DATINA ROMÂNILOR | Dragusanul.ro - Part 2

O importantă mărturie a lui Eminescu. Ignorată!

Eminescu tempera*

În 1531, „Wittenberger Gesangbuch” publica minunatul cântec al românilor „Cucuruz cu frunza-n sus”, care, astăzi, trece drept ardelenesc, datorită teoriei pripite a „vetrelor folclorice”. Ardelenii nu au o mărturie că s-ar fi cântat şi la ei, măcar în secolul al XIX-lea, acest cântec veşnic, pe care l-a ascultat, cu siguranţă, şi Ştefan cel Mare. Noi, cei din „vestitul ţinut al mănăstirilor” cu popime ultraretrogradă, avem o dovadă că, între anii 1859-1871, „Cucuruz cu frunza-n sus” se cânta în Bucovina. Dar asta nu înseamnă că ar fi un cântec moldovenesc sau bucovinean, pentru că, după mărturiile călătorilor străini, care ne-au şi păstrat o parte dintre cântecele neamului, imediat ce se năştea un cântec nou, acesta se răspândea cu iuţeala fulgerului în toate ţinuturile locuite de români. Fiecare cântec devenea identitate naţională şi singurul tezaur pe care l-am putut păstra. Nimic nu aparţinea unui ţinut, chiar dacă stilurile lăutăreşti şi, mai ales, ritmicităţile, difereau, uneori.

*

Iată mărturia care nu a interesat pe nimeni, dar pe care minţile plate o pot folosi întru glorificarea nemeritată a Bucovinei:

*

George Murnu povestea, în 1883, cum l-a vizitat pe Eminescu şi cum Eminescu, „în cele din urmă, începu să fredoneze „Cucuruz cu frunza-n sus”, cântec pe care, zicea el, l-a învăţat în Bucovina” (C. Stăteanu, Figuri din „Junimea”, Editura „Bucovina” Bucureşti, p. 156). Nu în Ardeal, unde călătorise mult, nu în Valahia sau în Moldova, unde trăise, ci în Bucovina. Pentru că, în vremea lui Eminescu, „Cucuruz cu frunza-n sus” s-a statornicit în Bucovina, aşa cum avea să se statornicească, mai târziu, în Ardeal. Dar nici „Cucuruz cu frunza-n sus”, nici vreun alt cântec al românilor nu e proprietatea unei provincii sau a alteia, ci singura dimensiune a identităţii naţionale de care ne-am învrednicit.


1848: Împrumutând imaginea poetică a poporului său

D2

*

Jocuri, dansuri populare, muzică. Jocurile şi distracţiile favorite ale ţăranilor moldo-valahi, luptele ciobăneşti, dansurile celor de la munte sunt de asemenea cele reînnoite ale romanilor. Sunt două dansuri naţionale în Principate, hora şi jocul căluşarilor. După toate aparenţele, acesta din urmă este vechiul dans al preoţilor lui Marte. Dansatorii aveau un templu, pe colina Quirinale; în idele lui Aprilie, ei executau – recitând rapsodii de abia inteligibile, pe vremea lui Horaţius – dansuri, pe care le conducea un şef sau vates. Azi, dansatorii români poartă, ca şi romanii, două curele, împodobite cu nasturi de alamă, care se încrucişează pe umeri şi din care una reprezintă banduliera; la sfârşitul lui aprilie sau după Rusalii, ei îşi încep dansul, considerat sacru, intervin rotind ciomege şi scuturi, pe care le lovesc făcând mare gălăgie şi numesc pe cel care-o conduce, vătaf. Alţii văd în aceste simulacre războinice o amintire privind răpirea Sabinelor.

*

Hora aminteşte întrutotul carul roman, aşa cum este văzut pe basoreliefurile antice. Dansatorii, bărbaţi şi femei, se prind de mâini şi formează un cerc, în mijlocul căruia se află muzicanţii (lăutari); apoi se rotesc, legănându-şi braţele şi îndoind un picior, în timp ce, cu celălalt, fac un pas, fie în faţă, fie înapoi, se apropie, rând pe rând, şi se îndepărtează de centru, pentru a strânge sau lărgi cercul. În timpul acestor evoluţii, a căror încetineală şi uniformitate dau horei un caracter de indolenţă şi de fatalitate, în completă armonie cu specificul melancolic al poporului român, unul dintre lăutari cântă, acompaniind dansul. Aceste cântece poartă de asemenea numele de hore.

*

Există, de asemenea, jocul numit brâu, tot atât de viu şi rapid, pe cât este hora de lentă şi monotonă. Dansatorii se ţin toţi, cu mâna stângă, de brâu, iar mâna dreaptă se sprijină pe umărul vecinului lor; ei încep, mai întâi, încet şi, puţin câte puţin, cresc măsura la o iuţime de neînchipuit.

*

Orchestra ambulantă, alcătuită din ţigani, care merg din sat în sat, ca şi vechii menestreli, este formată, de obicei, dintr-o vioară, un nai şi o cobză, un fel de mandolină cu corzi metalice. Şeful trupei cântă melodia la vioară; naiul reproduce, în sunete ascuţite, părţile melodiei cele mai pasionate; cobza alcătuieşte başii, de obicei o ţine cel mai bătrân dintre artiştii ţigani, care execută, pe acest instrument, acompaniamentele cele mai dificile, cu o îndemânare uimitoare.

Câteodată simpli săteni alcătuiesc orchestra, folosind buciumul (un fel de goarnă din lemn de cireş) sau fluierul, un flaut lung şi drept, tovarăş indispensabil al păstorului român.

*

Arii şi cântece populare. Caracterul şi ritmul muzical al ariilor româneşti este foarte greu de priceput, dacă nu se ascultă în ţară, interpretate de înşişi artiştii păstori sau ţigani. Totuşi, studiindu-se îndeaproape deosebirile dintre ele, acestea pot fi împărţite în patru categorii.

Cântecele bătrâneşti (arii ale baladelor),

Doinele,

Cântecele de lume (romanţe).

Cântece de joc, sau arii ale dansurilor, printre care sunt cuprinse şi horele.

*

Baladele sunt mici piese care preamăresc faptele strălucite ale principilor sau ale eroilor populari ai românilor. Ţăranii din Carpaţi, care sunt adevăraţi barzi români, păstrează valoroasa amintire a acestor arii şi cântece naţionale, pe care un tânăr poet moldovean, domnul Vasile Alecsandri, le-a cules, de curând, traducându-le şi în franceză.

 *

Doinele sunt mici piese muzicale, în versuri, care se aseamănă cu cântecul truverilor, când este tandru, şi cu liedurile germanilor. Doina este inspirată de dor, acel sentiment nedefinit, care aparţine, în acelaşi timp, regretului, speranţei, durerii şi dragostei şi care, se spune, ucide pe cel care a fost cuprins de el. Se cântă pe un ton lent şi duios, într-un ritm muzical cu totul neregulat, lungind sunetele cântecului şi grăbind pe cele ale strigăturilor. Sentimentul de vagă melancolie, de care aceste arii sunt pline, este de aşa natură, încât nu le uiţi, odată ce le-ai ascultat. Adesea, călătorul, la intrarea în Carpaţi, aude, de departe, o doină, a cărei melodie este cântată de o singură voce de femeie; dominat de farmecul necunoscut, el se opreşte şi, fără să vrea, apleacă urechea pentru a asculta aceste suspine ale muntelui.

*

Cântecele de lume sunt melodii adaptate la poezii mai recente decât baladele şi doinele, ele deosebindu-se prin aceea că sunt cântate într-un ritm mai rapid. Ele servesc, de asemenea, drept melodii pentru dans. Melodiile destinate exclusiv acestuia din urmă poartă numele generic de cântece de joc.

*

Există cântece populare, cu un caracter întru totul religios; sunt denumite colinde. În ajunul Crăciunului şi de Anul Nou, grupuri de copii parcurg oraşele şi satele şi se opresc în faţa ferestrelor caselor, pentru a cânta diferite cântece cunoscute din vremuri vechi, precum: Florile dalbe. Plugul etc. Sunt colindele de Crăciun ale Evului nostru Mediu.

*

Cântecele populare nu ni se înfăţişează doar ca nişte creaţii poetice de prim ordin, ele constituie, totodată, expresia cea mai completă şi cea mai sinceră a geniului poporului român. Ele poartă mai ales amprenta plină de vlagă a originii sale latine.

*

Parcurgeţi baladele culese de Alecsandri şi vă veţi găsi în plină mitologie. Soarele vă va apare, ca pe vremea lui Ovidiu, sub aspectul unui tânăr cu cosiţe aurii, purtat într-un car tras de nouă bidivii iuţi. Pan nu a încetat să alerge după fete în pădure. Recunoaşteţi, de asemenea, zeii din legendă, canonizaţi sau feminizaţi de creştinism; Sfânta Joi (Jupiter), Sfânta Miercuri (Mercur), Sfânta Vineri. Dacă Naiadele au fugit de pe solul României, poezia populară le personifică prin calitatea apelor lor. Astfel, sursa de apă minerală de la Mehadia, din Banatul de Timişoara, este reprezentată sub figura unei tinere, albă, blândă, atrăgătoare, ascunsă în umbra unei stânci.

*

Aceleaşi balade, mai ales cele care aparţin unei epoci mai recente, sunt, în acelaşi timp, dovada unei prejudecăţi inerente, într-un fel, spiritului ţăranului român, pe care-l puteţi vedea domnind, de la un capăt, la celălalt al principatelor. Toate calamităţile, toate nenorocirile, cărora România a căzut pradă, holera, foametea, molimele, lăcustele au venit de pe cealaltă parte a Prutului; şi, în frica sa superstiţioasă, el atribuie apariţiei ruşilor, la malul acestuia, aceleaşi prevestiri sinistre, pe care a dovedit-o, la Roma, sosirea unei comete. De asemenea, Prutul este, pentru el, râul blestemat, Kokytos, cu ape negre, care separă malul infernal de raiul din România, cum îşi numeşte pământul natal. Dovada o constitui frumosul Cântec al Prutului, care răsună, ca un blestem, dintr-o extremă în cealaltă a României.

*

Nu bănuie ignorantul român, iar savanta Europă cu atât mai mult nu ştie că, pe partea malului blestemat, există fraţi de acelaşi sânge, că România nu se termină în munţii care le mărginesc vederea, că peste munţi, până în inima Ungariei, că peste micul pârâu care-l separă de Bucovina, ca şi peste Dunăre, până la marginile Macedoniei şi peste Prut, până la Nistru, munţii şi văile, câmpiile şi malurile râurilor sunt locuite de oameni a căror rasă este a sa, a cărui limbă, religie, obiceiuri sunt ale sale şi care, ca şi el, oricare ar fi stăpânul pământului pe care păşesc, răspund trecătorului care-i întreabă: „Sunt român?”.

*

Sunt, astfel, opt milioane şi mai bine de români, aşezaţi compact în Moldo-Valahia, Ungaria, Basarabia şi în ţinuturile adiacente, fără a mai vorbi de coloniile răspândite, în grupuri, peste Dunăre şi Nistru, deci opt milioane de români, ai căror strămoşi, aşezaţi ca santinelele la porţile lumii barbare, au suportat, fără a se clinti, şocul invaziei, servind ca zid de apărare imperiului roman.

*

Cine ar împiedica de a reînnoi, în zilele noastre, această politică, pregătind principatele dunărene pentru rolul pe care l-a îndeplinit Dacia după Traian? Împrejurările au rămas aceleaşi; nu sunt de schimbat decât numele şi vremurile. Ce rezistenţă n-ar opune invaziei slavismului o masă compactă, compusă din opt milioane de indivizi de origine latină, dacă celelalte naţiuni ale Occidentului ar recunoaşte, pe faţă, comunitatea de rasă şi interese, care leagă destinul lor de al acesteia? Ce garanţie de stabilitate, pentru menţinerea echilibrului în Europa, decât această Românie, atât de generos înzestrată de providenţă, dacă, împrumutând imaginea poetică a poporului său „diversele ramuri ale stejarului, împrăştiate în jurul vechiului trunchi, şi-ar relua vechiul lor loc pentru a reface arborele măreţ, nobilul rege al pădurii!” (Ubicini, Jean Henri Abdolonyme, în Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. V – 1847-1851, Bucureşti 2009, pp. 282-285).


1831: Cântecele populare românești în Bucovina

Calatori straini vol III

*

Studiul poeziei populare deschide o nouă pagină interesantă în istoria caracterului unui popor, deoarece ea este aceea care ne îngăduie să cunoaștem poporul dinspre latura ideală. Tot ea este ecoul sunetelor naturale, care, însuflețite de spiritul nobil al poeziei elevate, emană lin, în mod fericit, farmecul ei secret, manifestându-se și transfingurându-se adesea. Vug Stefanovici Karagič a trezit, prin cântecele sale populare sârbești, atenția Europei culte. Involuntar, unele priviri s-au îndreptat spre Nordul posomorât și, în curând, s-a dobândit convingerea că flacăra sfântă a poeziei nu se stinge pe stâncile acoperite de zăpadă și sub cerul veșnic acoperit de nori, ci că răsuflarea ei atoateînsuflețitoare străbate ca arșița sfântă chiar și inimile melancolice ale oamenilor din nord.

*

În străfundurile munților Carpați, mai zac îngropate multe pietre prețioase, iar alte flori înmiresmate înfloresc și se ofilesc, neluate în seamă, pe câmpiile binecuvântate ale Bucovinei, așteptând cu dor clipa în care va ieși, și pentru ele, soarele, a cărui lumină să împodobească, în culori strălucitoare, piatra și florile…

*

Limba română, remarcabilă prin gingășie și armonia sonoră, pare să fi fost făcută pentru cântec și, în ceea ce privește dulceața și duioșia ei, poate fi pusă alături de limba italiană. Poporul simte aceasta și are mereu dorința să cânte. De-abia că apare un cântec nou, că acesta se răspândește, cu iuțeala fulgerului, în întreaga „țară binecuvântată de Dumnezeu” (Bogdama, cum o numesc românii), și aceleași melodii, care se revarsă de pe buzele roșii ale unei moldovence încântătoare, în sunet de alăută, răsună, pline de dor, în acordurile melancolice de trâmbiță, în colibele joase ale țăranilor, pe vârfurile golașe ale stâncilor și în stepă, în lumina mată a Craiului Nou, care se ivește și se stinge în vuietul furtunilor din miazănoapte. Cele mai multe dintre aceste cântece sunt rodul spiritului romantic-poetic al poporului de rând, mai cu seamă ale paznicilor hergheliilor și turmelor. Sub cerul liber, sunt compuse cântece închinate iubirii, iar vederea unor priveliști maiestuoase ale naturii face să scapere scânteia poeziei și o întețește până se transformă în flacără. Atunci când, la apropierea iernii, ciobanii se întorc, cu turmel, în țarcurile de acasă, ei aduc cu sine, de obicei, o bogată comoară poetică. Multe dintre aceste cântece își datorează originea fanteziei înflăcărate a unor boieroaice spirituale și culte. „Ziua, ceasul despărțirii”, compus de o domniță, este unul dintre cele mai frumoase cântece de dragoste din toate limbile. Tema obișnuită a poeziei românlor o constituie tânguirea de dragoste, dar și evenimente importante, care privesc existența sa poetică, îl însuflețește pe românul dornic de cântec cu scânteia poeziei. Astfel, ne-au rămas unele cântece frumoase și însuflețite din vremea răscoalei domnitorului valah Brâncoveanu, iar cântecul delicat și trist al eteristului aflat pe fugă, „Nu-i, nu-i nădejde, nu-i”, poate fi socotit ca un pandant al celestului imn al lui Riga din Tessalia, „Veniți, copii ai grecilor!”. Melodiile, deosebit de simple, au un farmec aparte. Ele evoluează în acorduri în minor, într-un ritm solemn, pline de dor și de simțăminte.

*

Țiganii, acești copii ai Indiei orientale, această castă cea mai răspândită a hindușilor, ai căror urmași bântuie pretutindeni… se găsesc și aici în număr mare. Melodiile compuse de ei se prezintă cu iscusință neobișnuită și simțire. Numele unor Anghel, Gheorghe și Suceava sunt cunoscute în întreaga Bucovină. Instrumentele pe care le folosesc la cântarea melodiilor sunt viori, naiul și un fel de lăută, pe care cântă cu un arcuș. Dacă muzica și poezia sunt acordurile de căpetenie ale sufletului, care izvorăsc la unele națiuni, dar și la toate națiunile, în forme atât de variate, să acordăm atenția cuvenită și acestor sunete ale naturii…

*

De câte, când ori luna își revarsă lumina mată asupra coamelor acoperite cu zăpadă ale Carpaților, am ascultat cântecul unui drumeț singuratic, care pășea prin câmpia pustie, prin liniștea nopții! De câte ori, în umbra întunecată a unei păduri întunecate de stejar sau la vatra ce răspândea căldură, în peștera care adăpostea o familie de țigani, nu m-am cufundat în gânduri tulburi, datorită trilurilor fantomatice ale unei vechi balade! Povestirea cumplită a unui grec, în cafeneaua de la Botoșani, era însoțită de acorduri de lăută îndepărtate și melancolice (Schneidawind, Franz Joseph Adolph, Cântecele populare românești, în Călători străini despre țările române, în secolul al XIX-lea / 1831-1840, Serie nouă, vol. III, Ed. Academiei Române, București 2006, pp. 69-71).


1877: Şezătorile de fete

1877 Șezătorile ALBINA CARPAȚILOR 1

*

Toate părţile de loc îşi au datinele lor. Sunt însă şi datine de acelea, care aparţin, în comun, unui popor întreg, datine din bătrâni, cum e vorba, Aşa sunt, între altele, la români, șezătorile, mai ales cele de fete. Еu, care scriu aceste rânduri, păstrez în memoria mea o comoră de amintiri din copilărie. Toate îmi sunt deopotrivă de scumpe, toate mă fac să cuget cu drag la trecut. Dar amintirile din şezătoare şi despre şezătoare covârşesc, mi se pare, pe toate celelalte cu farmecul. Voi descrie, în puţine cuvinte, datina şezătorilor de fete, aşa cum o cunosc еu, aşa cum ea se conservă, până astăzi în satul, unde m-am născut, şi în unele sate vecine.

*

Când se apropia iarna, fetele din sat, ajunse în vârsta de fete mari, îşi caută, mai întâi, gazdă pentru şezătoare. Spre scopul acesta, sunt preferate casele spațioase, aflate mai la mijlocul satului. După ce fetele au căzut la învoială, în privinţa locului, câteva dintre ele se duc la stăpânii casei, de-l roagă să le primească cu şezătoarea. Gazda, de obicei, în loc de chirie, cere de la fete ca să-i facă, în decursul iernii, atâtea şi atâtea seri de clacă. Se înţelege de la sine că lumânările au să le dea fetele, iar încălditul privește pe gazdă.

*

C12

Sezonul şezătorilor, care este adevăratul sezon al torsului, începe cu postul Crăciunului şi dureză până pe la sfârşitul Câşlegilor. Intrarea în şezătoare se întâmplă îndată după ce înserează, iar ieşirea, târziu, către miezul nopţii. Înainte de a pleca la şezătoare, fetele, se gătesc ca crucile. Ele îşi fac toaleta, cu multă grijă, întocmai ca cuconițele de prin oraşe, când se gătesc de teatru sau de plimbări. Când oglinda nu le mai spune nimic, ele îşi pun un caier şi un fus în furcă, bagă şi în traistă câţiva caieri și câteva fuse, apoi se fac nevăzute din ochii părinţilor. Cine ne-ar putea spune cât de fericită se simte fata româncă, în calea către şezătoare? Desigur că nimenea, afară de ea însăşi.

*

Casa gazdei e prevăzută cu laviţe, jur, împrejur. Pe vatra cuptorului de olane arde focul cu bobotaie. La mijloc, e aninat de grindă un sfeşnic lung de lemn; capătul inferior al acestuia, terminat în formă de cârlig, portă o lumânare de seu, care nu se aprinde decât după sosirea mai multor fete. Fetele vin pe rând. Care, cum intră, se pune la locul ei şi se apucă de furcă. Stăpâna casei şade şi ea, torcând, pe un scăunel, lângă vatră. În decurs de o oră, cel mult, societatea se completează. Fusele zbârnâie, învârtindu-se cu mare iuţime, între sprintenele degete ale bărbatelor copile. Caierul tot scade, iar tortul se adaugă văzând cu ochii. Aşa sunt de îndemânatice fetele, în măiestria lor, încât ţi se par a fi niște maşini de tors. Ele nu şed mute, unele, lângă altele, căci firea nu le e ele aşa. Se încinge, între dânsele, o conversaţie veselă şi plină de vioiciune, la care toate iau parte. Una povestește câte o noutate de prin sat și lasă, apoi, pe celelalte să o comenteze, cum le place; alta spune o anecdotă sau un basm, mai totdeauna de râs. A treia dă cimilituri sau ghicitori de dezlegat; a patra lasă curs liber glumelor sale, făcând pe celelalte să râdă până nu mai pot.

*

Trece cât trece şi conversaţiile amuţesc, spre a da rând cântecelor. Cântarea o începe, de obicei, cea mai bună cântareţă, privighetoarea șezătorii; apoi urmeză şi altele, tot pe întrecute. Mare laudă și o vază deosebită îşi câştigă acele fete, care vin în şezătoare cu cântece noi, cu melodii nemaiauzite. Mai interesantă şi mai desfătătoare devine cântarea, atunci când melodiile sunt executate în cor, ceea ce se întâmplă foarte des. Versurile de amor sunt, firește, cele mai preferate și mai gustate în şezătoare. Ţi se împle sufletul de un farmec nespus, când auzi, din gura gingaşelor fetițe, niște versuri ca acestea:

*

Știi tu, bade, ori nu știi

Când eram noi doi copii

Și ședeam pe pajiște

Și vorbeam de dragoste?

*

Cine n-a văzut, în şezătoare, decât cele ce s-au spus până aici, putem zice că n-a văzut mai nimic. Şezătoarea ni se înfăţişează în tot farmecul, cu tot interesul ei, numai după ce s-au adunat şi feciorii. Şezătoarea, fără feciori, ca grădina fără flori. Către orele opt, poţi ceti pe feţele frumoaselor copile expresa unei bucurii deosebite, pe care ele nici nu se prea silesc a o tăinui. Decă ești aproape de dânsele, ţi se pare că simţi cum le palpită pieptul, cum le bate inima, iar în ochii lor focul se arată mai ager, mai înflăcărat. O nerăbdare le cuprinde toată fiinţa. Şi pentru ce tote acestea? Pentru că a sosit ora când încep a se ivi flăcăii. Tote privirile se pironesc înspre uşă. Niște paşi grei şi apăsaţi tropotesc, pe la portă şi pe sub părete; apoi se aud, prin tindă, scuturături de picioare şi şoapte confuze. În fine, uşa se deschide şi iată că doi, trei sau mai mulţi voinici intră în casă. Ei se închină, dau bună seara şi întreabă pe gazdă de sănătate. După aceştia, în curând, vin alţii şi, iar, alţii, până nu-i mai încape casa.

*

C90

Salutarea, mai totdeauna, e împreunată cu vorbe glumeţe. Gluma atât de adânc e înrădăcinată în firea românului, încât, chiar și la nevoie, ea îi servește ca mijloc de mângâiere. Feciorii iau loc, la stânga cunoscutelor şi iubitelor lor. „A şedea sub furcă” este espresia caracteristică despre feciorii care şed, lângă fete, în şezătoare. Rar va întra fecior în şezătoare, care să nu se așeze sub furca uneia din cele de față. Cei ce stau pe la uşă sau pe lângă vatră sunt luaţi în râs şi în bătaie de joc: ei ori nu știu seama şczătorii ori, apoi, nu întreţin încă relaţii de amor cu nici o fată.

*

Acum bucuria e la culme. Fetele se uită la feciori și feciorii la fete, ca și cum nu s-ar fi văzut de-un veac de zile. Ce e drept, ei nu s-au văzut din seara precedentă…

*

Să stai pitit într-un colţ sau chiar şi după cuptor şi să te uiţi în stânga şi în dreapta. Ce vezi? Nu cumva fata îşi va fi uitat de tors, în prezenţa aceluia pe care l-а aşteptat cu atâta dor, cu atâta nerăbdare? Domne ferește! Din contra, îi zice că, acum, lucrul merge şi mai bine, şi mai iute. Fetelor le pasă foarte mult ca să-şi arate hărnicia, când se află de faţă flăcăii; căci, altfel, cine ar merge să le peţescă, dacă nu le-ar ști bărbate? Flăcăul nu lucră nimic. El privește, cu nesaţ, la iubita sa şi nu-şi ma ia ochii de la dânsa. El mereu glumește cu ea. Acum îi pune o întrebare, acum îi şoptește ceva la ureche. Ea se cufundă în gânduri, se zăpăcește şi fusul îi scapă din mână. Feciorul se plecă de i-l ridică, ceea ce, în şezătoare, se consideră ca un act, ca o regulă de curtoazie.

*

Legăturile de amor cresc, se întăresc cu fiecare pătrar de oră, ce vine şi trece. De vei fi cu băgare de seamă, vei observa cum flăcăul cearcă să smulgă un inel din getul adoratei sale. Aceasta se împotrivește, ce e drept, dar numai la părere; în inimă, ea cedeză bucuros. Inele luate în şezătoare se privesc ca un gaj de amor între îndrăgostiţi. Câteodată, flăcăii vrând să-şi arate dragostea lor prin faptă, scot mere din sân şi le dau fetelor, ca să se răcorească şi să-şi mai prindă inima. „A da mere din sân” e o veche vorbă românească, care, în saloane, se traduce cu a oferi bomboane.

*C9

Când junele din şezătoare se simte prea muncit de focul dragostei, când nu se mai poate uita în fața frumosei, fără ca farmecele ei să-l scotă din minți, atunci știţi ce face? Se scoală de pe laviţă, suflă în lumânare, o stinge şi se întoarce iute la loc. Gazda caută, în pripă, un chibrit şi aprinde, din nou, feştila tăciunită. Uitându-te, acum, la fete, vezi în faţa lor roşeaţa sfielii; flăcăii râd şi se arată veseli, ca după o biruinţă. Ce s-a întâmplat?… E de prisos să vă mai spun. Dar şi de vă voi spune, ce nevoie va fi? Mă voi scuza cu vorba ăluia: „pentru un pic de sărutat, nici popa nu dă păcat”. Un moralist de profesie, un filosof auster şi posomorât, un ipocrit de pe amvon s-ar scandaliza în faţa unei astfel de scene. Dar un poet idilic s-ar simţi încântat şi răpit: lui i-ar servi o situaţie ca acesta spre a încorona, cu dânsa, cea mai frumoasă dintre idilele sale.

*

În şezătoare, se nasc, de cele mai multe ori, amorurile inocente între feciori şi fete; dar, câteodată, ele se și desfac în şezătoare. Dacă un flăcău s-a stricat cu aleasa lui, atunci el îi dă inelul înapoi, se mută cu locul, de lângă dânsa, şi se pune sub furca alteia. Aceia care au rupt, între dânşii, relaţiile nu lipsesc, de obicei, a-şi adresa unii, altora, aluzii răutăcioase și chiar batjocure. Aceasta se întâmplă mai ales prin versuri ingeniose şi pline de ironie; fetele cântă asemenea versuri, iar feciorii le recită, în dans, după cadenţa muzicii. Se produc, adeseori, şi rivalităţi, atât între feciori, cât şi între fete. Şi gelozia se vâră prin şezătoare; ea e nedespărţită de amor, căci e de odată cu el. Dar, cu timpul, tote neînţelegerile se aplanează. Certaţii ori se împacă, de la o vreme, ori, apoi, se dau cu desăvârşire uitării. Rivalii şi rivalele încă nu ţin mânia cât e lumea. Fetele din şezătoare nu aşteptă nimic, mai cu drag şi mai cu nerăbdare, decât serile de clacă.

*

Clacă se zice atunci când fetele torc, pe seama gazdei. Clăcile se pot numi balurile şezătorilor, căci, întotdeauna, sunt împreunate cu dans şi ţin mai până a doua zi. Fetele vin gătite ca de zile mari. Feciorii îşi aduc un lăutar sau un fluieraş. Dansul se face în intervaluri, schimbându-se cu torsul. De la miedul nopţii, încolo, torsul se lasă mai cu totul la o parte şi se înlocuiește cu dansul. Să vezi apoi petrecere, să vezi bucuria şi voia bună! Feciorii şi fetele saltă, se învârtesc, până se fac tot o apă. O singură nemulţămire tulbură, încâtva, farmecele lor: ea consistă întru aceea că tuturor li se pare noaptea prea scurtă. Clăcile se fac cel puţin de câte două-trei ori pe an, de obicei în dulcele Crăciun. În copilăria mea, am asistat, ca privitor, la o clacă și, cât voi trăi, voi ţinea minte.

*

Aşa sunt șezătorile de fete. Ele, în respect moral, se pot numi, tot deodată, şi teatrul amorurilor, şi altarul castităţii. Nu mi s-a întâmplat încă să aud că vreo fată s-ar fi reîntors, din şezătoare, cu nume rău sau cu ocară. Din contră, datina şezătorilor se păstrează, la români, până în ziua de astăzi, necompromisă şi nepătată. Ea se pote privi ca o dovadă din cele mai temeinice despre puritatea moravurilor la femeile române. Între bărbaţi mai rar vei găsi virtuţile străbunilor noştri romani; dar şatenele românce, cu puţine abateri, merită a se numi urmaşele Lucreţiei.

C7*

La ieşirea din şezătoare, mulţi flăcăi au obiceiul de petrec pe adoratele lor până acasă; alţii le conduc și de acasă, la şezătoare. Şi de ce nu? Ar putea să li se întâmple câte ceva pe drum; ar putea să sară vreun câine la ele sau să le iasă cineva înainte, spre a le speria. Pe timpul acestei însoţiri, tinerii găsesc cel mai bun prilej de a-şi da focul unul, altuia, de a-şi comunica ceea ce știu, din auzite, unul despre altul. Dacă s-a întâmplat să aibă vreo mică neînţelegere, ei se silesc, acum, să o aplaneze.

*

În serile când nu se ţine şezătoare, feciorii merg pe la fete, pe acasă, şi stau de vorbă cu ele, în prezenţa părinţilor. Părinţii nu împiedecă astfel de întâlniri, că-ci le știu cu totul nevinovate şi consacrate prin datină. Dacă părinţii aspiră să-şi facă un ginere din respectivul flăcău, atunci ei îl primesc cu multă dragoste şi-l omenesc cum e mai bine; de multe ori, îi pun masa, de-l ospătează, ca să-i dea o bună idee despre modul cum s-ar purta cu dânsul, când s-ar întâmpla să-i fie socri. Câteodată se rup şi relaţiile de natura aceasta; atunci flăcăul înceteză de a-şi mai face vizitele. Să vezi, apoi, jale pe fată şi pe părinţi, mai ales când junele a fost astfel încât nu pot spera că vor mai găsi altul ca dânsul! Un amic al datinelor din popor (Albina Carpaților, Anul I, Nr. 10, 20 octombrie 1877).

*

NOTĂ: În cele din urmă, am izbutit să-l identific, după frumuseţea stilului şi a limbii, pe autorul „amic al datinelor din popor”. Iniţial, crezusem că ar fi Simion Florea Marian, care publica, număr de număr, şi în această gazetă, dar frazarea mlădioasă şi delicat umoristică îl excludea, din start. În cele din urmă, în baza altor lecturi, pe care le-am comparat, m-am dumirit că autorul materialului despre şezătoarea fetelor este braşoveanul I. Al. Lăpădat. Contează? La neamurile cu memorie, categoric; la noi, românii suceveni, nu prea.


Câteva datini de Crăciun şi Anul Nou la Români

1903 Anale

*

În anuarul Muzeului Bucovinei, pe anul 1903, am întâlnit un material, semnat de Leonidas Bodnarescul, intitulat „Einige Weihnachts und Neujahrs-Brauche der Rumanen”, şi mi-am amintit că am folosit acest material, în cartea „Vechi colinde bucovinene”, preluându-l, în româneşte din broşura „Câteva datini de Crăciun şi Anul Nou la Români”, semnată, în România Mare, Leonida Bodnărescu şi publicată la Cernăuţi,  în 1943.

*

În textul german, publicat în anuarul în care, în afară de Karl Adolf Romstorfer (recuperatorul Cetăţii Sucevei, al mănăstirilor Putna şi Solca – Dragomirna fusese restaurată de Hlavka – şi al bisericilor Mirăuţi şi Sfântul Gheorghe a Mănăstirii Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava etc.), semnau exhaustive studii, doar adnotate de „memoria” istorică românească, admirabilul polon Johann Polek, armeanul A. Mikulicz şi marele muzician bucovinean Constantin Mandicevschi, am găsit şi o iconografie interesantă şi, de aceea, năucitoare, care însoţeşte textul german al lui Bodnarescul.

*

O horă românească, fotografiată într-un atelier din Cernăuţi sau din Rădăuţi (Bodnarescul era profesor la gimnaziul rădăuţean), Der „Horatanz” (pagina 43), prezintă zece bărbaţi şi doi lăutari (un viorist şi un copil cu fluier lung, în cercul horei), în costumaţii care numai bucovinene nu par, sumanele purtând ornamentaţii stridente, cu simboluri ale păunului, specifice zonei Năsăudului, iar cioarecii au vipuşti, precum bordura de la ciclul vieţii de pe ouăle încondeiate, simbolizând Timpul Lunar al Porţii Solstiţiale a Zeilor (cupa cu gura în jos, respectiv în faţă):

*

1903 Hora

*

Cămăşile bărbaţilor au ornamentaţii florale ucrainene, bundiţele sunt de sorginte năsăudeană şi doar pletele şi mustăţile, plus cuşma, amintesc de portul românesc, pe care doar vioristul ţigan îl purta nealterat.

*

Aceleaşi personaje (doar şapte şi lăutarii) apar şi în Der „Arkantanz” (p. 49), tot într-un atelier fotografic, artiştii încremenind într-un început de pas, câtă vreme dura fotografierea, dar cu purtător de steag, cu căpetenia tradiţională a dansului românesc, cu vătaful în frunte.

*

1903 Arcanul

*

Ghetele moderne ale dansatorilor îmi amintesc de fotografii asemănătoare, pe care le-am zărit pe undeva, şi-mi şi amintesc unde anume, că doar de asta port un cap pe umeri: în casa lui Simion Florea Marian, în costumaţii la fel de ciudate fiind îmbrăcaţi băieţii lui. Deci, e clar: fotografiile prezintă „portul popular” al „pertractărilor”, deci al balurilor elitiste de târgoveţi, în care „inteliginţa”, adică boierii, preoţii, învăţătorii şi târgoveţii cu stare veneau îmbrăcaţi „precum poporul”, participau la loterie, subscriau sume de bani pentru diverse obiective religioase sau culturale şi petreceau aşa cum îşi închipuiau ei că ar petrece poporul, pe melodii vehiculate de trupele de teatru din Iaşi, care organizau stagiuni permanente la Cernăuţi, uneori şi cu câte un spectacol la Rădăuţi, Siret sau Suceava, care să acopere „spesele drumului”.

*

Nici „datinele” foto nu lipsesc, Pluguşorul fiind încredinţat memoriei vizuale drept „Die Burschenschaft der Colindasanger” (p. 53), băieţelul fluieraş fiind mutat la ţinut „buhaiul”, în decor apărând şi o „capră” cu… blană de oaie.

*

1903 Colindatori

*

Fotografiile acestea aparent nu au valoare de document, pentru că, exceptând cămăşile româneşti şi ucrainene şi bundiţele lăutarului şi a flăcăului care trage buhaiul, totul înseamnă contrafacere, pe care Leonidas Bodnarescul o încredinţase viitorul drept mărturie. Şi este o mărturie, dar a parvenitismului orăşenesc bucovinean de prin anii 1880-1914, parvenitism care, după 1989, a fost preluat înghesuit şi de satul bucovinean de pretutindeni. Din păcate.


Pagina 2 din 512345