], Du Cange[19], Schuller[20], lăsându-se antrenaţi în aparenţe mitologice, chiar şi atunci când se găsesc în faţa unor astralităţi de netăgăduit. Ei ştiau că ansamblul de ritualuri ceremoniale ancestrale, dedicate morţii şi învierii Timpului, durau, în vremea solstiţiului de iarnă, două decade, anul nou şi anul vechi fiind separaţi de ziua de 25 decembrie. „Cu privinţă la cuprinsul acestor cântări de colindă, se înseamnă aci cum că nu numai în secolele prime după Crist, ci unele popoare până în secolele din urmă au serbat anul nou în 25 Decembrie. Despre aceasta adevereşte Grimm[21]. Dar Kassel[22] dovedeşte, cum că chiar şi Curia papei de la Roma, până în al 17-lea secol, a început anul nou în 25 Decembrie, şi cum că împăraţii germani, până la începutul secolului 17, asemenea au început anul nou. Nork[23] încă arată cum că Carol al XI-lea, din Francia, a orânduit, în anul 1564, începerea anului cu 1 Ianuarie, şi cum că tot aceasta a orânduit Petru cel Mare din Rusia, în anul 1706. Din aceste împrejurări apoi se explică pentru ce se colindă, pe alocurea, şi la Crăciun, şi la Anul nou, fiindcă în vechime s-a serbat Anul nou odată cu Crăciunul, în 25 Decembre. Şi Ovid încă zice: „Începutul iernii (bruma) este prima zi a soarelui nou şi cea din urmă a soarelui bătrân”[24]. De la Iulius Caesare începând, au serbat Romanii ziua de frunte a saturnaliilor la prima Ianuarie, iară nu în solstiţiul de iarnă, 25 Decembrie[25][26].

Crucea solară, în câteva străvechi variante

Pentru vechii înţelepţi ai neamului românesc încă nu funcţiona distincţia între colindele lunare, cântate, şi cele solare, scandate şi numite, de regulă, în strânsă legătură cu plugul, cuvânt celtic sinonim cu aratrul roman (Iraclie Porumbescu îşi numea „Pluguşorul”, în 1848, „Aratru”). Dar se ştia că „această colindă a pluguşorului adevereşte chiar şi luminat despre simbolica serbare a Soarelui personificat ca zeu. Nork[27] ne spune, cum că plugul a fost atributul zeilor de Soare Vişnu şi Osiris, şi cum că aceste zeităţi ţin plugul în mână. Zeul Buddha se zice că a purtat.numele de „Halivahana”, de la „hala”, ce înseamnă plug. Şi mântuitorul nostru Isus Cristos a purtat predicatul de „Arator”, latină, adică arător, în litaniile primei biserici creştine.

Ishtar si simbolul solar

Tibul cânta despre zeul de soare Osiris şi despre plugul lui arător în următorul mod: „Primus aratra manu sollerti fecit Osiris / Et teneram fero solicitavit humum”[28].

 

Nork[29] adevereşte cum că lui Ceres, greceasca zeiţă a grânelor şi a secerişului, i-a fost consacrat plugul şi cum că şi carul ei, în formă de plug, a fost tras de doi balauri. Triptolem, care a stat în strânsă legătură cu Ceres, însemnă chiar „plug”, trisulcus lat.

 

Zeiţa Ope, soţia lui Saturn, a fost identică cu Ceres, şi Osiris ar fi chiar Cronos-Saturn, laolaltă cât toţi zeii de soare (Sonnengötter, germ.)…

 

În cultul şi religiunile popoarelor vechi s-a crezut, cum că soarele personificat cu razele sale ca un plug despică pământul şi apoi îl însămânţează[30]. De aici se înţelege pentru ce a fost plugul simbolul zeilor de soare şi pentru ce li s-au făcut cult şi ceremonii cu plugul, mai vârtos la începerea anului, când soarele a reînviat şi a început iară a-şi recâştiga puterea luminii sale” [31].

Simboluri solare străvechi de pe teritoriul Ungariei

Dincolo de fondul mitologic universal, pe care grecii l-au golit, treptat, „de orice valoare religioasă şi metafizică”[32], s-au găsit argumente inspirate în „uzanţele” limbii române pentru colinde, dar nu şi pentru Crăciun – pentru că nu s-a folosit acelaşi procedeu al uzanţelor, preferându-se etimologia, fără a se ţine cont de modificările periodice de conotaţii, deci de „legea degradării sensului, înțelegând prin aceasta orice alterare, orice pierdere sau uitare a unei semnificații originale”[33]. În 1902, când apărea, în „Foaia Diecesană”[34], studiul „Colinda. Originea şi însemnătatea ei”, care pornea de la constatarea că „nici un popor creştin nu a păstrat, cu atâta tenacitate, obiceiurile cele vechi, cele mai multe din era păgână, ca poporul român”, se opina că „originea colindei trebuie căutată chiar în înţelesul cuvântului acestuia în limba română. Verbul „a colinda” înseamnă, pretutindeni în graiul românesc, „a umbla jur-împrejur”, „a înconjura” un loc, căutând ori lucrând ceva. Astfel, în poveştile (basmele) române, se zice cum că feciori de împărat au colindat toată lumea, umblând după Ileana Cosânzeana ori alte zâne, spre a le lua loru-şi de soţie. Dar, în graiul de toate zilele, se zice despre orişicine, care umblă împrejurul unui loc, căutând pe cineva ori ceva, cum că a colindat tot locul respectiv şi nu a aflat ce a căutat. Drept aceste, ideea şi conceptul „colindei” este şi nu poate fi altul decât „a umbla jur-împrejur”, căutând ori efectuând ceva. Acest concept al „colindei” se adevereşte şi din acea împrejurare cum că „colinda” şi „a colinda” este cult de soare şi nu înseamnă altceva, decât „soarele” personificat ca Zeu, în curgerea sa jur-împrejur prin zodiac”.

Totemuri străvechi, la Moldoviţa

În cazul lui Moş Crăciun, nu s-a căutat „înţelesul cuvântului acestuia în limba română”, deşi „a crăci” înseamnă „a lăstări”, a face crengi noi, în condiţiile în care, dintotdeauna, „natura, urzitoarea lumii”[35], s-a extins prin lăstărire, prin crăcire (de unde şi expresia vulgară de mai târziu), „dară apoi Crăciunul fără îndoială se concepe, în multe colinde, după idee şi privinţe străvechi păgâneşti, ca renaşterea Soarelui fizic, cu turma sa de stele strălucitoare, pe cerul senin de primăvară şi vară, când într-una se zice:

*

Coborât-au coborât

De mai sus, din răsărit

Dumnezeu din cer pe scări,

Pe miruri şi lumânări.

Cu-o turmă de oi domneşti

Şi o paşte în serin

Şi-o adapă în nuor lin[36]

(Ploaia cu foc[37], în Transilvania 1877, p. 58)

*

se concepe ca renaşterea şi reîntoarcerea Soarelui aducător de dulce primăvară şi vară, cu suavele flori, cu rândunelele şi cântăreţele selbelor înverzite, când într-ală colindă se zice:

*

Vă aduc un Dumnezeu

(Florile dalbe),

Un Dumnezeu nou născut

Cu flori de crin învăscut,

Dumnezeu adevărat:

Soare în raze luminat…

Că pe ceri s-a arătat

Un luceafăr de-mpărat,

Stea comată strălucită

Pentru fericiri menită…

Iată lumea înfloreşte,

Pământul că întinereşte,

Cântă-n luncă turturele,

La fereastră rândunele”[38].

*

*

[1] Strabon apud Lovinescu, Vasile, Dacia hiperboreană, Editura „Rosmarin”, Bucureşti 1996, p. 34

[2] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 110

[3] Transilvania, Anul X, Nr. 5, 1 martie 1877, p. 56

[4] Strabon, Geografia, II, XII. 12,13

[5] Transilvania, Anul VIII, Nr. 5, 1 martie 1875, p. 51

[6] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[7] Blaga apud Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, p. 362

[8] Transilvania, Anul X, Nr. 5, 1 martie 1877, p. 56

[9] Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 299

[10] Saint Augustin, Cité de Dieu, libri XXII, Paris, 1854, p. 954

[11] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 154

[12] Saint Augustin, Cité de Dieu, libri XXII, Paris, 1854, p. 954

[13] Călindariu Iulianu, gregorianu şi poporalu românu, cu comentariu, pe anul 1882, Oraviţa 1881

[14] Silaş, Grigore, Însemnătatea literaturii române tradiţionale, în gazeta Transilvania 1875

[15] Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1866

[16] Marienescu, At. M., Colinde, Pesta 1859; Balade poporale române, Pesta 1858

[17] Grimm, Iac., Kleinere Schriften; Deutsche Mythologie, ediţia 4, Berlin, 1875

[18] Wilhelm Schmirt, Das Jahr und seine Tage in Meinung der Romänen Siebenbürgens, Hermannstadt 1866

[19] Du Cange, Calendae

[20] Schuller, I. C., Kolinda, Hermannstadt 1860

[21] Grimm, Deutsche Mythologie, edit. 4., Berlin 1875, tom. I, p. 522

[22] Kassel, Weihnachten, Berlin 1856, p. 259

[23] Nork, Mythologie des alten und neuen Testaments, Stuttgart 1842, tom. I, p. 184

[24] Kassel, Weihnachten, Berlin 1856, p. 62

[25] Nork, Bibl. Mythol., II. p. 376, provocând pe Ovid şi Macrobiu

[26] Foaia Diecesană, Anul XVII, Nr. 50, 15 decembrie vechi 1902

[27] Nork, Bibl. Mythol. des alten und neuen Testaments, Stuttgart, 1842. tom. II. p. 364

[28] Cele două versuri se găses şi în „Cartea egipteană a morţilor”, în care Horus moşteneşte toate „gloriile” tatălui său, cea mai importantă fiind aceea de a fi „arat şi semănat primul” – n. n.

[29] Nork, Etymol. symbol. mythol. Real-Wörterbuch, Stuttgart 1843, tom. III, p. 335

[30] Nork, Bibl. Mythol. des alten und neuen Testaments, Stuttgart, tom. II, p. 368

[31] Foaia Diecesană, Anul XVII, Nr. 50, 15 decembrie vechi 1902, p. 4

[32] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 1

[33] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 13

[34] Foaia Diecesană, Anul XVII, Nr. 50, 15 decembrie vechi 1902

[35] Lucretius Carus, Titus, Începuturile şi progresele agriculturii, în Antologia poeziei latine, p. 35

[36] Wilhelm Schmirt, Das Jahr und seine Tage in Meinung der Romänen Siebenbürgens, Hermannstadt 1866

[37] Fragmentul de colind figura şi în cartea „Anul și zilele lui în tradiţia românilor din Transilvania”, publicată de Wilhelm Schmidt, la Sibiu, în 1866.

[38] Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1866, p. 394


Pagina 5 din 11« Prima...34567...10...Ultima »