1831: Cântecele populare românești în Bucovina

*

Studiul poeziei populare deschide o nouă pagină interesantă în istoria caracterului unui popor, deoarece ea este aceea care ne îngăduie să cunoaștem poporul dinspre latura ideală. Tot ea este ecoul sunetelor naturale, care, însuflețite de spiritul nobil al poeziei elevate, emană lin, în mod fericit, farmecul ei secret, manifestându-se și transfingurându-se adesea. Vug Stefanovici Karagič a trezit, prin cântecele sale populare sârbești, atenția Europei culte. Involuntar, unele priviri s-au îndreptat spre Nordul posomorât și, în curând, s-a dobândit convingerea că flacăra sfântă a poeziei nu se stinge pe stâncile acoperite de zăpadă și sub cerul veșnic acoperit de nori, ci că răsuflarea ei atoateînsuflețitoare străbate ca arșița sfântă chiar și inimile melancolice ale oamenilor din nord.

*

În străfundurile munților Carpați, mai zac îngropate multe pietre prețioase, iar alte flori înmiresmate înfloresc și se ofilesc, neluate în seamă, pe câmpiile binecuvântate ale Bucovinei, așteptând cu dor clipa în care va ieși, și pentru ele, soarele, a cărui lumină să împodobească, în culori strălucitoare, piatra și florile…

*

Limba română, remarcabilă prin gingășie și armonia sonoră, pare să fi fost făcută pentru cântec și, în ceea ce privește dulceața și duioșia ei, poate fi pusă alături de limba italiană. Poporul simte aceasta și are mereu dorința să cânte. De-abia că apare un cântec nou, că acesta se răspândește, cu iuțeala fulgerului, în întreaga „țară binecuvântată de Dumnezeu” (Bogdama, cum o numesc românii), și aceleași melodii, care se revarsă de pe buzele roșii ale unei moldovence încântătoare, în sunet de alăută, răsună, pline de dor, în acordurile melancolice de trâmbiță, în colibele joase ale țăranilor, pe vârfurile golașe ale stâncilor și în stepă, în lumina mată a Craiului Nou, care se ivește și se stinge în vuietul furtunilor din miazănoapte. Cele mai multe dintre aceste cântece sunt rodul spiritului romantic-poetic al poporului de rând, mai cu seamă ale paznicilor hergheliilor și turmelor. Sub cerul liber, sunt compuse cântece închinate iubirii, iar vederea unor priveliști maiestuoase ale naturii face să scapere scânteia poeziei și o întețește până se transformă în flacără. Atunci când, la apropierea iernii, ciobanii se întorc, cu turmel, în țarcurile de acasă, ei aduc cu sine, de obicei, o bogată comoară poetică. Multe dintre aceste cântece își datorează originea fanteziei înflăcărate a unor boieroaice spirituale și culte. „Ziua, ceasul despărțirii”, compus de o domniță, este unul dintre cele mai frumoase cântece de dragoste din toate limbile. Tema obișnuită a poeziei românlor o constituie tânguirea de dragoste, dar și evenimente importante, care privesc existența sa poetică, îl însuflețește pe românul dornic de cântec cu scânteia poeziei. Astfel, ne-au rămas unele cântece frumoase și însuflețite din vremea răscoalei domnitorului valah Brâncoveanu, iar cântecul delicat și trist al eteristului aflat pe fugă, „Nu-i, nu-i nădejde, nu-i”, poate fi socotit ca un pandant al celestului imn al lui Riga din Tessalia, „Veniți, copii ai grecilor!”. Melodiile, deosebit de simple, au un farmec aparte. Ele evoluează în acorduri în minor, într-un ritm solemn, pline de dor și de simțăminte.

*

Țiganii, acești copii ai Indiei orientale, această castă cea mai răspândită a hindușilor, ai căror urmași bântuie pretutindeni… se găsesc și aici în număr mare. Melodiile compuse de ei se prezintă cu iscusință neobișnuită și simțire. Numele unor Anghel, Gheorghe și Suceava sunt cunoscute în întreaga Bucovină. Instrumentele pe care le folosesc la cântarea melodiilor sunt viori, naiul și un fel de lăută, pe care cântă cu un arcuș. Dacă muzica și poezia sunt acordurile de căpetenie ale sufletului, care izvorăsc la unele națiuni, dar și la toate națiunile, în forme atât de variate, să acordăm atenția cuvenită și acestor sunete ale naturii…

*

De câte, când ori luna își revarsă lumina mată asupra coamelor acoperite cu zăpadă ale Carpaților, am ascultat cântecul unui drumeț singuratic, care pășea prin câmpia pustie, prin liniștea nopții! De câte ori, în umbra întunecată a unei păduri întunecate de stejar sau la vatra ce răspândea căldură, în peștera care adăpostea o familie de țigani, nu m-am cufundat în gânduri tulburi, datorită trilurilor fantomatice ale unei vechi balade! Povestirea cumplită a unui grec, în cafeneaua de la Botoșani, era însoțită de acorduri de lăută îndepărtate și melancolice (Schneidawind, Franz Joseph Adolph, Cântecele populare românești, în Călători străini despre țările române, în secolul al XIX-lea / 1831-1840, Serie nouă, vol. III, Ed. Academiei Române, București 2006, pp. 69-71).

1877: Şezătorile de fete

*

Toate părţile de loc îşi au datinele lor. Sunt însă şi datine de acelea, care aparţin, în comun, unui popor întreg, datine din bătrâni, cum e vorba, Aşa sunt, între altele, la români, șezătorile, mai ales cele de fete. Еu, care scriu aceste rânduri, păstrez în memoria mea o comoră de amintiri din copilărie. Toate îmi sunt deopotrivă de scumpe, toate mă fac să cuget cu drag la trecut. Dar amintirile din şezătoare şi despre şezătoare covârşesc, mi se pare, pe toate celelalte cu farmecul. Voi descrie, în puţine cuvinte, datina şezătorilor de fete, aşa cum o cunosc еu, aşa cum ea se conservă, până astăzi în satul, unde m-am născut, şi în unele sate vecine.

*

Când se apropia iarna, fetele din sat, ajunse în vârsta de fete mari, îşi caută, mai întâi, gazdă pentru şezătoare. Spre scopul acesta, sunt preferate casele spațioase, aflate mai la mijlocul satului. După ce fetele au căzut la învoială, în privinţa locului, câteva dintre ele se duc la stăpânii casei, de-l roagă să le primească cu şezătoarea. Gazda, de obicei, în loc de chirie, cere de la fete ca să-i facă, în decursul iernii, atâtea şi atâtea seri de clacă. Se înţelege de la sine că lumânările au să le dea fetele, iar încălditul privește pe gazdă.

*

Sezonul şezătorilor, care este adevăratul sezon al torsului, începe cu postul Crăciunului şi dureză până pe la sfârşitul Câşlegilor. Intrarea în şezătoare se întâmplă îndată după ce înserează, iar ieşirea, târziu, către miezul nopţii. Înainte de a pleca la şezătoare, fetele, se gătesc ca crucile. Ele îşi fac toaleta, cu multă grijă, întocmai ca cuconițele de prin oraşe, când se gătesc de teatru sau de plimbări. Când oglinda nu le mai spune nimic, ele îşi pun un caier şi un fus în furcă, bagă şi în traistă câţiva caieri și câteva fuse, apoi se fac nevăzute din ochii părinţilor. Cine ne-ar putea spune cât de fericită se simte fata româncă, în calea către şezătoare? Desigur că nimenea, afară de ea însăşi.

*

Casa gazdei e prevăzută cu laviţe, jur, împrejur. Pe vatra cuptorului de olane arde focul cu bobotaie. La mijloc, e aninat de grindă un sfeşnic lung de lemn; capătul inferior al acestuia, terminat în formă de cârlig, portă o lumânare de seu, care nu se aprinde decât după sosirea mai multor fete. Fetele vin pe rând. Care, cum intră, se pune la locul ei şi se apucă de furcă. Stăpâna casei şade şi ea, torcând, pe un scăunel, lângă vatră. În decurs de o oră, cel mult, societatea se completează. Fusele zbârnâie, învârtindu-se cu mare iuţime, între sprintenele degete ale bărbatelor copile. Caierul tot scade, iar tortul se adaugă văzând cu ochii. Aşa sunt de îndemânatice fetele, în măiestria lor, încât ţi se par a fi niște maşini de tors. Ele nu şed mute, unele, lângă altele, căci firea nu le e ele aşa. Se încinge, între dânsele, o conversaţie veselă şi plină de vioiciune, la care toate iau parte. Una povestește câte o noutate de prin sat și lasă, apoi, pe celelalte să o comenteze, cum le place; alta spune o anecdotă sau un basm, mai totdeauna de râs. A treia dă cimilituri sau ghicitori de dezlegat; a patra lasă curs liber glumelor sale, făcând pe celelalte să râdă până nu mai pot.

*

Trece cât trece şi conversaţiile amuţesc, spre a da rând cântecelor. Cântarea o începe, de obicei, cea mai bună cântareţă, privighetoarea șezătorii; apoi urmeză şi altele, tot pe întrecute. Mare laudă și o vază deosebită îşi câştigă acele fete, care vin în şezătoare cu cântece noi, cu melodii nemaiauzite. Mai interesantă şi mai desfătătoare devine cântarea, atunci când melodiile sunt executate în cor, ceea ce se întâmplă foarte des. Versurile de amor sunt, firește, cele mai preferate și mai gustate în şezătoare. Ţi se împle sufletul de un farmec nespus, când auzi, din gura gingaşelor fetițe, niște versuri ca acestea:

*

Știi tu, bade, ori nu știi

Când eram noi doi copii

Și ședeam pe pajiște

Și vorbeam de dragoste?

*

Cine n-a văzut, în şezătoare, decât cele ce s-au spus până aici, putem zice că n-a văzut mai nimic. Şezătoarea ni se înfăţişează în tot farmecul, cu tot interesul ei, numai după ce s-au adunat şi feciorii. Şezătoarea, fără feciori, ca grădina fără flori. Către orele opt, poţi ceti pe feţele frumoaselor copile expresa unei bucurii deosebite, pe care ele nici nu se prea silesc a o tăinui. Decă ești aproape de dânsele, ţi se pare că simţi cum le palpită pieptul, cum le bate inima, iar în ochii lor focul se arată mai ager, mai înflăcărat. O nerăbdare le cuprinde toată fiinţa. Şi pentru ce tote acestea? Pentru că a sosit ora când încep a se ivi flăcăii. Tote privirile se pironesc înspre uşă. Niște paşi grei şi apăsaţi tropotesc, pe la portă şi pe sub părete; apoi se aud, prin tindă, scuturături de picioare şi şoapte confuze. În fine, uşa se deschide şi iată că doi, trei sau mai mulţi voinici intră în casă. Ei se închină, dau bună seara şi întreabă pe gazdă de sănătate. După aceştia, în curând, vin alţii şi, iar, alţii, până nu-i mai încape casa.

*

Salutarea, mai totdeauna, e împreunată cu vorbe glumeţe. Gluma atât de adânc e înrădăcinată în firea românului, încât, chiar și la nevoie, ea îi servește ca mijloc de mângâiere. Feciorii iau loc, la stânga cunoscutelor şi iubitelor lor. „A şedea sub furcă” este espresia caracteristică despre feciorii care şed, lângă fete, în şezătoare. Rar va întra fecior în şezătoare, care să nu se așeze sub furca uneia din cele de față. Cei ce stau pe la uşă sau pe lângă vatră sunt luaţi în râs şi în bătaie de joc: ei ori nu știu seama şczătorii ori, apoi, nu întreţin încă relaţii de amor cu nici o fată.

*

Acum bucuria e la culme. Fetele se uită la feciori și feciorii la fete, ca și cum nu s-ar fi văzut de-un veac de zile. Ce e drept, ei nu s-au văzut din seara precedentă…

*

Să stai pitit într-un colţ sau chiar şi după cuptor şi să te uiţi în stânga şi în dreapta. Ce vezi? Nu cumva fata îşi va fi uitat de tors, în prezenţa aceluia pe care l-а aşteptat cu atâta dor, cu atâta nerăbdare? Domne ferește! Din contra, îi zice că, acum, lucrul merge şi mai bine, şi mai iute. Fetelor le pasă foarte mult ca să-şi arate hărnicia, când se află de faţă flăcăii; căci, altfel, cine ar merge să le peţescă, dacă nu le-ar ști bărbate? Flăcăul nu lucră nimic. El privește, cu nesaţ, la iubita sa şi nu-şi ma ia ochii de la dânsa. El mereu glumește cu ea. Acum îi pune o întrebare, acum îi şoptește ceva la ureche. Ea se cufundă în gânduri, se zăpăcește şi fusul îi scapă din mână. Feciorul se plecă de i-l ridică, ceea ce, în şezătoare, se consideră ca un act, ca o regulă de curtoazie.

*

Legăturile de amor cresc, se întăresc cu fiecare pătrar de oră, ce vine şi trece. De vei fi cu băgare de seamă, vei observa cum flăcăul cearcă să smulgă un inel din getul adoratei sale. Aceasta se împotrivește, ce e drept, dar numai la părere; în inimă, ea cedeză bucuros. Inele luate în şezătoare se privesc ca un gaj de amor între îndrăgostiţi. Câteodată, flăcăii vrând să-şi arate dragostea lor prin faptă, scot mere din sân şi le dau fetelor, ca să se răcorească şi să-şi mai prindă inima. „A da mere din sân” e o veche vorbă românească, care, în saloane, se traduce cu a oferi bomboane.

*

Când junele din şezătoare se simte prea muncit de focul dragostei, când nu se mai poate uita în fața frumosei, fără ca farmecele ei să-l scotă din minți, atunci știţi ce face? Se scoală de pe laviţă, suflă în lumânare, o stinge şi se întoarce iute la loc. Gazda caută, în pripă, un chibrit şi aprinde, din nou, feştila tăciunită. Uitându-te, acum, la fete, vezi în faţa lor roşeaţa sfielii; flăcăii râd şi se arată veseli, ca după o biruinţă. Ce s-a întâmplat?… E de prisos să vă mai spun. Dar şi de vă voi spune, ce nevoie va fi? Mă voi scuza cu vorba ăluia: „pentru un pic de sărutat, nici popa nu dă păcat”. Un moralist de profesie, un filosof auster şi posomorât, un ipocrit de pe amvon s-ar scandaliza în faţa unei astfel de scene. Dar un poet idilic s-ar simţi încântat şi răpit: lui i-ar servi o situaţie ca acesta spre a încorona, cu dânsa, cea mai frumoasă dintre idilele sale.

*

În şezătoare, se nasc, de cele mai multe ori, amorurile inocente între feciori şi fete; dar, câteodată, ele se și desfac în şezătoare. Dacă un flăcău s-a stricat cu aleasa lui, atunci el îi dă inelul înapoi, se mută cu locul, de lângă dânsa, şi se pune sub furca alteia. Aceia care au rupt, între dânşii, relaţiile nu lipsesc, de obicei, a-şi adresa unii, altora, aluzii răutăcioase și chiar batjocure. Aceasta se întâmplă mai ales prin versuri ingeniose şi pline de ironie; fetele cântă asemenea versuri, iar feciorii le recită, în dans, după cadenţa muzicii. Se produc, adeseori, şi rivalităţi, atât între feciori, cât şi între fete. Şi gelozia se vâră prin şezătoare; ea e nedespărţită de amor, căci e de odată cu el. Dar, cu timpul, tote neînţelegerile se aplanează. Certaţii ori se împacă, de la o vreme, ori, apoi, se dau cu desăvârşire uitării. Rivalii şi rivalele încă nu ţin mânia cât e lumea. Fetele din şezătoare nu aşteptă nimic, mai cu drag şi mai cu nerăbdare, decât serile de clacă.

*

Clacă se zice atunci când fetele torc, pe seama gazdei. Clăcile se pot numi balurile şezătorilor, căci, întotdeauna, sunt împreunate cu dans şi ţin mai până a doua zi. Fetele vin gătite ca de zile mari. Feciorii îşi aduc un lăutar sau un fluieraş. Dansul se face în intervaluri, schimbându-se cu torsul. De la miedul nopţii, încolo, torsul se lasă mai cu totul la o parte şi se înlocuiește cu dansul. Să vezi apoi petrecere, să vezi bucuria şi voia bună! Feciorii şi fetele saltă, se învârtesc, până se fac tot o apă. O singură nemulţămire tulbură, încâtva, farmecele lor: ea consistă întru aceea că tuturor li se pare noaptea prea scurtă. Clăcile se fac cel puţin de câte două-trei ori pe an, de obicei în dulcele Crăciun. În copilăria mea, am asistat, ca privitor, la o clacă și, cât voi trăi, voi ţinea minte.

*

Aşa sunt șezătorile de fete. Ele, în respect moral, se pot numi, tot deodată, şi teatrul amorurilor, şi altarul castităţii. Nu mi s-a întâmplat încă să aud că vreo fată s-ar fi reîntors, din şezătoare, cu nume rău sau cu ocară. Din contră, datina şezătorilor se păstrează, la români, până în ziua de astăzi, necompromisă şi nepătată. Ea se pote privi ca o dovadă din cele mai temeinice despre puritatea moravurilor la femeile române. Între bărbaţi mai rar vei găsi virtuţile străbunilor noştri romani; dar şatenele românce, cu puţine abateri, merită a se numi urmaşele Lucreţiei.

*

La ieşirea din şezătoare, mulţi flăcăi au obiceiul de petrec pe adoratele lor până acasă; alţii le conduc și de acasă, la şezătoare. Şi de ce nu? Ar putea să li se întâmple câte ceva pe drum; ar putea să sară vreun câine la ele sau să le iasă cineva înainte, spre a le speria. Pe timpul acestei însoţiri, tinerii găsesc cel mai bun prilej de a-şi da focul unul, altuia, de a-şi comunica ceea ce știu, din auzite, unul despre altul. Dacă s-a întâmplat să aibă vreo mică neînţelegere, ei se silesc, acum, să o aplaneze.

*

În serile când nu se ţine şezătoare, feciorii merg pe la fete, pe acasă, şi stau de vorbă cu ele, în prezenţa părinţilor. Părinţii nu împiedecă astfel de întâlniri, că-ci le știu cu totul nevinovate şi consacrate prin datină. Dacă părinţii aspiră să-şi facă un ginere din respectivul flăcău, atunci ei îl primesc cu multă dragoste şi-l omenesc cum e mai bine; de multe ori, îi pun masa, de-l ospătează, ca să-i dea o bună idee despre modul cum s-ar purta cu dânsul, când s-ar întâmpla să-i fie socri. Câteodată se rup şi relaţiile de natura aceasta; atunci flăcăul înceteză de a-şi mai face vizitele. Să vezi, apoi, jale pe fată şi pe părinţi, mai ales când junele a fost astfel încât nu pot spera că vor mai găsi altul ca dânsul! Un amic al datinelor din popor (Albina Carpaților, Anul I, Nr. 10, 20 octombrie 1877).

*

NOTĂ: În cele din urmă, am izbutit să-l identific, după frumuseţea stilului şi a limbii, pe autorul “amic al datinelor din popor”. Iniţial, crezusem că ar fi Simion Florea Marian, care publica, număr de număr, şi în această gazetă, dar frazarea mlădioasă şi delicat umoristică îl excludea, din start. În cele din urmă, în baza altor lecturi, pe care le-am comparat, m-am dumirit că autorul materialului despre şezătoarea fetelor este braşoveanul I. Al. Lăpădat. Contează? La neamurile cu memorie, categoric; la noi, românii suceveni, nu prea.

Câteva datini de Crăciun şi Anul Nou la Români

*

În anuarul Muzeului Bucovinei, pe anul 1903, am întâlnit un material, semnat de Leonidas Bodnarescul, intitulat “Einige Weihnachts und Neujahrs-Brauche der Rumanen”, şi mi-am amintit că am folosit acest material, în cartea “Vechi colinde bucovinene”, preluându-l, în româneşte din broşura „Câteva datini de Crăciun şi Anul Nou la Români”, semnată, în România Mare, Leonida Bodnărescu şi publicată la Cernăuţi,  în 1943.

*

În textul german, publicat în anuarul în care, în afară de Karl Adolf Romstorfer (recuperatorul Cetăţii Sucevei, al mănăstirilor Putna şi Solca – Dragomirna fusese restaurată de Hlavka – şi al bisericilor Mirăuţi şi Sfântul Gheorghe a Mănăstirii Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava etc.), semnau exhaustive studii, doar adnotate de “memoria” istorică românească, admirabilul polon Johann Polek, armeanul A. Mikulicz şi marele muzician bucovinean Constantin Mandicevschi, am găsit şi o iconografie interesantă şi, de aceea, năucitoare, care însoţeşte textul german al lui Bodnarescul.

*

O horă românească, fotografiată într-un atelier din Cernăuţi sau din Rădăuţi (Bodnarescul era profesor la gimnaziul rădăuţean), Der “Horatanz” (pagina 43), prezintă zece bărbaţi şi doi lăutari (un viorist şi un copil cu fluier lung, în cercul horei), în costumaţii care numai bucovinene nu par, sumanele purtând ornamentaţii stridente, cu simboluri ale păunului, specifice zonei Năsăudului, iar cioarecii au vipuşti, precum bordura de la ciclul vieţii de pe ouăle încondeiate, simbolizând Timpul Lunar al Porţii Solstiţiale a Zeilor (cupa cu gura în jos, respectiv în faţă):

*

*

Cămăşile bărbaţilor au ornamentaţii florale ucrainene, bundiţele sunt de sorginte năsăudeană şi doar pletele şi mustăţile, plus cuşma, amintesc de portul românesc, pe care doar vioristul ţigan îl purta nealterat.

*

Aceleaşi personaje (doar şapte şi lăutarii) apar şi în Der “Arkantanz” (p. 49), tot într-un atelier fotografic, artiştii încremenind într-un început de pas, câtă vreme dura fotografierea, dar cu purtător de steag, cu căpetenia tradiţională a dansului românesc, cu vătaful în frunte.

*

*

Ghetele moderne ale dansatorilor îmi amintesc de fotografii asemănătoare, pe care le-am zărit pe undeva, şi-mi şi amintesc unde anume, că doar de asta port un cap pe umeri: în casa lui Simion Florea Marian, în costumaţii la fel de ciudate fiind îmbrăcaţi băieţii lui. Deci, e clar: fotografiile prezintă “portul popular” al “pertractărilor”, deci al balurilor elitiste de târgoveţi, în care “inteliginţa”, adică boierii, preoţii, învăţătorii şi târgoveţii cu stare veneau îmbrăcaţi “precum poporul”, participau la loterie, subscriau sume de bani pentru diverse obiective religioase sau culturale şi petreceau aşa cum îşi închipuiau ei că ar petrece poporul, pe melodii vehiculate de trupele de teatru din Iaşi, care organizau stagiuni permanente la Cernăuţi, uneori şi cu câte un spectacol la Rădăuţi, Siret sau Suceava, care să acopere “spesele drumului”.

*

Nici “datinele” foto nu lipsesc, Pluguşorul fiind încredinţat memoriei vizuale drept “Die Burschenschaft der Colindasanger” (p. 53), băieţelul fluieraş fiind mutat la ţinut “buhaiul”, în decor apărând şi o “capră” cu… blană de oaie.

*

*

Fotografiile acestea aparent nu au valoare de document, pentru că, exceptând cămăşile româneşti şi ucrainene şi bundiţele lăutarului şi a flăcăului care trage buhaiul, totul înseamnă contrafacere, pe care Leonidas Bodnarescul o încredinţase viitorul drept mărturie. Şi este o mărturie, dar a parvenitismului orăşenesc bucovinean de prin anii 1880-1914, parvenitism care, după 1989, a fost preluat înghesuit şi de satul bucovinean de pretutindeni. Din păcate.

1855, Vasile Alecsandri: Melodiile românești

*

Cu o nemărginită bucurie, facem știut că o parte din cele mai duioase melodii ale poporului român au ieșit la lumină, într-un album foarte elegant, tipărit la Leopol, și cuprinyând 48 de arii de tot soiul: doine, hore, cântece de lume, cântece hoțești etc.

Unul din compatrioții noștri din Bucovina, un artist de frunte, elev al vestitului pianist Chopin, Dl Șarl Mikuli, pe care societaea ambelor capitale, a Moldovei și a Valahiei, a avut plăcere de a-l asculta și a aplauda minunatul său talent, este alcătuitorul și, totodată, editorul acestui Album neprețuit.

*

În voiajul său, ce l-a făcut, la 1850, în provinciile noastre, Dl Șarl Mikuli, deși deprins din copilărie cu armoniile europenești, totuși s-a simțit cuprins de un adevărat entuziasm, la auzirea melodiilor poporale ale românilor, și a și hotărât a le prescrie, pentru ca să le scape din noianul uitării. Cu o răbdare și un tact de artist înamorat de frumusețile artei, el a ascultat pe cei mai vestiți lăutari, din Iași și din București, și a știut a deosebi ariile adevărat românești, din mulțimea de arii străine, ce au năvălit, de vreo câțiva ani, la noi, trecând prin gurile și instrumentele țiganilor și ajungând la urechile noastre, într-un hal de dihanie muzicală fără formă și fără nume.

Mulțămită fie, dar, Dlui Mikuli, din partea Românilor, pentru fapta sa patriotică și vrednică de toată lauda, căci, în mijlocul grozavelor nenorociri, ce au căzut ca un potop negru asupra neamului românesc, acest neam a știut a feri de înecare toate odoarele naționalității sale, portul, limba, credințele, poezia, cântecele și numele său atât de falnic, și oricare om, care îi vine într-ajutor ori care îi întinde o mână frățească, pentru ca să scoată în lumina soarelui aceste neprețuite odoare, face o faptă bună și nobilă, o faptă ce merită recunoștința patriei.

*

Albumul Dlui Mikuli are îndoitul merit de a fi întocmit cu gust și știință, și, mai cu seamă, de a se ivi la vreme priincioasă. Astăzi, când Europa întreagă se ocupă de soarta Principatelor, când mai toate publicațiile periodice tipăresc articole interesante despre dânsele, când o mulțime de broșuri și volume, scrise în toate limbile, ies, în fiecare zi, tratând despre chestia Orientului și, prin urmare, despre viitorul României; astăzi, când țările noastre au deșteptat nu numai curiozitatea, dar chiar și simpatia lumii; când oamenii politici cercetează istoria tratatelor, încheiate între Porta Otomană și Principatele Dunării; când economiștii studiază izvoarele de avuție ale pământului nostru; când pictorii ilustrează unele publicații cu o mulțime de desene, ce înfățișează priveliștile cele mai pitorești ale câmpiilor, ale munților, ale orașelor și ale costumelor românești; astăzi, zic, Albumul Dlui Mikuli e binevenit, căci aduce un contingent de mare preț la comoara cunoștințelor Europei în privința naționalității noastre.

Până acum, am fost noi, Românii, uitați și neștiuți de lume; dar, de la 1848, am început a ieși din întunericul în care eram cufundați, și frații noștri de la Apus, și toate națiile civilizate au îndreptat privirile lor în partea Răsăritului, ca să vadă ce este acest neam românesc, rătăcit, de două mii de ani, pe marginea Europei. Revoluția din Valahia, mișcările din Moldova, ocupațiile armiilor rusești au atras asupra acestor provincii luarea aminte a acelor care nu vroiau să priceapă importanța acestor țări neînsemnate în cumpăna politicii; pe de altă parte, împăștierea prin lume a exilaților de la 1848 a deprins urechile străinilor cu numele de Român și, încet câte încet, ajutați de scrierile autorilor ce se interesau de soarta noastră, precum și prin minunatele desene ale Dlui Buke și alții, Românii au izbutit a ieși puțin la iveală.

*

Chestia Orientului de astăzi ne-a scos cu totul la lumină și acum suntem un subiect de studii interesante pentru Europa; istoria patriei noastre, obiceiurile poporului, poeziile ale, tot ce ține de naționalitatea Românilor au deșteptat curiozitatea publică; suntem, astăzi, o nație nouă, descoperită de puțin timp, și avem tot prestigiul noutății; trebuie, dar, să ne arătăm Europenilor cu ce avem mai frumos și mai vrednic de a-i interesa.

*

*

În Franța, Germania și Austria, poeziile noastre poporale, traduse și tipărite, au produs o mare plăcere și au recomandat, cât se poate de mult, geniul poetic al Românilor. Nu rămâne îndoială că melodiile noastre naționale vor dobândi locul ce-l merită în admirarea acelor ce prețuiesc frumusețea originală a melodiilor poporale și care știu a cunoaște sufletul unui neam în tainele acelor melodii.

Nu-mi este iertat mie ca să hotărăsc despre meritul cântecelor românești, căci poate aș cădea în prepus de părtinire. Mărturisesc eu însumi că, pentru mine, unele din melodiile românești, unele Doine, unele Hore, unele cântece de lume cuprind o lume întreagă de armonie dulce și duioasă, care îmi pătrunde inima de lacrimi; las, dar, să se exprime asupra lor un om competent și nepărtinitor, un pianist de mare talent, ce a petrecut, câțiva ani, printre noi, Dl Hanri Erlih; iată ce zice acest artist, în prefața colecției de arii românești, ce atipărit în Viena, la 1850.

„Strigătul de naționalitate și de drepturi egale a aflat un răsunet puternic la poporul român, care locuiește în Valahia, Moldova, Basarabia, Bucovina, precum și în cea mai mare parte din Transilvania și Banat, și câteva comunități, în Ungaria.

Ocupând el singur un teritoriu de peste 5.000 mile pătrate, poporul român prezintă un element național compact, tare și unit.

*

Am trăit, mai mult de trei ani, printre acest popor. Am avut prilej a-i învăța limba, a-i cunoaște obiceiurile, năravurile și ariile naționale; și fiindcă pământenii m-au încredințat că am nimerit bine caracterurile acestor melodii atât de originale și atât de interesante, cred că îndeplinesc o datorie de recunoștință, pentru primirea favorabilă, de care totdeauna m-am bucurat, lângă Români, contribuind, din partea mea, prin publicarea acestei colecții, care este o probă mai mult că naționalitatea acestui popor se pronunță curată și necontestabilă, nu numai în limba și datinile sale, dar încă și în muzica sa, care se deosebește de oricare alta, cunoscută până acum.

Negreșit, aceste arii vor părea foarte curioase, la întâia vedere, pentru melodia lor cu totul originală și, câteodată, sălbatică, pentru acompaniamentul lor, care, uneori, cuprinde acordurile cele mai capricioase, cele mai bizare, și, alteori, e cu totul simplu și monoton.

Și cu toate acestea, nu ne sfiim de a spera că, cu cât își va da cineva osteneala de a le juca, cu atât va prețui expresia de melancolie dulce, și dureroasă chiar, care se pronunță mai în toate ariile de cântec ale Românilor. Sunt, în muzica națională a acestui popor, acele pasaje misterioase, care fac să se presimtă dorință înfocată și ascunsă în fundul inimii, și care se manifestează prin plânset numai.

De altă parte, ariile de dans, pentru acea veselie nebunatică, zgomotoasă, la care nenorocitul se apucă cu totul în aceste momente de plăcere.

*

Instrumentele ce le întrebuințează românii sunt: buciumul, fluierul păstorilor, cimpoiul și naiul. Sunt mulți țărani, care mai joacă și din vioară, dar artișii de acest intrument se află, mai cu seamă, printre țigani, care sunt adevărații muzicieni ai orașelor: aceștia se slujesc și cu naiul, și cu cobza, un soi de mandolină cu coarde de metal, pe care le ating cu o pană. Capul trupei execută melodia pe vioară; naiul face să se audă mai tare, în sunetele ascuțite, pasajele cele mai pătimașe; cobza ține loc de bas și mai todeauna e jucată de către cel mai în vârstă dintre artiștii țigani, care execută, pe acest instrument, acompaniamentele cele mai grele, cu o îndemânare vrednică de mirat.

Pe acești lăutari îi întâlnești în toate sărbătorile; ei poartă, mai todeauna, haine orientale. Când cineva îi aude executând, cu un chip serios și melancolic, care niciodată nu-l lasă, ariile naționale române, într-o societate aleasă, adăugind muzicii instrumentelor lor un cântec plin de tristețe, și când vede cineva impresia ce o produc asupra asupra auzitorilor, atunci pricepe că, deși toți Românii care au primit o educație, cât de puțin îngrijită, au luat manierele și năravurile societății moderne, dar, cu toate acestea, sentimentul național există în toată virtutea la dânșii și pătrunde lustrul modelor străine.

Cât pentru caracterul și ritmul muzical al ariilor române, se cade să mărturisesc curat că este tot ce e mai greu de a deprinde și de a înțelege, dacă cineva nu le-a auzit jucate, în țară, de către lăutarii indigeni. Mă voi încerca, însă, de a explica, pe cât se va putea, deosebitele genuri și nuanțele cele caracteristice ale muzicii naționale române.

*

Ariile române se împart în Doine sau Balade, în cântece de lume sau romanțe, în cântece de joc sau Hore și altele, și în marșuri antice naționale.

Baladele sunt arii vechi, ale căror cuvinte totdeauna amintesc vreun suvenir istoric sau vreun roman de amor. Țăranii de la munte, care sunt adevărații barzi români, cântă aceste balade cu un glas plângător foarte lin, cu un muvement de muzică cu totul neregulat, stăruind asupra notelor e cântec și iuțind pe cele de fantezie. Ei știu să dea acestor arii o expresie de întristare visătoare, de un efect extraordinar. Adeseori, când cineva umblă în munții țărilor române, aude, de departe, un fluier, care fluieră cu dulceață un cântec de dor. Atunci se oprește, fără voie, ca dominat de un farmec necunoscut, spre a asculta mai mult timp aceste suspine ale muntelui. Am întâlnit mulți călători străini în țările române, care, nefiind deloc de școală romantică, mi-au mărturisit că aste cântece atât de simple și atât de expresive le-au făcut o impresie mai vie și mai adâncă decât toate gambadele muzicale, ce se aud, azi, în sălile de concert și de teatru, și care sunt primite cu aplauze frenetice.

*

Cântecele de lume (romanțele) sunt melodii făcute pe poezii mai noi, și au mai tot acel caracter ca al baladelor. Ele se deosebesc de balade în aceea că, jucate cu un muvement mai iute, ele slujesc, asemeni, ca arii de joc. Cântecele de joc sunt melodii anume pentru dans.

Dansul cel mai obișnuit în orașe este Hora. La țară se joacă Hora, jocul de brâu, călușarii etc.

Hora se joacă astfel: dănțuitorii, atât oameni, cât și femei, al căror număr nu este mărginit, se apucă de mână și formează un cerc, unde fiecare poate intra și ieși, după plac. Se joacă în rând, îndoind un picor, în vreme ce celălalt face un pas înainte sau îndărăt; tot deodată, brațele se clatină încet; dănțuitorii se apropie sau întind cercul, tot cu acele mișcări, ceea ce dă Horei un oarecare aer de indolență și de o lene, care nu se întrerupe decât de către vreun vesel dănțuitor, ce-și manifestă veselia bătând cu piciorul în pământ. Această legănare grațioasă se cuvine, mai cu seamă, de a se exprima în muzică; de aceea, trebuie să se apese mai mult baterea dintâi a fiecărei măsuri, iar a doua, foarte puțin.

Cu cât mișcările Horei sunt line, egale și liniștite, întru atât cele ale jocului de brâu sunt vioaie și zgomotoase; dănțuitorii se țin, cu mâna stângă, de încingătoare, rezemându-se, cu mâna dreaptă, de umerii vecinului, și executând acest dans cu cea mai mare iuțeală.

*

Dansul Călușarilor are o semnificație cu totul istorică pentru români; țăranii păstrează în memoria lor fapte confuze din istoria vechilor Romani, ai căror urmași sunt, și răpirea Sabinelor este unul din înaltele fapte cele mai favorabile ale glorioșilor lor străbuni, al căror suvenir ei îl celebrează prin jocul Călușarilor. Ei aleargă, la sunetele fluierului, a viorii și a cimpoiului, înarmați cu emblemele anticilor arme romane, măciuci, lăncii, securi, și sar, strigă, iau poziții războinice, încât, prin aceste mișcări și prin zăngănitul armelor, ei își reprezintă suvenirul acestui cavaleresc episod al analelor primitive ale Romei antice. Săptămâna Rusaliilor este cu totul consacrată acestui joc al Călușarilor, care ține loc de un capitol de istorie.

Cititorul îmi va ierta că m-am oprit la descrierea tuturor ăstor amănunte. Am socotit că era neapărat a zice câteva cuvinte asupra caracterului unei muzici naționale care, fiind necunoscută artiștilor, precum și amatorilor, până acum, nu va lipsi, după cum sper, de a lua unul din cele dintâi rânduri printre ariile naționale ale altor popoare, ce au fost primite cu favor”.

*

Vasile ALECSANDRI

*

(România literară, Nr. 9, 27 februarie 1855).

Grenville Murray şi „cântecele omului vechi”

Desen fantezist al lui Schedel, din 1493, ca ilustraţie la Wallachia

*

Eustace Clare Grenville Murray, în „Doine: or the national songs and legends of Roumania”,  London, 1854, după o lungă introducere, preluată din istoria lui Kogălniceanu („Histoire de la Moldo-Wallachie”), vorbeşte despre clasele sociale din ţările româneşti, iar când ajunge la robii ţigani, artişti, meseriaşi şi mineri neîntrecuţi, Grenville Murray înglobează în cuvântul „Doine” cântecele interpretate de lăutarii ţigani, „care conservă tradiţiile străvechi” şi care locuiesc în vecinătatea târgurilor şi a satelor mai importante, în strânsă legătură cu dansul naţional „ora”, deci hora, pe care îl jucau ţăranii din satele sărăcăcioase şi întunecate, pe care le vizitase. Ţăranii purtau „pantaloni albi groşi, o cămaşă albă şi un brâu viu colorat. Părul lung iese vâlvoi, în bucle sălbatice, de sub pălării, iar mustaţa lungă, dă o anume expresie feţelor lor splendide” (pp. 24, 25).

*

„Femeile au părul lung împletit într-un coc, pe ceafă, prelungit într-o singură coadă pe spate. Ele poartă o cămaşă lungă, de culoare albă, brodată cu mătăsuri viu colorate, în loc de rochie; cămaşa este încinsă cu un brâu de lână roşie, de sub care coboară „fota”, un fel de şorţ brodat, care ajunge până la genunchi. Picioarele lor sunt desculţe” (p. 25).

*

*

Grenville Murray ne oblică, prin cunoaştere, încă din paginile introducerii, la o lămurire a termenilor „horă” şi „doină”. În Ardeal, precum se ştie, a hori înseamnă, de fapt, a cânta, şi doar în celelalte provincii româneşti înseamnă a juca. Doina definea cântecele arhaice, cântecele ritualice ale străvechimii. Şi astăzi, în ţările baltice şi scandinave, „dainas” înseamnă „cântece vechi”, inclusiv colinde (nu vifleimuri, deci nu contrafaceri creştine), inclusiv melodii de joc, numite „lautar” (cum se zice în limbile scandinave). „Hora-galles” a vichingilor cuprindea dansurile dedicate lui Thor, dar exista şi la popoare mediteraniene, precum grecii sau evreii, din „chora” grecilor derivând „chorus”-ul latinilor, semn că şi hora grecilor, precum mărturisea Pindar, se juca şi se cânta, pentru că ţinea de ritualurile religioase arhaice. Cu siguranţă, hora se referea la dansul ritualic (fiicele Timpului se numeau Hore sau Muze, adică Anotimpuri), iar melosul oral sau instrumental care însoţea dansul ritualic se numea „Dainas”, adică doină, sensul de cântec de jale, pe care îl poartă cuvântul în ultima vreme, ţinând de rolul de incantaţie individuală, care se diferenţia de incantaţia comunitară, civică (în sensul de „civitas Dey”).

*

„Deşi cunosc interesul special pentru Doine, îmi pare rău să spun atât de puţine. Ţara Românească şi Moldova, apăsate de proastele guvernări ale fanarioţilor, au avut acces, o lungă perioadă de timp, nu la literatura lumii, ci doar la „Psalmii” lui David şi la câteva texte religioase, sumar tratate. Cunoaşterea lumii antice a fost posibilă doar din unele traduceri mizere din greacă, făcute într-un jargou barbar” (27), şi-atunci, Doina, „frumoasa coloană vertebrală a neamului”, dar şi „poezia care a stârnit inima unei naţiuni, are un ecou deosebit în inimile oamenilor, care au foarte aproape de suflete sentimentele şi iubirile străbunilor lor” (p. 34).

*

„Doinele seamănă cu cântecele Nordului, ele sunt cântecele unui popor care a trăit sub un cer de vară şi ale cărui vise erau toate marcate de soare şi flori, de lună şi stelele, şi de pădurile de argint” (p. 35) şi, fără îndoială, ele sunt, la origine, şi „fiicele omului vechi”, ale spiritualităţii primordiale europene.

*

Grenville Murray, trecând prin ţările româneşti pentru scurtă vreme, dar copleşit de misterele sacre ale acestui neam, pe care le află „într-o stare de confuzie fără de speranţă” (p. 121), mai mult semnalează existenţa Doinelor, a cântecelor „omului vechi” (omul pelasg, de la Klages, încoace – cum preciza Lucian Blaga), mult mai complexe şi mai interesante decât celelalte vestigii sacre europene (textele Ossian, cântecele Nordului, baladele spaniole, scoţiene, irlandeze sau colindele provensale, spre care tot face trimiteri), interesul lui fiind atras de „tradiţii” (ceea ce numim, astăzi, mituri sau legende), în care descoperă nu doar o epopee a fenomenelor astrale (temă care trebuie aprofundată separat), ci şi o istorie disimulată a timpurilor primordiale, în care „fiul omului vechi”, Toma Alimoş, îi înfruntă pe giganţii Manea. Românii, spune Murray, datorită „idolatriei faţă de eroii populari”, au falsificat mitul, bagatelizându-l prin baladă, care nu-i decât „o poveste stearpă şi neinteresantă” – şi câtă dreptate avea englezul acela înţelept.

*

Începutul unei “doine”, începutul “cântecului omului vechi”

*

Toate „tradiţiile” culese de Grenville Murray din ţările române sunt cronici disimulate ale preistoriei, ale spiritualităţii în care Universul însemna totul. Doinele, adică muzica veche a românilor, cu incantaţiile ei degenerate în timp, doar le etichetează admirativ, schiţând rareori ferestre spre înţelegerea ritualicului încă păstrat, dar şi notând nişte melodii („lautar”, în limba vichingilor), care i-au fost cântate de prinţul Ion Ghika, dar pe care le-a publicat, aranjate pentru pian de Henriz, cu paginare distinctă, pagina 1 fiind destinată titlului, „National airs of Roumania” (6 cântece, în 20 de pagini).