DATINA ROMÂNILOR | Dragusanul.ro - Part 2

Zicălaşii, 2019: Proiectul „Hărţile lăutăriei”

Muzicienii muzicieni Petru Oloieru şi Răzvan Mitoceanu

 

Astăzi, împreună cu Petrică Oloieru şi Răzvan Mitoceanu, ne-am întâlnit în jurul unei mese rotunde (există una la Centrul de Promovare), pentru a lua în discuţie ultima îndatorire auto-asumată, cea de dinainte de zvârlirea lui Drăguşanul la groapa nepăsării sociale, atât de caracteristică românilor. Cu ei, cu Petrică şi cu Răzvan, lucrez, de luni bune, cele de după „Bucovina Rock Castle” 2018, la alcătuirea unor repertorii vechi bucovinene, pe zone lăutăreşti, dar şi la o călătorie în timp, pe care ne-au încredinţat-o, drept hartă cerească, Dimitrie Cantemir şi Alexandru Voievidca, „Hora Buciumul”, ceremonia totemică străveche a Europei, săvârşită pe măguri, iar mai târziu pe cale, ceremonie pe care doar românii au mai păstrat-o, până în 1849, când au spart cu ciomagul nepăsării toate vasele cu îndumnezeire ale memoriei. Tot ei păstrau, şi tot singuri, şi colindele astrale, horele şi colindele pecetluindu-le, în plan spiritual, o descendenţă şi o continuitate în „limba zeilor”, limba numită de unii „latina vulgară”, în care s-au creat toate fragmentele fenomenului horistic, deci al ceremoniilor astrale de pe muntele-templu al Soarelui. Dacă s-ar fi creat în altă limbă decât cea pe care au păstrat-o antecesorii noştri, într-o altă limbă s-ar fi horit şi colindat şi astăzi, iar noi am fi cântat doar cine ştie ce gen de muzică bisericească, de greci şi de slavi compusă, şi am fi declamat doar minunaţii psalmi ai lui David.

 

Zicălaşii, în 30 martie 2015, cinstind, prin naştere, ziua atestării documentare a Bucovinei geografice.

 

Discuţia noastră a fost, astăzi, despre ceea ce ne pot desluşi arcuşul şi vioara, dacă ţinem cont de mărturiile, presurate prin milenii, de Hecateu Abderia, Diodor Sicul, legendarul Pindar şi mai înmegieşiţii prin vremuri Domnul de Guise (cu mărturii publicate, la Londra, în 1710), Franz Joseph Sulzer (cu mărturii publicate, la Viena, în 1782) şi Carl Engel – primul istoric al muzicii universale, care, în 1860, la Londra, rezerva horisticii româneşti o atenţie-atenţionare deosebită. Unele dintre cântecele străvechi, sigilate în tabulaturile şi, ulterior, în notaţiile liniare ale veacurilor, ne sunt cunoscute, pentru că le-am mai cântat în matricea primară (tema de la care pornea accelerarea de tacte, dusă până dincolo de extaz), iar Petre şi Răzvan, străduindu-se să le privească din perspectivele veacurilor de până la consemnare, au exprimat opinii de muzicieni-muzicieni, care mi-au fremătat gândurile şi cunoştinţele adunate în timp. „Exact asta trebuie să facem, în prima fonotecare, să luăm în discuţie şi să verificăm argumentele cu arcuşul şi vioara”, le-am zis, convenind împreună ineditul stăruinţelor care vor urma.

 

Publicul primului spectacol al Zicălaşilor – fotografii de Victor T. Rusu

 

Cele vreo 250-300 de cântece, pe care le vom filma şi înregistra (o vor face Lucian Căluşeriu şi Nicolae Gabriel Sandu), în următoarele luni, cele de dinainte de „Bucovina Rock Castle” 2019, vor fi puse pe 9 suporturi video (le vom răspândi şi pe net), dar se vor cânta fără public, pentru că regimul de lucru va fi similar celui al scrierii unei cărţi. Dacă Preşedintele Gheorghe Flutur va dori să participe la primul demers, după cum mi-a zis într-o zi – nici domnia sa nu va fi spectator, ci component al echipei de dezbateri. Pentru că nu pornim la drum cu postulate, ci cu dorinţa de a înţelege şi de a pune, astfel, o cărămidă pe temeliile ruinate ale cetăţii care a existat dintotdeauna. Vrem să aflăm cât ne vor îngădui străbunii să aflăm, cu speranţa că pe ruinele pe care noi vom fi pus câteva cărămizi, alţii vor continua şi desăvârşi lucrarea.

 

Foto: Victor T. RUSU

 


Căluşarii lui Mihai Viteazul, în 1599, la Alba Iulia

Căluşarii sau Boristenii, melodie culeasă din Braşov, în 1832, de Canzler cav. de Ferio şi publicată târziu de Otto Heilig. Diferă puţin de melodia culeasă de Sulzer în 1770.

 

„Jocul călușarilor, care a fost în timpurile vechi și în Moldova și unde acuma însă a dispărut cu totul, îl găsim că s-a păstrat, cu mare sfințenie și până în ziua de astazi, atât în Valahia, cât și în Transilvania. În săptămâna dinaintea Rusaliilor, se asociază mai mulți flăcăi, care, îmbrăcați cu diferite cârpe și împodobiți cu pene de păun, având bâte, în mână, zurgălăi la picioare și un steag, merg pe la case și joacă călușarii, după cum se vede în figura ce urmează. Credetn nimerit a arăta, deci, originea acestui joc și modul cum se execută la noi, în țară. Despre aceasta, iată ce ne spune I. Eliade:

 

„Nu este popor unde se vorbeste limba românească între care să nu fie cunoscut jocul călușarilor, ce se săvârșește în săptămâna dinaintea Rusaliilor. Se adună mai mulți juni, buni dănțuitori, și,formând o ceată, se împodobesc cu deosebite cârpe, cu pene de păun și alte asemene, și se înrolează, pe o săptămână, sub un stindard sau un steag ce înalță. Unul dintrînșii, cu o superstiție foarte religioasă, e îndatorat a ține tăcerea în toată vremea săptămânii și devine mut de bună voie.

 

Jocul se formează, când se face regulat, într-acest chip: în sunetul lăutelor, junii săvârșesc deosebite danțuri, cu versuri într-adins, a căror returnelă este: ,,pe ea!”; steagul sau se ține în mână, în vremea danțurilor, sau se împlântă în pământ, împrejurul căruia se săvârșesc jocurile, pe lângă care fiece dănțuitor trece, săltând într-un chip de curtenire, până când, strigând neîncetat „pe ea!”, unul dintrînșii răpește stindardul și fug cu toții, în larmă. După aceasta, întâlnindu-se, își încrucișează toiagele, în semn de bătaie. Unul din ei se ardică pe un loc mai înălțat, de unde vin altii a-l goni. El stăruiește acolo și strigă că e moșia și cetatea sa întărită. Pe urmă, după deprinderea și îndemânarea dănțuitorilor, se încing felurimi de jocuri gimnastice.

 

Femeile au o superstiție a lua de la dănțuitori felurimi de obiecte sau de vestminte sau de mâncare, iar mai cu seamă ai sau usturoi, care se crede că, dacă vor juca călușarii peste dânsul sau cu dânsul, e bun de friguri și alte boli.

 

Curat se vede originea acestui joc și după felul sau și după versurile ce se cântă că este jocul romanilor, întocmit de strămoșul nostru Romulus spre răpirea Sabinelor. Penele de păun, care la cei vechi era pasărea Junonei, a geloziei, care era acest Argos cu ochi mulți, ce priveghează asupra obiectului dragostei sale, e un fel de deviză a cavalerilor romani, ce le purtau la cap, spre semn că trebuie să aibă gelozia Sabinelor, ce ei le disprețuiseră. Secretul întreprinderii cavalerilor romani trebuia să se păzească sub osânda de moarte. Mutul de bună voie se vede figurând în joc. Scopul jocului era ca să atragă femeile Sabine și călușarii, până în ziua de astăzi, atrag femeile cu felurimi de obiecte, care, prin strecurarea a mii de ani, deveniră superstițioase.

 

Sfârșitul jocului se împlinea prin răpirea Sabinelor, semnalul răpirii era „pe ea!”, adică „pe fată” n-o lăsa de a da! și altele. Călușarii nu încetează acest semnal și sfârșesc jocul cu răpirea steagului, după ce l-au curtenit, și cu o fugă și larmă mare. După aceasta, începe un fel de serbare de triumf, în care se săvârșesc jocuri gimnastice. Curat se vede, la sfârșitul jocului călușarilor, chipul unui război ce avură romanii, în urmă, cu sabinii, închipuirea lui Romulus, ce stăruiește a-și apăra moșia și cetatea și, în sfârșit, pedeapsa a unuia dintre ei, care dezerta, închipuiește sau uciderea lui Remus, că a sărit șanțul cetății, sau răzbunarea asupra Sabinelor. Toate înfățișează foarte lămurit și sub un chip alegoric, păstrat și desfigurat în aceeași vreme de veacuri, începutul și originea noastră”[1].

 

Acest joc, care acuma (în 1915 / n. I. D.) nu se mai joacă decât în Valahia și Transilvania, odinioară se juca și în Moldova, după cum am spus mai sus (în textul lui Burada este citat fragmentul arhicunoscut al șui Dimitria Cantemir, despre jocurile moldovenilor, pe care nu îl mai reproduc, pentru că am făcut-o adesea, „călușeii” descriși de el devenind, prin premeditată transcriere, „călușari”; nici citatul din Anticile Romanilor, al lui Damaschin Bojincă, publicat în 1832, la Buda[2], nu-l mai reproduc, el figurând integral și la Ollănescu  – n. I. D.).

 

Despre acest joc, cel mai vechi la români și păstrat, prin minune, de poporul român, până astăzi, și Sulzer ne vorbește, spunându-ne că[3]:

 

„Este mai mult decât probabil că călușarii[4] sunt o rămășiță însemnată a colisalilor vechilor romani; căci numai numele de călușari, când ne vom lua după numele latin, dar chiar și îmbrăcămintea, jocul, timpul când se face această serbare a colisalilor sunt în raport cu jocurile călușarilor noștri; și aceștia au, ca și cei ai romanilor, două centuri, acoperite cu bumbi de alamă sau curele puse în cruciș, pe umărul stând și drept, de cel drept se anină sabia și se numește brâu de țintă; precum acei ai romanilor, așa și acei ai românilor au, în loc de suliță, un băț lung în mână și diverse basmale colorate, iar pe capul lor legături împodobite cu metal, ca reprezentaţiunea aurului roman şi a purpurei. Chiar şi pălăriile lor se deosebesc, ca şi ale colisaliilor romani, prin un pompon de pene şi alte ornamente, care diferă de pălăriile ordinare şi de căciuli. Ei au un vătav ca şi vates al colisaliilor romani, eli caută înainte, primeşte pe dănţuitori sau îi izgoneşte şi are dreptul de a da ordine ca şi un magister sau praesul. Această serbare dănţuitoare se făcea, după unii, la 9 sau la 13 ianuarie, după alţii, însă, la 21 aprilie şi la 21 mai. În această din urmă lună coincide şi timpul, şi anume la Duminica Mare, după care sărbătoare încep căluşarii români danţul lor. Ei execută acest danţ cu puţină diferenţă de acel ce-l executau romanii. Căluşarii joacă în satul lor sau în cele vecine, pe străzi, ca şi preoţii romani, după melodii proprii, cu deosebite gesturi şi sărituri. În genere, ei au printre dânşii un individ mascat, pe care-l numesc mut, fiindcă, fără a vorbi, are obiceiul de a înspăimânta şi a lovi, din glumă, pe toţi cei pe care-i întâlneşte şi mai cu seamă pe femei. Câteodată, acest individ are pus pe obraz o mască cu cap de cocoară sau de cocostârc, al cărui plisc, tras printr-o sfoară ascunsă, plesneşte în cadenţa joului, spre mirare, după ritmul muzicii. Căluşarii execută jocul lor cu toiagele în mână, făcând diferite figuri, în salturile lor”.

 

Sulzer, vorbind despre căluşeri, ne dă şi melodia ce se cânta, în vechime, la acest joc, pe care noi o reproducem aici. Iat-o:

 

 

Nouă nu ne mai rămâne nimic de zis, în urma acestora, ca dovadă despre originea romană a jocului căluşarilor noştri.

 

Despre vechimea căluşarilor, şi Dr. Valeriu Branişte încă ne mai spune, în foaia Transilvania, No. 8 din 15 august 1891, p. 230, după notiţele culese din Istoria Ungariei, de Nicolae Isthvanfi, Pannoni. Liber XXV, an 1572, că „poetul maghiar Balassi, care, în tinereţea sa, a petrecut multă vreme în Transilvania, a avut ocayiunea de a învăţa jocul naţional românesc numit Căluşerul. La festivitatea încoronării lui Rudolf (25 septembrie 1572), a jucat acest danţ, obţinând admirarea tuturor celor de faţă”.

 

Asemenea, şi scriitorul ungro-secui Dozsa Daniil, în opul istoric Kornis Ilona, Pesta 1859, ne vorbeşte despre vechimea jocului căluşarilor, cu ocazia descrierii unei serbări măreţe, ce a dat Zigmund Bathory, principele Transilvaniei, la 19 octombrie 1599, în onoarea Beatricei, fiicei celei mai mari a lui Mihai Vodă, şi la care fusese de faţă Doamna Munteniei, cu două fiice, Beatrice şi Florica, şi cu Pătraşcu, fiul lui Mihai. Locul acestei serbări a fost valea între Cricău (Krako) şi Alba Iulia, sub ruinele de pe Piatra Caprei.

 

La sărbătoarea aceasta a lui Bathory, zice Dozsa, participară şi oşteni de ai lui Mihai Vodă, căluşerii, sub conducerea vornicului Novac Baba, care produseră următorul joc (danţ): „Într-un cerc mai larg erau aşezaţi 12 stâlpi, pe vârful cărora se aflau table de un stânjen[5] pătrat. Pe fiecare se postase câte un jucăuş, în costum de aceiaşi croitură roman­tică, cum îl poarta şi astăzi jucăuşii poporali munteni, numai din stofă mai fină, din lăuntrul stâlpilor se afla o pânzătură orientală de ţesătură foarte tare, de la care se întindeau 12 sfori de mătase, la vârful stâlpilor, în mâinile celor 12 ju­căuşi, postaţi pe stâlpi. În jurul stâlpilor, stăteau înşiraţi una sută de căluşari, rezemaţi, după datina poporului, cu mâinile şi cu capul pe bâtele lor ghintuite cu argint. Pe cap aveau căciuli de miel negru, împănate cu betele şi pene aurite. Purtau cămeşi albe, până la genunchi, care se contrageau în creţe fantastice, prin un brâu de piele (şerpar) în­cărcat cu medalii şi bumbi. Opincile erau legate după da­tina romană, cu curele roşii, şerpuite peste pulpe, până la genunchi, şi prevăzute cu zurgălăi (clopoţei) de argint, formând un contrast pitoresc cu cioarecii de pănură albă, croiţi pe corp.

 

În centrul cercului de căluşeri se postă vătavul şi îi blestemă pe căluşeri (Dosza zice că în numele celui necurat!) de a nu se însura şi de a nu participa la lucruri sfinte, până ce nu vor fi dezlegaţi de acest jurământ. Nu ştiu – zice Dosza – mai există şi acum jurământul acesta? Pe timpul copilăriei mele se mai vorbea de el şi, dacă l-a ţinut popo­rul până acum, apoi păstrează suvenirea de două secole a lui Novac Baba, care se zice că ar fi fost urzitorul acestui jurământ[6].

 

Vătavul era un muntean, cu numele Florean, cel mai renumit căluşer al ţinutului, un ţăran frumos, de muscu­latură şi tărie enormă. Dar şi cei 12, de pe vârful stâlpilor, erau toţi vătavi de la deosebite despărţăminte de căluşeri. Sosind Principele şi Doamna Munteniei, la un semn al lui Florean, începu muzica şi cei 100 de căluşeri, din jurul stâlpilor, porniră jocul, recitând, unul după altul, strofe da poezii (adică chiuind). Jocul e surprinzător, la prima vedere. Se află expresiunea unui timp antic în jocul acesta.

 

La alt semn, întinseră vătavii de pe vârful stâlpilor sforile şi ridicară pânzătura dimpreună şi pe Florean aşa de sus, încât, pe sub pânzătură, jucau şi săltau ceilalţi 100 de căluşeri. Aici, întru înălţime, pe pânzătura cea întinsă de mâinile musculoase ale vătavilor de pe stâlpi, începu şi vătavul Florean jocul şi saltul său măiestrit.

 

Chiuiturile curgeau neîncetat, încât se părea că un cor lin acompaniază, solo-aria unei filomele din înălţime. Publi­cul remunera cu dese aplauze salturile surprinzătoare ale lui Florean, a căror frumuseţe naturală întrecea toată arta baletiştilor trimişi de principele Etruriei. Dar mai mare sur­prindere cuprinse pe privitori, când, plecându-se vătavii de pe stâlpi, sloboziră pânzătura ceva mai în jos şi apoi, smuncind-o cu celeritate de fulger, aruncară pe Florean în aer, care, învârtindu-şi bâta împletită cu betele, se dete în aer peste cap şi bătând de vreo 10 ori în pinteni, căzu în picioare, pe pânzătură, unde şi urmă mai departe jocul. Aceasta se repeţi de trei ori; iar a patra oară nu mai căzu Florean pe pânzătură, ci pe unul din stâlpi, sărind, în tot acel moment, vătavul de pe stâlp, în mijlocul pânzăturii. Şi acesta îşi pro­duse salturile sale pe pânzătură şi în aer şi aşa se schim­bară, pe rând, 12 vătavi de pe stâlpi, iar dedesubtul lor, în cercul stâlpilor, curgea jocul cu bravură şi dexteritate rară.

 

Ajungând rândul iar la Florean, fu aruncat mai sus decât toţi ceilalţi, până acum, atunci deodată încetă muzica, iar Florean strigă sus, în aer, cu voce sonoră: „Trăiască Bathory Zsigmund, principele Măria Sa!”. Aruncat, a doua oară, aduse un „Să trăiască principesa Maria Cristina!”; aruncat a treia oară, într-o înălţime teribilă, esclamă, în răsunetul munţilor, „Trăiască Mihai Vodă, eroul de la Nicopole!”, apoi Doamna Munteniei şi, în fine, boierul Novac Baba”[7].

 

Astăzi (în 1915 – n. I. D.), melodia cea mai obişnuită, ce se cântă la jocul căluşarilor, este următoarea[8]:

 

 

[1] Curierul Românesc, 1843, No. 41

[2] Bojinca, Damaschin, Anticele Romanilor, Buda 1832, tom. I, p. 179, nota 1

[3] Sulzer, Frant Joseph, Geschichte des Transalpinischen Daciens, Wien 1782, tom II, pp. 405 și urm.

[4] Sulzer notează dansul, în Tabula I, piesa numărul 1, drept dans haiducesc sau boricean – n. I. D.

[5] De circa 2 mp (stânjenul având, funcţie de regiune, între 1,96 şi 2,23 m) – n. I. D.

[6] Jurământul nu există şi nici că a putut exista, în sensul lui Dosza, „pe cel necurat”. Era aceea o simplă promisiune, o parolă a jucăuşilor de a nu cocheta, sub decursul jocului, cu fetele privitoare, parte spre a nu greşi ei înşişi în joc, parte spre a le feri pe acestea ca să nu cadă în boala cea grea „de arsură a dorului, văpaia focului”. Există însă şi astăzi simbolizarea acestui jurământ. E regulă, adică, ca jucăuşii, înainte de a începe jocul, să lovească unul, cu altul, în dreapta şi în stânga cu bâtele lor.

[7] Codreanu, Turturel, Căluşerul, în Observatorul, Sibiu 14/26 martie 1879.

[8] Burada, Teodor T., Istoria teatrului în Moldova, Volumul I, Iași 1915, pp. 62-70.


„Căluşarii” în Moldova, Ardeal şi Muntenia, până la 1897

 

Un interesant studiu, semnat de Dimitrie C. Ollănescu şi publicat în Analele Academiei Române, în anul 1897, Teatrul la români, narează superb, deşi adesea inexact, pentru că încă nu apăruseră condeiele de filosofi şi istorici ai culturi ale lui Lucian Blaga, Mircea Eliade şi Romulus Vulcănescu, reminiscenţele de străveche Datină europeană, care se mai păstrau în spiritualitatea românească, în ciuda aprigilor interdicţii şi satanizări bisericeşti, şi la cumpăna veacurilor XIX-XX. Conştient fiind de importanţa mărturiilor-temelie, cărora le datorăm un deosebit respect, voi reproduce fragmente din studiul lui Ollănescu, adnotându-le la subsol, dar nu înainte de a exprima câteva consideraţii proprii referitoare la mitica şi mistica europeană, pe care le-au păstrat românii, cultura cosmologică celor două civilizaţii primordiale, polară şi boreală, fiind mult mai profundă şi mai metafizică decât culturile târzii şi denaturate, ale elinilor şi romanilor, în care mulţi au întrezărit rădăcinile noastre, retezându-le, de fapt, cu inconştienţă. Ceea ce străbunii noştri au păstrat înseamnă un ecumen mult mai vechi şi încă identificabil.

 

Am ales, din scrisul lui Ollănescu, fragmentul care se referă la ceremoniile pascale, cu înşiruirea de momente care descind din sărbătoarea ancestrală Primăvara pe Muntele Soarelui (Ma Go Ra), care abundă de ceremonii închinate Paznicului Muntelui, Marte (toate manifestările călucene, pe care le numim căluşereşti) şi Marii Vrăciţe, Fecioarei Cereşti Venus (hore înşirate, dar şi unele hore rotunde, care au fost, la origine, înşirate, deci venusiene, deci primăvăratice, Venus fiind un Timp Lunar). Din ritualurile de pe munte (călătorii în cer, cum le numea Eliade), numele Muntelui Soarelui, adică Go Ra sau, funcţie de pronunţie, Ho Ra, provin etimologii diferite, hora, cu iniţialul gora, definind, în unele limbi europene, muntele, iar în altele, horistica, deci fenomenul ceremonial de primăvară în sine.

 

Dacă mărturia în sine este extrem de valoroasă, notele de subsol, care urmează fidel „latinismul” admirabile Şcoli Ardelene, păcătuiesc prin inexactităţi, datorate şi absenţei unei literaturi ample, dedicată istoriei culturii. Scrie Olănescu, într-o notă de subsol[1], că „Hora, danţul nostru naţional, este de origine grecească”, iar mărturiile vechimii par să-i dea dreptate, din moment ce descrierea cea mai veche a horei se găseşte în Iliada lui Homer[2], cu datare convenită şi probabilă în secolul VIII înainte de Hristos, iar literatura veche elină converge spre ideea lui Ollănescu, referitoare la faptul că „în coristica antică, tote danţurile erau însoţite de cântece şi se săvârşeau mai ales în jurul altarelor, pe care se aduceau jertfe zeilor; de aceea, cele mai multe dintr-însele erau rotunde”, fiind dedicate, în primul rând şi, de data asta corect spus, „lui Apolon şi Dianei (Sorelui şi Lunii)”. În fond, mărturisirile rămase după Hesiod[3], Pindar[4], Orfeu[5], Theognis[6] etc. spre concluzia celebrării lui Apolo, în luna mai, converg, şi nu spre omagierea Soarelui şi a Lunii, în cele două momente astrale importante, dominate de Marte şi de Venus. Ce-i drept, existau mărturii vechi şi despre faptul că muzica şi dansul s-au născut în munţii neamurilor tracice[7], chiar şi egiptenii preluând calendarul, ceremoniile şi misterele[8], precum şi cosmicitatea religiei lor iniţiale[9] de la pelasgi. Sintetizând, hora este o creaţie primordială boreală, de tip pelasg,  ceremoniile şi, apoi, misterele horistice de pe munte, desfăşurate pe măguri, în jurul ziguratelor asemănătoare celui de la Densuş sau în jurul menhirului, „piatra căzută din Cer”, închipuită printr-un foc din buturugi masive şi din târşuri, derulându-se în evoluţii rotunde pentru că preluau, în sens invers, rotirea Soarelui pe Cer, sau în şir, sinusoida marcând, în toate picturile rupestre ale vremii, fazele calendarului lunar. Un nobil francez, Domnul de Guis, care culesese, înainte de anul 1700, cele trei tipuri de hore greceşti ale vremii, toate numite valahe, susţinea, pe bună dreptate, dacă vom conştientiza că valah derivă, ca şi felah, din pelasg, că „toate horele popoarelor care mai au hore provin din horele valahe[10].

 

Horele Călucenilor, cum le numea, în 1581, diaconul Coresi, considerându-le  „jocure drăceşti[11], sau Căluşeii, cum numea Dimitrie Cantemir Căiuţii, şi nu Căluşerii, au fost privite întotdeauna şi de către toţi autorii printr-o mare confuzie. Toate aceste hore, ca şi cele ale Cailor lui Sân Toader, din martie, care se desfăşoară timp de vreo zece zile, au origine în aceeaşi onorare ceremonială a Paznicului Muntelui, Marte, deosebirea între Căiuţi şi Căluşeri ţinând de ornamentaţia cu măşti. La Căiuţi, se foloseşte sugestia centaurului, dansatorii închipuind nişte oameni-cai, cu valtrapuri, conduşi de un şaman pedestru, numit stariţ de Cantemir, şi de un purtător de steag, Mutul sau Muta, numit de Cantemir Primicer şi care simbolizează Vatra, Pământul. La poloni, unde există acelaşi obicei, dar numai şamanul este centaur, dansatorii fiind pedeştri. În Muntenia, ca şi la bulgari, şamanul are însemne de căpetenie, Mutul şi Steagul au dispărut, iar săbiile au fost înlocuite cu beţe de alun, căluşer însemnând, în româna veche, pumn de alune, cu trimitere la inflorescenţa şi fructele acestui arbust miraculos.

 

Ollănescu preia de la Dimitrie Cantemir toate informaţiile „căluşereşti”, dar fără să observe că din cele peste o sută de hore căiuţeşti (căluşereşti, dacă vreţi) provin toate horele cu comenzi ale românilor.

 

 

„Când Paştele cu ouă roşii, cu soare, cu stâlpari, sosesc pentru bu­curia celor bine-credincioşi, îi vezi gătiţi cu haine nouă, după-amiază, îndreptându-se, pâlcuri, pâlcuri, spre livada unde, în sunet de nai şi de viori, dulapul (scrânciobul – n. n.), ca un uriaş cu braţele întinse, poartă prin văzduh tinerele perechi, strigând cât îi ia gura: Oprea la basma!

 

Pe policioarele (băncuţele scrânciobului – n. n.) şubrede se urcă ei râzând, cu flori în mâini şi cu flori la piept, ca din vârful cel mal ridicat să-şi poată, odată măcar, arunca privirea peste capetele celor atât de mici, acolo, jos, mai de­parte decât le-o încape zarea!

 

Şi se coboară apoi pe pajiştea plină de lume, voioşi străbat rândurile, cu ai lor, cinstindu-se, închină paharul, iar când lăutarii zoresc măsura[12], de parcă presară jăratec sub tălpi, îşi pun Românii căciula pe ureche şi se aruncă în joc.

 

Ici, câţiva, cu paşi zdrumicaţi şi repezi, frământă sârba[13] ori chin­dia[14]; colo, zburdalnici săltând, flăcăii şi fetele se prind şi se lasă de mijloc, se rotesc în dreapta şi în stânga pe loc şi bat cu călcâiul pământul[15], pe când, mai de-o lături, ticnite şi line, se întind horile, la umbra salcâmilor înfloriţi.

 

Perechi, perechi, bărbaţi şi femei, prinşi de mâini ori de brâu[16], cu doi paşi înainte şi trei înapoi, se mişcă încet, încet, laolaltă, şi ar merge aşa până la înnoptat, dacă n-ar tresări, deodată, cântecul aromit, paşii învioraţi nu s-ar înteţi şi întreg ocolul nu s-ar avânta, răpăind acum bătuta[17].

 

Înainte vreme, era datină la Iaşi ca, în Joia după Paști, să se ducă toată lumea să petreacă sub poalele dealului Cetăţuii, ale cărui coaste um­brite de arbori serveau de preumblare zilnică nobilimii. Sub nuci stufoşi, cu ramurile departe întinse, sub meri înfloriţi, sub salcâmi, se aşezau pe iarbă verde tineri şi bătrâni, îşi des­făceau legăturile cu merinde, îşi destupau botele şi clondirele cu vin şi, la sunetul scripcarilor şi muscalagiilor, dădeau drum slobod desfătării. Scrânciobul, de o parte, hora, de alta, danţurile săltăreţe pretutindenea făceau să duduie pământul sub ropotele paşilor şi să flu­ture în vânt plete voiniceşti şi ştergare străvezii. Mai înainte de as­finţitul soarelui, Domnitorul, încunjurat de boieri şi de curteni, sosea călare, să se bucure de priveliştea veseliei poporului; apoi, descălicând, se aşeza pe jilţ, într-un cort, precum se face la Moşi în Bucureşti, iar tineretul, fete şi băieţi, îi aduceau în dar mănunchiuri de flori şi lucruri câmpeneşti. Doamna, cu domniţele, cu cocoanele şi copilele lor, sosite în rădvane şi în leftice, trăgeau la schitul Socolei, din pridvorul căruia se uitau la această frumoasă petrecere. Astăzi, acest obicei s-a pierdut[18].

 

Ţăranii, care nu şi-au schimbat, din moşi-strămoşi, nici graiul, nici portul, şi-au păstrat neatinse şi jocurile moştenite de la dânşii. Hora le este lor petrecere şi mângâiere. Mişcarea ei trăgănată şi liniştită se împacă bine cu firea duioasă şi visătore a ţăranului. Aleanul sufletului şi-l află prinzându-se alături de iubită; uitarea nevoilor, din priveliştea paşnică ce-i desfată ochii, o undeşte; simţirea plăcută prin trup i-o furnică plăpânda cântare… întreaga pornire ce tainic îl mână să calce cu paşii, pe aceeaşi măsură, ca toţi dimprejuru-i.

 

Cel mai vechi danţ moldovenesc, după horă, este poate Hârlăuanca[19], a cărei origine se trage, precum se crede, din împrejurarea dragostei lui Ştefan cel Mare cu nevasta unui pescar de la Hârlău, din care s-a născut Petru Rareş. Se joacă pereche, câte doi flăcăi şi două fete, întorcându-se de mai multe ori împrejur, ţinându-se de mâni, faţă în faţă şi dându-se înapoi. Flăcăii zic:

 

Înainte şi-napoi,

Catrino, Catrino hăi!

 

Apoi, pornind jocul îndărăt, de unde plecaseră, adaogă:

 

C-aşa joacă pe la noi,

Şi-nainte, şi-napoi!

 

Apoi, Hora gălăţencă, originară negreşit din Galaţi, se joacă de mai mulţi bărbaţi şi femei, ţinându-se de mână, roată. La un ocol al danţului, intră un bărbat în mijlocul horei şi, cu-o basma, prinde de gât pe un alt jucător, care intră la mijloc; apoi vine altul şi altul, până se des­face roata şi danţul se urmează în doi, pentru a se încheia, ca la în­ceput, cu paşi săltăreţi, în horă.

 

La Vrancea şi în Ardei se joacă Arcanaua[20], ce se asemănă cu hora de brâu, având în frunte un vătaf, care ţine în mână un băţ şi bate tactul. Ea se joacă tot la un fel în Moldova, Muntenia, Bucovina şi Ardeal.

 

Hora alivencilor[21] se joacă de bărbaţi şi femei, care, din când în când, se lasă de mâini, fac un pas înainte, bat de trei ori din palme şi, dând un pas înapoi, se prind iarăşi roată.

 

Jocul Hangului (din munţii Hangului), Horodinca malorusienilor din Bucovina[22] şi Ţuţuianca (Mureşanca) au multă asemănare cu Arcanaua, pe când Pristandaua de la Moldova se joacă, ca şi de brâu, bărbaţi şi femei la un loc.

 

Pe sub pale de dugeană[23] este iarăşi un danţ foarte vechi, ce se juca pe la târguşoare sau pe la sate de către un bărbat şi o femeie, ţinând de capetele unei basmale, pe sub care se învârtesc din când în când. Acest joc aduce puţin cu un joc grecesc.

 

Raţa e jocul soldaţilor, ca în chip de horă, bătătorind pasul.

 

Mai sunt încă o mulţime de alte danţuri, ale căror nume le arată obârşia şi le pot zugrăvi mişcările, precum: Sârba, Căzăcesca (care se joacă mai mult pe vine), Amăuţeasca, Huţănesca (venită din Galiţia), Corăbiereasca şi danturile ţigăneşti ca Ţiitura sau Ca la uşa cortului, alcătuindu-se din sărituri fără nici o rânduială, după sunetul cobzei, şi Tananaua,pe care o joacă copiii de ţigani, lovindu-şi trupul cu picioarele şi sărind în loc, pe marginea drumului, când cer milă la tre­cători.

 

Zoralia este un fel de bătută, foarte sprintenă şi veselă, ai cărei paşi sunt adesea însoţiţi de un fel de zâzâit prelung al jucătorilor. Trebuie băgat de samă, că, în nepotrivire cu târgoveţii, ţăranii joacă numai afară, pe bătătură, în drumul mare sau în faţa cârciumii, dar niciodată în casă[24].

 

Afară de aceste jocuri, românul mai are un altul aproape super­stiţios, în care jucătorii trebuiesc să fie în număr fără de soţ: şapte, nouă, unsprezece. „Ei se numesc Căluşari şi se adună o dată într-un an, se îmbracă în vestminte cam ca femeile, pe cap îşi pun cunună împletită din foi de pelin şi din alte flori, vorbesc cu glas subţiratic şi, pentru ca să nu fie cunoscuţi, îşi acopăr faţa cu o cârpă albă. Toţi portă în mână o sabie goală, cu care îndată ar străpunge pe oricine ar cuteza să le descopere faţa. Acest privilegiu îl au consacrat din vechime, încât, chiar dacă ar face omor, nu pot fi traşi înaintea judecăţii.

 

Conducătorul lor se numeşte Stariţ, al doilea e Primicerul (Mutul Căluşarilor), a cărui sarcină este de a întreba pe stariţ ce joc pofteşte să se joace şi a spune apoi celorlalţi jucători, în ascuns, ca să nu audă poporul numele jocului, înainte de a-l vedea cu ochii. Căci au peste una sută de figuri, sărituri şi tacturi deosebite, dintre care unele atât de dibace, încât cei care le joacă parcă nici nu ating pământul cu picioarele, ci că zboară şi se portă prin aer.

 

Căluşarii joacă în zilele de la Înălţare, până la Rusalii, în acest timp ei cutreieră toate satele şi oraşele, pururea jucând şi săltând, şi în tot timpul nu se culcă să doarmă într-alt loc decât sub acoperişul bisericilor, căci, dacă s-ar culcă într-alt loc, i-ar munci strigoaicele sau, cum le zic ei, frumoasele[25].

 

Dacă se întâlneşte o ceată de căluşari cu alta, pe drum, ele trebuie să se bată şi ceata învinsă se pleacă celeilalte[26]; apoi pun condiţiuni de pace, după care cei învinşi trebuie să rămână nouă ani supuşi celor învingători De se întâmplă ca în lupta acesta să rămână vreun mort, dintr-o parte sau alta, în acest caz nu se încape judecată, nici jude­cătorul nu urmăreşte pe făptuitor.

 

Cel care e primit o dată într-o ceată de căluşari trebuie să rămână nouă ani într-însa şi în tot anul să fie faţă la termenul ştiut; dacă nu s-ar prezenta o dată, atunci zic că are boala cea rea (ducă-se pe pustii!) şi-l muncesc frumoasele[27].

 

Poporul prost crede că aceşti căluşari (căluşei, în textul lui Cantemir) au darul de a vindeca bolile cronice. Modul lor de vindecare e acesta: aştern la pământ pe bolnav, încep apoi săriturile lor şi, la un tact anume al cântării, îl calcă, unul după altul, de la cap, până la călcâie; în urmă, îi şoptesc la ureche unele cuvinte, anume născocite de dânşii[28] şi poruncesc bolii să iasă din trupul bolnavului. Aceasta o repetă de trei ori, în trei zile şi, de multe ori, omul se îndreptă”[29].

 

Aşa erau căluşarii, acum 200 de ani, când scria Dimitrie Cantemir, şi astfel au rămas, cu puţine schimbări, încă în Moldova, pe când în Transilvania şi în Muntenia ei sunt cu totul altfel. Mai întâi, nu au caracterul religios şi oarecum mistic ce l-au avut după Cantemir, nici formează o corporaţiune aparte, trăind după reguli neschimbate şi su­pusă unei discipline pe cât de aspră, pe atât şi de puţin potrivită cu firea românului. Înrâurirea medievală, tainică şi superstiţioasă, ce se vădeşte din cele de mai sus, s-a mărginit, poate, asupra căluşarilor moldoveni numai, prin faptul că atingerea cu catolicismul feudal a fost mai deasă şi mai puternică în acea parte a ţărilor noastre, pe când dincoace contactul cu turcii, cu grecii ori cu bulgarii a fost mai simţitor.

 

Acum căluşarii, ca şi la sfârşitul veacului trecut, sunt şapte, nouă, unsprezece sau doisprezece flăcăi, îmbrăcaţi cu iţari albi strâmţi, că­măşi albe până deasupra genunchilor, legaţi cu basmale mari roşii, după gât şi peste umeri, cu ciomege lungi în mâni, zurgălăi la glezna opincii, încinşi cu chimir de piele, bătut cu ţinte şi nasturi de metal, şi pe cap cu pălărie mică, rotundă, neagră, cu cordele (multicolore) şi cu flori sau pene. Ei se adună în ceată sub ascultarea unul Vătaf  (de la latinescul vates, care înseamnă şaman – n. I. D.) şi sunt în­soţiţi de un om mascat, Mutul Căluşarilor, umblând astfel pe uliţele târgurilor, prin sate, dănţuind, pe când lăutarii zic din gură cântece de dor şi de veselie.

 

Ei sunt via întrupare, la noi, a străvechii corporaţiuni instituite de Regele Numa Pompiliu[30] pentru paza celor douăsprezece scuturi (ancilae), dintre care unul, al lui Marte, fusese căzut din cer, şi care erau proteguitoarele cetăţii şi simbolul puterii şi tăriei milităreşti ale romanilor.

 

Aceşti Salii, numiţi Pallatini, fiindcă, la început, îndeplineau cultul lor în Palatul regelui, erau preoţi ai lui Marte Gradivus, aleşi printre fiii patricienilor, care aveau încă pe părinţii lor în viaţă (patrinos & matrinos). La 1 martie al fiecărui an, ei cutreierau oraşul, săltând, jucând şi cântând laude zeului lor, din care pricină lumea îi şi numi Salii (săltători).

 

Căpetenia lor se chemă praesul, magister Saliorum sau vates (vă­taful de azi); iar poeziile lor războinice se numeau astamenta sau axamenta. Regele Tullus Hostilius institui şi el o corporaţiune de Salii, în onoarea zeului Janus, care, după locul unde li se clădise templul (co­lina Quirinalului), fură numiţi, spre a se deosebi de cel dintâi, Salii Colini, apoi Coli-Salii, din care, cu prefacerea cuvintelor, vine ne­greşit numele lor actual de Căluşari.

 

Îmbrăcămintea acestor Coli-Salii se compunea dintr-o tunică scurtă brodată (azi, cămaşa cusută cu flori a căluşarilor), strânsă la mijloc cu un brâu milităresc de bronz (cingulum), sau purtând o zea (pec­torale) pe piept (azi, chimirul cu ţinte şi nasturi de metal); pe deasu­pra, o mantie de purpură (trabea, azi basmalele roşii de pe grumajii şi umerii căluşarilor); în picioare purtau sandale (azi, opinci), pe cap o căciulită ţuguiată (azi, pălării mici cu cordele), pe coapsa stângă, o spadă scurtă, petrecută cu o curea peste umărul drept, şi, în mâna dreaptă, o lance (azi, ciomagul). Serbările lui Janus (Agonalia) se ţineau, după unii, la 9 sau 13 ia­nuarie (ale noastre), după alţii, la 21 aprilie şi la 21 mai, poate chiar la amândouă datele. Căluşarii noştri au ales luna cea din urmă, căci ei dinainte de Rusalii îşi încep jocurile.

 

Danţul celor din Transilvania, de unde, cu mici schimbări, a trecut în Muntenia[31], este cu cântare sau fără cântare. Când este fără cântare, mutului, a căruia mască are îndeobşte cioc de barză sau de dobitoc sălbatec (ca în Brezaia şi Turca), îi este dat să se lege de omeni şi mai ales să sperie femeile, plescăind cu ciocul ori clănţănind fălcile, după tactul muzicii, cu o sfoară ascunsă sub haine.

 

Sprijiniţi în ciomag şi făcând mişcări şi sărituri cu adevărat vred­nice de mirare[32], joacă ei, atunci, fiecare îndeosebi; apoi, trosnind din degete, bat pământul când cu vârful, când cu călcâiul piciorului, şi în paşi mărunţi se poartă la dreapta, la stânga, înainte, înapoi, ba uneori se lasă şi pe vine, dezbinându-se.

 

Dacă este cu cântare, atunci căluşarii se fac roată, fără să-şi dea mâinile, sprijiniţi pe bâtele lor, fac sărituri pe loc, împrejur, dau din mâini şi din picioare, se mlădiază şi se rotesc cu aşa repeziciune şi măiestrie, încât, din mişcarea tuturora, se poate prea bine desluşi credinţa celor vechi, că „jocul lor ar imita adică învârtirea stelelor în jurul Soarelui sau al Luni”.

 

Pe când se face danţul acesta, flăcăii cântă versuri de vitejie sau de dragoste şi, în Transilvania, se înfige pe bătătură, în mijlocul lor, o flamură, aşa că fiecare dănţuitor se repede să o smulgă, sfârşindu-şi cântarea cu refrenul „pe ea! pe ea!”. Se zice că acest obicei ar aminti serbarea anuală a răpirii Sabinelor, care era în mare cinste la Romani[33].

 

Când vor să câştige mai mult, căluşarii joacă şi cu fetele din sat, pe care le aleg dintre privitori. Atunci este datina ca fata, după joc, să dea flăcăului ei câţiva bani de parale, căci, dacă fuge din danţ, fără să-i dea nimic, atunci ceilalţi tovarăşi ai flăcăului îl pun într-o pătură şi-l aruncă, de câteva ori, în aer, ca să-şi bată joc de dânsul, că e nevoiaş[34].

 

Damaschin Bojinca[35], vorbind despre jocul Coli-Saliilor romani, ne arată originea căluşarilor noştri. „Coli-Salii aceştia, zice el, şi până acum se mai ţin prin Ardeal şi prin Banat şi se chemă căluşari, iar peste ei mai mare, după a cărui orânduială joacă şi fac toate, este unul, care se numeşte vătaf, adică vates. Joacă la Rusalii, toată săptămâna, umblând prin sate, şi precum Coli-Salii vechilor romani erau preoţi şi slujeau unei dumnezeiri, aşa şi căluşarii românilor de acum cred că este o putere care-i ajută în săl­tare şi priveşte neadormit la jocurile lor; ba încă şi aceea cred că cel ce nu ştie juca bine, acela cade ameţit la pământ, semn că nu e plă­cut acelei puteri, şi pe loc iese dintre căluşari. Încă şi un bicer este, cel ce, când ceilalţi saltă, neîncetat îl încunjură, pocnind cu biciul, de care toţi se feresc: acesta însemnează dară puterea nemărginită a romanilor, de care, ca de sunetul biciului, se fereau alte nemuri. De mirare este, cu adevărat, ţinerea vechilor datini la români, cum şi una ca aceasta se putu păstra, de atâtea mii de ani, până acum”. Nu credinţă deşartă dar, ci datină de la strămoşi moştenită este jucarea căluşarilor româneşti[36].

 

 

[1] Ollănescu, p. 119

[2] „Tineri acolo şi fete bogate în boi o mulţime

Joacă-mpreună în cerc şi cu mâinile prinse deolaltă.

Fetele toate au gingaşe rochii de in şi flăcăii

Bine ţesute veşminte ce scânteie blând ca oleiul

Ele au conciuri pe cap, frumoasă podoabă de aur,

Dânşii au săbii de aur la chingă de-argint atârnate

Joacă ei toţi. Şi aici-ndemânatici şi iute s-avântă

Hora-nvârtind ca o roată de-o-ncearcă cu mâna-i

Meşter olarul, aici în şiraguri se saltă-mpotrivă.

Lumea-ndesită înconjură hora cea plină de farmec

Şi se desfată privind. De zei luminat cântăreţul

Zice din liră-ntrei ei. Şi-n vreme ce cântecul sună,

Se-nvârtesc doi ghiduşi, se dau tumba în mijlocul gloatei” (Homer, Iliada, XIX, 581-593).

[3] „Puzderia de legi o cântă, glorifică înţeleptele datini, / Cinstite de nemuritorii slăviţi, cu minunatele glasuri” şi „Doar Muzelor se datorează şi-arcaşului Apollon faptul / Că pe pământ sunt cântăreţii ca şi mânuitorii lirei” – Hesiod, Teogonia, pp. 5 şi, respectiv, 6

[4] „Dulce ca mierea / picură peanul” – Pindar, Peanul „Delos” , în Antologia poeziei greceşti, p. 14

[5] „Cele trei hore: Orânduiala, Dreptatea şi Pacea… prinse-n rotitoare dansuri” – Orfeu, Cele trei hore, în Antologia poeziei greceşti, p. 210

[6] „Cu bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare” – Theognis, Către Apollo, în Antologia poeziei greceşti, p. 44

[7] „Întreaga Asie, până în India, din Tracia are împrumutată cea mai mare parte a muzicii” şi „au instrumente din munţi” – Strabon, Geografia, II, X, 17, p. 438 şi p. 437

[8] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[9] „Zeii şi-au primit numele de la pelasgi” – Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[10] Edward Jones, Lyric Airs: consisting of Specimens of Greek, Albanian, Walachian, Turkish, Arabian, Persian, Chinese, and Moorish National Songs and Melodies; (being the first selection of the kind ever yet offered to the public:) to which are added Basses for the Harp, or Piano-Forte. Likewise are subjoined a few explanatory notes on the figures and movements of the Modern Greek Dance; with a short dissertation on the Origin of the Ancient Greek Music, Printed for the Author, London, n. d. [1805]

[11] Coresi, Diaconul, Carte cu învăţătură, 1581, editată ulterior de Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici, vol. I, p. 123 – n. I. D.

[12] Fiecare horă începea cu un ritm aşezat, pe care îl accelerau lăutarii, la fiecare reluare a frazei muzicale, din ce în ce mai repede, până la dobândirea extazului  de către dansatori (muzica în spirală a călătoriei prin cer şi nicidecum plată), după cum au tot povestit călătorii străini – n. I. D.

[13] În scrierea lui Ollănescu, din 1897, pare să se facă prima menţionare a sârbei, deci a horei cântată în ritmul cel mai rapid – n. I. D.

[14] Chindiile înseamnă mai multe melodii ritmate, care se cântau la nunţi, în timpul mesei; ulterior, funcţie de preferinţă, satele aveau să adopte câte o chindie, care devenea, prin folosinţă, chindia satului respectiv – n. I. D.

[15] Sulzer, op. cit., p. 413, Danţul numit Cătănesca (Sulzer o mai numea şi Boricene, cu trimitere la horistica martiană, nu marţiană, a civilizaţiei boreene – n. I. D.).

[16] Sulzer cataloga horele noastre după prindere, în hore de mână şi hore de brâu; prinderea îşi avea, desigur, rolul său, în trăirea sentimentului comunitar, cum obişnuiesc să spună, încă, dervişii – n. I. D.

[17] Hora, danţul nostru naţional, este de origine grecească. Din cea mai înaltă anticitate, hora a fost danţul mai multora împreună, care, ţinându-se de mâini, formau un cerc şi jucau fie după melodia ce o cântau singuri din gură, fie după sunetul fluierului, al lirei sau al cembalelor. În coristica antică, tote danţurile erau însoţite de cântece şi se săvârşeau mai ales în jurul altarelor, pe care se aduceau jertfe zeilor; de aceea, cele mai multe dintr-însele erau rotunde. Aşa era danţul cel mai însemnat al lor, numit Gnossianul, consacrat lui Apolon şi Dianei (Sorelui şi Lunii), mai târziu corurile Dionysiace danţau, cântând, în jurul altarului lui Bacchus, di­tirambul din care avea să iasă teatrul. De la greci, ele trecură întocmai la ro­mani, de unde, cu colonizarea Daciei de către Traian şi Aurelian, s-au strămutat la noi şi au ajuns, prefăcându-se, cu trecerea vremii şi schimbarea năravurilor, a se contopi într-un singur danţ circular, căruia i se păstră numele primitiv de chora sau hora, întru amintirea obârşiei sale. În Grecia şi până azi se dansează hora şi la Megara (capitala Beoţiei) poporul joacă, în cele trei zile ale Paştelor, o horă anume, care este foarte asemănată cu acea a ţăranilor noştri de la câmpie. în alte părţi ale Gre­ciei moderne se dansează cu aceleaşi măsuri ca ale horei noastre: doi paşi înceţi înainte, trei paşi repezi înapoi, cu deosebirea că nu fac dănţuitorii un colac, ci ră­mân în semicerc şi cel din capătul din dreapta are în mână o basma albă, cu care dă semnul celorlalţi să facă figurile şi învârtiturile ce-i trec lui prin cap. În aceste danţuri, însă, Grecii se ţin de brâu.

Sulzer, op. cit., pp. 420-427, recunoaşte că hora, aşa cum se joacă la noi, cu melo­dia ei trăgănată, duioasă, tristă, nu este numai un apanagiu al românilor munteni ori moldoveni, ci că dânsa se găseşte la albanezi, ca şi la slovacii din Transilvania şi din alte părţi ale Austriei, precum cântecele ţiganilor noştri sunt luate de la toate popoarele de primprejur, deşi ni le dau ei ca ale noastre proprii. Trebuie însă observat că Sulzer, ca şi Rössler, caută toate mijloacele pentru a do­vedi că suntem slavi de origine, şi anume prin femei, precum slave sunt, după dânşii, cele mal multe datini, jocuri şi cântări de ale noastre.

[18] Această sărbătoare, pe care o ştiam de la bătrânul Sdrobici (azi răposat) din Bacău, am găsit-o descrisă şi de T. T. Burada, în Almanachul musical pe 1877, p. 69.

[19] Numirile horelor, în funcţie de baştina lăutarilor care le făceau vestite, dar şi după numele unora dintre lăutari înseamnă o practică a secolului al XIX-lea – n. I. D.

[20] Arcanaua se mai numea şi Arcanul; cea mai veche partitură este cea a lui Karol Mikuli, dansată mai pe vârfuri, celelalte variante, 6 la număr, provenind tot din Bucovina, deşi brâul acesta se juca în toate teritoriile româneşti din cele trei imperii – cf. Petriceicu-Hasdeu, B, Etymologicum Magnum Romaniae / Dicţionarul limbei istorice şi poporane a Românilor, Tomul II, Bucureşti, 1887, pp. 1492-1598 – n. I. D.

[21] S-au păstrat două partituri, una la Hasdeu, care considera Alivencile o variantă de Alunel, şi alta la Alexandru Voievidca, cu Alivanca de la Udeşti, Bucovina – n. I. D.

[22] O huţulcă, de fapt, promovată de lăutarii evrei de la Colomeea, care cântau doar la nunţi boiereşti, iar toate piesele lor se numeau şi colomeici, până la a deveni, mai ales pentru ucraineni, un gen muzical în sine – n. I. D.

[23] Pe sub poală de cetate, de fapt, melodie culeasă de Mikuli, în 1859, din Suceava, devenită, ulterior, în Moldova, Două fete spală lână, în Bucovina – Am un leu şi vreu să-l beu, iar în Ardeal, în urma introducerii splendidului refren, de către Gheorghe A. Dinicu, minunatul Cântecul lui Iancu – n. I. D.

[24] T. T. Burada, Almanach musical pe 1877, pp. 62-64. / În celelalte provincii locuite de români, danţurile se aseamănă mult cu cele de sus, având, după ţări ori după seminţii, nume fie apropiate de popoarele cu care sunt în atingere, fie zămislite din obiceiurile locale predominante, ca: Ruseasca, hora românilor din Basarabia; Colomeica, danţul locuitorilor mazuri din Bucovina; Ardeleanca, joc special ardelean, care în Transilvania are şi alte numiri, după ţinuturi: Abrudeanca, Someşanca şi altele. În multe părţi, ea se numeşte joc de mână şi de învârtit. Se joacă, de obicei, de perechi, bărbaţi şi femei, grupându-se în şir sau în cerc, unele lângă altele. Ardeleanca are două părţi: una cu care se începe jocul, mai lină, cu paşi anume, făcându-se un fel de înaintare în cerc a perechilor, după care vine partea a doua, repede, cu învârtituri, bărbatul învârtind femeia pe sub mână. În timpul jocului, bărbaţii obişnuiesc a striga sau a chiul versuri poporane, după tactul muzicii. Mocăneasca, danţ în care paşii sunt repezi şi călcâiul bate în răstimpuri potrivite pământul, se joacă în toată partea muntoasă, locuită de români, şi e poate cel mai vechi danţ de caracter, pe care-l avem. Adesea i se zice Cătăneasca, mai ales în Transilvania, căci soldaţii par a-l fi danţat cu preferinţă.

[25] „Soțiile cerești” ale șamanului, cum le numea Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 87 – n. I. D.

[26] Herodot susţinea că bătaia aceasta ritualică, pe care o întâlnise şi la egipteni, drept „bătaia cu ciomege, în cinstea Soarelui”, ar fi închinată, de fapt, Mamei Pământ – cf. Herodot, Istorii, II, LXIII, p. 160 – n. I. D.

[27] Frumoasele, în credinţa poporului, sunt nişte nimfe de aer, care se înamorează de flăcăii voinici şi frumoşi. De aceea, când pe un flăcău îl loveşte vreo boală (pa­ralizie sau apoplexie, de pildă), se zice că a căzut jertfă frumoaselor pentru nesu­punerea ori răutatea lui.

[28]viersurile cele fără de cale şi netocmite”, cf. Ivireanul, Antim, Didahiile, vol. II, p. 386 – n. I. D.

[29] Cantemir, Descriptio Moldaviae (1716), Ed. Academiei Române, p. 142. Vezi şi Ioan Eliade, Curierul românesc, 1843, No. 41.

[30] Fantezie latinistă, desigur, din Caii lui Marte descinzând, de fapt, şi centaurii, şi salii, şi căluşarii – n. I. D.

[31] Iacob Mureşan considera, în 1850, că horele moldo-vlahe au pătruns şi s-au răspândit în Transilvania prin ţara Haţegului – cf. Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Nr. 4, luni 23 ianuarie 1850, pp. 31, 32 – n. I. D.

[32] Pentru a se dovedi cât de greu e acest danţ, începătorii trebuie să se bage într-un butoi, pentru a prinde bine măsura săriturii ce o vor face în aer şi care nu se cade să fie mai largă decât o gură de butoi desfundat Se zice chiar că das­călul îşi cunoaşte elevii buni de joc şi de săltări, numai după partea trupului ce rămâne afară. Wilhelm Schmidt, op. cit, p. 13, crede mai lesne că această înfundare în bu­toi a ucenicilor căluşari, pentru a-i deprinde cu măsura paşilor şi rotunjimea săriturilor, este un basm, pe care el nu l-a putut dovedi. Totuşi, există o credinţă generală că adică numai prin puternica mijlocire a diavolului, pe care o capătă fiecare dănţuitor, se poate juca jocul acesta.

[33] Wilhelm Schmidt, op. cit., p. 13, în Curierul român, 1843, No. 41.

[34] Obiceiul acesta este forte comun între românii din Ardeal şi, când eram copil, mi-aduc aminte că un guvernor din partea locului ne învăţase jocul acesta destul de primejdios. În Viaţa şi aventurile lui Don Quichotte, aşa-ceva i se întâmplă lui Sancho Pansa, când nu are cu ce plăti, la cârciumă, o cheltuială făcută.

[35] Anticile Romanilor, Buda 1832.

[36] Ollănescu Dimitrie C., Teatrul la români, în Analele Academiei Române, Seria II, Tomul XVII, 1895-1896, Memoriile Secţiunii literare, Bucureşti 1897, pp. 118-126


„Au nu ştii că acestea toate sunt sămânţa diavolului?”

Aman: Hora de la Aninoasa

 

Datina ancestrală a supravieţuit în întreg spaţiul est-european şi în cel românesc, în special – datorită integralităţii conservării, într-o nesfârşită avalanşă a „certărilor bisericii făcute credincioşilor ei pentru lăutari”, pe care le inventaria, în 1922, Constantin Bobulescu[1], autor de la care le preiau, deşi le-am descifrat, prin scremutele bolborosiri de limbă românească, pe care le reprezintă vechile cărţi bisericeşti, de care suntem nejustificat de mândri. Diaconul Coresi, de pildă, încă din 1581 stigmatiza şi fenomenul horistic identitar drept „jocure drăceşti”, dar şi creaţia literară orală, care se săvârşea „în dvorbe şezându[2], pentru că, pe la 1550, „biserica, chiar prin cărţile ei scrise de mână, striga: „O! amar acela ce bea şi mănâncă cu cimpoi şi cu ceteri şi cu alăute, mai ales la acele blăstămate jocuri![3], iar „duminica, preotul, prin glasul Cazaniei, făcea luare aminte ca tot creştinul să schimbe sunetul fluierilor şi organelor în suspini[4].

 

Hora, în 1860, gravură după un desen de Lancelot, publicat în „Le tour du monde; nouveau journal des voyages / publié sous la direction de M. Édouard Charton; et illustré par nos plus célèbres artistes. 1866, capitolul De Paris a Bucharest, par M. Lancelot”, Paris, 1866.

 

Petrecerea „cu surle şi cu tămpene în dulciială”, „giocurile şi dansurile în veselială”, „căntecele şi dezmerdîciunile lumeşti” şi, în general  horele, cu „toate feliurile de cimpoi”, de „surle şi de scopose frumoase[5], „sîltîturile[6],cântecele cu cimpoi, glasurile[7].

 

Cultura română[8], care, după susţinerile savanţilor bigoţi sau doar inculţi, s-ar fi „format în tinda bisericii” era atât de aprig interzisă nu doar în tindă, ci şi până dincolo de zări şi de vremuri, încât te şi miri cum de au putut supravieţui relicve identitare străvechi, nu doar prin cântecele notate de alţii, ci şi în filoane identitare temeinice, care aşteaptă doar îndepărtarea umbrelor colbuite ale ignoranţei, pentru a ne înfăţişa aşa cum suntem cu adevărat, dintotdeauna. Pe colburile urâte, ipocrite şi vrăjmaşe ale pustiei s-au tot dus, din nevrednicele lor clipite, îndemnurile la resemnări întunecoase: „Nu te bucura de dulceţile lumii şi ale acestora drăceşti cântece, lăutele şi plesnirea palmelor şi viersurile cele fără de cale şi netocmite. Au nu ştii, ticăloase, că acestea toate sunt sămânţa diavolului?”: „Să-ţi păzeşti urechile de cîntecele cele stricate… care femeeşază sufletul! ”. Şi tot aşa, dar cu mărturii ale prigoanei despre elemente ale Datinii relatate şi de călătorii străini: de pildă, „plesnirea palmelor”, despre care vorbesc şi Ubicini[9], Carra, Sulzer[10], Canzler Cav de Ferio[11] şi Murray[12], Sulzer considerându-le, alături de „chiuituri”, „de rău gust”, pentru că nu ştia nimic despre horele cu comenzi, mai toate bătute înşirate cu tropote cadenţate”, cum spunea, din postură de martor, şi Gheorghe Asachi, în 1858, „în legătură cu petrecerile care se făceau în preajma scrânciobului de la Buciumi, de lângă Iaşi, zice că se făceau şi „hora rotundă întinsă, şi arcanaua[13] înşirată cu tropote cadenţate”, de făceau să răsune pământul”[14].

 

 

În general, mărturiile străinilor sunt descriptive şi se referă doar la formă, la ceea ce se poate vedea şi nicidecum la ceea ce, pentru prima dată în cultura română, a preocupat doar pe Teodor T. Burada, cel care îşi dorea să descifreze „modul cum era muzica noastră populară în timpurile vechi şi în ce chip originalitatea ei se deosebea de a celorlalte popoare, cu care era în atingere”, pentru că „nimic nu e mai caracteristic în viaţa unui popor ca datinile sale”[15]. Burada izbutise, prin 1890, când participase la aniversarea Sultanului, să noteze cântecele româneşti ale lui Dimitrie Cantemir, pe care le-a şi prezentat, în şedinţa din 20 noiembrie 1909, a Academiei Române, printr-un studiu, intitulat Scrierile muzicale ale lui D. Cantemir domnitorul Moldovei, publicat în Volumul 32 din Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunea Literară, Seria II, Bucureşti 1911, volum pe care nu izbutesc să-l aflu, aşa cum nu dau, prin bibliotecile lumii nici de cartea cu câteva zeci de cântece ale lui Dimitrie Cantemir, transcrise de Fetriol pe note liniare europeneşti, titlul lucrării fiind L’Ancien livre de la litterature Turcs.

 

Străinii au tot căutat în muzica şi în horele noastre o „obârşie romană, dar şi o înrâurire gre­cească mai ales în cele înlănţuite”, doar Domnul de Guis intuind rădăcinile în civilizaţia boreală, pentru „horele tuturor popoarelor care mai au hore[16]. Dar horele noastre vechi, risipite şi abandonate prin Codex-uri ale popoarelor europene[17], au propriile lor mărturisiri, adică un narativ-pictural străvechi al imanentului[18] care urcă[19], al lumescului care ascende spre divinitate[20] păstrat în două variante, prima notată de Dimitrie Cantemir, drept „syrba” – gen muzical şi de dans care, până la desenul lui Raffet din 1838 „Sârba militarilor” nu este vehiculat în nici o relatare, şi „Hora Buciumul”, notată de Mikuli doar în segmentul de „glas al Cerului şi al Pământului”, nu şi în cel de bucurie ceremonială obştească dusă până la extaz, precum în „syrba” lui Cantemir, care folosea, în titlurile tuturor partiturilor cu litere şi cifre, scriere muzicală descoperită de el, numai cuvinte turceşti. Iar „syrba” însemna „brâu”, boierimea turcizată a Moldovei şi a Valahiei obişnuind să poruncească pestriţ: „Ioane, adu-mi syrba-rul” – iar bietul Ion corela rapid: „Aha, boierul vrea… şerparul, adică brâul cel lung, de mătase!” sau „Vasile, ia zi-mi tu o syrba legănată!”, iar lăutarul, care nu asocia syrba cu brâul, pricepea că boierul vrea un cântec mai iute, precum cel al baladelor cântăreţilor ambulanţi sârbi, care tot hălăduiau spre Polonia şi spre Rusia, ţări în care li se şi comandau balade în slavonă, pe seama unor mărimi ale vremii. Dar, cu toată uzanţa, în lungul veacurilor nu este mărturisit niciodată, până în 1838, un dans sârba, perioada de glorie a sârbei datând din anii 1860-1890, când puzderia de muzicieni germani, angajaţi pe la fanfarele ostăşeşti, pe la curţile voievodale şi pe la cele boiereşti preiau din vechile hore şi brâie româneşti doar ritmul cel mai rapid, pe care îl dezvoltă cu îndemânare, Wiest, Wachman, Rouschitzki, Erlich, Decker, Paulmann etc. strălucind în acest domeniu, până se prind despre ce şi cum devine povestea cu sârba lăutarii basarabeni din Ciolacu, descendenţii fraţilor Dinicu scripcar şi Ciolacu muscalgiu, care duc horele grăbite la stadii de măiestrie imposibil de egalat. Dovada se poate face şi cu cântecul lăutarilor din Ciolacu, transformat, prin simplă iuţire de ritm şi de acurateţe în execuţie, „Sârba Regală” sau „Sârba de la Paris”, prin arcuşul lui Cristache Ciolacu, sau prin „Zicala pentru babe”, o horă a lăutarilor solcani de odinioară, pe care Gheorghe A. Dinicu avea să o transforme în sârba „Îmblânzirea soacrelor”.

 

Coperta cărţii cu cele 300 de hore ale lui Vulpian

 

În mărturiile străinilor, începând de la Franz Josef Sulzer şi până la Carl Engel[21], se tot subliniază că horele românilor, toate foarte scurte ca frază muzicală, încep lent, aşezat (Carra se întreba dacă nu cumva urşii au învăţat să se mişte precum românii la horă) şi continuă, din ce în ce mai repede, până ce conducătorul jocului nu le face semn lăutarilor că va lovi cu toiagul pe sub picioarele dănţuitorilor, în trei rânduri, strigând „Hâţ! Hâţ! Hâţ!”. Şi cum nimeni nu a avut răbdare să încerce pe strune acele hore străvechi, urmând regula accelerării din ce în ce mai intense şi încă de mai multe ori, horele străvechi nu ne-au putut desluşi spiralarea care conduce la păşirea pe cer, cum inspirat formula Mircea Eliade, susţinând că „dansul exprimă întotdeauna o călătorie în văzduh[22], spiralarea, deci suprapunerea de ritmuri până la suprapunerea faptică de cântece diferite, dar cu rădăcină comună (la o repetiţie a „Zicălaşilor”, o syrba lentă a lui Cantemir, cântată în ritm accelerat de sârbă, s-a transformat într-un cântec din repertoriul de astăzi al Anetei Stan), deci în „alte forme ale ritului de înălțare[23] în cer, în cadrul „magiei muzicale[24], despre care, în fond, vorbea cam la fel şi Strabon („Muzica, apoi, care însoţeşte dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătarea şi, totodată, prin frumuseţea artei[25]).

 

Fără îndoială, arcuşul şi vioara pot desluşi, pentru fiecare dintre noi, naraţiunea cromatică a cosmologiei iniţiale a neamurilor europene. Numai să vrem, numai să fim vrednici să o şi facem.

 

 

[1] Bobulescu, Constantin, Lăutarii noştri, Bucureşti 1922, pp. 174 şi urm.

[2] Coresi, Diaconul, Carte cu învăţătură, 1581, editată ulterior de Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici, vol. I, p. 123

[3] Hasdeu, Cuvente den bătrâni, p. 46 – apud Bobulescu, op. cit., p. 175

[4] Coresi, op. cit., p. 368

[5] Varlaam, Cazania, 1843, I, pp. 9, 310, 330, 331; II, p. 4

[6] Saltul era cuvântul cu etimologie latină pentru joc; Iacob Mureşan a scris un text descurajant de interesant, pe care îl voi reproduce, „Saltul (danţul, jocul)”.

[7] Ivireanul, Antim, Didahiile, vol. II, p. 386

[8] Saltul (danţul, jocul). Măiestria sau arta de a sălta este la oameni atât de veche şi naturală, precât sunt şi patimile şi plăcerile omeneşti. În legea, cum şi la mai multe popoare păgâne, saltul îşi avea până şi cultivatorii săi între preoţi şi în curţile domnitorilor. Romanii, deşi foarte serioşi, încât cei mari ai lor îşi ţineau mai prejos de a lor demnitate a sălta vreodată (cel puţin până la Cicero), aveau totuşi clase de preoţi care, la sărbători anumite, trebuiau să joace, în temple şi în public. Mai târziu, pe timpul cezarilor, se introduc şi la romani danţul sau saltul ca o datină naţională. / La popoarele europene, saltul ajunse a fi o notă caracteristică. Descinde la popor, observă-i saltul şi muzica, şi dacă eşti cunoscător de oameni, în curând vei şti cu cine ai a face. Caută numai bine la ameninţătorul vals nemţesc, înseamnă-ţi figurile de salon la franţuzi, stai şi la danţul muscălesc şi judecă. / La românii transilvani, danţurile, ce se numesc unul de pe ţara Haţegului (în vecinătatea României mici) şi altul „Căluşărescul”, ajunseră atât de cunoscute în toată patria, încât ele se pot zice a fi curat naţionale, cu atât mai vârtos, cu cât „Haţeganul” cuprinde în sine şi hora moldavo-română. Acest „Haţegan” era, din vechime, atât de plăcut, încât, până înainte cu 25-20 de ani, chiar trufaşele familii maghiare îl jucau la balurile şi ospeţele lor. El se joacă în diferite părţi ale ţării cam schimbat în figuri, însă caracterul principal şi tactul îi e peste tot unul şi acelaşi. Muzica lui este una din cele mai joioase  româneşti. / Dl Iacob Murăşan, profesor de retorică, pătruns de simţul şi adevărul că lumea cea mare judecă pe popoare, drept ori strâmb, mai mult din semnele externe, întreprinse a culege toate figurile danţului haţegan şi toate variaţiunile muzicii lui, apoi, dându-le pe mâna unui măiestru, ceru regularea sau mai bine numai redigerea lor, păzind cu multă scumpătate ca nici saltul, nici muzica să nu piardă cât este mai puţin din caracterul şi tactul său naţional (maghiarii compunându-şi körtáncz al lor, supuseseră pe cel popular la schimbări esenţiale). Îndată se aleseră aproape la 20 perechi din casele mai bune de la Braşov, care se deprinseseră în sus numitul joc, care încă acum dobândi, de la cocoanele noastre, noul nume „Romana” (Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Nr. 4, luni 23 ianuarie 1850, pp. 31, 32).

[9] „Orchestra ambulantă, alcătuită din ţigani, care merg din sat în sat, ca şi vechii menestreli, este formată, de obicei, dintr-o vioară, un nai şi o cobză, un fel de mandolină cu corzi metalice. Şeful trupei cântă melodia la vioară; naiul reproduce, în sunete ascuţite, părţile melodiei cele mai pasionate; cobza alcătuieşte başii, de obicei o ţine cel mai bătrân dintre artiştii ţigani, care execută, pe acest instrument, acompaniamentele cele mai dificile, cu o îndemânare uimitoare” (Ubicini, Jean Henri Abdolonyme, în Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. V – 1847-1851, Bucureşti 2009, pp. 282-285).

[10] „Sulzer găseşte două feluri de hore, care ar proveni de la greci: hora de mână şi hora de brâu. Mai departe el descrie hora în care se află 4 tacte cu 5 paşi, dintre care doi paşi înainte sau în lături, la tactele cele două dintâi şi la tactele cele din urmă. Toate aceste jocuri – zice el – se execută sau de un fluier sau de una, cel mult două violine şi de o armonică de gură sau şapte fluieraşe (Syringa Panos) numit moscal, şi, câteodată, şi de o ţimbală, în locul căreia era, în Moldova şi Valahia, câte o chitară, pe când una dintre violine ţinea hangul în octavă, şi între dansurile cu figuri şi fără figuri, şi între cele cu dansatoare şi fără dansatoare nu este altă deosebire, decât că, la cele din urmă, dansatorul nu cântă împreună (adică din gură), în schimb se trudeşte cu atât mai mult să-şi arate vred­nicia cu picioarele. În aceste danturi Sulzer nu recunoaşte pe romani (Sulzer, Geschichte des transalpinischen Daciens, das ist der Walachey, Moldau und Bessarabiens, II, p. 417. El pune aceste cântece şi pe note, vezi tablele de la sfârşitul volumului). / La urma jocului culbeciului, care durează atât cât le place dansatorilor, se cântă tot aceiaşi melodie iute, care se cheamă bătuta foarte iute, de la battere, drept joc final.

Sulzer, ne mai descrie jocul brâului, care se deosebeşte – ne spune el – de cele­lalte, pe deoparte, prin felul cum apucă jucă­torul cu mâna dreaptă de brâul vecinului din stânga şi cu stânga brâul celui din dreapta, deci cu mâinile cruciş şi nu mână în mână; pe de altă parte, că şi prin melodia ceva mai monotonă, mai jalnică, după care se joacă, cam şi-n acelaşi fel de cerc şi cam în aceiaşi paşi ca şi hora de mână. El le gă­seşte totuşi mai frumoase şi mai variate şi nu monotone şi sărăcăcioase precum le gă­seşte Carra, despre care crede, că nu-i un cunoscător al muzicii (Sulzer, op. cit., pp. 420, 421). / În jocuri, ca: hore, brâie, căluşerii sau călucenii (Sinopsis de Iaşi 7259/1751), jocurile mocăneşti, colinde, unii dintre străini, nu numai că găsesc, că-s de obârşie romană, dar şi o înrâurire gre­cească mai ales în cele înlănţuite (Sulzer, p. 418). / La unele din ele se puteau auzi şi „plesnirea palmelor” cum şi „chiuiturile”, pe care Sulzer le găsea de rău gust. (Bobulescu, Constantin, Lăutarii noştri, Bucureşti 1922, pp. 96, 97).

[11] Slovakische, griechische, walachische und türkische, Tanzer, Lieder u. s. w / După un manuscris publicat de Otto Heilig, în Sammelbände der internationalen Musikgesellschaft, Leipzig, 1902-1903, pp. 293-302, în care se precizează: „Numărul 93 al departamentului „Praktische Musik“ al Bibliotecii landului Karlsruhe deţine manuscrise ale unui autor care a decedat în anii ’50 ai secolului trecut, Jenaer Bergrats Gustav Schueler, care a lăsat bibliotecii manuscrisul său şi colecţii din timpul vieţii sale în Baden. Despre autorul manuscrisului şi despre activitatea sale ca muzician nu am putut afla prea multe. / Cântecele slovace au fost culese de Gustav Schueler, în 1835, din comitatul Zohler, Ungaria, dar  obţinute de la dl Seyfried în Neuscht; melodiile de dansuri greceşti, de la dl Canzler Cavaler de Ferio, fiind culese în 1839; melodiile de dansuri valahe, au fost culese în 1837, din Braşov şi Bucureşti, dl Canzler Cavaler de Ferio, care a contribuit şi cu melodiile turceşti, colecţionate, în 1838, de acelaşi dl Canzler Cavaler de Ferio.

[12] „Lăutarii – zice Grenville Murray – sau menestrelii rătăcitori, erau obişnuiţi să cânte oamenilor simpli Doina (Daina însemnase, în civilizaţiile primordiale, şi mai înseamnă şi astăzi, în spaţiul scandinavo-baltic muzică interpretată vocal, în vreme ce lätar înseamnă muzică interpretată instrumental – n. n.), care le-a liniştit dorurile, şi cântecele vechi de război ale bravilor, care încă mai mişcă inimile ca sunetul unei trâmbiţe. Aceste cântece au fost transmise, de la sine, de la tată, la fiu, prin tradiţie orală” (p. XXIX). E. C. Grenville Murray, DOINE; or The National Songs and Legends of Roumania, London, Smith, Elder and Co, 65, Cornhill, / Bombay: Smith, Taylor and Co, 1854. Murray folosea „Şase cântece naţionale din România”, aranjate pentru pian de Henriz, puse la dispoziţie de principele Ion Ghika.

[13]Arcanul” şi „Arcanaua”, sunt două hore foarte înrudite, care s-au dezvoltat dintr-un singur prototip. Cuibul lor pare a fi în Moldova, de unde însă au străbătut la munteni şi la ardeleni. T. Burada, Almanah musical 1877, p. 63: „Arcanaua. Ţuţuenii, mai ales acei din Vrancea, joacă acest joc. El se execută de către mai mulţi bărbaţi şi femei, şi se aseamănă în săltări întru câtva cu hora de brâu”. / „Între jocurile poporului de pe aici este şi „Arcanaua” (N. Sandrovici, Dorohoi, c. Târnauca). / „Să jucăm „Moldovineasca” de mână, „Sârbeasca” de brâu, „Arcanaua” pe bătaie” (Iconom G. Ionescu, Iaşi, c. Miroslava). / Jipescu, Opincaru, p. 52, înşirând jocurile ţărăneşti din Prahova: „Căluşari”, „Şu-şu-şu”, „Arcanu”, „Ţigăneasca”, „Joiana”, „Brăileanca”. / Următoarea descriere amărunţită a „Arcanului” şi a „Arcanalei” o datorăm d-lui Alex. Pop (Transilvania, Năsăud, c. Sângeorz): / „În Bucovina, „Arcanul se joacă de feciori şi fete. Se face o horă, ţinându-se de mâini, dar fără a bănănăi cu ele. Mişcarea e de la stânga, spre dreapta. La tactul muzicii încep, cu piciorul drept, trei paşi înainte, aducând corpul în direcţia mişcării. Isprăvind pasul al treilea, se opresc pe piciorul drept, un tact, şi fac un pas, cu piciorul stâng, spre piciorul drept, readucând corpul în poziţia de la început. Această mişcare se face continuu, după tactul muzicii. Obişnuit, cercul se află deschis, cu un vătav în frunte, care ţine în mână un băţ, bătând cu el tactul, la unele figuri ce le intercalează. După un interval oarecare, la isprăvitul unui tact, vătavul ridică băţul, strigând: „Unu-nainte! Unu-napoi! Una bună, şi la drum!”. Atunci se opreşte şirul, face un pas cu piciorul stâng pe dinaintea piciorului drept şi întoarce piciorul drept pe dinaintea celui stâng. Oprindu-se pe piciorul drept, aduce lângă el piciorul stâng şi, la ultimul tact, bat cu toţii deodată cu piciorul drept în pământ. Apoi urmează ca la început, până când vătavul porunceşte: „Doi-nainte, doi-napoi! Tri-nainte, tri-napoi!” etc. / Un alt dans, numit „Arcaneua”, se joacă pe valea Someşului Mare, în comuna Sângeorz, numai de feciori. În mişcări are multă asemănare cu „Arcanul” din Bucovina, cu deosebire mai ales că nu merg în cerc regulat, ci după cum vrea să-i ducă vătavul. Mersul este tot trei paşi înainte, însă fără ca piciorul stâng să-l mişte în direcţia celui drept şi să vină cu faţa către centru; ci unul după altul urmează tactul muzicii, şi după trei paşi balansează un tact pe piciorul drept şi unul pe cel stâng. Jucătorul cel din urma şirului trebuie să se ferească de vătav, căci acela, ajungându-l, îl loveşte cu băţul; de multe ori se întâmplă că, ferindu-se, nu mai ţine paşii regulat, ci fuge, şi numai după încetarea ameninţării reîncepe jocul. De mâini nu se lasă, chiar dacă i-ar împiedica ceva în cursul jocului. Mişcări de paşi regulaţi, înainte şi înapoi, ca la „Arcanul” din Bucovina, la „Arcaneua” nu se fac”.

În descrierea de mai sus, trăsătura cea caracteristică este băţul vătavului, de care trebuie a se feri. La început, în loc de băţ, cată să fi fost un arcan, cu care vătavul se silea a prinde pe un jucător, de unde apoi vine însuşi numele jocului (Petriceicu-Hasdeu, B, Etymologicum Magnum Romaniae / Dicţionarul limbei istorice şi poporane a Românilor, Tomul II, Bucureşti, 1887, pp. 1492-1598)

[14] Gazeta de Moldavia, Iaşi 1858, no. 27 din 7 Aprilie – apud Bobulescu, Constantin, Lăutarii noştri, Bucureşti 1922, p. 98

[15] Revista de folclor, XII, nr. 1, Bucureşti 1967, p. 17

[16] Edward Jones, Lyric Airs: consisting of Specimens of Greek, Albanian, Walachian, Turkish, Arabian, Persian, Chinese, and Moorish National Songs and Melodies; (being the first selection of the kind ever yet offered to the public:) to which are added Basses for the Harp, or Piano-Forte. Likewise are subjoined a few explanatory notes on the figures and movements of the Modern Greek Dance; with a short dissertation on the Origin of the Ancient Greek Music, Printed for the Author, London, n. d. [1805].

[17] Cele mai vechi cântece româneşti, păstrate de alţii, par să fie cele numite, de ceva vreme încoace, „Cucuruz cu frunza-n sus” (Wittenberger Gesangbuch, 1531) şi „Banul Mărăcine” ( „Tabulatura Ioannis de Lyublyn Canonicorum Regularium de Crasnyk”, 1540), urmate de dansurile valahe, consemnate de „Codex Cajoni” şi de „Codex Victoris” (acesta, alcătuit de un slovac, fiind practic inclus în „Codex Cajoni”, în secolul al XIX-lea, al descoperirii lui). Ar urma „tabulele” cu cântece ale lui Franz Joseph Sulzer, preluate, fără nominalizarea culegătorului, de mai toate istoriile muzicale europene (Carl Engel, C. Hubert, Otto Heilig etc.), dar şi de prestigioasa revistă muzicală, cu apariţii din 1798, „Allgemeine Musikalische Zeitung”, în paginile de divertisment, semnate „Anonymus”, deşi „Cântecele şi dansurile moldoveneşti”, publicate în nr. 30 din 25 iulie 1821, au fost culese, mai mult ca sigur, de Eftimie Murgu şi explicate de Otto Wagner.

[18] Un sinonim blagian pentru „fenomenul” lui Kant, adică esenţa eternă a individualităţii vremelnicului şi nu doar, precum în DEX, „care este propriu naturii obiectului, care acţionează din interiorul obiectului, condiţional de esenţa obiectului”.

[19] Blaga apud Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 362

[20] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[21] Engel, Carl, An Introduction of the Study of National Music, London 1866

[22] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 221

[23] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 141

[24] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 171

[25] Strabon, Geografia, II, X, 3, p. 433


Datinile românilor şi îndumnezeirea interzisă

 

În cărțile de povățuiri duhovnicești, numite, de regulă „Floarea Darurilor” sau „Floarea Cerească”, există, în cuprinsul capitolului „Tâlcul celor zece porunci dumnezeiești”, un decalog creștin, altul decât cel talmudic, în care, ca și în cazul „Sinopsis”-ului lui Iacov Putneanu, sunt stigmatizate credințele vechi. Citisem fragmente care, fără voie, descriu „datini păgânești”, în „Șezătoarea” lui Artur Gorovei, dar cum obiceiul îmi este să caut sursele și singur, pentru a înțelege și mai mult, așa am procedat și cu această carte, a unui ierarh moldovean căruia nu-i prea simpatizez memoria, când știu că din porunca lui a fost prădat mormântul lui Ștefan cel Mare, iar resturile de oseminte aruncate, în locul lor fiind înmormântat, pe bare de metal și în mantie de lider religios, un egumen al Putnei, dacă nu cumva un rang și mai înalt.

 

Lecturarea cărţii lui Iacov Putneanu mă ajută să înţeleg de ce, după căsătorie, moldovenii nu aveau voie să joace decât la nuntă, şi numai câte o singură horă, lăutarii pregătind anume câte o „Zicală pentru babe”, „Zicală pentru mirese”, „Zicală pentru neveste”, „Zicală pentru bătrâni şi aşa mai departe. Ceea ce numim datină şi obicei, deci bucurie publică, beneficia de anatemizare, începând de la încropirea unor texte laice şi terminând cu degenerescenţele totemismului ceremonial, colinde şi hore. Toate omeneştile bucurii, de care călugării beneficiau din plin (mănăstirile aveau bande de lăutari ţigani, podgorii, heleşteie, pământuri mănoase şi puzderii de turme şi de cirezi, ba şi de iobagi şi de robi), se interziceau, prin persuasivul credinţei, omului fiindu-i recomandate plânsul, lăcrimatul, întristarea şi tânguirea, în speranţa unei ipotetice iertări în veşnicie. O iertare pe care omul nici nu o merită, dacă nu se bucură de darul dumnezeiesc numit viaţă şi dacă nu se îndumnezeieşte prin bucurie.

 

 

Capitolul menționat începe dogmatic creștin, dar cu trimitere la Moise: „Zice învățătura sfântă carele au poruncit Dumnezeu lui Moise să le spună în lume, și cine le va plini să meargă în Raiu, iară cine nu le va băga în seamă să meargă în Iad”. Simplu: urmezi cele zece porunci, fără să ignori ascultarea pe care o datorezi celui care se substitue bunului Dumnezeu, mergi în Rai. Respecți legea și mai veche a străbunilor tăi, toți anatemizați drept diavoli, urmezi calea lor și în Iad îți va fi popasul veșnic. Chiar dacă și decalogul strămoșilor tăi este identic cu cel talmudic, categorisit de Iacov, funcție de interese și de circumstanțe, al „păgânilor jidovi”.

 

 

„Întâia și mai mare Poruncă este cum să nu crezi într-alt Dumnezeu, afară de Iisus Hristos, carele este Dumnezeu adevărat, și alt Dumnezeu afară de acesta nu este. Acesta au făcut Ceriul și Pământul. Acesta au poruncit și s-au făcut îngerii. Acesta au zidit neamul omenesc. Acesta este carele ține toată Lumea. Acesta pentru păcatele noastre s-au pogorât din Ceriuri pre pământ și s-au întrupat din Sfânta Fecioară și de Dumnezeu născătoare Maria, și au umblat pre pământ treizeci și trei de ani, și au mâncat, și au băut ca un om. Apoi s-au răstignit și au murit de mâinile păgânilor jidovi” etc.

 

Nu iau în discuție textul de mai sus, pentru că nu mă simt îndreptățit să o fac, ci doar adaog și esența celei dintâi porunci, în accepțiune iacoviană: „Cela ce nu crede că Iisus Hristos este adevăratul Dumnezeu și alt Dumnezeu fără de el nu este, acela nu este creștin, ci este ca păgânii”. Odată stabilit acest lucru, urmează filipica în bună parte îndreptățită și lucidă: „Şi iară cine crede în visuri şi în farmece şi în vrăji şi în advare şi în baere şi într-alte lucruri diavoleşti, acela este fără de lege [și afară din Biserica lui Hristos, că acestea sunt lucruri diavolești și cine le crede sau le face, acela merge cu diavolul în munca cea veșnic. Pentru aceasta, iubiții miei și blagosloviți credincioși, niciodată să nu credți în visuri, că Diavolul învață pe om, ca să-l ducă în iad. De multe ori arată preri în visul omului și le plinește ziua, numai ca să credem visurile și să mergem în muncă. Pentru aceasta să ne păzim de lucruri a acestea. Și descântecele să nu le credeți, că este meșteșugul Diavolului descântecul. Și oricine descântă sau se descântă, acela n-are parte cu Hristos, ci este închinat cu trupul, cu sufletul Diavolului. De vreme ce măcar că auziţi acolo unde descântă muiere că pomeneşte numele lui Hristos şi al Precistei, şi al Sfinţilor Mucenici, şi al altor sfinţi nume. În aceasta este înşelăciune diavolească. Pentru că în acel chip şi pescarul, când vânează peşte în Mare cu undiţa, îşi aruncă undiţa singură în apă, pentru că dacă văd peştii fug, îi pun şi hrană în undiţă. Întru acest chip este şi descântecul, că de-ar pomeni numele dracilor, nici un om nu ar descânta, ci pentru ca să înşele creştinii să meargă în Munţi pentru descântec, pentru aceasta pomeneşte numele sfinţilor. Aşa că zică unii dară căci când mă bolânzesc, dacă mă descântă, mă scoală, adevărat Diavolul va să înşele pe oameni, le dă câte un ceas puţină boală şi ei, dacă se descântă şi se dau Diavolului, el îi boala de la ei. Pentru aceasta, blagosloviţilor creştini][1], nimeni să nu se înşele cu descântecele şi cu farmecele, sau să lege cu vrăji vita lui să n-o mănânce lupul, nici bărbatul cu muiarea să nu-i lege, nici baere să nu faceţi la omul bolnav, nici să credeţi visurile. Nici când cântă corbul sau cioara sau coţofana sau alt ceva din cele trăgătoare pre pământ, să ziceţi că au cântat rău, că cine zice aceasta face pre Dumnezău mincinos, ca­rele au făcut pre corbi proroci: [Ce este vinovat corbul sau altă pasăre][2]. Nici să ziceţi că cutarele are noroc rău, că toţi oa­menii a unui Dumnezău sunt zidire; nici să ziceţi că cutare zi este bună şi cu­tarea este rea, că Dumnezău le-a făcut toate zilele şi le-a făcut bune pentru om (filele 44 şi 45, în exemplarul pe care îl citesc, și nu 42 şi 43)”.

 

 

„A doua poruncă este ca să nu numiţi numele lui Dumnezeu la lucruri proaste, adică să te socoteşti ca niciodată să nu juri pe Sfânta Evanghelie, nici pe Biserică, nici pe altă nimic. Căci măcar de juri pre dreptul, încă ai mare păcat în sufletul tău, nici pre numele lui Hristos să nu zici niciodată, nici pre Precista, nici pe Ceriu, nici pre capul tău”. La această de prisos şi condamnabilă chezăşie divină (să nu „calci numele lui Hristos”) nu sunt adăugate eresuri lumeşti, care strică adevărata credinţă.

 

 

„A treia poruncă a lui Dumnezeu este să păzeşti şi să cinsteşti toate sărbătorile Anului, şi câte sărbători sânt mari. Şi în Vinerea cea Mare, şi în Sâmbăta cea Mare lucru să nu faci. Aşijderea şi în celelalte sărbători stăpâneşti (ale Domnului – n. I. D.) şi ale altor sfinţi mari să ţii şi să cinsteşti sărbătorile lor”. Se recomandă participarea la absolut toate slujbele şi ascultarea datorată autorităţii bisericeşti. „Şi de ai şi bucate multe, să dai şi săracilor să mănânce, ca să-ţi zică Bogdaprosti”. „Şi iar să te păzeşti, în toate Duminicile peste an, şi în sărbătorile tale, să nu faci nicicând lucru, nici să negustoreşti, nici să joci în Horă, nici alte jocuri, că jocurile şi Horele sunt aflări şi lucruri ale Diavolului. Elinii cei fără de Dumnezeu şi rătăciţii ce nu cred în Dumnezeu, care nu nădăjduiau prin Înviere, nici judecată, aceia le-au făcut acestea. Şi au fost jucând, şi bând, şi s-au fost învăţând, şi s-au fost veselind cu jocurile. Pe noi, creştinii, nu se cade să facem aşa la Praznicele noastre. Numai când este praznic şi nu lucrezi, şi şezi fără lucru, adu-ţi aminte ce ai greşit lui Dumnezeu, în zilele cele trecute, adu-ţi aminte de păcatele tale, adu-ţi aminte de Moarte, adu-ţi aminte cum vrei să te munceşti pentru păcatele tale, de nu te vei pocăi. Aceasta îţi adu aminte şi suspină, şi plânge, şi lăcrimează, şi te întristează, şi te tânguieşte, şi te va ierta Dumnezeu. Du-te la omul care ştie să te înveţe şi să te îndrepte. Mergi la cel mai bun decât tine şi mai înţelept. Aceasta să faci, când eşti îndeletnici şi nu lucrezi. Iar să nu şezi să faci vorbe deşarte şi să găseşti cuvinte proaste cu tinerii cei fără socoteală (creaţia populară este, deci, strict interzisă – n. I. D.), nici să te plimbi prin Oraş sau Cetăţi, ca să vezi muierile care îţi plac. Nici să mănânci şi să bei, toată ziua, ca o fiară, căci mâncarea ta şi băutura ta să fie prea puţină, căci din mâncarea cea multă şi din băutură niciodată bine nu s-au făcut. Numai ce-ţi cheltuieşti şi banii, şi-ţi îngreunezi şi trupul, şi sufletul îţi păgubeşti, şi Patimile Trupului le turburi, şi strângi pohte rele în sufletul tău şi în inima ta, şi îţi pierzi mintea şi gândul tău în fapte proaste, şi uiţi pre Dumnezeu, şi te faci tot cu totul lăcaşul Diavolului. Pentru aceasta, să te păzeşti de băutură multă, şi de mâncare multă, şi mai vârtos de beţie, că şi aceasta se numără cu alte păcate, şi pre mulţi i-au dus în Iad”.

 

 

„A patra poruncă a lui Dumnezeu este să iubeşti pre Părintele tău şi pe Maica ta, şi să-i cinsteşti cât poţi, niciodată să nu grăieşti cuvânt rău către ei, niciodată să nu laşi să flămânzească sau să înseteze, sau să petreacă nevoi şi să te blesteme, că apoi, de vei face mii de bunătăţi, nu-ţi vor folosi”. Porunca desfăşoară, apoi, tot felul de sfaturi practice, de genul „când şezi cu cel mai mare decât tine la masă, nu te tinde tu întâi niciodată la bucate, nici să şezi tu mai sus decât cel mai bătrân, măcar de este şi sărac, ci să şezi tu mai jos decât toţi” etc.

 

 

„A cincea poruncă a lui Dumnezeu este să nu ucizi, în viaţa ta, om, nici creştin, nici păgân, nici pre altcineva. Ci încă nici vrajbă să nu ai cu vreun creştin, căci aceasta este, la om, ca şi uciderea, adică să nu ţii vrajbă”. Şi se dau numeroase exemple ale dumnezeieştii iertări, „în tot ceasul”, de la care trebuie să învăţăm.

 

 

„A şasea poruncă a lui Dumnezeu este să nu pohteşti muierea vecinului tău, nici a altui om străin. Că cel ce iubeşte pre muierea altuia, mai mult decât pre a lui, este şi curvar şi prea curvar, acela este dat, tot cu totul, Diavolului”. Şi aşa mai departe, după datina creştină.

 

 

„A şaptea poruncă a lui Dumnezeu este ca să nu furi nici un lucru omenesc niciodată, ci, de vei afla şi la pământ, pierdut vreun lucru străin, şi vei şti al cui este, să îl dai, iară de nu ştii al cui este, să întrebi, o săptămână şi două, să afli pe acela al cui este, căci, dacă nu se va afla al cui este, atunci să fie al tău”.

 

 

„A opta poruncă a lui Dumnezeu este să nu mărturiseşti minciuni, adică când cunoşti adevărul în ce chip este povaţă şi trebuie să întrebi sau spui, iar de-l cunoşti adevărul, socoteşte, când mărturiseşti, să-ţi bagi în muncă sufletul tău. De-ţi vor da şi galbeni, ţine-ţi firea să nu te înşeli, să mărturiseşti pe strâmb, căci vei pierde sufletul tău, creştinule”. Atât este cuprinsul acestei bune porunci.

 

 

„A noua poruncă a lui Dumnezeu cel învăţat este ca să nu curveşti, nici cu muiere, nici copilă, nici cu vite (Puah! – n. I. D.). Că curvia ce să face cu copii şi cu dobitoacele este mai mare decât toate păcatele, însă să te păzeşti, să nu dormi cu ea Dumineca sau într-alte Sărbători, că Dumnezeu pre muiere o au dat pentru Naşterea Copiilor, iar nu pentru ne stâmpărări. Şi să socoţi la dobitoacele cele necuvântătoare, cum îşi păzesc orânduiala lor şi într-un an o dată se împreună, ca să ne înţelepţim noi, să nu ne muncim în veci”. Atât.

 

 

„A zecea poruncă a lui Dumnezeu este ca să nu pofteşti a nimănui nimic, nici ţarna, nici casa, nici roaba lui, nici alt lucru, nimic, că poate naşte pe Lăcomie. Pentru aceia, nu pofti al nimănui, ca să nu te faci lacom. Numai ce osteneşte ca să dai din osteneala ta şi celui ce-ţi cere, ca să aibă plată de la dătătorul de plăţi, de la Hristos Dumnezeul nostru”.

 

Apoi, după „aceste cuvinte”, pe care le reia pe scurt, într-o sinteză laconică, mitropolitul Iacov trece la cele lumeşti, la bucuriile de fiecare zi ale oamenilor, într-un capitol intitulat „Învăţături pre scurt împotriva a multor rele închipuiri, care, neştiind, le fac unii din creştini, în dovediri de unde să trag acele fapte rele şi ce închipuiesc”.

 

Întâi stătătorul bisericii moldoveneşti nu era un filosof al culturii, iar reperele din „Civitas Dei”, a lui Augustin, carte pe care se simte că a citit-o, le refuză doar în cea mai importantă susţinere, şi anume aceea care precizează că „religia pe care acum o numim creştinism este aceeaşi dintotdeauna”, Iisus revoluţionând-o (Soarele Dreptăţii) şi universalizând-o. Un singur lucru stânjenea, ca şi pe Augustin, şi Biserica Creştină, „cultul străbunilor” – care putea să o dezbine şi de aceea a anatemizat străbunii şi secvenţe doar din mitologia ei astrală, promovând un cult străin şi misterios al „strămoşilor” (evreilor), dar fără a-i sfinţi, ci preferând să impună cultul „unor oameni morţi” dintre promotorii noii-străvechi religii. Şi cum religia iniţială nu era idolatră, ci cosmologică, Biserica Creştină a aflat un ţap ispăşitor în idolatria elină, care nu trebuie confundată cu credinţa şi obiceiurile oamenilor din „pagane” (sate), care rămăsese cosmologică. Nici sinonimia ortodoxă, cu etimologii diferite, nu este scoasă în evidenţă, deşi Hristos este Sinonim cu Mesia, deci cu „Cel Trimis”, „Cel Ales”, „Vestitorul” care ne va iniţia în adevărurile credinţei, care ne va arăta Calea, între creştinism şi mesianism existând o sinonimie perfectă, în cadrul căreia dubla natură omenească şi cerească impune trăirea vieţii ca o bucurie dăruită, în firesc şi în echilibru („Acesta pentru păcatele noastre s-au pogorât din Ceriuri pre pământ și s-au întrupat din Sfânta Fecioară și de Dumnezeu născătoare Maria, și au umblat pre pământ treizeci și trei de ani, și au mâncat, și au băut ca un om”, zice însuşi mitropolitul Iacov).

 

 

În capitolul „Învăţături pre scurt împotriva a multor rele închipuiri, care, neştiind, le fac unii din creştini, în dovediri de unde să trag acele fapte rele şi ce închipuiesc”, Iacov Putneanu, care se dorea, prin cele zece falsificate porunci, stârpitor şi de creaţie populară („să nu şezi să faci vorbe deşarte şi să găseşti cuvinte proaste cu tinerii cei fără socoteală”), şi de bucurii care ţin de îndătinatul fenomen horistic („nici să joci în Horă, nici alte jocuri, că jocurile şi Horele sunt aflări şi lucruri ale Diavolului”),  încearcă şi alte anatemizări, dar care sunt importante, astăzi, ca mărturii despre spiritualitatea mereu interzisă sau contrafăcută a străbunilor noştri, uneori şi prin detaliile „diavoleşti” pe care le subliniază:

 

„Ştim bine că fiştecăruia adevărat creştin urât le este şi cu cuvântul pomenirii de Idoli sau de Diavoli. Dară însăşi să-i cinstească sau să creadă într-înşii, sau măcar să urmeze obiceiurilor de Idoli. De aceasta ştiind dară noi, nu voim mai mult a zice sau a pomeni, atâta de urâtul şi urgie ce au avut şi are adică Dumnezeu asupra Diavolului şi a Idolului, cât şi asupra celor ce s-au închinat şi se închină lor, şi de munca ce le este gătită. Şi nu zicem noi aceasta pentru toţi cei ce s-au închinat lor (căci la începutul Pravoslavnicei Credinţei noastre, până au fost Hristos cu trupul pe pământ, şi după a sa Slăvită Înălţare, până propovăduirea Apostolilor şi, mai încoace, a altor Sfinţi Părinţi). Cei mai mulţi, ce au venit la credinţă, au fost din închinătorii de Idoli, şi acum sufletele lor sunt în Mâna lui Dumnezeu. Ci aceasta zicem cum pentru cel ce, necrezând adevărul, au murit în rătăcirea lor, şi pentru cei ce şi crezând, şi pravoslavnici numindu-se, fac unele din cele ce făceau închinătorii de Idoli. Care anume sunt acestea:

 

Cap. A). Dumnezeii limbilor elineşti erau foarte mulţi, dintre care unul era anume Pèrun, care se numea Dumnezeul Focului, că şi în mâna lui ţinea o Pia­tră Scumpă, care Piatră, după felul ei, lumina ca jăratecul, încă şi foc de-a pururea ardea înaintea lui. Iară închinătorii lui făceau focuri şi se petrecea pe­ste dânsele, închipuind adică cum că s-ar da singuri pe sine jertfă acelui idol Pèrun. Aceleaşi închipuiri fac şi unii din creştini, până în ziua de astăzi, adică focuri cu bălii în ziua de Joia Mare şi se petrec peste dânsele, însă neştiind ei ce închipuiesc.

 

Cap. B). Alt idol era ce-i zicea Lado[3]. Pe acesta îl aveau Dumnezeul veseliilor şi al bunei norociri. Acestuia îi aducea jertfe cei ce aveau a face nunţi şi ve­selii[4], părându-li-se că, cu ajutorul lui Lado, îşi vor câştiga veselie frumoasă şi viaţă cu dragoste. Asemenea şi aceasta o cântă creştinii pe la nunţi. Pentru aceea dară se cade tot creştinului să se ferească de acestea, [ca să nu fie pedepsit de mânia lui Dumnezeu][5].

 

Cap. C). Mai jertfeau unii dintre acei închinători de Idoli[6] şi apelor, adică Băl­ţilor, Izvoarelor, numindu-le şi pe acele Dumnezeu. Deci unde era apa aproape, ei se adunau, o dată într-un an, şi mergeau de se aruncau unii pe alţii în apă. Iară unde era apa departe, îşi turnau apă pe dânşii, unii, altora. Aceasta acum şi la unii din creştini vedem făcându-se, adică: a doua zi după Paşti, numindu-se Trasul în Vale, dintru care tras în vale, prin îndemnarea diavolului, se fac multe sfezi, gâlcevi şi bătăi.

 

Cap. D). Alţii aveau alt Dumnezeu, ce-i zicea Coleada[7], carii ei, adunându-se la praznicele şi zborurile lor cele Idoleşti, cânta lăudând pe acel idol Coleada, pomenindu-i de multe ori numele lui. Şi aceasta o vedem că se ţine la unii din creştini şi până astăzi, că primesc, spre ziua Naşterii lui Hristos, de le cântă ţigani, numindu-se Colindători. Şi încă mai primesc la casele lor Turca[8] sau Brezaia, având cu sine şi măscărici ghiduş, carele schimbându-şi faţa sa[9] (cea după chi­pul lui Dumnezeu zidită), cu gura zice cuvinte urâte, scârnave, iară cu trupul face chipuri grozave şi spurcate, atâta cât pe cei fără de minte oameni bucurând[10], iară pre cei fără de răutate copii speriind.

 

Cap. E). În cetatea Rodostol, aproape de apa Istrului, în vremile închinătorilor de idoli, se afla un idol anume Cron, adică Dumnezeul morţilor, care acela era un elin mort, întru carele încuibându-se diavolul de multă vreme îl ţine ne­-putred, făcând şi multe năluciri. Aceluia dară îi jertfeau acei oameni rătăciţi întru acest fel, adică de-şi băteau trupurile sale până la sânge şi chiuiau şi strigau şi toată alta fără de lege făceau. Şi cu sângele ce-şi vărsau, închipuiau cum că cu sânge este Cron, Dumnezeul lor (pentru că se arăta a fi rumen la faţă). Iară fărădelegea ce-o făceau ziceau că nu o vede Cron, căci ţine ochii închişi, nici aude strigările, căci că este mort.

 

Asemene rătăcire vedem şi acum la unii din creştini, că, precum aceia, se strângeau la acel mort, de să băteau şi chiuiau şi toată altă fărădelege făceau, aşa şi acum creştinii fac, pe la morţii lor, strângându-se clacă de nebuni, de-şi bat spatele cu lopeţi şi chiuie şi joacă şi alte multe ghiduşii, care nici a se mai scrie sau a se pomeni nu se cuvine. Deci de toţi se poate cunoaşte că nu este lucru curios, adică la vreme de plâns să se facă râsuri şi hohote şi la vreme când toţi acei ce se vor fi strâns ca să se roage lui Dumnezeu şi să plângă, ei atuncea să joace şi să chiuie, şi atuncea când ar trebui acel suflet a se uşura de păcate prin milostenie şi prin rugi, ei atuncea mai vârtos să se în­sărcineze cu celelalte necuvioase fapte ce s-au zis. Ci cu cuviinţă este la mort, adunându-se rudeniile şi alţii, să facă plângere cuvioasă, nu atât pentru că a mu­rit, cât pentru iertarea păcatelor lui şi ca să i se aşeze sufletul lui unde drep­ţii se odihnesc. Iară la privegherea acelui mort să citească preoţi, iară necitind preot, să fie şi mirean priveghind cu cuviinţă, vorbind cele de folosul sufletesc, iară nu vorbe deşarte lumeşti au jocuri sau alte ghiduşii, ci acestea toate de acum să lipsească.

 

Cap. F). Alţii cinstea pe un idol anume Cupal, pe care îl numeau Dumnezeul Roadelor pământului, căruia, la pârga secerişului, la o zi a lor însemnată, îi adu­ceau jertfă şi, adunându-se bărbaţi şi muieri împletind cununi de buruieni, îşi punea în cap şi se încingeau cu buruieni. Şi unii din bărbaţi se îmbrăcau în haine muiereşti, ca putând ei a juca mai grozav şi mai răsfăţat decât muierile, să poată îndemna pe privitori şi pe tot norodul spre toată pohta spurcatei curvii, după cum plăceau diavolilor ce lăcuiau în Boz, şi aşa, jucând şi sărind, adeseori pomenea zicând: Cupal, Cupal. Această urâtă închipuire şi până acum se ţine în ţara noastră pe la unele oraşe şi sate, de se îmbracă bărbaţi în haine muiereşti şi se numesc şi cu numele aproape de numele Cupal, ade­că Cuci sau Căluceni, făcându-şi şi aceştia cununi de buruieni, anume de pelin. Iară cei mai mulţi, ce nu joacă, iară pelin tot îşi pun în brâu. Şi iată cu ase­mănarea aidoma închipuie acea de atuncea sărbătoare drăcească şi prăznuire idolească. Alţii iarăşi fac altă arătare şi izvodire drăcească, la vreme de secetă, adică un om cu pielea goală şi, înşirând buruieni verzi pe aţă, se înfăşură, de sus, până jos, şi pe cap pune iarăşi cunună de buruieni, şi aceasta încă şi pe la care jucând, aruncă toţi cu apă într-însul închipuind cum că şi de la dânsul apă cer, adică ploaie. Deci prostimea la aceste două atât se înşală, cât adică de la Cuci, cum că ar lua vindecări de toate neputinţele sale, prin călcarea Cuci­lor. Iară Papăluga, cum că ar avea putere ca aceea, adică să poruncească norilor şi să ploaie. Care mai ales şi la aceste două pricini nu trebuie mai mult închinare de idoli, căci destul este la acei ce cred aşa, adică cum că precum cred credincioşii că prin atingerea sfinţilor apostoli, cu numirea lui Hristos, s-au dat vindecări celor bolnavi, aşa şi acum s-ar da, prin călcarea spurcatelor picioare ale Cucilor (şi aceştia, cei mai mulţi, sunt ţigani puchioşi), şi iarăşi, pre­cum Ilie Prorocul şi alţi sfinţi mulţi, prin mult post şi rugă, cu numirea Dumnezeiescului nume, au pogorât ploaie, aşa ar putea şi acel măscărici înşelător, Păpăluga, ca să pogoare ploaie când ar vrea.

 

Deci fiştecare ce vă numiţi adevăraţi creştini, de n-aşi şi ştiut sau n-aţi cunoscut până acum, iar de acum înainte să ştiţi şi să cunoaşteţi cum că toate aceste fapte ale unora din creştini, ce s-au fost făcând, după cum am arătat mai sus, sunt chiar drăceşti izvodiri şi aidoma închipuiri ale celor de demult idoleşti închinători. Deci, după cum am zis la începutul învăţăturilor acestora adică (cum că la un adevărat creştin urâtul este şi cu cuvântul a pomeni de idoli sau de diavoli, dară încă să-i şi cinstească sau să creadă într-înşii sau măcar să urmeze obiceiurilor închinătorilor de idoli). Pentru aceea, dară, purtând numele cel creştinesc, să fie şi viaţa şi faptele creştineşti, ca nu unii ca aceştia, cu neştiinţa lor asemănându-se dobitoacelor, iar în cea lume cu muncile să fie părtaşi elevilor.

 

Şi pentru toţi aceşti mai de sus numiţi idoli şi pentru închipuirile jertfelor lor, vrând cineva a căuta dovezi, să cerce la Istoriile Moscalilor, mai ales la vremea când s-au luminat ei cu sf. botez, şi acolo va afla, căci la dânşii au fost aceşti Dumnezei, după cum le sunt şi numele a unora pre limba lor, iară a altor idoli pre limba râmlenească, afară de Cron, carele au fost din Dumnezeul Elinilor, după cum s-au zis, adecă din cetatea Rodostol. Iară alţii mult mai mulţi decât aceştia, tot ai Moscalilor au fost, a cărora spurcate nume nu s-au mai pus aice, fiindcă şi închipuirile sărbătorilor şi jertfelor lor, ce se făcea atuncea, acum de tot au încetat şi s-au uitat”.

 

 

[1] Textul din paranteză lipsește în cel din Șezătoarea – n. I. D.

[2] Text lipsă în cel din Şezătoarea.

[3] Venus, Venera sau, ulterior, Sfânta Vineri sau Sfânta Parascheva, un atribut lunar al timpului feritilităţii – n. I. D.

[4] Cântecul Lado, Lado, nu mai plânge, deci cântecul de „iertăciune”, pe care Dimitrie Cantemir îl considera eres dacic pierdut, a fost găsit şi notat, în sudul Basarabiei anului 1943, de Constantin Brăiloiu, fiind cântat, pentru prima dată, după atât amar de vreme, de „Zicălaşii”, în primăvara anului 2018 – n. I. D.

[5] Lipseşte din textul Şezătorii.

[6] Datina presupune închinări astrale, cosmogonice, şi nicidecum idolatre – n. I. D.

[7] Coleada era numele vechi al Colindei – n. I. D.

[8] Cerbul sau Capra – n. I. D.

[9] Îşi punea mască – n. I. D.

[10] „oameni bucurând” – asta este esenţa satanismului, în religie: bucuria omenească, fericirea darului dumnezeiesc numit viaţă – n. I. D.


Pagina 2 din 1212345...10...Ultima »