DATINA ROMÂNILOR | Dragusanul.ro - Part 2

Nunta românească e un mister!

Nuntă hunedoreană, „Luceafărul”, nr. 5, 1906, p. 104

 

Starostele sau datini de la nunţile românilor ardeleni[1] este al doilea op, despre care ne-am propus a vorbi ceva sau a face o mică dare de semă. Pentru ce datini și la nunti? Oare o cărutare până la biserică, un ospăţ în oarecare hotel, petrecere cu joc, mirele cu muiere şi miresa cu bărbat şi, în urmă, luna de miere, precum se îndătinează a se face nunţile domnești, nu ar fi de ajuns şi pentru cele ale ţăranilor români? Pentru ce atâta zoală, de ce atâția chemători și chemătoare, de ce atâta chiuitură și lăută, de ce atâția colaci, de ce steag, petele și bâte împiestrite?… De ce mirele continuă cu căciula pe cap, de ce mirele cu glugă?… De ce să tină nunta atâtea zile?… De ce „cale primară”, de ce atâtea, de ce?…

 

Sunt mulţi dintre români care, nepunând mare pond pe nunta românescă, nici că-şi mai bat capul a o studia în fond, precum fac şi cu alte multe datini şi obiceiuri de mare folos pentru istoria etnologică a poporului român. De aci urmeză, că în acestă privinţă avem puţine studii și și acele necomplete și departe de valoarea ce ar trebui să o aibă. Nunta românească e un mister[2]!

 

Mult studiu, multă experienţă, multă cercetare, ca să-ţi poți explica acest mister? Ce e drept, pe cât ne este cunoscut până acum, la noi, la români, se află două studii despre nunta românească, unul din România, scrisă de o femeie, altul din Bucovina, de S. Fl. Marian, pentru care Academia din București a escris şi a edat premii. Apoi avem câteva neplătite de Academie, pe care le-au scris respectivii autori din iubirea de înaintare a neamului românesc, precum: 1) Colindele Crăciunului şi ale Paștilor, la care s-a adăugat şi Colăcăritul sau vornicitul, uzitat la nunţi, de Petru Băncilă, Sibiu 1875; 2) Colăcăritul sau Obiceiurile ţăranilor români la nuntă, de Benedicta Viciu, Sibiu 1885; 3) Povaţa Românului, Obiceiurile nunţilor aflate pe la ţară, Cronica Sinaia și o Poesia, de C. Canilli, București 1884; 4) Starostele, despre care vorbim, tipărită în Gherla, la anul 1891.

 

Nici unul dintre aceste studii, însă, înţelegându-se aici şi cele premiate de Academie,  nu pot avea pretenţia de a fi complete, căci autorii acestor studii, pe de o parte, n-au putut fi în poziţiunea de a cunoaște datinile de nuntă ale întregului popor românesc, pe de altă parte, fiecare autor a avut în vedere, mai mult sau mai puţin, datinile din ţinutul său.

 

Ca un scriitor să poată alcătui un studiu corect despre nunta românească, este necondiţionat de lipsă ca el să parcurgă Ardealul, Bucovina, Moldova, Muntenia, Maramureșul, Banatul, Crișana etc., adică toate unghiurile locuite de români, iar în lucrarea lui să ţină cont, cu deosebire, de Ardeal, căci Ardealul este vatra românească, el este grânarul şi depozitarul datinilor şi culturii antice latine. În Ardeal sunt inscripțiunile și statuetele romane: aci drumurile, cetăţile, apeductele şi fântânile romane. Aci a fost capitala lui Decebal, aci se află urmele expedițiunilor lui Traian si ale următorilor lui, aci Cosânzeana, aci Dochia, aci Sfânta Vineri etc., etc. Adică:

 

„Siebenbürgen Land des Segens,

Land der Fülle und der Krafft”[3].

 

Dacă un scriitor român voiește a face un studiu etnologic comparativ, dedus pe baza limbilor și a istoriei clasice, are lipsă, ca o conditio sine qua non, de cunoştinţa limbilor moarte, a evreilor, arabilor, siro-chaldeilor, grecilor şi romanilor, nelăsând afară cunoştinţa limbilor italiană, franceză, germană și slavice. Apoi, ani mulţi să se lase a petrece pe la nunţile poporale ale italienilor, istrienilor, albanezilor, macedo-românilor, slavilor și germanilor. Și, dacă mai are zile, să studieze şi pe cele turcești. Şi, în urmă, ar face un op despre nunțile lumii, comparate cu nunta sa, iar epilogul i-ar spune, mai bine ca multe istorii, cine este românul și cine a fost. Dar nu așa numai, fără practică, fără erudițiune, fără filologie, fără diliginţă, fără bani. Chiar şi talentul cel mai genial, dacă n-are mijloace, nu e în stare a-şi aduna materialul pentru un atare op. Ori doară îl poate aduna din Iași, București, Blaj ori Braşov?!

 

Academia română, în loc de a escrie premii de atâtea şi atâtea sute de lei, pentru studii de această natură, ar face mai înţelept şi mai nimerit dacă ar da mijloace la acei ce-i cunoaște ca buni literaţi, la acei ce-i cunoaște că se ocupă cu atari cercetări şi le-ar impune să facă cercetări etnologice prin Italia, leagănul românului, prin Franța, prin Istria și Albania etc., etc., căci, până când nu vom studia datinile şi cultura fraţilor noştri de ginte latină din apus, până când nu vom avea bani ca să ne studiem bine pe noi înşine, aci, acasă, parcurgând, ani de ani, ţările locuite de români, până atunci, în acest ram sacru de literatură, nu vom ajunge unde trebuie să ajungem. Erudiţii englezi, germani, belgieni şi francezi, când voiesc să scrie ceva despre cineva şi despre vreo ţară, petrec cu anii în acea ţară, departe, departe de patria lor.

 

Cugetăm doar că eruditul român, fiindcă e român şi petrece între români, cunoaște bine pe român? De multe ori, acest cuget ne poate înşela. Să imităm, deci, în această privinţă, pe naţiunile cultivate.

 

La orice nuntă românească, trebuie să întâlnim mai multe scene, precum: 1) Peţitul; 2) Vederea cu Vederaşii; 3) Tocmeala și credinţa; 4. Nunta. La nuntă, vin înainte: facerea steagului şi a botelor de chemători; colacii pentru nuntă, pentru naşi şi mireasă etc.; chemătorii, chemătoarele, druștele, starostele mirelui şi al miresei: jocul la steag, înspre seara cununiei; împletirea miresei, în ziua de cununie; gogitul, înainte de actul cununiei, colăcăritul la poarta miresei; ospătarea după cununie; închinarea găinii; jucarea miresei, pe bani[4]; ducerea miresei la mire, când mirele nu se însoară în casa miresei; ducerea miresei în alt sat; al doilea gogit, pe care, din partea druștelor și alte multe descântece și cântece ca:

 

Druşca: „Vin’ maică şi mă petrece

Până-n fuudul grădinii!…

Mama: „Petrecă-te străinii…”

Altă drușcă: ,,…c-ai dat mâna cu dânșii!”.

 

Urmează, apoi: ajungerea miresei la casa mirelui, unde maica mirelui o întâmpină cu colac, băutură şi busuioc; sărutarea soacrei, încunjurarea scaunului pus afară, ospătarea la casa mirelui, închinarea a doua a găinii, jucărea a doua şi a treia, pe bani, a miresei, încât bietul stegar răguşește strigând provocator: „A cui e vina / Tindă mâna!!”

 

E de însemnat că, a treia oară, se joacă mireasa pe bani, când vin, a doua zi, Primătarii, de unde Calea primară; închinarea pomului; îmbălţitul miresei, care mai în tot ţinutul e diferit, cu privire la timp şi modul cum se face, exeptânând îmbălţitul în biserică, cu aşazisul Savon sau văl nupţial, care se execută mai mult de către stegar. Se mai poate adăuga aici şi aşa numita Săptămână după cununie, când, în unele locuri, în Ardeal, miresei nu-i este permis a ieşi din curte la stradă. Această închisoare se poate numi Noviciatul nupţial sau săptămâna soacrei, căci, în astă săptămână, învaţă noua nevastă a-și cunoaște soacra și, de multe ori, în această săptămână, se poate prevedea traiul bun sau rău al nevestei cu soacra sa. Vai şi amar de nevasta pe care și-a pus soacra ochi rău! Măritatul ei este, atunci, o adeverată tortură. De aici vine:

 

„Soacră, soacră, poamă acră,

De te-ai coace, cât te-ai coace

Poamă dulce nu te-i face!”.

 

Dar sunt pentru acea şi soacre bune, care sunt adevărate mângâieri pentru relele şi necazurile venite peste casa tinerilor căsătoriţi. Ci: Rari Nantes in guregit vasto (Un învățător sârguincios, în Minerva, Anul II, Nr. 9, Bistrița 1/13 mai 1892, pp. 86-88).

 

Am zis mai sus că niciunul dintre opurile apărute, care se ocupă cu nunta românească, nu se poate privi de complet. Cu toate acestea, cutezăm a susţine că, între toate, mai vast şi mai plăcut este Starostele, apărut în Gherla. Autorul acestui op a avut în vedere, cu deosebire, nunta ardelenească. A ţinut mult la colăcăritul, descântecele și diferite moravuri nupţiale din Ardeal, glorioasa patrie a eroilor. Dar să vedem dacă, în acest Staroste, proprii în acest Colăcărit sauVersuri de la nunţi, cum l-am mai putea numi, află-se scenele de mai sus ori nu. Cititorul va vedea, citind acest op, dacă conţine ceea ce trebuie să conţină, prea firesc, numai în versuri, o nuntă română, ori ba. Şi cred că nu se va înşela în aşteptări, deşi nu în toate. E cel mai bun op, din câte au apărut până acum, am zis mai nainte!…

 

Cărticica cuprinde, mai întâi, Cercarea viitorului. Un tratat destul de bine copiat de pe natură, prin urmare prea amuzant şi interesant, a cărui citire o recomandăm cu deadinsul. E cunoscut că, la îneheierea unei căsătorii, are mare rol Himeneo-Mantica. Românul știm că este un popor care pune mare pond pe Mantică, el, la orice acte mari din viață, uzează de Mantică. Când femeia nu are prunci, se duce la vrăjitoare, ca aceasta să-i spună dacă va avea prunci ori ba, şi vrăjitoarea îi spune că, peste un an, va avea un fecior. Când cineva bolește de o boală nevindecabilă, se duce la vrăjitoare să-și caute, să-i spună când va muri, şi vrăjitoarea îi spune că-i stă moartea de la o femeie din capătul satului, dar ea, vrăjitorea, se leagă că-i va face „pe-ntors” şi nu va muri, ci va muri femeia din capul satului, care i-a făcut răul.

 

Ce act decisiv pentru viaţă nu e cununia! Cum s-ar putea acesta fără vrăjire sau Mantică? Aci Himeneo-Mantica trebuie să-și joace rolul. Câte şi câte nu mai fac fetele, încă începând de la 12 ani? Ele fac ca să joace în tot jocul, să fie în dragoste la toţi feciorii, să fie fiecare mai aleasă ca altă fată din sat, la horă să joace înainte şi, cum nu poate face popa la Boboteză apa cea sfântă fără busuioc, aşa fără ea şi fără ea să nu se poată face nici un danţ şi nici un joc. Şi câte şi mai câte vrăji, descântece, boscoane nu fac ele pentru ca să se mărite, pentru ca să le ceară peţitori cât de des:

 

„Pe costișa cu alune

Fac fetele rugăciune,

Sâmbăta, Duminica,

Să se poată mărita”.

 

A fost foarte necesar ca, înainte de scenele nupţiale, să se pună aşazisa cercare a viitorului sau vrăjile de măritare. Şi autorul a priceput foarte bine aceasta. Se vede că cunoaște bine poporul român! După titlul Cercarea viitorului, autorul are în cărticică titlul Cum se însoară Ramânul?. Va să zică, aci se cuprinde Peţitul. Acest peţit îl designează asemenea în poezie, adică Cerutul fetei se face în vers (p. 15). Peţitul acesta este un element foarte însemnat în nunta română. El trebuie să aibă istoricul său. Un scriitor, ce ar vrea să descrie despre Peţitul la români ar simţi mare greutate, deoarece lipsesc datele. Cum spun bătrânii, mai de mult peţeau la fereastră şi în versuri, iar dacă în casă se stingea focul din vatră, la auzirea versurilor peţitoare, atunci peţitorii se depărtau. Cum spun bătrânii, mai de mult feciorul intra în casă, îmbondorit în glugă, care e vestmânt roman (toga), şi nu se dezvelea până când starostii nu-i făceau un semn; dar căciula din cap nu o punea joa deloc, semn fiind că el, ca pețitor, nu se află în pozițiunea de serv (Servus sum!, la romani descoperindu-şi capul), ci în poziţiunea de patrician, de nobil – civis romanus. Pe unele locuri, şi acum mai stă această datină. Nici în acest staroste, la acest loc, la peţit, nu am aflata mânarea tinerilor, imediat după peţire, în tindă. De exemplu, starostele: „Am venit pentru că auzind etc., etc., etc., să daţi pe Florica după Vasile!” etc. Numaidecât, un alt omu, ce e de față, zice: „Bine, dar să mergă tinerii puţin în tindă, să vedem apoi cu ce gând vor veni în casă!”. Care-i fecior isteţ numaidecât prinde fata şi o întreabă, râzând: „Ce gândesc, când socotesc?”. Iar fata care e isteaţă nu se lasă: „Mă trag pe seamă ce om eşti!”, răspunde ea. Intrând în casă, toţi întreabă cu nerăbdare: „No, da ce-i afară, ninge, plouă ori e soare?! No, dar ce-i, fân ori paie, ori dară otavă?!”… Şi când feciorul a strâns bine pe hoața de copilandră, ea răspunde, cu voie bună: „Otavă-i!”. „Să trăiești, Florico!, asta-i de noi!”, răspund peţitorii, pe când mamă-sa mai trage jar sub laboș!…

 

În titlul Stărostia și colăcăritul este adunată o prea abundentă materie, şi încă din mai multe părţi transilvănene, căci dl autor, doară ca niciunui altuia, a avut soarta să fie aruncat, mai în tot anul, ca învățător, în diferite unghiuri extreme ale Transilvaniei şi Ungariei. Acum în valea Haţegului, acum în Abrud, acum în Sâncel, acum în Rodna. În titlul După cununie, se află pus Gogitul. Totdeauna această scenă clasico-romană am văzut-o pertractându-se înainte de cununie. Şi anume, de pe la orele 9 dimineaţa, când se așteaptă ca să vină după mireasă, la casa miresei se adună fetele fecioare, cu mică, cu mare, gătesc mireasa, o pun în mijlocul lor, lângă masa pe care se află una colac mare, colacul de cununie al miresei, 3 linguri noi, 3 struţuri de busuioc. Fata cea mai de frunte și mai de etate ia în mână un struţ de busuioc şi o lingură nouă, alte două celelalte 2 linguri şi 2 struţuri de busuioc, și, atingând colacul, când în mijloc, când pe bertiţă, pe din afară, și cu stânga cuprinzând toate grumazul miresei, încep a cânta, cu vers clasic, jalnic, versurile de gogire:

 

„Ia-ţi tu, goge, ziua bună

De la frate, de la mamă” etc., etc.

 

Nicicând acest gogit nu l-am văzut făcându-se decât numai și numai înainte de cununie și după toată logica. Mai este al doilea gogit, pe car, care încă se află pe pag. 47. Dar adevăratul gogit se numește numai cel de înainte de cununie, precum s-ar cădea să ne arate academicienii noștri erudiți. Interesante sunt versurile de pe pag. 52, „la încunjuratul scaunului”:

 

„Dă-ne grâu, nu ne da orz,

Că ni-e mirele frumos;

Dă-ne grâu, nu ne da pleavă,

Că ni-e mireasa detreabă!”.

 

Ca să știe cei ce nu știu acest încunjurat al scaunului, mai de comun se face la casa mirelui, în alte locuri și la a miresei, când mirii, nașii, stegarul, druștele încunjură scaunul ce stă înaintea uşii şi pe care se află un colac, de 3 ori, iar un om de la acea casă, starostele, în timpul cât aceştia încunjură scaunul, îi stropește cu apă și cu grâu. Iar stegarul ori vreo druşcă chiuește chiuitura de mai sus ori alta, după care intră în casă. În această cărticică aflăm, de asemenea, foarte frumos expusă închinarea găinii, cu dialogurile sale. Dar despre această scenă interesantă ce putem să vorbim în acest loc îngust. Iar, ca să se știe, vrem să zicem că închinatul găinii e totdeauna concomitent de muzica, și noi totdeauna am auzit pe muzicanți zicând (fig. 3) din jocul „Romana”[5]. Un cântec prea frumos, prea românesc!

 

Pe pag. 66 se află Închinarea pomului de cnunie. Această închinare se află în un mod foarte frumos expus şi descris. Închinarea aceasta se află, din cuvânt în cuvânt, şi în foiletonul „Gazetei Transsilvaniei”, Nr. 85, an. 1890, în forma: „închinarea Pomului, culeasă de Șireganul”.

 

Am arătat, dară, pe câta ne-a permis spațiul îngust al acestei reviste, valoarea acestor două opuri și, din expunerile, noastre, fiecare român iubitor de neamul său poate a se convinge şi despre multa lucrare și obseală ce a trebuit să îndure autorul lor. Urmeză, de la sine, dară ca onoratul public român să îmbrăţişeze aceste opuri preţioase cu căldura cuvenită. Voiește cineva a cunoaște pe acest autor? N-are decât să-i procure opurile, iar biografia i-o poate citi în „Convorbirile pedagogice”, unde i se află şi portretul. Sint Maecenates, non deerunt… / S (Un învățător sârguincios, în Minerva, Anul II, Nr. 10, Bistrița 15/27 mai 1892, pp. 97-99).

 

Nuntă în Apuseni, în „Luceafărul”, nr, 23, 1903, p. 385

 

[1] Pop Reteganul, Ion, Starostele sau datini de la nunţile românilor ardeleni, Gherla 1891

[2]Nunta ca mister / Studiu ritual de C. Lazar” a fost publicat, ca un punct de vedere creştin asupra tainei căsătoriei, în Biserica şi Şcoala, Anul XVII, Nr. 7, Arad 14/26 februarie 1893, pp. 52-54

[3] „Transilvania, țară binecuvântată,

Ținutul abundenței și al vredniciei” – n. n.

[4] Obiceiul a fost preluat şi de oraşele transilvane. Astfel, în 9 mai 1909, la nunta Dorei Măriuţiu din Cugir, „jocul miresei s-a făcut în scop cultural, cinstindu-se darurile adunate de mireasa jucătoare (27 coroane 30 florini – n. n.) în folosul gimnaziului din Brad, ca ajutor în năzuinţa sa spre întregire” – Libertatea, Anul VIII, Nr. 21, Orăştie 9/22 mai 1909, p. 4 – n. n.

[5] „Romana”, melodie compilată de Iacob Mureșan, în 1848, după câteva cântece populare ardelenești, inclusiv din cele călușerești – n. n.


Adolf Flachs: Rumänische Hochzeitsgebräuche (I)

 

De la fondarea sa, în 1867, Academia Română de Științe din București a adus o contribuție deosebită la studiul științific al istoriei României, prin sprijin material pentru studii și publicări de lucrări bune. pe cont propriu. Printre publicațiile Academiei, cele mai valoroase mi se par cele folcloristice, care au fost scrise, ca răspuns la invitațiile de participare, la licitația institutului numit, domnișoara Helene Sevastos din București și Simeon Florea Marian din Suceava. Ambii autori au studiat în detaliu obiceiurile de nuntă și de înmormântare, predominante în întreaga populație românească, iar rezultatul muncii lor a fost publicat de Academie, în patru volume foarte mari. Deși aceste lucrări nu se referă la observaţii comparative, la practicile similare ale altor popoare, și includ încercări de a trage concluzii istorice și alte implicații din ele, ar fi de dorit ca profesioniști străini, demni să aprecieze abundența de materiale folclorice importante, dezvoltate de această lucrare, să le examineze mai îndeaproape. Desigur, acest lucru presupune cunoașterea exactă a limbii române, deoarece, de exemplu, nenumărate poezii, ziceri și gânduri similare ale oamenilor, exprimate în vorbire curentă, își pierd mult din caracterul lor, chiar și în cea mai bună traducere. Înainte ca profesorii de știință germani să supună acest material exotic și aproape complet necunoscut analizei și prezentării critice, a prezenta, astăzi, o relatare cât mai exhaustivă a obiceiurilor românești de nuntă, care, deşi pot fi acceptate cu rațiune, nu se limitează la cele mai restrânse cercuri de folcloriști, dar și pentru orice alt cititor al acestor foi vor părea destul de interesante. În ceea ce privește meritele, consider că lucrarea Helenei Sevastos, „Nunta la Romani”, („Die Hochzeit bei den Rumänen”) este excelentă. Foloseşte şi cartea lui S. Fl. Marian, care încearcă, pe baza observațiilor proprii, făcute în România și în sudul Bucovinei, să acorde puțin mai multă culoare materialului valoros al celor doi autori.

 

Rumänische Hochzeitsfahrt. Nach einer Skizze auf Holz gezeichnet von W. Heine. Zicălașii de odinioară ai Basarabiei, conducând alaiul tradițional de nuntă.

 

Obiceiurile de nuntă obișnuite din orașele românești și-au pierdut atât de mult din caracterul lor, de la contactul cu cultura occidentală, încât se poate renunţa să discutăm despre ele. În zona culturii populare românești, ca oriunde altundeva, țăranul a rămas tutorele credincios al obiceiurilor și tradiţiilor naționale și, în consecință, nu putem vorbi decât despre obiceiuri referitoare la peţire, la logodnă și la căsătorie din viața satului românesc.

 

A rămâne necăsătorit este considerat ca fiind impropriu, anormal, chiar și păcătos, ceea ce nu poate fi înlăturat prin pomeni bogate (donații, în scopuri caritabile sau ecleziastice); relatiile romantice de dragoste apar rar în sat, baza căsătoriei, în majoritatea cazurilor, este cea mai sobră considerare a calităților personale și a circumstanțelor financiare ale ambelor părți. Întrucât calitățile personale estimate sunt sănătatea, eficiența și priceperea în domeniu și în treburile casnice. Desigur, frumusețea și virtutea sporesc valoarea miresei; pentru bărbat, zicala spune: „Bărbatul are nevoie să fie doar de un pic mai frumos decât diavolul“ (completare: asta este suficient). Feciorul de ţăran se căsătorește, bucuros chiar, cu o fată din satul său, pentru că atunci, după nuntă, pericolul este mai mic. Înțelepciunea folclorului românesc spune: „Nu trebuie să vă luaţi nici vacă, nici femeie dintr-o țară străină, pentru că altfel este ușor de trădat” și „Numai cu un compatriot se știe exact ce trebuie să fie păstrat de neam și ce sămânță, căci ţăranilor români nu le place deloc să plece în străinătate, ei se simt bine în satul natal, ceea ce se spune adesea și în cântecele populare.

 

„Pe pământ te ştii străină

Chiar cu pâine și slănină…

Drag îţi este-n satul tău

Iar sărmana mămăligă

Tot nu are un gust rău!“.

 

O melodie populară, cântată în nordul Moldovei, are următorul refren:

 

„Fie pâinea cât de rea

E mai bună-n țara mea“.

 

Nuntă la Ungra, Braşov

 

Căsătoriile mixte între români și străini apar rar și, de obicei, acolo unde două zone etnice se învecinează, de exemplu, între românii și rutenii din Bucovina, între românii și bulgarii din lungul Dunării, în Bulgaria. Printre cele mai mari excepții se numără legăturile dintre mândrele țărănci române și obştile țigănești disprețuite; pentru că, așa cum spune zicala, „Țiganul este un cioră, el zboară”, și, „Dacă țiganul cântă și el ca un cuc, i se va părea românului că urlă un lup”. În regiunile carpatice din sudul Bucovinei și din nordul Transilvaniei, unde ţiganii și-au pierdut o mare parte din natura lor hoţească și au scăpat și de murdăria tradițională, știu cazuri în care băieții țăranilor români au adus acasă fete din rândul țiganilor; dar „purii” români din acea regiune mi-au vorbit cu dispreț despre astfel de „corbi“, care, în mod evident, „au răsucit minţile flăcăului prin magie“.

 

Rudenia este considerată până la cel mai înalt grad, inclusiv cea dobândită prin căsătorie, în timp ce așa-numita rudenie în Hristos: convieţuire, paternitate, până la al șaptealea neam. Adesea, aceste relații din sat se intersectează atât de des în sat, încât cel căsătorit, dacă nu vrea să se căsătorească sub rangul său, se simte obligat să caute prin împrejurimi, ceea ce înseamnă o mare dificultate.

 

Fetele țăranilor cunosc o mulţime de tertipuri cu care să atragă dragostea unui anumit bărbat, chiar dacă este făcut să fie ispitit de o altă fată sau femeie; de asemenea, există metode pentru a ridica un pic din voalul prezicerii, spre a zări viitoarea căsătorie, pentru a afla cum, cine și ce va fi „ursitul” (soarta alegerii).

 

Nuntă la Târnăveni, Mureş

 

Unele dintre aceste arte misterioase sunt menționate aici: fata înfășoară o coardă de vioară cu fibră metalică, adică coarda G de vioară, în jurul degetului, într-o minge ţesută. Deoarece struna are puterea de a înmuia inima celui mai greu om, se pare că este într-o relație mistică şi cu inima umană. Mingea este cusută, apoi, la tivul lenjerie. În aceeași zi, îndrăgostita trebuie să fie, de trei ori, la ore diferite ale zilei, în acelaşi loc şi să repete, tot de câte trei ori, următoarele versuri de vrajă: „Așa cum struna s-a întors în jurul degetului, la fel și inima și mintea lui se vor învârti în jurul meu – îndrăgostita frământă şi modelează, apoi, un manechin din ceară, la foc aprins, și descântă: „La fel cum această păpușă este înmuiată de foc, tot așa inima alesului meu să fie moale!”. Femeile mai bătrâne, căsătorite, le recomandă tinerilor să meargă la vrăjitoarele țigănci, care le pot ajuta astfel: fata merge într-o colibă ​​de munte, dar cu grijă, să nu-i stârnească pe câinii care veghează asupra colibei; ia de acolo un drob de sare şi un ulcior cu lapte şi le duce acasă, iar a doua zi, îşi sărează mâncarea cu sarea cu sarea aceea şi cu un amestec norocos din plante (usturoi, busuioc, frunze perene, o crenguţă de molid sau o ramură de arin, sau ceva similar). După masă, poate rămâne la soare toată ziua, dar nu îşi poți potoli setea. În noaptea următoare, bărbat predestinat iva apărea în vis, apoi își va trimite vorniceii și o va conduce la casa lui, ca soție. Acest vis va deveni în curând realitate. Femeia află astfel, cum va păşi în viitoarea căsnicie: o prietenă, ştiută drept iscusită şi norocoasă, iscodeşte viitorul, într-o cameră mică, unde a așezat patru străchini pe masă, iar sub ele, câţiva peri de porc, o floare, firele aurite care vor împodobi coafura miresei, şi o bucată de pâine. Fata, curioasă, intră și trebuie să aleagă; va ridica o singură strachină și va afla ce o aşteaptă: dacă a ales strachina cu perișorii de porc, are motive serioase de tristețe, pentru că asta înseamnă că soțul ei va fi bătrân; dacă va nimeri florile, înseamnă că va avea o căsnicie cu zile puține, dar fericite; firele de aur prevestesc, desigur, că probabil nu îi va lipsi nimic, lumea chiar va crede că este fericită, dar totuși, inima ei va fi hrănită cu amărăciune; iar pâinea vesteşte fericire îndelungată în căsnicie.

 

De asemenea, femeile cunosc multe fermece, a căror recitare scandată, odată cu săvârşirea ritualurilor, aduce succes în dragoste și altele asemenea. Ca exemplu, iată câteva versuri de vrăji, traduse literal:

 

Nuntă la secui, în Târnăveni, Mureş

 

Vrăji de dragoste.

 

Duminică dimineață,

Când ziua s-a luminat,

M-am ridicat

Și am deschis uşa

Casei mele,

De la masa mea am plecat

Pe drum,

Pe mal,

Spre drumul mare.

Oamenii care m-au văzut au spus:

Aceasta este Marghioala, frumoasa,

Nu Iliana, frumoasa,

Dar Marghioala, cea mai drăguţă,

Celor aleși din întreaga lume –

Ca Busuiocul[1] este aleasă

Dintre toate florile,

Dintre toate mirosurile.

Cum popa nu poate merge la biserică

Fără Busuioc pentru stropit[2],

La fel flăcăii să nu plece fără mine

Să nu poată dansa.

Toate celelalte pălesc,

Poți să crezi așa,

Alături de mine par niște ciori,

Nişte ciori murdare,

Aruncă apa peste gard[3].

 

Nuntă la secui

 

Această vrajă de dragoste trebuie recitată deasupra unui castron cu apă, în care au fost puse petale, o monedă și un picior, înfășurat în mătase roșie.

 

Tinerii ţărani se cunosc mai bine în timpul lucrului la câmp, al lucrărilor de pădure, al mersului la biserică sau al dansului la strânsură. Fără o cunoștință personală inițială, o logodnă se face rar acum. O îndepărtare interesantă de la această regulă, în vremurile anterioare, a fost piața de fete de pe muntele Găina, care, totuși, mai există și astăzi, deși într-un sens pervertit. A spune câteva lucruri, conform informațiilor lui Marian, mi se pare necesar.

 

În Ţara Moţilor, o zonă montană din vestul Transilvaniei și estul Ungariei, locuită de păstorii români (în principal, crescători de vite), există un munte, care se numește Găina. În partea de jos a acestui munte se află satul Vidra de Sus (de la locuitorii acestui sat circulă, în privinţa muntelui Găina, următoarea legendă: Pe vremea când, în munții Bihorului, încă era exploatat mineritul, a ieșit din interiorul muntelui, odată, o găină, s-a așezat pe vârful muntelui și a pus minunate ouă de aur în cuibul lor. Vidrele, ispitite de frumusețea găinii și de ouăle sale, au încercat, de mai multe ori, să prindă găina, dar găina a zburat și s-a așezat în munții bogați de aur din Roșia Montană. Nu mai exista aur în zona Găinei, iar moţiii au fost nevoiţi să renunțe la minerit: găina tocmai luase tot aurul și era spiritul montan al zonei). Nu departe de Vidra de Sus, se află comuna Bulzeşti, cunoscută și sub numele de hotarul (Granița) moţilor de al Crișanul sau calea rea, ​​numită Crișan. În ziua Sfântului Petru sau în prima duminică de după Sf. Petru, piața de fete este, acum, organizată pe punctele Găina, nu departe de ambele locuri. Fetele care vor fi căsătorite, din ambele sate, apar acolo, cu rudele lor, și aduc zestrea în cufere viu colorate, pentru a interesa feciorii. În dzori, primarii adjuncți ai celor două sate trag fiecare pe culmea unde are loc piața, și anume, pe poiana care se întinde între cele două vârfuri de munte, o linie care se întinde până la moţii din Vidra de Sus, pe partea care se află împotriva răsăritului, şi atribuie Crişanului partea se întinde împotriva apusului de Soare. Ţărăncile pregătesc, cu ani înainte de mersul pe piață laudele și, pe lângă zestre, aduc şi animale care fac parte din zestre; chiar și flăcăii apar cu bunurile lor, în măsura în care acestea sunt transportabile. Și apoi, pentru public, spectacolul vânzării mireselor a fost interpretat. Părinții ambelor părți au făcut negocierile, iar în cele din urmă logodna a avut loc, într-o manieră solemnă, dansând pe iarba verde și distrându-se cu tot felul de alte plăceri. Acum, așa-numita fată-mireasă de pe Găina a fost vândută la un târg obișnuit, soldat cu proclamarea oficială a obligaţiilor. Una încă mai ține, deoarece o căsătorie de pe Găina este considerată a fi de bun augur. Logodnicii de aici se pot căsători doar primăvara. Ecouri ale vânzării acestei fete, care existau, altădată, la triburile româneşti, pot fi găsite acum şi în târgurile anuale de la Recea (districtul Făgăraş), Blasendorf şi altele. Potrivit lui Reissenberger, aceste târguri de fete au apărut după fericita victorie asupra mongolilor a românilor din districtul Bihor.

 

În afară de aceste excepții ale târgurilor de fete, logodna este precedată de peţiri. Acestea, precum și logodna și nunta, se vor face la datele care sunt cunoscute ca fiind favorabile. Cele mai bune zile sunt duminica și joia. Ziua de luni este nefavorabilă, deoarece înseamnă începutul săptămânii și ar putea fi începutul unei serii de întâmplări nefavorabile o astfel de zi. De asemenea, marți nu este recomandabil, pentru că în această zi a căzut începutul lumii și nu are rost să se lucreze pe termen lung în ceremonii, deoarece acest lucru ar putea fi potrivnic. Această superstiție pare să indice că țăranul român nu are cea mai bună viziune asupra lumii noastre. Miercuri este o zi proastă pentru că este „văduvă”, adică impară, iar cuplul care se formează ar putea deveni impar. Vineri este o zi proastă în sine. Iar când zilele bune coincid cu sărbătorile bisericii ortodoxe, cum ar fi Crăciunul sau Paștele, atunci peţitul, logodna sau nunta trebuie amânate pentru altă perioadă. În general, toamna târziu și iarna, adică perioada de după finalizarea lucrărilor în câmp, este considerată a fi perioada favorabilă. Pentru ca fericirea să fie deplină, timpul lunii pline se recomandă pentru un astfel de început.

 

Nuntă la Rădeşti, Alba

 

Marea importanță pe care poporul român o acordă căsătoriei este evidenţiată, de pildă, din faptul că fiecare mire este considerat un tânăr împărat[4]. În multe poezii, balade, basme, un mire este literalmente menționat cu sintagma „marele împărat” sau „tânărul împărat”; o reflexie a acestei abordări revine și vorniceilor, care sunt tratați, în timpul serviciului lor, ca nişte trimişi imperiali, prinți ai curții imperiale, deci cu respect excepțional; de asemenea, gradul de tată al miresei este hiperbolizat, el devine boier, „mare domn“ şi altele.

 

În consemnările mai vechi ale obiceiurilor populare românești, peţitul este descris astfel: peţitorii se înfăţişează drept vânători în curtea casei în care trăieşte fata, și declară că sunt pe urmele unei ciute atât de sfioasă, încât s-a ascuns în această casă. Tatăl familiei neagă cu desăvârșire, dar de oraţia peţitorilor nu scapă până când nu recunoaște, în sfârșit, că ciuta căutată este, de fapt, sub acoperișul său. Și îi conduce pe presupuși vânători în casă și le arată o bătrână urâtă. „Probabil că este căprioara ta!”, spune el. În schimb, vânătorii protestează zgomotos. Ciuta pe care o caută este tânără şi drăguță. Are părul galben ca aurul și ochii de șoim; dinții îi sunt ca un șir de perle, are buze mai roșii decât cireșele, corpul precum acela al unei leoaice, pieptul alb ca o gâscă, gâtul ca o lebădă, degetele mai delicate decât ceara și, în general, înfăţişarea ei este mai frumoasă chiar decât Soarele și Luna. Acum, gospodarul vine să mărturisească adevărul. Scena peţirii continuă aici, pe departe și în larg. De-a lungul timpului, textul oraţiei a fost scurtat, iar unele detalii au fost schimbate, dar caracteristica de bază a rămas aceeași (în unele părți ale Bucovinei și Transilvaniei și în ţinutul Putna din România, apare uneori vechiul obicei al furatului de fete, ceea desigur, se întâmplă cu voia fetei, uneori și cu ştiinţa părinților; după ce furatul are loc, doar peţirea oficială nu se mai face).

 

Pentru a oferi o imagine mai clară a obiceiurilor de nuntă, în diferitele lor etape, vreau să portretizez căsătoria unui cuplu fictiv și, în acest sens, să împletesc obiceiuri particulare, care apar exclusiv în anumite zone, astfel încât cititorul să înţeleagă, ca să spunem așa, tipul pur de nuntă românească. În scopul ilustrării cât mai sugestive, am ales ca un zvelt logodnic, un băiat de țăran zvelt, viguros, în vârstă de douăzeci de ani, pe nume Ioan, și o iubită nu mai puțin frumoasă, dată în pârgul celor optsprezece anişori. Se numește Anica şi va fi să însoțească pe cititorul prietenos prin toate fazele nunții.

 

Ioan vrea ca Anica să devină stăpâna casei lui. Tânărul bine crescut se întoarce către părinții săi și îi informează despre intenția sa. Mama imediat spune fericită „da” și „amin”, dar, ca o adevărată țărancă româncă, ea nu are prea multe de spus în chestiuni importante, dar este obligată să se implice în toate. Prin urmare, tatăl începe să îi explice tânărului Ioan despre importanța pasului căsătoriei, în cuvinte serioase (Acest discurs este mereu presărat cu o puzderie de proverbe). Tatăl afişează demnitate şi conturează o schiță lămuritoare a vieţii de familie, vorbindu-i fiului de dinaintea lui după cum urmează:

 

Nuntă în judeţul Hunedoara

 

„Dragul meu Ionică!, abia încep să-ţi încolțească tuleiele sub nas. Dar în sfârșit… Pentru bărbat, cel mai bun moment pentru a se căsători este între 20 și 25 de ani, pentru că atunci se căsătorește cu voinţă de la sine; între 25 și 30 de ani îl însoară alții, iar dacă depășește această vârstă, nici măcar diavolul nu se mai poate căsători cu el. Dar problema trebuie luată în serios, căci căsătoria nu este un măr, din care ai mușcat şi-l arunci, dacă nu-ţi place gustul!“.

 

Ioan insistă asupra deciziei sale și, astfel, tatăl roagă pe doi dintre cei mai vrednici țărani ai satului ca, într-una din următoarele zile „bune”, să meargă cu fiul său (deocamdată, doar în anumite zone) să facă peţitul. Celor doi ţărani le place să accepte însărcinarea. Ziua peţitului a venit, iar peţitorii merg cu Ioan la casa tatălui Anicăi şi se opresc în curte, declarând că sunt vânători pierduți și osteniți și că doresc să intre în casă, apoi vocea tatălui fetei răsună înăuntru: „Dacă ești un vânător, unde este vânatul ucis?”. Ei sunt pregătiţi pentru această întrebare și dotaţi în consecință. „Acesta este vânatul!“, răspund și arată o gâscă bine rumenită. Abia acum uşa se deschide ospitalier, iar pe masă odihnesc deja bucate naționale și ulcioare cu băutură, pentru că Ioan a avut, într-adevăr, cu Anica, de curând, înţelegeri despre peţire. Curând, oaspeții și membrii mai în vârstă ai casei stau la masă, într-o conversație plină de viață, vorbind despre recoltă, vite, vreme, despre marele împărat al moscoviților, care s-a plictisit în palatul său de aur și încă o dată dorește să facă război; se vorbesc de toate și despre toată lumea, nu numai despre scopul real: ar fi nepotrivit să năvălească direct cu peţitul. În sfârșit, peţitorul mai experimentat începe să aducă vorba, prin aluzii sau prin recitarea unei oraţii de nuntă. Acești poeţi au, adesea, și versiunea proprie de vorbire și rostire, prin care îl transformă pe tatăl miresei într-un „boier adevărat” sau chiar mare împărat. Peţitorul începe într-una din aceste oraţii de nuntă după cum urmează:

 

Nuntă la ceangăii din Ghimeş, Bacău

 

Tânărul nostru împărat

A ajuns deja pe aici,

Și mergând în plimbare

A văzut o floare minunată

În această casă mare –

O floare ruptă din rai, minunată.

 

 

În cele din urmă, peţitorul spune, „clar și verde în faţă”, așa cum o numesc romanii – în sensul germanului „klipp und klar” – cum se spune pe limba lor. Peţitorul scoate o sticlă, umplută cu vin sau cu rachiu, pe care o are de la Ioan, și servește gospodarii din ea. Sticla se goleşte curând. Dacă tatăl fetei îl refuză, aceasta înseamnă că el nu dorește să i se ofere nimic de la Ioan sau să devină mai prietenos cu el; cu alte cuvinte, Ioan primește un coș și trebuie să ia sticla cu el. Din fericire, tatăl Anicăi nu are nici o obiecție față de Ioan și familia sa, astfel că sticla se goleşte și rămâne în casa miresei.

 

Bătrânul spune: „Ei bine, dacă este voia lui Dumnezeu, atunci să stăm de vorbă, că poate începe cu fericirea. Dar trebuie să spun că încă nu sunt pregătit să fac o nuntă“. Și adaugă, cu un aer sincer, că zestrea Anicăi este gata de ani de zile.

 

Peţitorul răspunde cu un proverb: „Nimeni nu este pregătit pentru însurătoare și pentru moarte”.

 

Nuntă la Cugir

 

Tatăl Anicăi are, în continuare, tot felul de obiecții și rezerve, dar numai de dragul aparențelor, și zice: „Vreau să îmi mărit fiica cu un singur gând și nu cu zece”. Și, la urma urmei, Anica este o fată atât de frumoasă, încât tatăl se simte mândru. În cele din urmă, Anica este scoasă din camera alăturată, de unde, foarte probabil, a ascultat din spatele ușii, pentru a fi întrebat dacă îl vrea pe Ioan ca soț. Răspunsul este favorabil, apoi Anica se retrage. Acum începe tocmeala zestrei. Pentru Ioan, unul dintre peţitori spune: „Ioan are doi boi, și are două costume noi, frumoase, și mai primește de la tatăl său şi o bucată de pământ, în sat, dar de nuntă, precum şi niște terenuri de arătură și o pajiște pe câmpul din afara satului. Iar restul poate să îl dea bunul Dumnezeu, pentru că, „cu un cârlig bun, poţi prinde un pește mare” și „stejarul, mare așa cum este, a încolțit dintr-o ghindă“.

 

Tatăl Anicăi nu poate fi tras pe sfoară. „Fiica mea”, spune el cu mândrie țărănească, „are un set complet de haine în ladă, și anume: zestrea făcută de mamă-sa, două lăzi braşovene, în care sunt mulți coți de lenjerie nouă, prosoape și haine, și lenjerie de pat etc. Mai are, de asemenea, un ilic roșu, căptușit cu piele de oaie, în interior, și cu piele de lup pe primuri. În fine, au să-i dea şi o vacă bună. De la mamă-sa, mai primește două gâște şi nişte pui, iar lui Ioan îi dau„cal de ginere” (calul mirelui), pentru că aşa este obiceiul românilor, din cele mai vechi timpuri, ca mirele să meargă la cununie pe calul dăruit de tatăl-socru şi aşa trebuie să fie“.

 

După ce problema zestrei a fost soluționată, spre satisfacția reciprocă, Anica este readusă din nou. În prezența lor, peţitorul mai vechi îi ține un discurs lui Ioan: „Ascultă, dragul meu Ioan! Acum, cât Anica este tânără și drăguță, îți place. Dar sunt zile albe și zile negre, peste om. Cine știe, poate că, deschizând vatra, vatra se va strica şi cei vei băga în vatră va îngheța; iar când va ieși, va arăta la fel de urât ca diavolul. Acum, cât este puternică și muncește, acum o iubești, dar cine știe, poate că se va îmbolnăvi și va deveni atât de slabă, încât nu va putea mesteca mămăliga; iar atunci, Ioane, o vei mai iubi?“.

 

Ioan spune că da și „jură pe toți sfinții” că, atât timp cât, prin voia lui Dumnezeu, va fi în viață pe acest pământ, o va iubi întotdeauna pe Anica (Flachs, Adolf, Rumänische Hochzeitsgebräuche, în Öesterreichische Monatsschrift für den Orient, Nr. 5 u. 6, Mai-Juni 1895, Wien 1895, pp. 51-54).

 

Charles Upson Clark: Ceremonie de nuntă

 

[1] Busuioc = Ocymum basilicum

[2] Hysiopus officialis

[3] Scii, nachdem man sie getödtet hat

[4] „Fiu de Împărat” înseamnă „creştin”, adică fiu al „Împăratului ceresc” – n. n.


Karl A. Romstorfer: Pietrele, inscripţie cu inscripţie

 

O informaţie, publicată de recuperatorul Cetăţii Suceava, arhitectul vienez Karl Adolf Romstorfer, în Mittheilungen der k. k. Central-Commission din 1896, despre inscripţii săpate în piatră, descoperite de el în zidăriile bisericilor din Dragomirna, Burdujeni, Pătrăuţi, Părhăuţi şi Suceava, dar şi a Cetăţii de Scaun a Moldovei, mi-a amintit de pietrele runice descoperite, pe Tătarca, lângă Vama, de prozatorul Mugurel Sasu, mai ales că Romstorfer menţiona, printre altele, „semnele săpate se află în zidărie romanică… datând din vremuri anterioare”. Cu alte cuvinte, runele din pietrele de contraforturi şi temelii provin din construcţii şi mai vechi, cu mult anterioare celor consacrate drept referinţe, grecească şi romană, o dovadă fiind faptul că, aidoma zidăriei de la Densuş, „suprafețele de piatră nu sunt îmbinate cu straturi de mortar sau cu var”.

 

De aici, de la aceste simple notaţii se pot enunţa două ipoteze: 1). că pietrele pentru Cetatea Sucevei şi bisericile vechi din nordul Moldovei au fost aduse din munţi; 2). multe din pietrele acelea provin de la temple străvechi, mărturiile veacului al XIX-lea semnalând astfel de antichităţi, cu rune săpate, la Gura Humorului, la Straja, la Gura Solcii şi, prin pietrele risipite pe Tătarca, la Vama. Şi ar mai fi o observaţie de făcut: în acest caz, toponimul vămean Măgura Moşului face trimitere la primul stăpânitor atestat al zonei, Drăgoi Viteazul, sau la Moş (dacă vreţi, Zal-Mox) al ceremoniilor Primăvara pe Muntele Soarelui (Ma Go Ra)? Eu încă nu am un răspuns şi nici curajul să încerc să înţeleg, dar tare mi-i ciudă că trecem pe lângă şi peste mărturiile vremurilor ancestrale ca pe iarba din părăginirile Sucevei de azi. Scria Romstorfer:

 

Karl Adolf Romstorfer

 

„În continuarea studiilor despre bisericile din Bucovina, publicate în „Mittheilungen der k. k. Central-Commission“, vă prezint câteva inscripţii în piatră (fig. 12), pe care le-am găsit pe stâlpii contrafortului de la intrarea mănăstirii Dragomirna. Semnele au între 4 şi 7 cm şi jumătate, sunt lungi şi au poziţii diferite.

 

La intrarea în fosta mănăstire moldovenească din Burdujeni (Burduscheni – n. n.), în România, am găsit semne similare, de formă solitară (Fig. 13). La bazele și pe zidurile de piatră ale turnurilor și ferestrelor ambelor biserici, precum și în bisericile vechi greco-orientale, vizitate recent de mine, din Pătrăuţi și Părhăuţi, nu se găsesc semne de zidărie din piatră, probabil doar din motivul că suprafețele de piatră nu sunt îmbinate cu straturi de mortar sau cu var.

 

Am descoperit și o piatră cu inscripţie săpată, care conține trei rânduri sau un set de coloane, care apare ca o piatră de carieră obișnuită, pe partea exterioară a absidei principale a capelei acum ruinate, de la castelul din Suceava. Are forma unui unghi (fig. 14), cu semne lungi de 8 cm.

 

Profesor Hofrath, v. Rziha, notează că, dintre cele nouă pietrele găsite la intrarea în mănăstirea Dragomirna, numerele 1, 2 și 3, din perioada romană sunt însetate, așa cum este semnul din dig. 14, care constă dintr-o piatră a ruinelor capelei castelului domnesc de la Suceava, datând din vremuri anterioare; semnele săpate se află în zidărie romanică. Semnele 4-9 ale mănăstirii Dragomirna sunt cu siguranţă gotice (a doua jumătate a secolului al XVI-lea). Din aceeași perioadă provin semnele nr. 11 și 12 din fig. 13”[1].

 

 

[1] Karl A. Romslorfer, Conservator, Steinmetzzeichen, Inschriften und Inschriftein, în Mittheilungen der k. k. Central-Commission, Wien 1896, p. 100

 


Căluții şi Călușerii în Europa Boreală (VI)

John Paget și Arrin Smith, 1836: Români

 

În toamna anului 1744, sosea la Bucureşti, pentru a-l consilia în alcătuirea unui cod de legi pe domnitorul Alexandru Ipsilanti[1], germanul Franz Joseph Sulzer[2], născut în 20 mai 1727 la Laufenburg, în Baden, mort în 1791 la Piteşti[3], absolvent al studiilor de drept, încă din 1759. În 1776, se afla în Moldova, ca trimis al domnului valah pe lângă pe nedrept legendatul Grigore Ghica, despre care şi despre soarta căruia nu a lăsat nici o mărturie, deşi avea să scrie şi să publice, în trei volume, o impresionantă istorie a ţărilor române, Geschichte des transalpinischen Daciens, das ist der Walachey, Moldau und Bessarabiens. Im Zusammenhange mit der Geschichte des übrigen Daciens als ein Versuch einer allgemeinen dacischen Geschichte mit kritischer Freyheit entworfen (Istoria Daciei transalpine, adică a Valahiei, Moldovei şi Basarabiei. În legătură cu istoria restului Daciei, ca încercare de a scrie o istorie generală, cu libertate critică), în 1781, pe când se afla la Braşov, ulterior vehement contestată de către istoricii români, drept precursoare a teoriilor lui Rosler, deşi Sulzer a fost cel care ne stabilea şi proba, pe teritoriul miturilor dacice, o descendenţă latină exagerat argumentată. Franz Joseph Sulzer, „doritor de a îmbrăţişa în opera sa toate manifestările vieţii poporului român şi a cuprinde, într-un singur cadru, istoria, geografia, etnografia, limba şi literatura sa, avu să întâmpine mari greutăţi, nevoit fiind a desfunda el însuşi căi neumblate încă”[4].

 

Datorită lui Sulzer se încheagă mitul „strămoşilor noştri romani”, el fiind acela care descrie, în 7 pagini, în baza unei ipoteze stranii a braşoveanului Samuel Micu-Klein[5], dansul Căluşarilor (Koloscharentanz[6]), drept „o rămăşiţă însemnată a Colisaliilor vechilor romani” [7], iar supoziţia aceasta forţată (Căluşarii şi Colisalii au o origine comună, dar fără ca dramaticul joc al Căluşarilor să descindă din Colisalii) nu doar că a salvat ancestralul ceremonial, dar a condus la fantezii şi mai penibile, precum cea a profesorului Teodor Petrişor, din 1876, care se aventura în a susţine că „jocul caluşerilor este jocul pe care l-au jucat oamenii lui Romul, când au dus femeile Sabinilor”[8]; iar „teoria” aceasta fistichie a prins imediat, fiind preluată şi de străini, care s-au grăbit să consacre, în ceremonialul căluşeresc, „o reminiscență a răpirii Sabinelor”[9] şi, tocmai de aceea, „cel mai bine conservat dintre ritualurile antice ancestrale”[10].

 

Şi tot Franz Joseph Sulzer este cel dintâi care notează, alături de alte nouă melodii, hora Căluşarilor, care înseamnă o parte dintr-o horă românească veche, atestată documentar în anul 1502, când a fost notată de călugărul polonez Jana z Lublina, care o numise „Haiducky”, pentru că fusese jucată, la încoronarea regelui Alexander, în Krakowia, de către gărzile („haiducii”) soliei lui Ştefan cel Mare, la vreun secol după Sulzer melodia aceasta fiind răspândită printre români, de către companiile teatrale din Iaşi şi Bucureşti, sub numele de „Banul Mărăcine”, cu doar trei părţi, din cele şase, cât avea cântecul interpretat de lăutarii suceveni în 1502. Din păcate, nici un erudit, român sau străin, nu a încercat să asculte melodia notată de Sulzer, ca să-i afle trecutul, deşi aceeaşi melodie încă supravieţuia în 1915, când a notat-o Theodor T. Burada.

 

Născocind sau doar preluând de la Klein o „latinitate” inexistentă a ceremonialului căluşeresc, Sulzer a scos de sub stigmatul „satanist” doar această relicvă primordială, în care se întrezăresc „simboluri şi ritualuri ale unui dans cathartic”[11] ale unei civilizaţii pe care nimeni nu şi-o putea imagina. „O antichitate fabuloasă”, „o mărturie aproape unică a unei civilizații dispărute, care are cu atât mai multă valoare și merită într-o mare măsură atenția și respectul celor care iubesc antichitățile naționale”[12], „greşit îndreptată înapoi, la romani”[13], rămâne ruptă, prin frica indusă de biserici, de strămoşii primelor făptuiri stilistice (muzică, dans, poezie, ceremonial astral), dar se salvează, datorită credibilităţii lui Sulzer, datorită aparentului său rol identitar. Era o fală atât de mare să fim urmaşii Romei, încât nimic din trăsăturile precreştine ale ceremoniilor satelor (pagane) europene nu mai conta, mai ales în spaţiul carpatic, acolo unde anatemizarea horelor şi a horirilor deja avea o tradiţie multiseculară. „Această urâtă închipuire şi până acum se ţine în ţara noastră pe la unele oraşe şi sate, de se îmbracă bărbaţi în haine muereşti şi se numesc şi cu numele aproape de numele Cupal, ade­că Cuci sau Căluceni făcându-şi şi aceştia cununi de burueni, anume de pelin. Iară cei mai mulţi ce nu joacă iară pelin tot îş pun în brâu. Şi iată cu ase­mănarea avidoma închipuesc acea de atuncea sărbătoare drăcească şi prăznuire idolească”[14]. Şi mai opina biserica, înduioşându-se prin reprezentanţii ei: „Sfânta Biserică, ca mama duioasă, totdeauna a îngrijit de fii săi, arătându-le că toate obiceiurile superstițioase sunt numai niște falsități, servind numai pentru a îndepărta omenirea de la Dumnezeu și a o conduce în eroare; pentru care pe cei ce nu voiau a se corecta îi fulgera cu anatema, după cum se vede din mai multe concilii (de la Laodicia, din anul 364, cel de la Trula, din 691)”[15]. Apoi se întreba luminata biserică, fără să priceapă faptul că Datina nu se împrumută, ci se moşteneşte din neam în neam: „De unde a putut împrumuta şi moşteni poporul românesc acestea obiceiuri, pe care nu le întâlnim decât la popoarele păgâne din trecut ori la cele de azi?… Este limpede că acum nu mai au nici un rost, le-a trecut vremea şi sunt cu totul păgubitoare pentru sufletul şi credinţa noastră. În trecut, când mintea şi sufletul popoarelor au fost întunecate şi stăpânite de rătăcirile păgâneşti, ele au putut să dăinuiască, pentru că a lipsit lumina şi priceperea… Şi numai cu mintea sănătoasă dacă le-am cerceta, acestea datini am putea vedea că ele nu au nici un înţeles, nu pot aduce nici un folos, sunt o josnică amăgire… Astăzi, când privirile lumii întregi sunt ațintite asupra noastră, ar fi chiar vremea să se dezvețe poporul nostru de astfel de credinţe şi fapte deşarte, care îi întunecă sufletul şi mintea, atunci când bine se ştie că pentru neputinţele sufleteşti şi trupeşti avem tainele şi rugăciunile Bisericii şi leacurile prescrise de medic. Toate aceste rătăciri lovesc în porunca I şi II dumnezeiască, care ne poruncesc ca, în afară de Dumnezeu, să nu avem alți dumnezei străini şi să nu luăm numele lui Dumnezeu în deşert… Toate acestea credinţe şi fapte deşarte sunt pornite de la puterile întunericului şi în urmare aduc osânda vecinică asupra acelora care cred în ele şi le fac”[16].

 

Tradiţia stigmatizării elementelor Datinii este veche la români. În 1550, de pildă, „biserica, chiar prin cărţile ei scrise de mână, striga: „O! amar acela ce bea şi mănâncă cu cimpoi şi cu ceteri şi cu alăute, mai ales la acele blăstămate jocuri![17], „Nu te bucura de dulceţile lumii şi ale acestora drăceşti cântece, lăutele şi plesnirea palmelor şi viersurile cele fără de cale şi netocmite. Au nu ştii, ticăloase, că acestea toate sunt sămânţa diavolului?”; „Să-ţi păzeşti urechile de cîntecele cele stricate… care femeeşază sufletul! [18], de acele „jocuri drăceşti[19], care, în fond, întregeau bucuria fiinţelor umane din generaţie în generaţie. Cu o astfel de sistematică prigoană, „Datinele noastre romaneşti, din marea noastră nepăsare, ar fi rămas poate reduse pentru viitorime la puţinele ce le spune despre dânsele nemuritorul Dimitrie Cantemir, care, într-o cărticică de nici două sute de pagini a spus despre români şi despre ţara lor mai mult şi mai bine decât toţi cei care, după dânsul, au scris până astăzi”[20]. Şi n-au dispărut, dar nici nu au rămas, ele fiind golite de semnificaţii, de mesaje străvechi, se simboluri cu rezonanţe multiple şi de starea de inefabil care dă expresie imposibilităţii minţilor noastre mai mult decât ceea ce perspectiva epocii noastre ne oferă.

 

Conştientizând că Datina, ca ecumen european străvechi, este definitiv pierdută şi că această încercare a mea de a înţelege nu a avut ca provocare decât constatarea că un cântec al călăreţilor moldoveni, atestat în 1502, a fost, până în 1915, deci cale de minimum 413 ani, cântecul fundamental al ceremoniilor căluşereşti româneşti, voi încheia cu punerea la dispoziţia doritorilor a mărturiilor pe care le-am aflat pe ici, pe acolo, regretând doar faptul că, datorită faptului că au fost tipărite cu scriere gotică, nu am putut traduce şi paginile lui Sulzer despre jocurile căluşereşti, fiind nevoit să apelez la un rezumat al lui Horia Barbu Oprişan. Voi încerca să respect o cronologie a mărturisirilor, în limita posibilităţilor, pornind, totuşi, de la textul lui Dimitrie Cantemir, în ediţie târzie, care a şi provocat interesul european pentru ceremoniile şi dansurile astronomice şi ale fecundităţii, încadrate în categoria „dansurilor cu arme”.

 

Familia, 1865 octombrie 25: Români din Ardeal, de lângă Mureş

 

Dimitrie Cantemir:

 

„Jocurile sunt, la moldoveni, cu totul altfel decât la celelalte neamuri.

Ei nu joacă doi sau patru inşi laolaltă, ca la franţuji şi leşi, ci mai mulţi, roată sau într-un şir lung.

Altminteri, ei nu joacă prea lesne, decât la nunţi.

 

Când se prind unul pe altul de mână şi joacă roată, mergând, de la dreapta, spre stânga, cu aceiaşi paşi potriviţi, atunci zic că joacă „hora”; când stau, însă, într-un şir lung şi se ţin de mâini, aşa fel că fruntea şi coada şiru­lui rămân slobode şi merg împrejur, făcând felurite întorsături, atunci acesta se numeşte, cu un cuvânt luat de la leşi „danţ”.

 

La nunţi, înainte de cununie, au obicei să joace în ogrăzi şi pe uliţe, în doua şiruri, unul de bărbaţi, iar celălalt de femei.

La amândouă se alege o căpetenie, un om bătrân şi cinstit de toţi, care poartă în mână un toiag poleit cu aur sau unul pestriţ, legat, la capăt, cu o năframă cusută frumos.

 

La pasul cel dintâi, una dintre căpetenii trage pe ceilalţi, care trebuie să vină după ea, de la dreapta, spre stânga, cealaltă îi trage, de la stânga, spre dreapta, astfel încât ajung să stea faţă în faţă; după aceea, se întorc, spate la spate, apoi se învârtesc, fiecare şir în şerpuiri arcuite şi, ca să nu se încurce, se mişcă aşa de încet, încât mai că nu se poate vedea că şirurile se mişcă.

În amândouă şirurile, fiecare îşi ia locul după rangul lui.

 

Jupânesele şi jupâniţele boierilor au locul după starea bărbaţilor şi părinţilor lor. Totuşi, căpetenia are totdeauna locul cel dinţii, locul al doilea îl ia nunul, iar pe al treilea mirele. Aceleaşi locuri le iau, în şirul femeilor, nuna şi mireasa, chiar dacă acestea sunt dintr-o stare mai de jos decât celelalte.

Până la urmă, însă, cele două rânduri se amestecă şi joacă roată, în aşa chip că fiecare bărbat însurat ţine, de mâna dreaptă, pe nevasta lui, iar holteii ţin fiecare, de mână, câte o fată de seama lor, şi le învârtesc împrejur.

Uneori hora se învârteşte în trei colţuri, în patru colţuri sau în forma unui ou, după voia şi iscusinţa căpeteniei.

 

Afară de aceste feluri de jocuri, care se joacă pe la sărbători, mai sunt încă alte câteva aproape cu eres, care trebuie alcătuite din numerele fără soţ 7, 9 şi 11. Jucătorii se numesc „căluşari”, se adună o dată pe an şi se îmbracă în straie femeieşti. În cap îşi pun cu­nună împletită din pelin şi împodobită cu flori; vorbesc ca femeile şi, ca să nu se cunoască, îşi acoperă obrazul cu pânză albă. Toţi au în mână câte o sabie fără teacă, cu care ar tăia îndată pe oricine ar cuteza să le dezvelească obrazul. Puterea aceasta le-a dat-o o datină veche, aşa că nici nu pot să fie traşi la judecată, când omoară pe cineva în acest chip.

 

Căpe­tenia cetei se numeşte stariţ, al doilea primicer, care are dato­ria să întrebe ce fel de joc pofteşte stariţul, iar pe urmă îl spune el în taină jucătorilor, ca nu cumva norodul să audă numele jocului mai înainte de a-1 vedea cu ochii. Căci ei au peste o sută de jocuri felurite şi câteva aşa de meşteşugite, încât cei ce joacă parcă nici nu ating pământul şi parcă zboară în văzduh.

 

În felul acesta, petrec în jocuri necontenite cele zece zile între înălţarea la cer a lui Hristos şi sărbătoarea Rusaliilor şi străbat toate târgurile şi satele, jucând şi sărind. În toată vre­mea aceasta, ei nu dorm altundeva decât sub acoperişul bisericii şi zic că, dacă ar dormi într-alt loc, i-ar căzni, de îndată, strigoaicele.

 

Dacă o ceată de acestea de căluşari întâlneşte, în drum, alta, atunci trebuie să se lupte între ele. Ceata biruită se dă în lături din faţa celeilalte şi, după ce fac învoieli de pace, ceata biruită este supusă celeilalte cete vreme de nouă ani. Dacă vreunul este omorât într-o astfel de încăierare; nu se îngăduie judecată şi nici judecătorul nu întreabă cine a săvârşit fapta. Cine a fost primit într-o asemenea ceată trebuie să vină, de fiecare dată, vreme de nouă ani, în aceeaşi ceată; dacă lip­seşte, ceilalţi zic că îl căznesc duhuri rele şi strigoaicele.

 

Noro­dul lesne crezător pune pe seama căluşarilor puterea de a izgoni boli îndelungate. Vindecarea o fac în acest chip: bolnavul îl culcă la pământ, iar căluşarii încep să sară şi, la un loc ştiut al cântecului, îl calcă, unul după altul, pe cel lungit la pământ, începând de la cap şi până la călcâie; la urmă îi mormăie la urechi câteva vorbe, alcătuite într-adins, şi poruncesc bolii să slăbească. După ce au făcut aceasta de trei ori, în trei zile, lucrul nădăjduit se dobândeşte, de obicei, şi cele mai grele boli, care s-au împotrivit lungă vreme meşteşugului doftoricesc, se vindecă în acest chip, cu puţina osteneală. Atâta putere are cre­dinţa, până şi în farmece”[21].

 

Români din Haţeg, „Familia”, nr. 4 din 1866

 

Franz Joseph Sulzer:

 

„J. F. Sulzer[22] de la care posedăm atât de multe şi vari­ate date în legătură cu viaţa şi istoria noastră în trecut, ne-a lăsat cea mai bogată descriere a Căluşarilor pentru secolul al XVIII-lea.

Sulzer începe prin a sublinia că el cunoaşte un sin­gur joc la românii din Transilvania, care este o moştenire de la romani. Insistă, spunând că este în acelaşi timp joc şi dans (es ist aber ein Spiel und Tanz zugleich), şi se numeşte Căluşarii (Koloscharentanz[23]).

 

În continuare, el afirmă că este mai mult decât sigur că Căluşarii sunt o rămăşiţă însemnată a Colisaliilor vechilor romani, către care ne îndreaptă nu numai numele latin de căluşar, dar şi îmbrăcămintea, jocul şi timpul când se făceau aceste serbări ale Colisaliilor sunt apropiate ca formă şi expresie cu jocurile actualilor căluşari. Ca şi Colisalii, actualii căluşari poartă chimire sau centuri cu nasturi de alamă şi curele petrecute cruciş peste umărul stâng şi drept. De cureaua de pe umărul drept se anină sabia. Aceasta se numeşte brâu de ţintă. În loc de suliţa romană au în mână un băţ lung. Pe cap au pălării rotunde ornate cu un pampon de pene şi alte podoabe. Sunt legă­turi cu diferite obiecte mici de metal. Căluşarii sunt conduşi de un Vătaf, în care Sulzer, identifică pe Vates al Colisaliilor. Vătaful are puteri absolute asupra călu­şarilor, el fiind un fel de Magister sau Praesul.

 

Serbările Agonaliilor se ţineau, după părerea unora, de la 13 ianuarie, iar după alţii de la 21 aprilie, până la 21 mai. Ele se dădeau în cinstea lui Ianus. În această perioadă de timp cad Rusaliile, dată când căluşarii încep jocul. Cu această ocazie, Sulzer insistă, din nou, asupra asemănării dintre ceremonialul Căluşarilor de astăzi şi acel al serbărilor date de romani. Găseşte numeroase ele­mente comune, care atestă, încă o dată, originea romană a Căluşului.

 

În formaţia Căluşarilor este şi Mutul, a cărui îmbră­căminte roşie şi foarte extravagantă creează o notă aparte faţă de ceilalţi. Mutul are pe faţă o mască, care închipuie un cioc de barză sau de altă pasăre. În timpul jocului, el clămpăneşte ciocul în tactul muzicii. Acest cioc se mai întâlneşte, subliniază Sulzer, la Turca (Turkaspiel), cu care se umblă de Crăciun în satele din Transilvania. Mutul se foloseşte de această mască ca să facă tot felul de scene hazlii. El desfăşoară un joc individual. Faptul trebuie să fie reţinut. Se arată că în Transilvania nu au existat acele scene cu caracter de teatru, pe care le vom întâlni, în special, în Muntenia.

 

Căluşarii au în mână bastoane, pe care le mânuiesc în timpul jocului. Arta, dar mai ales agilitatea şi sprinte­neala cu care joacă, îl fac pe Sulzer să vorbească la su­perlativ.

Vătaful pune o deosebită grijă la alegerea celor ce vor juca în Căluş. Vătaful face cu ei exerciţii îndelungi şi se opreşte cu alegerea sa numai la acei dintre jucători care dovedesc calităţi excepţionale.

 

Jocul căluşarilor constă, îndeosebi, în sărituri şi sal­turi de acrobat. Aceste sărituri, de tot felul, sunt însoţite de strigături. Căluşarii obişnuiesc, câteodată, să ia la joc şi fete din mulţime. Pentru această cinste, fetele au obli­gaţia să-i onoreze, dându-le bani.

 

Căluşarii sunt în număr impar:  7, 9 sau 11.

Sulzer nu a neglijat, în naraţiunea sa, şi partea mu­zicală”[24].

 

Port din România, „Luceafărul”, nr. 8, 1907, p. 153

 

Franz Joseph Sulzer şi Doszá Daniil:

 

„Acest joc, care acuma (în 1915 / n. I. D.) nu se mai joacă decât în Valahia și Transilvania, odinioară se juca și în Moldova, după cum am spus mai sus (în textul lui Burada este citat fragmentul arhicunoscut al șui Dimitria Cantemir, despre jocurile moldovenilor, pe care nu îl mai reproduc, pentru că am făcut-o adesea, „călușeii” descriși de el devenind, prin premeditată transcriere, „călușari”; nici citatul din Anticile Romanilor, al lui Damaschin Bojincă, publicat în 1832, la Buda[25], nu-l mai reproduc, el figurând integral și la Ollănescu  – n. n.).

Despre acest joc, cel mai vechi la români și păstrat, prin minune, de poporul român, până astăzi, și Sulzer ne vorbește, spunându-ne că[26]:

 

„Este mai mult decât probabil că călușarii[27] sunt o rămășiță însemnată a colisalilor vechilor romani; căci numai numele de călușari, când ne vom lua după numele latin, dar chiar și îmbrăcămintea, jocul, timpul când se face această serbare a colisalilor sunt în raport cu jocurile călușarilor noștri; și aceștia au, ca și cei ai romanilor, două centuri, acoperite cu bumbi de alamă sau curele puse în cruciș, pe umărul stând și drept, de cel drept se anină sabia și se numește brâu de țintă; precum acei ai romanilor, așa și acei ai românilor au, în loc de suliță, un băț lung în mână și diverse basmale colorate, iar pe capul lor legături împodobite cu metal, ca reprezentaţiunea aurului roman şi a purpurei. Chiar şi pălăriile lor se deosebesc, ca şi ale colisaliilor romani, prin un pompon de pene şi alte ornamente, care diferă de pălăriile ordinare şi de căciuli. Ei au un vătav ca şi vates al colisaliilor romani, el caută înainte, primeşte pe dănţuitori sau îi izgoneşte şi are dreptul de a da ordine ca şi un magister sau praesul. Această serbare dănţuitoare se făcea, după unii, la 9 sau la 13 ianuarie, după alţii, însă, la 21 aprilie şi la 21 mai. În această din urmă lună coincide şi timpul, şi anume la Duminica Mare, după care sărbătoare încep căluşarii români danţul lor. Ei execută acest danţ cu puţină diferenţă de acel ce-l executau romanii. Căluşarii joacă în satul lor sau în cele vecine, pe străzi, ca şi preoţii romani, după melodii proprii, cu deosebite gesturi şi sărituri. În genere, ei au printre dânşii un individ mascat, pe care-l numesc mut, fiindcă, fără a vorbi, are obiceiul de a înspăimânta şi a lovi, din glumă, pe toţi cei pe care-i întâlneşte şi mai cu seamă pe femei. Câteodată, acest individ are pus pe obraz o mască cu cap de cocoară sau de cocostârc, al cărui plisc, tras printr-o sfoară ascunsă, plesneşte în cadenţa jocului, spre mirare, după ritmul muzicii. Căluşarii execută jocul lor cu toiegele în mână, făcând diferite figuri, în salturile lor”.

 

Despre vechimea căluşarilor, şi Dr. Valeriu Branişte încă ne mai spune, în foaia Transilvania, No. 8 din 15 august 1891, p. 230, după notiţele culese din Istoria Ungariei, de Nicolae Isthvanfi, Pannoni. Liber XXV, an 1572, că „poetul maghiar Balassi, care, în tinereţea sa, a petrecut multă vreme în Transilvania, a avut ocaziunea de a învăţa jocul naţional românesc numit Căluşerul. La festivitatea încoronării lui Rudolf (25 septembrie 1572), a jucat acest danţ, obţinând admirarea tuturor celor de faţă”.

 

Asemenea, şi scriitorul ungro-secui Dozsa Daniil, în opul istoric Kornis Ilona, Pesta 1859, ne vorbeşte despre vechimea jocului căluşarilor, cu ocazia descrierii unei serbări măreţe, ce a dat Zigmund Bathory, principele Transilvaniei, la 19 octombrie 1599, în onoarea Beatricei, fiicei celei mai mari a lui Mihai Vodă, şi la care fusese de faţă Doamna Munteniei, cu două fiice, Beatrice şi Florica, şi cu Pătraşcu, fiul lui Mihai. Locul acestei serbări a fost valea între Cricău (Krako) şi Alba Iulia, sub ruinele de pe Piatra Caprei.

 

La sărbătoarea aceasta a lui Bathory, zice Dozsa, participară şi oşteni de ai lui Mihai Vodă, căluşerii, sub conducerea vornicului Novac Baba, care produseră următorul joc (danţ):

 

„Într-un cerc mai larg erau aşezaţi 12 stâlpi, pe vârful cărora se aflau table de un stânjen[28] pătrat. Pe fiecare se postase câte un jucăuş, în costum de aceiaşi croitură roman­tică, cum îl poarta şi astăzi jucăuşii poporali munteni, numai din stofă mai fină, din lăuntrul stâlpilor se afla o pânzătură orientală de ţesătură foarte tare, de la care se întindeau 12 sfori de mătase, la vârful stâlpilor, în mâinile celor 12 ju­căuşi, postaţi pe stâlpi. În jurul stâlpilor, stăteau înşiraţi una sută de căluşari, rezemaţi, după datina poporului, cu mâinile şi cu capul pe bâtele lor ghintuite cu argint. Pe cap aveau căciuli de miel negru, împănate cu betele şi pene aurite. Purtau cămeşi albe, până la genunchi, care se contrageau în creţe fantastice, prin un brâu de piele (şerpar) în­cărcat cu medalii şi bumbi. Opincile erau legate după da­tina romană, cu curele roşii, şerpuite peste pulpe, până la genunchi, şi prevăzute cu zurgălăi (clopoţei) de argint, formând un contrast pitoresc cu cioarecii de pănură albă, croiţi pe corp.

 

În centrul cercului de căluşeri se postă vătavul şi îi blestemă pe căluşeri (Dosza zice că în numele celui necurat!) de a nu se însura şi de a nu participa la lucruri sfinte, până ce nu vor fi dezlegaţi de acest jurământ. Nu ştiu – zice Dosza – mai există şi acum jurământul acesta? Pe timpul copilăriei mele se mai vorbea de el şi, dacă l-a ţinut popo­rul până acum, apoi păstrează suvenirea de două secole a lui Novac Baba, care se zice că ar fi fost urzitorul acestui jurământ[29].

 

Vătavul era un muntean, cu numele Florean, cel mai renumit căluşer al ţinutului, un ţăran frumos, de muscu­latură şi tărie enormă. Dar şi cei 12, de pe vârful stâlpilor, erau toţi vătavi de la deosebite despărţăminte de căluşeri. Sosind Principele şi Doamna Munteniei, la un semn al lui Florean, începu muzica şi cei 100 de căluşeri, din jurul stâlpilor, porniră jocul, recitând, unul după altul, strofe da poezii (adică chiuind). Jocul e surprinzător, la prima vedere. Se află expresiunea unui timp antic în jocul acesta.

 

La alt semn, întinseră vătavii de pe vârful stâlpilor sforile şi ridicară pânzătura dimpreună şi pe Florean aşa de sus, încât, pe sub pânzătură, jucau şi săltau ceilalţi 100 de căluşeri. Aici, întru înălţime, pe pânzătura cea întinsă de mâinile musculoase ale vătavilor de pe stâlpi, începu şi vătavul Florean jocul şi saltul său măiestrit.

 

Chiuiturile curgeau neîncetat, încât se părea că un cor lin acompaniază, solo-aria unei filomele din înălţime. Publi­cul remunera cu dese aplauze salturile surprinzătoare ale lui Florean, a căror frumuseţe naturală întrecea toată arta baletiştilor trimişi de principele Etruriei. Dar mai mare sur­prindere cuprinse pe privitori, când, plecându-se vătavii de pe stâlpi, sloboziră pânzătura ceva mai în jos şi apoi, smuncind-o cu celeritate de fulger, aruncară pe Florean în aer, care, învârtindu-şi bâta împletită cu betele, se dete în aer peste cap şi bătând de vreo 10 ori în pinteni, căzu în picioare, pe pânzătură, unde şi urmă mai departe jocul. Aceasta se repeţi de trei ori; iar a patra oară nu mai căzu Florean pe pânzătură, ci pe unul din stâlpi, sărind, în tot acel moment, vătavul de pe stâlp, în mijlocul pânzăturii. Şi acesta îşi pro­duse salturile sale pe pânzătură şi în aer şi aşa se schim­bară, pe rând, 12 vătavi de pe stâlpi, iar dedesubtul lor, în cercul stâlpilor, curgea jocul cu bravură şi dexteritate rară.

 

Ajungând rândul iar la Florean, fu aruncat mai sus decât toţi ceilalţi, până acum, atunci deodată încetă muzica, iar Florean strigă sus, în aer, cu voce sonoră: „Trăiască Bathory Zsigmund, principele Măria Sa!”. Aruncat, a doua oară, aduse un „Să trăiască principesa Maria Cristina!”; aruncat a treia oară, într-o înălţime teribilă, esclamă, în răsunetul munţilor, „Trăiască Mihai Vodă, eroul de la Nicopole!”, apoi Doamna Munteniei şi, în fine, boierul Novac Baba”[30].

 

Port din România, „Luceafărul”, nr. 2, 3, 1907, p. 44

 

Teodor Petrişor:

 

„Domnia voastră ştiţi, că românii au o datină, din săptămâna Rosaliilor se adună mai mulţi tineri jucăuşi buni şi înfrumuseţându-se cu deosebite cârpe (năframe), cu pene de păun, cu zurgălăi şi cu alte de-a jocului, prevăzut fiecare cu o botă sănătoasă, se înrolează sub un steag şi vătav, de care trebuie să asculte, căci neascultătorul se pedepseşte. Ceata aceasta de tineri jucăuşi se numeşte caluşeri. Caluşerii joacă toată săptămâna Rosaliilor sau şi mai mult. Ştiţi şi aceea că unul dintre caluşeri se îndatoreşte ca, în tot decursul jocului, să nu grăiască nimic, ci să tacă, şi aşa, de bunăvoie, se face mut. Aşadar că jocul caluşerilor, când e regulat, se face în chipul următor: când sună lăutele şi ceterile, tinerii ju­căuşi săvârşesc deosebite sărituri, urmate de anumite strigături. cu refrenul „Pre ea!”. Flamura, în decursul jocului, ori se ţine în mână, ori se împlântă în pământ şi joacă împrejurul ei, până când. strigând neîncetat „Pre ea!”, unul o răpeşte şi fug cu toţii, în larmă mare. După aceasta, se întâlnesc şi-şi încrucişează beţele în semn de bătaie. Unul se ridică la un loc mai înălţat, de unde ceilalţi vin să-l alunge, el se apără zicând „că e moşia lui şi cetatea lui e întărită[31].

 

Vedeţi, iubiţii mei, jocul caluşerilor este jocul pe care l-au jucat oamenii lui Romul, când au dus femeile Sabinilor, şi de atunci sunt 2.450 de ani şi românii îl păstrează, de atunci şi până azi. Toate lucrările caluşerilor au urma lor în jocul orânduit de Romul”[32].

 

Port din România, „Luceafărul”, nr. 2, 3, 1907, p. 33

 

George Bariţ:

 

„Patria Călușarilor se află în ținuturile udate de Mureș, de cele două Târnave și de râurile ce cad în acestea. Jocul călușarilor trebuie să fie atât de vechi pe cât e de vechi și poporul românesc. Urme istorice nu se prea află la niciuna dintre petrecerile acestea poporale, dară multele forme misterioase (tainice), împreunate ca condițiuni neîncungiurat de lipsă cu jocul acesta, ne duc foarte departe în străvechime.

 

De câteva ori m-am încercat să aflu toate ceremoniile cu care se organizează o societate de călușari. Las’ însă că oamenii din popor nu prea au încredere „în cei îmbrăcați în haine vinete și negre”, fie chiar și „de legea lor”, dară am priceput că se tem de Iele, de Măiestre, de Strigoi, de Farmecele femeilor rele, ca nu cumva vreuna dintr-însele să fie ascunsă pe-acilea, pe undeva, și, ascultând, să afle cum se știu apăra feciorii de legăturile și de farmecele lor, înainte de a intra în ceata călușerilor. În fine, se îndură fratele Simion Teașcă Suciu, econom din comuna Hosmanu (nemțește Holzmengen, comună rurală locuită de români și sași, situată la distanța de 1 oră de la orășelul Nocrichu, circa 6 ore de la Sibiu)), om de 60 ani, fost, odinioară, mare vătaf de călușari, ca, pe lângă un „adălmaș” foarte modest, să stea de vorbă cu mine și să-mi descopere, în ton cam îngrijorat, cel puțin următoarele mistere ale călușarilor.

 

Între Paști și Înălțare, se învoiesc câțiva feciori, însă totdeauna fără soț, că cu soț nu e bine, așadar 7 sau 9, ca să se dea în călușari. Ei își aleg, mai întâi, un vătaf mare și unul mic (căpitan și vicecăpitan), își tocmesc și un lăutar, iar unul dintre ei se face stegar. Pe alocurea, au și un Mutul călușarilor.

 

În seara de Înălțarea Domnului, adunându-se toți candidații la un loc, atunci iau ei cele dintâi măsuri apărătoare de Măiestre și de toate femeiele rele. Aiul (usturoiul) este planta al cărei miros nu-l poate suferi nici strigoaia cea mai îndrăcită. Din această cauză, se ung, în seara de Sfântul George, cu ai și cu leuștean ugerele și coarnele vacilor, pentru ca strigoaiele să nu se poată apropia, ca să le ia laptele. În această credință tare zdravenii noștri feciori iau atâtea căpățâne de ai câți juni au să intre în compania lor, alătură lângă ele și câteva pene de păun, de care Măiestrele și toate strigoaiele au iarăși respect foarte mare (Pavo avis Junonis, cea mai jalusă, care a pus în coada păunilor ochii cei mulți și ageri ai lui Argus, ca să spioneze și să-i spună tot ce văd), apoi, învelite în hârtie colorată, le prefac în buchet, pe care-l poartă cu ei.

 

Nici această măsură de apărare în contra Măiestrelor nu e de ajuns, trebuie să mai ia și altele, căci măiestrele sunt foarte multe și toată silința lor bletemată este ca să fure puterile bărbătești ale bieților juni nevinovați. Așadar, în sâmbăta Rusaliilor, pe când chiar și strigoaiele tremură de frica limbilor de foc, vătaful face cum știe și, în cap de noapte, ducându-se la sfânta biserică, taie câte o așchioară din pragul de sus și de jos, și din usciorii ușii, precum și o bucățică din funia unui clopot; le leagă bine într-o cârpă și le pune în șerpar, ca mijloc prezervativ, precum am zice noi, cărturarii, pentru că, de i s-ar întâmpla ceva, să se afume iute cu ele. Veți ști, adică, și Dumneavoastră, oameni buni, că acele Măiestre diabolice pun ochi răi mai mult asupra căpitanului, pe care, dacă ar putea, l-ar înghiți de viu, atât le place de el.

 

În ziua de Sfintele Rusalii, vine fiecare călușar cu câte 2 ori 3 curele, pe care sunt înșirași nasturi (bumbi) de metal (alamă); cu acelea se încing unii pe alții cam strâns, atât în semn de apărare împrumutată, cât și ca să joace mai ușor și mai frumos sau, cum zic domnișorii cei gălbejiți de la cetățile mari, mai elegant.

 

Când sunt gata cu toții, iau o ploscă de o cupă, plină cu apă adunată din roua dimineții. Un om care știe să facă de deochi, o descântă. Dacă se întâmplă ca, în călătoriile lor, să-i fie rău la vreun călușar, îi dau să bea din acea apă câte trei linguri, îi leagă părul cruce în vârful capului și apoi vătaful îi strigă tare: „Scoală, mortule!”. În acel moment, deochiul dispare, strigoaia de poate apropia de el și junelui i se face bine. Cursul de sânge din nas se vindecă tot asemenea. Se vede că Ielele și Măiestrele se încearcă să ia puterile junilor și prin scurgerea sângelui din nas.

 

Când vor să plece, lăutarul (călușarii îi zic diplaș sau ceteraș) trage cântecul de joc al Măiestrelor, iar călușarii joacă rostogol în casă și vătaful le dă câte trei linguri de apă. Când ies pe ușă, vătaful de învârte o dată și se pune la perete, apoi care cum iese se învârte, pune mâna pe umărul vătafului și întreabă: „Sănătos?”, iar el răspunde: „Sănătos!”. Stegarul iese cu steguleț de maramă, pus în lemn de tei, cu o cruciuliță, în vârf cu saschiu[33] (botanic vinca, pervinca, nemțește Wintergrűn).

 

Călușarii, oriunde dorm în casă, nu ies noaptea afară decât cu pălării schimbate, se înțelege pentru ce: ca să înșele pe Măiestre, care îmblă tot în urma lor.

 

„Știi, domnule – îmi zice fratele Simion Teașcă –, că ei, călușarii, spre a se apăra de strigoi, mai pun și o rotilă de plug într-un par, pe vreun șoporon. În rotilă bagă 9 feluri: tămâie, piper, ai – tot câte 3 fire, 3 cuie de fier, 3 bănuți de argint, 3 zdroburi de sare, 3 fire de mătase roșie, 3 de arnici (tort de bumbac) roșu, 3 grăunțe de grâu. Până ridică rotila pe șopron, feciorii joacă Războiul.

 

Călușarii au mai multe jocuri: Căluțul în șirag, Hora, Războiul, Crucea, al Verzelor, al Măiestrelor. Jocul cel mai șirag se zice jocul de frunte; acesta se joacă cu fete, când adună și cruceri (fac colectă). De la căluț își au numele. Încep în ziua de Rusalii și joacă până în Duminica Mare”.

 

Desfacerea și dezlegarea.  Aceasta încă e misterioasă. Fratele Simion mi-o spune așa: „Se duc toți la un loc ascuns, între hotare, de se-nțelege iarăși ca trăsnitele Măiestre să nu dea așa ușor de urma lor. Acolo, împlântă steagul în pământ, joacă împrejurul lui, așa ca să-l poată ajunge cu măciucile, să dea în el. Se întorc de trei ori. Apoi vătaful apucă fuga și toți ceilalți după el, până la depărtare ca de o pușcătură, dară nu cumva să se uite vreunul îndărăpt, că atâta e de capul lui. Măiestrele sunt acilea și s-a întâmplat de a murit bietul june pe loc ori că a rămas ologit ca vai de el.

 

Mutul călușarilor nu se ține de ei, dară treaba lui este mare, căci trebuie să facă tot felul de comedii, numai ca să abată ochii răi de la drăguții de juni frumoși”.

„Mai știi să-mi spui câte ceva, Simioane?”.

„Puține mai știu, domnule. Dară ce mai păcat că a murit Toma Tatu de la Cichindeal, că el știa mai bine treburile acestea! Dacă ar mai trăi, ar fi de 100 de ani. Toma știa să și descânte, să facă și „Dintru Iele”; el a vindecat nu numai români, ci și pe un sas din Cisnădioara”.

 

După acestea, observai pe fața lui Simion un aer de melancolie.

„Ce este, frate Simioane? Nu ai mai avea să-mi spui nimic?”.

„Ba aș mai avea, domnule, că dacă îmi spuseși că vreți să aveți călușari pe Sfânta Maria Mare, îmi veni dorul să mă mai fac, o dată, vătaf la Călușari, că vai cum mi-a mai plăcut; mi-ar plăcea și acuma, la bătrânețe; dar știu bine că nu m-ar lăsa nevasta mea, că ea și acuma se teme e Măiestre, ca să nu mă farmece, măcar că și eu sunt de șaizeci de ani”.

 

După acestea, Simion își luă rămas-bun de la mine; iar eu îmi iau rămas-bun de la toți câți nu știu prețui și culege tradițiuni și chiar prejudecăți ale poporului, fie acelea, în realitate sau la părere, oricât de absurde / d. G. B.”[34].

 

Port din România, „Luceafărul”, nr. 2, 3, 1907, p. 32

 

D. C. Ollanescu:

 

„Aşa erau căluşarii acum 200 de ani, când scria Dimitrie Cantemir, şi astfel au rămas, cu puţine schimbări, încă în Moldova, pe când în Transilvania şi în Muntenia ei sunt cu totul altfel. Mai întâi, nu au caracterul religios şi oarecum mistic, ce l-au avut după Cantemir, nici formează o corporaţiune aparte, trăind după reguli neschimbate şi supusă unei discipline pe cât de aspre, pe atât şi de puţin potrivită cu firea românului. Înrâurirea medievală, tainică şi superstiţioasă, ce se vădeşte din cele de mai sus, s-a mărginit, poate, asupra căluşarilor moldoveni numai, prin faptul că atingerea cu catolicismul feudal a fost mai deasă şi mai puternică în acea parte a ţărilor noastre, pe când dincoace, contactul cu turcii, cu grecii ori cu bulgarii a fost mai simţitor.

 

Acum căluşarii, ca şi la sfârşitul veacului trecut, sunt şapte, nouă, unsprezece sau doisprezece flăcăi, îmbrăcaţi cu iţari albi strâmţi, cămăşi albe până deasupra genunchilor, legaţi cu basmale mari roşii după gât şi peste umeri, cu ciomege lungi în mâini, zurgălăi la glezna opincii, încinşi cu chimir de piele bătut cu ţinte şi nasturi de metal şi pe cap cu pălărie mică, rotundă, neagră, cu cordele (multicolore) şi cu flori sau pene. Ei se adună în ceată sub ascultarea unui Vătaf şi sunt însoţiţi de un om mascat, Mutul Căluşarilor, umblând astfel pe uliţele târgurilor, prin sate, dănţuind, pe când lăutarii zic din gură cântece de joc şi de veselie.

 

Ei sunt via întrupare, la noi, a străvechii corporaţiuni instituite de regele Numa Pompiliu pentru paza celor douăsprezece scuturi (ancilae), dintre care unul, al lui Marte, fusese căzut din cer, şi care erau proteguitoarele cetăţii şi simbolul puterii şi tăriei milităreşti ale Romanilor. Aceşti Salli, numiţi Pallatini, fiindcă la început îndeplineau cultul lor în Palatul regelui, erau preoţi ai lui Marte Gradivus, aleşi printre fiii patricienilor care aveau încă pe părinţii lor în viaţă (patrinos & matrinos). La 1 martie al fiecărui an, ei cutreierau oraşul, săltând, jucând şi cântând laude zeului lor, din care pricină lumea îi şi numi Salii (săltători).

 

Căpetenia lor se chema praesul, magister Saliorum sau vates (vătaful de azi); iar poeziile lor războinice se numeau astamenta sau axamenta. Regele Tullus Hostilius institui şi el o corporaţiune de Salii, în onoarea zeului Janus, care, după locul unde li se clădise templul (colina Quirinalului), fură numiţi, spre a se deosebi de cei dintâi, Salii Colini, apoi Coli-Salii, din care, cu prefacerea cuvintelor, vine negreşit numele lor actual de Căluşari.

 

Îmbrăcămintea acestor Coli-Salii se compunea dintr-o tunică scurtă brodată (azi, cămaşa cusută cu flori a căluşarilor), strânsă la mijloc cu un brâu milităresc de bronz (cingulum) sau purtând o zea (pectorale) pe piept (azi, chimirul cu ţinte şi nasturi de metal); pe deasupra, o mantie de purpură (trabea, azi basmalele roşii de pe grumajii şi umerii căluşarilor); în picioare purtau sandale (azi, opinci), pe cap o căciuliţă ţinguită (azi, pălării mici, cu cordele), pe coapsa stângă o spadă scurtă, petrecută cu o curea peste umărul drept şi în mâna dreaptă o lance (azi ciomagul).

 

Serbările lui Janus (Agonalia) se ţineau, după unii, la 9 sau 13 ianuarie (ale noastre), după alţii la 21 aprilie şi la 21 mai, poate chiar la amândouă datele. Căluşarii noştri au ales luna cea din urmă, căci ei dinainte de Rusalii îşi încep jocurile.

 

Danţul celor din Transilvania, de unde, cu mici schimbări, a trecut în Muntenia, este cu cântare sau fără cântare. Când este fără cântare, mutului, a căruia mască are îndeobşte cioc de barză sau de dobitoc sălbatec (ca în Brezaie şi Turca), îi este dat să se lege de oameni şi mai ales să sperie femeile, plescăind cu ciocul ori clănţănind fălcile, după tactul muzicii, cu o sfoară ascunsă sub haine.

 

Sprijiniţi în ciomag şi făcând mişcări şi sărituri cu adevărat vrednice de mirare[35], joacă ei, atunci, fiecare îndeosebi; apoi, trosnind din degete, bat pământul, când cu vârful, când cu călcâiul piciorului şi, în paşi mărunţi, se poartă la dreapta, la stânga, înainte, înapoi, ba uneori se lasă şi pe vine, dezghinându-se. Dacă este cu cântare, atunci căluşarii se fac roată, fără să-şi dea mâinile, sprijiniţi pe bâtele lor, fac sărituri pe loc, împrejur, dau din mâni şi din picioare, se mlădiază şi se rotesc cu aşa repeziciune şi măiestrie, încât din mişcarea tuturora se poate prea bine desluşi credinţa celor vechi, că „jocul lor ar imita adică învârtirea stelelor în jurul soarelui sau al lunii”.

 

Pe când se face danţul acesta, flăcăii cântă versuri de vitejie sau de dragoste şi, în Transilvania, se înfige pe bătătură, în mijlocul lor, o flamură, aşa că fiecare dănţuitor se repede să o smulgă, sfârşindu-şi cântarea cu refrenul: „Pe! Pe ea!”. Se zice că acest obicei ar aminti serbarea anuală a răpirii Sabinelor, care era în mare cinste la Romani[36].

 

Când vor să câştige mai mult, căluşarii joacă şi cu fetele din sat, pe care le aleg dintre privitori. Atunci este datina ca fata, după joc, să dea flăcăului ei câţiva bani de parale, căci dacă fuge din danţ, fără să-i dea nimic, atunci ceilalţi tovarăşi ai flăcăului îl pun într-o pătură şi-l aruncă de câteva ori în aer, ca să-şi bată joc de dânsul că e nevoiaş[37].

 

Damaschin Bojinca[38], vorbind despre jocul Coli-Saliilor romani, ne arată originea căluşarilor noştri. „Coli-Salii aceştia, zice el, şi până azi se mai ţin prin Ardeal şi prin Banat şi se cheamă căluşari, iar peste ei mai mare, după a cărui orânduială joacă şi fac toate, este unul care se numeşte vătaf, adecă vates. Joacă la Rusalii, toată săptămâna, umblând prin sate, şi, precum Coli-Salii vechilor Romani erau preoţi şi slujeau unei dumnezeiri, aşa şi căluşarii românilor de acum cred că este o putere care-i ajută în săltare şi priveşte neadormit la jocurile lor; ba încă şi aceea cred că cel ce nu ştie juca bine, acela cade ameţit la pământ, semn că nu e plăcut acelei puteri, şi pe loc iese dintre căluşari. Încă şi un sbicer este, cel ce, când ceilalţi saltă, neîncetat îi încunjură, pocnind cu biciul, de care toţi se feresc: aceasta înseamnă doar puterea nemărginită a romanilor, de care, ca de sunetul biciului, se fereau alte neamuri. De mirare este cu adevărat ţinerea vechilor datini la români, cum şi că una ca aceasta se putu păstra, de atâtea mii de ani, până acum. Nu credinţă deşartă dar, ci datină de la strămoşii săi moştenită, este jucarea căluşarilor româneşti”[39].

 

G. I. Ionescu-Gion:

 

„Cantemir vorbeşte de jocul în cadenţă şi de pronunţarea unor anumite cuvinte de către căluşari, împrejurul bolnavului culcat la pământ. Din bătrâni, mi-aduc aminte că, jucând, căluşarul zice:

Din călcâi încetişor

Şi din talpă binişor,

Hop o dată

Şi-altă dată,

Sus de două,

Jos de nouă,

Pân’ la patruzeci şi nouă.

Şi-apoi venea un chiot detunător, de băga răcorile în bolnav şi-l treceau năduşelile, şi se ducea lingoarea în pustie, să nu mai vie, trăsni-o-mi-ar Sfântul Ilie.

Nu ştiu daca azi, de la Paşti, până la Rusalii, căluşarii mai fac concurenţă medicului de plasă prin districtele Regatului. Ştiu însă că un alt concurent al medicului practică prin sate medicina fără diploma doctei facultăţi şi acesta este „Ursul”, care îţi dă cu impasibilă liberalitate părul pentru afumarea de sperietură şi calcă, adică masează ca cel mai destoinic maseur, numai după invitaţia răguşită a Danciului cornac, care-i zice tot:

 

Din călcâi încetişor

Şi din talpă binişor!

Sus, Martine!

Şi mai bine

Că-ţi dau pâine cu măsline”[40].

 

 

L’Art et les artistes, ianuarie 1917: Tarani români; colectia A Bellu.

 

Gazeta Transilvaniei:

 

„Reactivarea „Reuniunii române de gimnastică şi de cântări” din Braşov, ale cărei începuturi datează din toamna anului 1863, când înaintaşii noştri braşoveni de pe vremuri erau în plină activitate pentru consolidarea vieţii noastre culturale, politice so­ciale şi naţionale, ne evocă în memorie şi începutul străduinţelor depuse pentru introducerea dansurilor naţionale la convenirile şi balurile româneşti, de pe vremuri, din Braşov.

 

Răsfoind colecţiile prime ale ziarului „Gazeta Transilvaniei” şi procesele verbale ale „Reuniunii de gimnastică şi cântări”, cu prilejul elaborării raportului comitetului acestei reuniuni, pre­zentat în adunarea generală din 8 martie anul curent (1900 – n. n.), am găsit preţioase date cu privire la introducerea dansurilor  de coloană „Romano” şi „Căluşerul”, fapte care vor interesa cu atât mai mult societatea românească şi, înde­osebi, pe români, fiindcă la re­centul bal al Crucii Roşii s-a reluat, după mulţi ani, în ordinea de dans şi „Romana”.

 

„Pe la începutul anilor 1850, s-a produs, în Braşov, o vie mişcare socială-naţională. Româ­nii aranjau, în acei ani, cele mai frumoase petreceri, împreu­nate, de multe ori, cu teatru de diletanţi, cele mai multe, în scop de binefacere, venindu-se mai ales în ajutorul gimnaziului  român din Braşov, a cărui te­melie se puse în anii aceia. Se aranjau, pe atunci, aşa-numite „picnicuri”, mai târziu, baluri, de către „Reuniunea femeilor ro­mâne” şi Reuniunea de gimnastică şi cântări”.

În numărul din 29 ianuarie stil vechi 1850 al „Gazetei Transilvaniei”, adică acum 74 ani, găsim ur­mătoarea notiţă:

 

„Să mai cugetăm şi la zile de petrecere, nu tot la zile se­rioase. Inaugurarea „saltului naţional”, în picnicul din duminica trecută, prin împărţirea de flori la damele şi damicelele care-l jucară, produse în familiile noastre o plăcere din cele mai rare şi mai sincere”.

 

Jocul de care se face amin­tire mai sus a fost „saltul regu­lat naţional Romana”, care, în scurt timp, s-a încetăţenit la toţi românii din Transilvania, Banat şi Ţara ungurească şi a trecut chiar în Bucovina. Dintr-un scurt istoric asupra „României” (de regulă e menţionat ca „Romana” – n. n.), apărut în numărul 22 din 1901 al „Gazetei Transilvaniei”, reproduc următoarele amănunte:

 

„Erau, acum cincizeci de ani (adică în 1851), dansurile de co­loană, numite şi de salon sau contra-dansuri,  ceva nou şi atrăgător, căci numai cu câţiva ani mai înainte îşi făcuse intrare în oraşul nostru „Cadrilul” francez. Şi cum domnea cea mai frumoasă armonie şi însufleţire în societatea din Braşov, ideea de a se compune şi un dans român de coloană, care să reprezinte şi să unească în sine cele mai poporale jocuri naţionale româneşti de la noi s-a făcut curând faptă.

 

Încă în iarna anului 1849/50, s-a compus acest „salt regulat naţional”, în casa lui Iacob Mureşianu, redactorul de pe vremuri al „Gazetei Transilvaniei”,  fiind acesta însuşi iniţiatorul şi aranjatorul lui, ca unul care cunoştea dansurile române de pe la noi, precum şi numirea lor.

 

La compunerea dansului a conlucrat Ştefan Emilian, arhi­tect şi bun muzician, care se afla, pe atunci, în Braşov. Dânsul a aranjat muzica după toate regulile muzicale şi a acomo­dat-o melodiilor şi figurilor stabilite de Iacob Mureşianu, cele din urmă, cu concursul unui dibaci maestro de dans, cu numele Kamanf.

 

Răposatul profesor şi redac­tor Iacob Mureşianu a dat numele jocului, al cărui botez, pe numele „Romana”, s-a făcut la începutul anului 1850, în ca­sele comerciantului Gheorghe Ioan. „Romana” a fost dansată, mai întâi, în public la balul „Reuniunii femeilor române”, în 31 ianuarie 1851, şi, prin coincidenţa lui cu întemeierea acestei societăţi, a rămas jocul predilect la balurile vestite ale Reuniunii”.

 

Tot în „Gazeta Transilvaniei” (No. 202, din 1900) găsim, din pana domnului Isidor Dopp (Mediaş), un foileton mai lung, care cuprinde câteva date istorice interesante despre dansurile noastre nationale.

 

Cel mai vestit şi uzitat joc în Transilvania, scrie domnul I. D., este „Învârtita” („Ardeleanca” sau „Ardeleneasca”, varianta în două părţi a dansului moldovenesc, atestat şi notat în 1502, de Jan z Lublina, „Haiducii” – n. n.). Flăcăul român, când se vede în toiul lui la joc, chiuie:

 

„Iac-aşa se-nvârte fata

Şi pe stânga, şi pe dreapta!”.

 

Iar bănăţenii, ca să arate mai mult buna lor dispoziţie în joc, strigă:

 

„Aşa joacă pe la noi

Iac-aşa, doi câte doi”

 

şi

 

„Hai, mândră, să te-nvârtesc

În jocul lugojenesc,

Că, zău, mie rău îmi pare

Să joc „ciardaşul” cel mare”.

 

Iar târnăveanul îşi învârtea frumoasa lui cu vorbele:

 

„Hai, mândruţo, să te joc

Că la vară-ţi fac cojoc

Şi pieptar cu buzunar,

Şi căsuţă cu privae”.

 

Şi ţi-e mai mare dragul să-i vezi jucând:

 

„Trei paşi la stânga linişor

Şi alţi trei paşi la dreapta lor,

Se prind de mâini şi se desprind

S-adună cerc şi iar se-ntind”.

 

Dintre cele mai vestite jo­curi româneşti erau însă „Ro­mana”, „Căluşerul” şi „Bătuta”.

Într-o broşură anonimă, tipă­rită la Iaşi de un „martor ocu­lar”, în anul 1886, găsim intere­sante amănunte cu privire la aceste jocuri naţionale.

Era în anul 1849, prin octombrie, spune martorul ocular, când lumea se gândea cum să-şi mai petreacă nopţile cele lungi de iarnă. Într-una din zile, arhitectul pianist Ştefan Emilian s-a dus la redactorul Iacob Mureşianu, spre a-i face o vizită. Iacob Mureşianu se plimba prin odaie şi, când l-a zărit pe Emilian, i-a spus:

 

– Ştii la ce mă cuget?

– Ştiu, dacă-mi vei spune, răspunse Emilian.

– Ia-n şezi la pian şi pune pe note melodiile pe care şi le voi cânta. Vreau să compun un dans românesc de salon şi îmi trebuie muzica. Fii bun, pune pe note câte îţi voi cânta şi de câte-ţi vei aduce aminte.

 

Domnul Emilian, un mare amator de dansuri şi melodii româ­neşti, aşezându-se la pian, a aranjat melodiile cântate. După aceste melodii s-a format „Ro­mana”.

Pe timpul începutului acestui dans, se afla la Braşov un ma­estru de dans, cu numele Fernando. Acesta, văzând, o dată sau de două ori, jucându-se „Romana”, a crezut că îl şi ştie şi, plecând la Sibiu, începu să-l introducă în familiile române. L-a învăţat însă schimonosit încât, când l-a văzut domnul Emilian jucându-se, la cel dintâi bal românesc, dat în teatrul din Sibiu, nu l-a mai cunoscut.

 

După ce domnul Emilian şi-a ex­primat mirarea către oaspeţii prezenţi la acest bal, s-a luat hotărârea ca, a doua zi, să se întrunească floarea tineretului, în casa baronului Vasilie Pop. unde domnul Emilian a corectat „Romana” întocmai cum a fost compusă de domnul Iacob Mureşianu.

Tinerimea română din Braşov nu s-a oprit însă aici, ci a hotărât să mai facă un pas înainte.

 

Către sfârşitul anului 1850, arhitectul Emilian, la invitarea ce i s-a făcut de către tinerimea română din Braşov, de-a moi introduce şi alte dansuri naţionale la Braşov, a adus, din co­muna Luna de pe Arieş, doi din cei mai distinşi jucători români, pe Ioan Căluşerul, care fusese 7 ani vătav de Căluşeri, şi pe Simion Cicudean.

Producţiunile acestora în faţa societăţii braşovene au plăcut într-atâta, încât tinerii din Braşov au început îndată să înveţe, figură de figură, jocurile ardele­neşti. Dintre aceşti tineri, au fost aleşi următorii şase, care au învăţat mai iute o mulţime de figuri: Ioan Pop, fostul profesor de matematică la Universitatea din Iaşi, tinerii comercianţi D. Teclu, I. Ancăn şi D. Iuga, fos­tul preot al Săcelelor E. Verzta şi domnul Ştefan Emilian, profesor la Universitatea din Iaşi.

 

Din jocurile învăţate, domnul Emilian a ales cele mai frumoase şi a compus dansul numit „Căluşerul”, cu 12 figuri. Aran­jate figurile, tinerii amintiţi şi-au însuşit în mod perfect acest joc voinicesc, debutând, pentru prima oară, la o nuntă mare, care s-a ţinut la Reduta. Martorul ocular descrie astfel acest prim debut:

„În cel mai mare secret, tinerii s-au îmbrăcat în costume naţionale şi an intrat în salon, doi câte doi, alături, când nu visa nimeni, nici din oaspeţi, nici din partea aranjorilor balului. Ajun­gând la mijlocul salonului, au făcut un rond, au dat semnalul muzicanţilor, aduşi pentru acest scop, şi începură a juca. Con­deiul nu poate descrie efectul şi entuziasmul ce a produs acest dans asupra publicului, pentru că ar trebui să vadă cineva aşa-ceva, căci a se descrie nu se poate. Atunci poate că s-ar fi strigat întâiaşi dată:

 

„După jocul românesc

Stângu-mă şi mă topesc!”.

 

Iar doamnele şi domnişoarele câte flori naturale au avut la piept le-au aruncat pe   dansatori  încât se părea că o ploaie de flori ar fi erupt deodată. Aici a fost culmea triumfului! Bieţii căluşeri nu mai ştiau ce să facă de bucurie, când au văzut şi ei rezultatul ostenelii lor”.

Din cele de mai sus rezultă că dansul „Căluşerul” a înce­put să fie jucat, la Braşov, în carnavalul anului 1851. Studenţii de la şcolile din Braşov, ple­când în vacanţe acasă, l-au lăţit în toate ţinuturile Ardealului. „Căluşerul” purta, la început, numirea de „Romanul”. El se juca în legături cu un alt dans voinicesc, „Bătuta”, care este un dans propriu numai al căluşerilor.

 

Am amintit, în numărul trecut, că „Romana” a fost jucată, mai în­tâi în public, la primul bal al „Reuniunii femeilor române din Braşov”, ţinută în 31 ianuarie 1851. În cursul timpului, acest joc national a suferit diferite schimbări, jucându-se, de multe ori, schimonosit. Faptul acesta a făcut, la începutul anilor 1900, când „Reuniunea femeilor ro­mâne” şi-a serbat jubileul de 50 ani de existenţă, pe un grup de bărbaţi şi doamne din Braşov ca să revadă figurile acestui joc de coloană şi să fixeze, prin o descriere amănunţită şi editarea notelor, odată pentru totdeauna, acest dans aşa cum a fost ju­cat pe vremuri. Prin  anii 1900, se găsea, în garnizoana Braşov, un inimos ofiţer român, activ şi pasionat dansator, dl că­pitan de artilerie Ioan Popa, actualmente maior în rezervă şi secretar al societarii invalizilor din Braşov.

Exprimându-şi ofiţerii din gar­nizoana Braşovului, între care se găseau şi mai mulţi români, dorinţa să introducă la petre­cerile lor acest dans de coloană, dl căpitan Ioan Popa a instruit patru perechi din Braşovul Ve­chi, cu ajutorul unui membru al muzicii militare a Regimen­tului 2 Infanterie, cu numele Formaneck, care a fost pus la dispoziţia dlui căpitan Popa de către însuşi comandantul regi­mentului.

 

Împreună cu acest muzicant s-au fixat tactele de muzică şi mişcările perechilor dansatoare. Stabilite acestea, aranjamentul figurilor a fost revăzut de unii dintre cei mai vechi dansatori şi cunoscători ai „Romanei”, aflători în Braşov, iar notele şi acompaniamentul au fost revă­zute de însuşi maestrul George Dima.

În anul 1903, s-au multiplicat notele, în atelierul photo-litogra­fic „Gh. Lahman şi fiul” din Braşov, iar în tipografia A. Mureşanu din Braşov s-a ti­părit un scurt istoric al „Ro­manei” şi o explicare amănunţită, în limba română şi germană, a celor cinci figuri ale acestui joc de coloană. Broşura, împreună cu notele, a fost editată pe cheltuiala domnilor Aurel Mureşianu, directorul de pe vremuri al „Gazetei Transilvaniei”, şi căpitan Ioan Popa. Din această broşură, apărută acum 20 de ani, de-abia se mai găsesc, azi, câteva exemplare. Reîntorcându-se acum, din nou, acest dans la petrecerile româneşti, ar fi de dorit ca această broşură, împreună cu notele, să fie din nou tipărită şi editată” / vb”[41].

 

 

K. L. Lübeck:

 

„În ceremoniile din săptămâna rusaliilor, Lübeck întrezăreşte vestigii elfice (Elfenwoehe), cu „sofisticate ceremonii, care susţin un interes deosebit, datorită particularităţilor lor extraordinare“, care încep în Miercurea Elfilor (Elfen Mittwoch), când „elfii îşi exersează personajele sub numele de Russalki (singular: Russalka), cele trei „surori mai crude“ dintre ele fiind, în mitologia balcanică, Samoviden, Wilen şi Samovilen. Rusalcele sunt fatale omului şi „aduc moartea şi boala asupra lui“, dar apar printre oameni numai în săptămâna care le poartă numele (Russalkawoche) pentru a participa la fertilizarea naturii, deşi, în datina veche, în această „săptămână a nebuniei“, reguli stricte interziceau munca, tolerată, mai târziu, doar până la prânz, în celelalte zile ale săptămânii, cu exepţia celor de luni, miercuri şi vineri. „Dar și să dormi în timpul zilei este foarte periculos și fatal: cineva poate fi fermecat. Prin urmare, toată lumea trebuia să poarte plante de pelin ca protecție împotriva atingerilor Rusalcelor“, cei mai expuşi fiind cei care au munit în zilele de luni, miercuri şi vineri, boala putând lua diverse forme. „Această boală este vindecabilă numai în săptămâna Rusaliilor și numai de către Rusalini“, de către o grupare, numită din vremuri vechi, a Rusalinilor sau a Căluşarilor (Kaluscharen). „Acești căluşari (Kaluscharen) sau Rusalini își practică doar activitatea de vindecare în timpul săptămânii Elfului (în sensul de „spiritelor“, deci de Rusalii – n. n). Şeful lor este Watafin (vătaful, adică şamanul – n. n.). Watafin își dobândește poziția nu prin alegere, ci prin ereditate și necesitate naturală, pentru cunoștinţele sale, pentru puterea sa de vindecare, pe care nimeni altcineva nu o posedă în egală măsură şi care îi oferă această poziție. El este singurul care cunoaște ierburile tămăduitoare necesare pentru vindecare și puterile lor magice ascunse; doar el știe farmecele și secretele incantațiilor care urmează să fie folosite, împotriva cărora chiar și Samoviden, Rusalcele și alte spirite inexorabile, de altfel insesizabile, se scufundă în devotament și se supun omului; numai el este familiarizat cu vindecarea supranaturală a bolilor de către vrăjitori și vrăjitoare. Aceste daruri extraordinare îi oferă nu numai poziția sa cea mai înaltă dintre căluşari, ci chiar dreptul de a-i selecta până la cel din urmă. El îi alege, îi instrueşte şi hotărăşte care căluşari îşi vor pierde cunoştinţa, în timpul dansului, atunci când vor izbuti vindecarea unui pacient. Fără el, căluşarii nu pot face nimic, nici un bolnav nu se va însănătoşi fără el, căci cunoștințele, capacitatea și darul său de viziune sunt supranaturale, mai ales că trăiește cu ființe supranaturale, într-o comunitate secretă, în timpul săptămânii Rusaliilor (Elfenwoche). Drept urmare, poziția sa față de căluşari devine aproape divină, ceea ce este îmbunătățit și mai mult de faptul că şi căluşarii sunt oameni, care înfruntă lovituri destul de obișnuite, dar care îl ascultă orbește și îi îndeplinesc literalmente poruncile, din cauza misterioasei comuniuni a Vătafului (Watafin) cu ființele superioare. Prin urmare, în afară de sentimentele de reverență timidă, ei au și o venerație sacră pentru el.

 

Căluşar poate ajunge oricine este moderat, suplu, ușor, agil și puternic și poate îndura privaţiunile. Trebuie să fie un bun dansator! A fi capabil să dansezi bine și mult timp este cea mai importantă cerință, ca să faci parte din el. Admiterea în cercul căluşarilor se face după acceptul personal al Vătafului (Watafin). Acesta din urmă se consultă cu alţi vătafi asupra primirii și se interesează despre viața solicitantului. Dacă se dovedește că persoana în cauză este un bețiv sau un tâlhar, ea va fi respinsă, deoarece astfel de oameni, în special bețivii, nu pot nici să păstreze un secret și nici să îndure un dans lung rotund. Pregătirile pentru primire sunt următoarele: În primul rând, persoana în cauză trebuie să postească timp de trei zile, apoi se face testarea forței sale de dans. În timpul dansului de probă, vătaful și unii dintre cei mai vechi căluşari sunt prezenţi. Apoi, noul venit trebuie să practice jocurile, o săptămână întreagă, sub supravegherea unuia dintre vechii căluşari. Acesta din urmă, până la o altă poruncă, rămâne tutorele și profesorul persoanei care solicită admiterea. Dacă rezultatele acestor pregătiri sunt satisfăcătoare, atunci are loc inițierea sa în asociere. La fel se întâmplă și în fața drapelului și a celorlalţi căluşari, cu rezultatul unui jurământ ca o formulă de blestemate a spiritului, pretins de vătaf:

 

„Să nu fie nici o casă în casa lui, să nu existe vatră în ea, doar șerpilor și șopârlelor să le placă să locuiască acolo, și numai bufnițele doar să-și construiască cuibul acolo. Să-i trăiască soția, dar nici un leagăn să nu vadă în fața ochilor, nici un copil să nu plângă în casă. Nici o oaie în grajdul său, nici bou, nici vacă, nici cal, nici umplutură, nici câine. Iarbii și spinilor să le placă să crească acolo, pe locuri goale și pustii. El însuși să fie orb, surd și mut, să nu își poată găsi niciodată mulţumirea, niciodată să nu găsească pace sau sfârșit. Locul în care intră să şteargă ceea ce atinge, ciuma să îl preceadă, iar pe călcâie să urmeze holera, să nu-i ia niciodată pământul oasele!“.

 

După pronunțarea acestei formule teribile, inițiatul sărută steagul și fârtaţii și devine căluşar. O invocare similară va avea loc, ulterior, la fiecare dans, în timpul săptămânii rusaliilor. De o mare importanță pentru reușita Căluşarului este numărul membrilor, în special în dans. Numărul celor care participă la dansurile ritualice, în timpul Săptămânii Rusaliilor (Elfenwoche) trebuie să fie întotdeauna impar: 3, 5, 7, 9 etc. Cel mai frecvent număr este șapte. Trei sau cinci dansatori nu au nici o putere de vindecare, nu reprezintă încă acea horă căluşerească (Kaluscharenkreis) corectă și eficientă. În special, șapte sau unsprezece dansatori au putere magică. În plus față de număr, sunt de o importanță deosebită pentru succesul magic incantațiile de boală, steagul și muzica. Fiecare căluşar are un comag, care îi este predat, în aceeași zi, de către vătaf (Watafin), în locul unde se desfăşoară consacrarea drapelului. Acest băţ este tăiată din lemnul unui anumit copac (alun – n. n.). Are câțiva milimetri grosime și aproximativ 1 metru lungime. Capătul său inferior este ascuţit şi întărit cu fier, astfel încât să poată fi înfipt ușor în pământ, în timpul dansului; la capătul superior sunt legaţi diverşi clopoţei, pentru a face zgomot în timpul jocului. Primirea noilor căluşari și consacrarea drapelului au loc cu aproximativ 4-5 zile înainte de începutul Săptămânii Rusaliilor (Elfenwoche), iar toți căluşarii sunt convocați, în acest scop, de către vătaf la casa acestuia. Toiagul-steag, pregătit de acesta, este apoi stropit cu apă, în care au fost înmuiate diverse ieruri şi flori, în prezența căluşarilor, și apoi consacrat de vătaf cu o formulă sacră. În acest timp, muzicienii cântă o melodie straniu (un cântec Samodiva), iar căluşarii stau în jurul vătafului cu brațele încrucișate. Atunci vătaful prezintă fiecărui dansator toiagul său, care este împodobit cu diferite ierburi și flori, în afară de clopoţei şi zurgălăi, care au putere magică. La împărţirea beţelor care servesc căluşarilor în timpul dansului ca un fel de reazăm, vârsta decide ordinea: primesc mai întâi căluşarii cei mai bătrâni, iar ultimii cei mai tineri, până la cel mai recent acceptat. În acest scop, căluşarii trebuie să se apropie de vătaf. Îngenunchează în fața lui, îi sărută mâna și îi spun zicala prevăzută. Vătaful îi stropește, acum, și pe căluşeri cu apa înmiresmată cu ierburi şi flori, apă miraculoasă, cu în care dansatorii îşi înmoaie bâtele și datorită căreia ei intră în posesia puterii magice, apoi se dau la o parte. Fără aceste bâte, căluşarii nu pote nici dansa, nici vindeca. Puterea magică, care, conform presupunerii generale, derivă din formula verbală, din apa și florile sfinţeniei, rămân în sarcina căluşarilor doar în timpul Rusaliilor din acel an. În fiecare an, trebuie tăiate bâte noi. Cele folosite sunt fie îngropate în pământ, fie rupte.

 

După ce, unul după altul, și-a primit bâta care-i servește ca sprijin, în timpul dansului, se procedează la consacrarea steagului.

Steagul este la fel de important pentru căluşari ca şi bâtele lor, depășindu-le doar pe acestea din urmă în tărie și putere magică. Până și umbra lui se spune că deține putere magică. Influenţa lui asupra căluşarilor este atât de mare și de puternică, încât nimeni, în afară de vătaf, nu îndrăznește să-l atingă sau să-l poarte. Pânza necesară pentru pavilionul steagului este albă și este țesută în casă sau cumpărată de pe piață. De asemenea, vătaful trebuie să se achite şi de alte datorii: el taie lancea steagului, dă forma pânzei, o coase afară, lasă pânza să atârne pe lance, iar în vârful ei leagă mănunchiuri de flori elfice, precum gențiana, arnici şi aşa mai departe. Apoi steagul este binecuvântat și stropit cu apă, ca şi bâtele. Atunci, vătaful face o plecăciune înaintea lui, apoi ia steagul în mână și îl înfige în fața celor de faţă. În acest timp, căluşarii dansează în jurul său, iar muzicienii cântă continuu  cântece ceremoniale (Elfenlieder). În clipa în care steagul este luat și ridicat, toți căluşarii cad în genunchi. Apoi, vătaful îi cheamă pe toți sub steag și pronunță, încă o dată, legământul sacru, legănând constant steagul peste fiecare, pe rând. În același timp, unele alimente, băuturi și atribuții sunt interzise prin formula de blestem. După aceea, steagul intră în curtea vătafului, unde trebuie să fie păzit de fiecare căluşar, pe rând.

 

Întreaga ceremonie cu bâtele și steagul trebuie să fie făcută până sâmbătă, seara, înainte de săptămâna rusaliilor. Deplasarea prin sate începe duminică, dimineața.

De asemenea, muzica are un rol semnificativ în toate acestea, deoarece fără ea nu este posibil nici un dans, iar fără dans, nici o vindecare. Muzicieni excelenți sunt acele persoane care știu să cânte cu cimpoiul și cu vioara. Dar muzicianul trebuie să fie sobru și capabil să păstreze secrete.

 

Dansul interpretat de căluşari are o dublă semnificaţie: pe de o parte, trebuie doar să satisfacă curiozitatea și distracțiia spectatorilor, iar pe de altă parte servește la vindecarea bolnavilor. Atunci când joacă primul dans obișnuit, diferiți participanți leșină mereu. Aceştia sunt readuşi la conștiință de către tovarășii lor. Participarea la un astfel de dans este permisă doar cu plata câtorva bani. Plătești cinci monede și un franc pentru fiecare jucător pe care vrei să-l faci să leșine. Cu totul altul este primul dans destinat pentru vindecarea bolnavilor. Pentru a avea efect, este necesar ca boala, care să fie vindecată, să provină din vrăjile rusalcelor. Dacă este sau nu o boală provocată de rusalce decide vătaful. Dacă nu este, atunci vătaful decide că este inutil să se ocupe de vindecarea ei. Dar dacă un diagnostic atent permite acceptarea unei boli de rusalcă, suma pe care pacientul trebuie să o plătească pentru remediu este convenită imediat. După aceea, se trece la vindecare, de pildă pentru a constrânge pacientul sau boala acestuia. În acest scop, se cumpără o oală nouă și un bol nou. În acesta din urmă se toarnă oțet, în care au fost amestecate diverse plante medicinale, care sunt considerate magice. În oală se toarnă, „neîncepută” (doar din sursă abia scoasă) apă vindecătoare și plante medicinale similare. Această apă este acoperită cu un ştergar. Oala cu apă şi plante este adusă pe un fel de masă, care este acoperită cu o placă de scândură nouă. Însuși pacientul este adus, pe o rogojină, dar departe de oală. Acum muzicienii încep să cânte și căluşarii să danseze. La început, dansul se mișcă încet în jurul pacientului. „După obiceiul ielelor” („Nach der Sitte der Elfen“), este ales după vârstă. El urmează cu strictețe ritmul muzicii, când cu viteză sau încetinire mai mare, ceea ce indică pe cineva care ar trebui să danseze „din” sau „din alte” locuri. Dansul în sine poate fi în două feluri diferite: fie mișcările se produc dintr-un singur punct, caz în care dansatorii se sprijină de bâte cu spatele, sau în anumite linii și direcții, aflate la o anumită distanță, dar care linii sunt întotdeauna fixate de un punct fix, neschimbate în jurul lui. Apucă rogojina pe care bolnavul se ghemuiește și o scutură cu strigătul „La Căluş!”, apoi îl aruncă pe bolnav, prin zvâcniri violente, de trei ori în aer. Apoi fac un pas înapoi, iar văataful, care îi stropise continuu cu apă sfinţită, în timpul dansului, pășește la mijloc și îi pune bolnavului pe frunte bolul cu oţet şi plante. Îngenunchiază şi, cu mâinile, coboară steagul peste el, apoi îl flutură deasupra lui, spre cele patru puncte cardinale, și, în sfârșit, se întoarce din loc. Seria de hore începe din nou, dar mai violent, cu fiecare căluşar sărind peste pacient, pe rând. Acest lucru se întâmplă de trei ori. Dansatorii își părăsesc, acum, poziția din jurul bolnavului și sar peste oala cu apă „neîncepută“ şi plante, departe de bolnav, în timp ce suferindul rămâne întins pe rogojină. Acest lucru se întâmplă de mai multe ori. Atâta timp cât căluşarii dansează în jurul bolului, vătaful este întotdeauna într-un loc de unde coboară steagul peste dansatorii care trec. Cei care leșină sunt adesea stropiți, mai întâi cu apă, mai târziu cu oțet, decât ceilalți, iar vătaful lasă steagul să fluture imediat în fața lor, ca şi în fața celorlalți. Între timp, oțetul și apa au dobândit, treptat, putere magică asupra rusalcelor, în puterea cărora este bolnavul, şi care încep să se înmoaie; îmbunarea sau alungarea acestora trebuie să aibă loc în orice moment. La semnul vătafului, muzicienii cântă „Floricica”, numită „Cântecul Ielelor“ (Elfenlied), şi se apropie sfârșitul dansului, iar căluşerii sunt din ce în ce mai mult stropiţi cu apa din oală. La un alt semn al vătafului, cel mai bătrân căluşar loveşte cu  bâta în oală, care se spulberă. În același moment, bolnavul sare în sus, își smulge rogojina în care fusese înfăşurat și se grăbește să se declare complet sănătos. La fel, şi ceilalți bolnavi scapă; dar pentru cei care ar trebui să cadă inconștienți a venit acum momentul prăbușirii. Apoi începe o nouă rundă, exact ca înainte, doar fără oala de apă, deja spartă; toate ceremoniile se repetă, cu excepția faptului că bolnavul acum inconștient este frecat cu oțet, pentru a-şi reveni, deoarece, în cazul unei întârzieri mai mari, cei căzuți nu ar trebui să poată să-şi revină la simțurile lor.

 

Diverse documentări privind starea de lucruri şi sentimentele căluşarilor au dezvăluit următoarele (atașez aici raportul unui căluşar): „Dansând în jurul bolnavului simt cum devin încântat treptat. În timp ce îmi alunecă dansul, capul meu începe să amețească; când vătaful face ca steagul să plutească peste mine, o ceață adâncă coboară asupra ochilor mei. Dar îndată ce cineva dansează în jurul vasului, nu mai simt deja nimic și nu îmi amintesc ce facem și ce face vătaful. În clipa de înainte ca vasul să fie spart, o slăbiciune de nedescris mă copleșește; iar atunci când îl sparg, genunchii mi se înmoaie și cad”. Celalţi căluşari, care nu leşină, sunt atât de proaspeţi încât încă pot dansa cu conştiinţă deplină.

 

În ceea ce privește bolnavii, ei se simt, de fapt, mai bine, după ceremonia greoaie, așa cum se poate observa din unele dintre rapoartele anterioare. Sentimentele bolnavului pot fi descrise astfel: aşezat pe o rogojină, el simte o mare slăbiciune. Apoi somnul îl copleșește treptat. Atâta timp cât îi vede pe căluşari dansând în jurul său, se simte din ce în ce mai ușor. După fiecare salt căluşeres, starea lui se îmbunătățește. Când călurarii sar peste el, se simte de parcă toată lumea îi îndepărtează o parte din boală cu mâna. Pe măsură ce vătaful îl stropeşte cu apa din oală, se simte din ce în ce mai bine, doar foarte slăbit. Când vasul este spart, se simte de parcă ar fi fost tras de cineva, care îi șoptește în ureche: „Zboară!”. Cum se întâmplă asta, nu ştie, pentru că el era confuz și inconștient. În general, se poate observa că şi credința pacientului, în special, și a populației, în general, este foarte mare în ceea ce privește puterea de vindecare a căluşarilor, care este rezultatul fericit al vindecării bolnavului.

 

În ultima zi de la Rusalii (duminică) toți căluşarii se duc la vătaf, seara, unde ceremoniile desfășurate în casa acestuia din urmă, așa cum le-am observat, se repetă, dar în ordine inversă: în prima ordine, a creat putere magică și, acordată, această forță este distrusă de ordinul în sens invers. Muzica cântă, vătaful se pleacă de trei ori în fața steagului, dă jos ierburile și florile atașate, separă pânza de lance, o puse deoparte, în continuu murmur și chemare, apoi număra bâtele căluşarilor și le desparte de cea din urmă putere magică. În acest ritual, el începe cu cel mai recent căluşar. Apoi, toată lumea așteaptă, până după miezul nopții, plecarea muzicanţilor și pornește spre o poiană înflorită (Elfenplatz) sau un râu din apropiere. La oprire, vătaful rupe lancea steagului și bâtele, le aruncă în apa care trece sau le îngroapă în pământ. Lancea steagului este întotdeauna îngropată. Dacă cineva se va apropia, în secret, de locul faptei, va cădea în boală, care, mai devreme sau mai târziu, îl va prinde. Când, pe de altă parte, cineva dezgroapă lancea steagului, el devine mut, nebun și, în sfârșit, moare după multă suferință.

 

După finalizarea acestui ultim act, toți se spală pe față și se întorc în casa vătafului, unde împart profitul în părți egale și petrecând restul nopții și, probabil, a doua zi în poala răsfăţului. Din banii câștigați, ei achită mai întâi costul muzicii, vasele sparte etc. În plus, fiecare căluşar trebuie să acorde vătafului zeciuiala din partea sa. Vătaful decide asupra tuturor disputelor posibile, care ar fi putut apărea până atunci și ar putea apărea încă, în ultima seară; merită remarcat faptul că, în vremea ocupaţiei turceşti, cauzele căluşarilor nu au fost acceptate de nici o instanță turcă. Astăzi, mai există doar foarte puține trupe de căluşari, dar acestea sunt încă de găsit în România“[42].

 

 

Evelyn Sharp:

 

„Indiferent de semnificația numelui și originii sale, anumite fapte, referitoare la dansul englez Morris, rămân primordiale. Acest vechi dans popular rustic este interpretat, în mod tradițional, de grupuri de bărbați, în timpul sezonului din Whitsuntide, ca un festival agricol de primăvară, cu rădăcinile într-un rit de fertilitate păgână al omului primitiv, care sărbătorește, mai întâi, victoria primăverii asupra iernii și, apoi, purificarea câmpurilor și satelor de fantome, diavoli, demoni și duhuri rele.

 

Se spune că dansatorii Morris din fiecare sat au început iniţierile, în fiecare an, cu câteva săptămâni înainte de Paște. În Whitmonday, aceste echipe de dansatori Morris rămân în satele lor pentru toate activitățile comemorative, dansând mai întâi în jurul Maypole-ului, ridicat de tinerii din fiecare vecinătate, „pentru noroc” – un ritual repetat în dimineața fiecărei zile a acestei săptămână de vacanță anuală, înainte de a vizita diferitele sate, în care se desfășoară în conformitate cu un traseu și o programare atent planificată în avans. Acest dans ceremonial, în jurul unui Maypole ghirlandat cu flori proaspete, putea fi dedicat, în vechime, închinării copacilor, ca produs al lumii vegetale. Faptul că dansatorii Morris s-au împodobit și cu ramuri verzi sau flori și că beţele lor includ modele circulare și serpentine demonstrează, în continuare, originea dansurilor Morris în dansurile religioase păgâne, bazate pe teme de fertilitate. La fel ca pe dansatorii englezi cu sabie, o serie de personaje simbolice însoțesc echipele de dansatori Morris în procesiunile lor din sat în sat, adesea includeau un „ragman”[43], care avea grijă de hainele lor în plus”[44].

 

„Dansul de sabie Korybantes, omologii fringieni din Kouretes, pare să fi fost mai sălbatic și mai orgiastic; aceasta a fost însoțit de auto-mutilări și de zdruncinări puternice ale săbiilor, determinând pe unii comentatori să creadă că este un dans sacrificial și că zgomotul era destinat să înece strigătele victimei, deși, așa cum s-a sugerat deja, acest lucru nu urmează neapărat. Dansul Korybantes, despre care se spune că a fost așa numit de către un scriitor clasic, din mersul lor dansant și din clătinarea capului a fost, de asemenea, în mod evident legat de un rit de natură; căci, uneori, sunt numiți copiii lui Helios și sunt reprezentați ca dansând și ciocnindu-și săbiile în zori, la căsătoria mitologică a Soarelui și a Lunii – ceea ce pare să le lege, din nou, cu Masniou, care a participat la nunta lui Horus. Dar o legătură și mai interesantă este furnizată, aici, de Strabon, care menționează întâmplător că o altă fabulă numește atât Kouretes, cât și Korybantes, descendenții Dactyli, care locuiau la poalele Muntelui Ida şi erau, de asemenea, însoțitori ai mamei zeilor și au descoperit și fier, pe care l-au forjat, și multe alte lucruri utile pentru scopurile vieții”[45].

 

„Dansul de sabie roman al Saliilor pare să furnizeze legătura necesară între dansurile cu arme ceremoniale anterioare, care au fost interpretate de tineri dedicați unui zeu, și dansurile de sabie pe care le găsim interpretate şi în zilele noastre, de către echipe tradiționale de bărbați, care păstrează privilegiul, la fel de râvnit ca orice preoție, fiecare în satul său admiţând un nou membru în echipă, doar când cineva renunță, când moare sau la mutarea în alt district. La fel ca Maruts și alții menționați mai sus, Salii erau tineri de origine preoțească, care erau dedicaţi zeului Marte, în calitatea sa de zeitate vegetativă. În onoarea sa, Salii au oferit sacrificii și au interpretat dansuri la Idele lui Marte, când au purtat scuturi, care se cred că au fost inițial piei întinse pe un cadru, și săbii sau sulițe, care, într-un basorelief reprodus de Miss Harrison, sugerează, fără îndoială, baghete, deși s-ar putea să nu acceptăm în totalitate presupunerea ei că atât scutul, cât și sulița, în acest caz, au fost anterior instrumente de percuție, destinate să ofere o măsură ritmică pentru dans”[46].

 

„Sir E. K. Chambers a făcut, de asemenea, pentru prima dată sugestia că… dansatorii cu sabie, din dansul morris, au o origine rituală. Dansul Morris este dansat, în mod tradițional, doar de bărbați și, deși în cifre și în forme este un dans mai simplu decât dansul cu săbii, pașii și mișcările mâinilor sunt mai variate și mai dificil de executat, iar performanțele sale necesită o pregătire lungă și dificilă. Este lipsit de elementele dramatice, care caracterizează celălalt dans, dar este legat de acesta și de jocul mumic prin personajele supranaturale care îi însoțesc pe dansatori (nebunii și alții) și prin simbolurile pe care le poartă.

 

Domnișoara Jessie Weston vede în dansul Morris „multe dintre trăsăturile theriomorfice, atât de strâns asociate cu ritualul arian” și pune accent pe emblemele sexuale – sabie și potir –purtate în tradiția Abingdon (deși aceasta din urmă poate indica și sărbătoarea sacramentală a Ritualui mitraic), și în pielea sau coada calului, purtate în mod tradițional de Nebun. O posibilă sursă ariană este sugerată în continuare în vechea vânătoare de Whit, care, până la mijlocul secolului trecut, a avut loc, timp de patru zile, în Săptămâna Whitsun, în pădurea Wychwood; în fiecare zi, un cerb era doborât și ucis de săteni, apoi s-a împărțit între oamenii unuia dintre cele patru sate în cauză, după care bărbații Morris au mers în jurul districtului dansând până la căderea nopții”[47].

 

„Dansul cu arme ceremonial nu a fost, la originea sa, neapărat un dans de război. Dansul piric al Greciei antice, care în evoluțiile sale ulterioare ar putea sugera această interpretare, și-a dobândit aproape sigur caracteristicile militare după ce s-a detașat de asociațiile sale religioase timpurii, când a fost un dans ritual, interpretat de băieți din Grecia. Dansul cu sabie propriu-zis, așa cum s-a ajuns până la noi, este plin de istorie, arătând nu numai semne ale unei legături intime cu ceremoniile sezoniere ale fertilității, dar și indicii mai subtile ale unei eventuale conexiuni cu misterele inițierii. Aș dori să cred că cea mai timpurie înregistrare a unui dans ceremonial cu arme se regăsește în desenul rupestru al oamenilor aflați în procesiune cu sulițe, dar trebuie să renunțe cu regret la pretențiile sale, ca fiind strică de dovadă științifică. În acest caz, prioritatea trebuie pusă, în prezent, în seama dansului cu sabie al Maruts.

 

Marușii erau acei dansatori la care se face referire constantă la imnurile Rig-Veda, care au fost însoțitorii zeului Natură, Indra, și au combinat caracteristicile zeilor vântului și ale daimilor (spiritelor) fertilității cu cele ale sufletelor celor plecați. Au dansat la ceremonii când s-au oferit sacrificii lui Indra; este doar posibil să existe un simbolism sexual în lanțurile pe care le purtau. „Adorabilul Maruts, înarmat cu luminoase lăncii și cocuri cu pieptene de aur ” se pare că a fost asociat cu omagierea lui Indra ca zeu al ploii, căci îl găsim descris într-unul dintre imnurile vedice drept cel hăruit cu „aducerea ploii și a fertilității, cu revărsarea apei, cu sporirea recoltelor”.

 

„Cu cântece de laudă, au dansat în jurul primăverii” înseamnă o referire la dansul lor; iar conform altuia, „când Maruts dansează cu arme, cu sulițe, ele (adică Cerurile) curg împreună în valuri de apă. Personajele lor impersonale, ca „vizitatori” dintr-o altă lume sau, la toate evenimentele, ca o trupă de ființe semi-divine, stabilită pentru un scop special, este dezvăluit în linia care îi descrie ca fiind „frați mereu tineri, de care niciunul nu este mai în vârstă, niciunul mai tânăr”; și domnișoara Jessie Weston, care oferă o descriere interesantă a lui Maruts, în cartea sa From Ritual to Romance, citează pe profesorul von Schroeder, pentru a arăta că există o tendință în rândul popoarelor ariene, în general, de a invoca morții ca să-și asume caracterul daimonurilor fertilității. În lucrarea sa Mysterium und Mimus im Rig-Veda, profesorul sugerează, în plus, că acest lucru este însemnat pentru Sărbătoarea europeană a sufletelor, care se făcea anual, la începutul iernii, și apoi, devenind asumată de creștinism ca multe alte sărbători păgâne, a fost transformat în Sărbătoarea bisericească a tuturor sufletelor, din noiembrie –idee care merită amintită în legătură cu faptul că dansul englezesc cu săbii este jucat, în mod tradițional, în perioada Crăciunului.

 

O paralelă izbitoare poate fi găsită între Maruți și Masniou, care erau adepți ai zeului egiptean Horus. Din păcate, nu avem relatări reale despre dansul lor, iar acestea ne-ar oferi un exemplu încă mai timpuriu al dansului ceremonial cu săbii; dar cum este extrem de puțin probabil că, fiind angajați în ritualul egiptean, ei nu au dansat și ei în mod ceremonial, merită menționat faptul că, la fel ca Maruts, Masniou a fost mai degrabă un paznic, decât o trupă de soldați, că au aparținut gradului doi din preoție, fiind menţionați la o singură ocazie drept copii regali și, cu siguranță, ocupau câte o cameră de pe fiecare parte a templului lui Horus, cunoscut sub numele de „masnit”. Sunt reprezentaţi, pe pereții templului Edfu, cu capete bărbierite și purtând o lance, într-o mână, și un pumnal scurt, în cealaltă; aici par să fie considerați soldați, dar în alte părți sunt reprezentați ca făcând muncă manuală în sanctuare și ca fierari. Aceasta arată caracterul lor semi-divin, căci fierul era metalul cerului, în mitologia egipteană, iar Horus este, uneori, reprezentat purtând o suliță de fier.

 

Kouretes, care sunt omologi cretani ai lui Maruts și Masniou, cu siguranță au dansat cu săbiile în mâini și au fost și o trupă de tineri înarmați, cu caracter semi-mitic, care erau probabil daimonii fertilităţii, deoarece sunt comparați cu nimfe și satiri într-un pasaj din Hesiod, citat de Strabon. Următoarele extrase dintr-un fragment descoperit în Creta, din Imnul Kouretes, adresat în mod evident liderului lor, ca zeu embrionar, se referă la activitățile lor funcționale: „Io Kouros, cel mai mare, îți dau grindină, Kronian, stăpânul tuturor, care este umed și strălucitor, ești în capul Daimonilor tăi. La Dikte, pentru an, oh, mergi și bucură-te de dansul și cântecul pe care ți-l facem, cu harpe și naiuri… Pentru că noi, de asemenea, sărim peste găleţile pline și dedicăm săritura turmele tale, și salturile câmpurilor şi livezilor cu fructe, și pentru ca stupii să aducă spor… și pentru cetățenii tineri”.

 

Aici nu există nici o îndoială cu privire la legătura dintre dansul Kouretes și un rit de reînnoire a vieții. Dar Jane Harrison, bazându-și teoria pe un relief de teracotă, păstrat în Luvru, sugerează o legătură și cu riturile de inițiere. În Themis, ea ne amintește că riturile de inițiere printre multe popoare sunt marcate de uciderea batjocoritoare a neofitului și că dansurile cu arme, nu neapărat războinice, fac parte din astfel de ceremonii, însoțite de ciocnirea săbiilor și a scuturilor, fie pentru a face zgomot sau ca o însoțire ritmică a dansului – la fel cum făceau şi dansatorii cu sabie din nordul Angliei, care încă își ciocnesc săbiile, la începutul și la sfârșitul dansului lor, în unele tradiții ale acesteia, cum ar fi cele din Ampleforth și Kirkby Malzeard. Strabon citează mai multe legende despre Kouretes, dintre care una afirmă că zgomotul era făcut pentru a-l înspăimânta pe Saturn, atunci când îl transportau pe copilul său, pruncul Zeus; relatări mai amuzante despre provenienţa numelui Kouretes susţin că de la faptul că ei „poartă rochii lungi, ca fetele” sau din modul în care purtau părul, și sugerează că au fost uneori confundați cu oamenii războinici, deoarece „practica dansurilor cu arme, introdusă, pentru prima dată, de persoane care au acordat atâta atenție părului și rochiei… a oferit o pretenție pentru bărbații care și-au petrecut viața în brațe să fie numiți şi ei înșiși cu același nume.

 

Obiceiul de a invoca spiritele strămoșilor în ceremoniile de inițiere poate însemna faptul că Kouretea se ungeau cu argilă albă (întrucât dansatorii din India Roșie încă își vopsesc culoarea cu argilă), deși acest lucru este deschis și explicației că ei încercau doar să se facă singuri strict impersonali. Orice motiv sau altul ar putea fi la originea obișnuinței similare, urmată până în ultimii ani de unii dintre dansatorii englezi cu sabie și morris – trupa Sleights (Yorkshire), de pildă, îşi înnegresc fețele”[48].

 

 

Anne Schley Duggan:

 

„Istoria dansului diferă pentru această formă particulară de dans popular englez. Unii specialişti îi urmăresc rădăcinile la mauri, bazându-și presupunerile pentru o asemenea ascendenţă pe anumite asemănări între accesorii şi costume, cum ar fi clopotele, ritmurile sau melodiile utilizate pentru acompaniere muzicală și diverse figuri ale dansurilor în sine, precum și obiceiul tradițional, practicat de dansatorii Morris, își înnegreau fețele ca și cum ar fi imitat maurii – singura rasă de popoare cu pielea întunecată (este vorba de o reminiscenţă şamanică, pentru că ei îşi vopseau faţa cu negru şi alb – n. n.), cu care populația engleză era familiară, la vremea când dansul Morris a înflorit prima dată printre ei. Cecil Sharp, pe de altă parte, concluzionează că această obișnuință de a înnegri fețele din partea dansatorilor își are originea din dorința lor de a apărea incognito și, astfel, subliniază natura impersonală a dansului în sine, o practică care poate a dat naștere presupunerii împrumutului dansului lor de la mauri și că dansul lor ar fi maur sau morris”[49].

 

Vedere din Vrancea

 

Alfred Moffat:

 

„Arta de a dansa ca metodă de distracție socială nu a lipsit niciodată la populaţiile din Anglia și există suficiente dovezi care să demonstreze că, în timpurile îndepărtate, îndemânarea și harul au dus la practicarea dansului pe deplin, la fel de mult ca şi la națiunile care pretind supremația în domeniu.

 

Pentru a nu mai merge înapoi în timp, în ţinuturile saxone de odinioară, există o multitudine de referințe și exemple picturale pentru a arăta că arta era în vogă la distracțiile particulare, iar în tarafuri erau angajaţi exponenți profesioniști, care au atins mai mult decât o abilitate obișnuită. Jonglerii, clovnii și dansatorii par să fi mers, la petreceri, din sat în sat sau din oraș în oraș, unde își expuneau arta în același mod în care, probabil, dansatorii mauri (Morris) au călătorit anterior cu același scop.

 

În ziua Reginei Elisabeta, când pacea se va lăsa mai mult aşteptată pe pământul îmbelşugat în anii trecuți, dansul rustic pare să fi avut fie o renaștere mare, fie o răspândire mai largă s-a constat, cu timpul. Regina pare să fi fost mai devotată oamenilor ei decât mai-marii precedenți, iar în domniei ei, dansul Morris și sporturile rustice s-au întâlnit cu favoarea și cu recunoașterea oficială.

 

Sporturile Robin Hood, care includeau concursuri de tir cu arcul, dansul în jurul Maypole-ului (căruţă cu coviltir – n. n.), dansul căluţilor (Hobby-Horse – dispărut între timp – n. n.) și dansul Morris, au însemnat o recreere frecventă. Dansul popular englez a primit, probabil, numele sale și a luat forme mai concrete. Dansul Morris, oricare ar fi originea sa (o întrebare mult contestată), a avut ca accesorii speciale clopotele şi zurgălăii, care erau purtaţi în jurul genunchilor și al gleznelor și bărbații care îl jucau. Niciodată femeile nu au fost admise, pe bună dreptate, la Morris. S-a limitat în mod corespunzător la tineri activi, care s-au format în jocuri aparținând diferitelor sate, în același mod în care sunt constituite echipele noastre de fotbal actuale și au susținut onoarea satelor respective în concursuri de îndemânare. Satele principale aveau melodii proprii asociate cu dansul, precum „Stanes’ Morris”, iar alte melodii Morris, aparținând altor locuri, erau asemănătoare”[50].

 

Vedere din Vrancea

 

Fernand Delzangles:

 

„La origine, dansul a fost un simplu salt cu gesturi instinctive, cu mişcări dezordonate, pe care omul primitiv le făcea, în sunete de strigăte sălbatice, ca să-şi manifesteze strălucitor bucuria care îl cuprindea… Dansul devine, încetul cu încetul, un semn exterior al bucuriei, o manifestare obişnuită a mulţumirii, o expresie a gratitudinii, un gest de adoraţie”[51].

 

Dansuri cognostice şi astronomice. Odată cu dezvoltarea inteligenței, a trezirii spiritului de observație, a conștiinței ordinii și dezordinii în mișcări, a revenirii periodice a anotimpurilor, oamenii au înțeles că sunt supuși forțelor superioare, că Soarele le-a luminat și i-a încălzit, că Luna, pe care au văzut-o în timpul nopților înstelate, înconjurată de o strălucită procesiune de constelații, iar stelele înstelate, prin întoarcerea lor periodică, au influențat vegetația, şi-au exprimat recunoştinţa asupra forțelor cosmice, a ordinii și vieții Universului… Prin strigătele lor pline de bucurie și prin sărările lor, au încercat să facă favorabile muncii lor agricole aceste puteri de fertilizare. Ei imitau, în săriturile lor, mișcările circulare ale stelelor în jurul Lunii și Soarelui.

 

Cultul elementelor, inspirat de teamă, a avut drept formă de adorare salturi instinctive, mișcări individuale și dezordonate, însoțite de strigăte de bucurie sau ţipete sălbatice sau plângătoare; cultul astrelor sau a cognoscismul (sabéisme) a avut forma de adorare a salturilor mai ordonate, mișcări colective imitând evoluțiile stelelor, însoțite de monosilabe repetate, expresive, sonore. A fost începutul artei orchestrale, prima manifestare artistică a umanității. Găsim dansuri sabéisme sau astronomice la originea tuturor popoarelor ariene: hinduşi, egipteni, perşi, greci, etrusci, celţi, iberici, goţi etc.”[52].

 

Dansurile circulare. „Sabeismul a fost ulterior confundat cu cultul focului şi al strămoşilor, iar dansurile astronomice înverșunate au devenit dansuri circulare sau rotunde, în jurul rugului sau a stâncii de piatră sfântă, considerată ca Soarele (zeul cerului și al luminii) sau Luna (zeiţa nopții, suverana stelelor), plasat în mijlocul cerului, în timp ce dansatorii care se învârteau au reprezentat mișcările stelelor și ale planetelor: rotiri vedice în jurul lui Agni, zeul focului, al Indrei, zeul atmosferei, Ramdjeny, Takonem, dansuri circulare ale hindușilor, dansuri ale egiptenilor din jurul taurului Apis și rondurile lui Isis, roata evreilor în jurul Vițelului de Aur și a Sfintei Arce, rotirile religioase ale asirienilor în onoarea lui Nebo, Molock, Melkart, Baal, dansul de cabiric al tracilor, Phosphories ale grecilor, etruscilor, celților, ibericilor, goților în jurul rugurilor și a pietrelor megalitice etc.”[53].

 

Dansurile sacre. Odată cu progresul inteligenței și a civilizaţiei, dansurile devin mai expresive și mai grațioase.

Şamanii (preoții) și misterele le-au ordonat, au reglat mișcările și gesturile dansatorilor și au făcut cadenţele, ritmurile mişcărilor să se ajute de accentele cuvintelor, de melodia cântecului și de muzică. Au dansat, cântând melodii, în sunetul puternic al buciumelor, tobelor, cimbalelor, care au scandat invocațiile și clamările vesele ale publicului, au stârnit imaginația mulțimii și au contribuit la inspirarea unei frici superstițioase. Mai târziu, preoții și slujitorii cultelor zeilor și-au rezervat privilegiul de a dansa dansuri religioase; mișcări combinate, în care guvernau gesturile adorației; melodii imaginate pentru a direcționa, pentru a marca mișcările imnurilor, imnuri care exprimau recunoștința sau dorințele credincioșilor dădeau dansurilor religioase un aspect maiestuos, o expresie solemnă, hieratică. Pentru a susține vocea, au adăugat ritmul melodiei, însoțirea muzicii. Dansând, au cântat imnuri și cantate, însoțindu-se de liră, harpă și chitare. Publicul a luat parte la dansuri și cântece, în anumite momente, prin intervale, pentru a proclama în cor bucuria, durerea sau speranțele lor, pentru a exprima, prin gesturi și mișcări colective, unirea lor, comuniunea lor de sentimente cu preoții care conduceau dansul, pentru a repeta în cor refrenele imnurilor și cantatelor. Aceste dansuri religioase au devenit rituri uzuale pentru a omagia zeii și au fost numite dansuri sacre.

 

În Grecia, grupul de dansatori care au interpretat dansurile sacre a fost numit Xopos, corul (cheour) care derivă de la Xapa, bucurie, deoarece corul reproducea atât manifestările obișnuite de bucurie, dansul și cântatul, dar și pentru că dansatorii, din când în când, își uneau vocile și gesturile cu cele ale preotului şi intrau în armonie cu dirijorul corului.

 

Popoarele din India Vedică au onorat pe Brahma, Şiva și Vishnu prin dansuri religioase, Ramdjeniy, Devadassi sau Tédival, dansuri sacre, jucate în timpul sacrificiilor Poudja şi la procesiuni.

 

„Dansurile lor”, spune Bhagavata-Pourâna, „în general foarte lascive, mărturisesc adorarea lor profundă pentru zeu, iar cei care îi execută rămân distrași de iubire în reprezentarea marile fapte atribuite Divinității”.

 

Egiptenii au interpretat dansuri sacre, în jurul taurului Apis şi al statuilor  lui Isis şi Horus. La funeraliile pompoase, „dansatorii, îmbrăcați în haine transparente, dansau la sunetul flautelor și al tamburinelor, oferind libații zeilor și morţilor, în cupe metalice pline de boabe, flori și arome”[54]. Asirienii au dansat, în onoarea lui Nëbo, Molok, Melkart, Baal, Astarté și Adonis, dansuri lente și maiestuoase, în sunetul harpelor și pisantir-ului, așa cum este descris în basoreliefuri din Koyoundjik, descoperit de domnul Layarddans în săpăturile din Ninive[55].

 

Evreii l-au onorat pe Domnul „cu concerte și dansuri, în sunetul instrumentelor”[56]. În zilele de sărbătoare, leviții și oamenii de rând au dansat în jurul Chivotului, în sunetul trâmbițelor și tobelor, și l-au slăvit pe Domnul cu dansuri și imnuri. Mezii, perșii și elenii au interpretat dansuri simbolice în onoarea zeilor lor, iar tracii, etruscii, italicii, dansurilor cabirice.

 

În timp ce preoții ofereau zeilor jertfe pe ruguri, iar cei care făceau sacrificiile iscodeau măruntaiele victimelor despre secretele vieții, preoţii Apsaras și Devadassi din India, Gueshas –preoţii sacri ai Japoniei, preotesele lui Apis și Isis, Baal, Astarté, Adonis și Mithra. Evreii leviți, cureți și urători Cory etc. au interpretat dansuri sacre, în sunetul fluierelor, trompelor și tamburinelor, în timp ce oamenii, care își prosternau frunţile în praf așteptau, într-o liniște religioasă, prorocirile Devas (zeilor – n. n.) ale profeților din Sinai sau ale sibilelor din Delphi şi din Cumes etc.”[57].

 

Vedere din satul Nereju, Vrancea

 

Solomonarul:

 

Vrăjile, descântecele, blestemele şi practicele solomonare, toate cu rădăcini adânci în întreaga cultură străveche europeană şi chiar planetară („Atragem atenţia asupra unor caracteristice milenare ale descântecelor noastre de vrajă. Anume formule trebuie să aibă o vechime de mii de ani. În privinţa aceasta ne poate servi ca punct de reper un vechi document literar german, dinainte de anul 1000. ne referim la aşa-numitele „Merseburger Zauberspruche” – Descântecele de la Merseburg –, care cuprind formule ca şi descântecele ce se mai găsesc şi astăzi în satele noastre. Formule ca: „să se adune os la os, sânge la sânge” etc. se utilizau în vrăji, evident, şi acum o mie de ani, şi deci şi acum trei mii de ani”[58]; „Acest descântec este menit a vindeca de acea slăbiciune generală a corpului, pe care italienii o numesc „scadimento” – scăzământ, iar germanii „Schwinden” – dispariţiune. / Tocmai contra acestei boli, numită în limba sanscrită „iakşma” se află un descântec în „Atharvaveda”, cartea XX, imnul 96, distihurile 17-22, ba cu unele mici variante chiar în „Rigveda”, cartea X, imnul 163, astfel că exemplarului indian i se poate atribui o anticitate de cel puţin trei mii de ani”[59]), înrădăcinarea supravieţuind, de-a lungul veacurilor, prin iniţiaţi (vrăjitoare, solomonari), în ciuda ironiei, adesea înfiorată de o teamă neprecizată, a unor apărători decişi ai creştinismului extrem şi, adesea, extremist.

 

Simion Florea Marian, şi preot ortodox, dar şi împătimit al tradiţiilor, a cercetat şi practicile acelea ciudate, din care derivă, drept cioburi, o parte din superstiţii, în care alunul, cu toate componentele sale, era determinant, dar manifestând şi puseuri de ironie creştin-ortodoxă asupra unui farseur al satului bucovinean, „Pietrarul”, cel care se autointitula adversar al Solomonarului:

 

„Ramurile de alun, după credinţa poporului român, în genere, au o putere supranaturală, o pu­tere magică, şi mai cu seamă asupra tuturor şerpilor şi a spiritelor celor necurate. Nu e descântătore, nu e fărmecătoare sau vrăjitoare, care, când voieşte să descânte de muşcătura şerpilor, să facă pe ursită sau pe dragoste şi să nu întrebuinţeze una sau mai multe vărguţe de alun. Fără de acestea, toate descântecele lor de şerpi, toate farmecele lor cele de dragoste şi vră­jile de ursită n-ar avea nici un efect.

 

Dacă se-ntâmplă, vreodată, să muşte un şarpe pre vreun om sau animal domestic, descântătoarea, care e la moment chemată ca să-l descânte şi să-l vindece, ia trei rămurele, trei vărguţe de alun şi, bătând cu dânsele într-un vas cu apă ne-ncepută, descântă, zicând în taină: „Vine cepeliţa[60] din pădure / Înspinată / Şi-nfocată / Şi muşcă pe N. deodată, / Dar şi eu, când am luat / Şi-am apucat / Aceste trei mlădiţi de-alun / Si când o am croit, / Cepeliţa deodată a pornit!”.

 

Sau cu alte cuvinte: „Tună-n cer şi pe pământ, / Vine iute o cepeliţă / Şi se bagă în pieliţă, / Pieliţa-n os, / Osul, de folos, / Dă veninul jos; / Leacul ca treacul / Prinzător ca cheagul!”.

 

După ce rosteşte cuvintele acestea, spală descântătoarea, cu apa cea descântată, pre omul sau vita muşcată de şarpe, în locul muşcat, şi, cum face ace­asta, se zice că muşcatului îndată îi trece, ca şi când i-ar lua cine-va cu mâna; îndată se vindecă…

 

Vărguţele cele de alun dau apei descântate o putere aşa de mare, că acesta e, apoi, în stare se scotă tot veninul şi toată răutatea din om, afară”[61].

 

Vedere din satul Nereju, Vrancea

 

Caii lui Sântoader:

 

„Caii lui Sântoader” se sărbătoreau, începând din 14 martie, zilele şi nopţile de purificare (Marţea Sântoaderului, Vinerea Sântoaderului, Joia Iepelor, Sâmbăta Sântoaderului) prin aprinderea focurilor ritualice, inclusiv „roata de foc”. Opt feciori (cât numărul lunilor calendarului lunar), îmbrăcaţi în strai de sărbătoare, cu copite în opinci şi cu cozi de cal în nădragi, conduşi de un al nouălea fecior, Sântoaderul cel Mare sau de Sântoaderul cel Şchiop, formau ceata Sântoaderilor, închipuind o herghelie divină, care lovea „cu copitele” pe fetele dornice de joc şi care petrecuseră „lunga noapte de iarnă în joc”, începând cu Noaptea Lupului Alb, Noaptea Crăiesei Zăpezii Eftepir, noaptea Filipilor de Toamnă din era creştină.

 

În 15 martie, începeau „Zilele împrumutate” (Ziua Berzei, Ziua Mierlei, Ziua Sturzului, Ziua Cucului), zilele timpului schimbător, cu ninsoare, lapoviţă şi vânt. În 16 martie, începeau „Joile Nepomenite”, recomandate pentru muncile agrare, spre deosebire de zilele nefaste, „Joile Pomenite” din Săptămâna Brânzei, a Paştelui şi a Rusaliilor sau Căluşului. Calendarul continuă cu „Vinerea Sântoaderului” (17), când, dimineaţa, de cu noapte, fetele scoteau rădăcina Omanului, bună pentru leacuri, vrăji şi descântece, invocând frumuseţe: „Toadere, Sântoadere, / Dă cosiţă fetelor / Cât cozile iepelor!” sau „Toadere, Sântoadere, / Dă cosiţă iepelor, / Ca s-o poarte fetele, / Să crească lungă ca aţa, / Moale ca aţa!”.

 

Despre „Amuţitul Cucului”, în 17 martie, am vorbit. În 18, e sărbătorit Sântoaderul cel Mare sau Sântoaderul cel Şchiop (taman ca Hefaistos, fierarul!), conducătorul cetaşilor, apoi urmează „Zăpada Berzelor” (19), „Zilele Moşilor” (20) şi „Cocoşul” (21), apoi Echinocţiul de primăvară, denumit, în calendarul tradiţional românesc, „Ţâr înainte, ţâr înapoi”. În 23 martie sunt „Gemenii şi comoara”, Castor şi Polux vestind „Ziua Şarpelui”, urmată de „Ziua Cucului” şi de „Stelele Ciobanului” (26 martie), „Pleiadele” sau „Găinuşa” din Constelaţia Taurului[62].

 

„În calendarul ortodox figurează mai mulți sfinți Teodor. Nu au nimic a face cu Sîntoader. La fel ca Filipii și Circovii, Toaderii sunt mai mulți. Se vorbește de șapte, nouă, doisprezece. Despre ei se zice că ar fi feciori-cai, feciori cu cozi și copite de cai părăsiți de drăguțe. Săptămâna Caii lui Sîntoader și credințele legate de ea sunt un amestec grozav. E greu să limpezești, fără să falsifici. În orice caz, toată lumea este de acord că Sîntoader are cai.

 

Sărbătoarea Caii lui Sîntoader începe în prima săptămână de Post. Durează opt zile. Caii lui Sîntoader sunt foarte răi și mănâncă o singură dată pe an, într-o zi din această săptămână. Unul din Toaderi se numește Toaderul cel Mare, iar altul Toaderul cel Șchiop.

 

Rău face acela care lucrează acum. Îi vor amorți peste an mâinile și picioarelr. Nu se fac petreceri, nu se pun ouă la cloșcă, nu se descântă, nu se ublă noaptea. Ca să fie apărați de Caii lui Sîntoader, oamenii îmbunează caii din sat, le dau mai bine să mănânce, îi scot la păscut. Cu această ocazie se fac întreceri de cai, care se numesc încurarea cailor.

 

Se fac frății de cruce: „Eu ți-oi fi frate / Până la moarte. / M-oi lăsa de pâine și de sare mai bine / Decât să mă las de tine”. Femeile împart colaci pentru morți, precum și o colivă, care se duce la biserică. În unele locuri, colacii sunt însemnați cu urmă de potcoavă. În zori, înainte să-și trezească Sîntul caii, fetele mari își spală părul cu fiertură de fân, busuioc, mentă, cimbru, calapăr, smeurică, leuștean, oman și lapte de iapă. Omanul îl culeg de Sîntoader. Când îl smulg, îl plătesc pământului cu pâine și sare: „Oman mare, / Domn mare, / Eu îți dau ție pâine și sare, / Tu să-mi dai mie o coadă de păr mare”. Tot de Sîntoader se fac o mulțime de vrăji”[63].

 

„O legendă vorbește despre vremea când lumea era ferecată cu două lanțuri. La unul păzea Sfântul Petru, la celălalt Sfântul Ion. Sîntoader sparge lanțul Sfântului Petru și pătrunde în lume, aducând după el primăvara și pe Baba Dochia.

 

Într-o altă legendă, Soarele este cel fugar. Și-a urcat pe cai toate cele nouă babe și, profitând de vremea rea, a încercat să treacă poarta păzită de Sîntoader. Dar și Sîntoader are cai și urcă moșii pe ei. Al nouălea, Moș Alexe, dă de urma Soarelui fugar”[64].

 

Vedere din satul Nereju, Vrancea

 

Bibliografie:

 

Arbore, Al. P., Însemnătatea cercetărilor etnografice în cunoașterea poporului român, Extras din Buletinul S. R. R. de Geografie, 1929, București 1930

Baiulescu, G., Musica la Români, în Albina Carpaţilor, anul I, nr. 7, 29 septembrie 1877, pp.79-82; nr. 8, 5 octombrie 1877

Bakowski, Klemens, Dr., Dawne cechy krakowskie, Krakowie 1903

Bakowski, Klemens, Dzieje Krakowa, Krakow 1911

Bariț, George, Căluții sau Călușerii, în Catile Sateanului Romanu, Cartea VII, An. VII, Juliu 1882

Beza, Marcu, Paganism in Roumanian Folklore, London & Toronto 1928

Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, Bucureşti 1988

Cantemir, Dmitrie, Scrisoarea Moldovei, II, Iasi 1868 (după ediția din „1825, Augustu în 19”

Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Bucureşti 1967

Capidan, Th., Macedoromânii, Bucureşti 1942

Charles-Roux, Jules, Nimes, Paris, 1908

Chrząszczewska, Jadwiga; Warnkówna, Jadwiga, Z biegem Wisły: obrazki o kraju, Warszawa 1901

Delzangles, Fernand, La danse, Paris, 1914

Dopp, Isidor, Amintiri din trecut / Jocurile noastre naționale / „Învârtita”, „Romana și „Călușerul” – în „Gazeta Transilvaniei”, LXXXVII, numerele 31, 32, din  21, 23 martie 1924

Durkmeim, Émile, Formele elementare ale vieţii religioase, POLIROM, Iaşi 1995

Eliade, Mircea, Istoria ideilor și credințelor religioase, București 2019, Vol. 1, 2, 3, publicate în 1976, 1978 și, respectiv, 1983

Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas 1983

Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, Ediţia a II-a, HUMANITAS 1992

Ermoghen (Adam), Arhimandritul, Creştinismul şi religiile păgâne, Ediţia a II-a, Mănăstirea Noul-Neamţ 2006

Grindea, Miron and Carola, Dances of Rumania, New York, 1952

Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009

Ionescu-Gion, G., I., Doftoricescul meşteşug în trecutul ţărilor române, Bucureşti, 1892

Iorga, Nicolae, Istoria literaturii românești / Introducere sintetică, București 1929

Iorga, Nicolae, Istoria comerţului românesc, Bucureşti 1925

Katsarova, Raina, Dances of Bulgaria, New York, 1951

Lawson, Joan, European folk dance, London, 1953

Leach, Maria, Dictionary of Folklore, Mythology and Legend, New York 1949

Lepszy, Leonard, Lud Wesołków w Dawnej Polsce,Krakowie 1899

Lübeck, K. L., Die Krankheitsdämonen der Balkanvölker, în Wrinhold. Karl, Zeitschrift des Vereins für Volkskunde, Berlin 1899

Macedonski, Alexandru, De pe culmea vieții, în Literatorul, No. 3, 28 februarie 1892

Mangiuca, Simeon, Colinda. Originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică, în Foaia Diecezană, Anul XVII, Nr. 51, Caransebeş, 22 decembrie calendar vechi 1902

Marian, Simion Florea, Sărbătorile la Români, Bucureşti, 1898

Marienescu, At. M., Mircea Giuca, cântăreţ poporal român, în Familia, II, nr. 41, 4/16 decembrie 1866

Mendel, Herman, Musikalisches Conversations-Lexikon. Eine Encyklopädie der gesammten musikalischen Wissenschaften. Für gebildete aller Stände, Berlin 1878

Műller, F. Max, The sacred books of the East, vol. XXVI, London 1885

Nicolau, Irina, Ghidul sărbătorilor românești, Humanitas 1998

Noica, Constantin, Pagini despre sufletul românesc, Humanitas 1991

Odobescu, Al., I., Opere complete, Volumul II, Bucureşti, 1908

Oişteanu, Andrei, Grădina de dincolo, Dacia, Cluj-Napoca 1980

Oprişan, Horia Barbu, Căluşarii, Bucureşti 1969

Paget, John, Hungary and Transylvania, London, 1855

Papahagi, Pericle, Călușerii sau Aruguciarii la Aromâni, în Gazeta Transilvaniei, Anul LXIX, Nr. 237, joi 26 octombrie / 8 noiembrie 1906

Piţigoi Mihaela Lucia, Sorin Dănuţ Radu, Mitul ca sursă a credinţelor populare, Piteşti, 2017

Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, 1976

Pop, Mihai, Préface, la Stancu, Constantin, Căluşul / Antologie de studii, Editura TIPARG, 1997

Rasican, Arch. G, Obiceiuri superstițioase din popor, în Transilvania, Anul XI, Nr. 16, Brașov 15 august 1878, p. 185

Rosny, Léon de, Romains d’Orients aperçu de l’ethnographie de la Roumanie, Paris, 1885

Schley Duggan, Anne; Schlottmann, Jeanette; Rutledge, Abbie, Folk Dances of the British Isle, New York 1948

Sharp, Evelyn, Here We Go Round, London 1928

Sulzer, Franz Joseph, Geschichte des transalpinischen Daciens, das ist der Walachey, Moldau und Bessarabiens, Wien, 1782

Şăineanu, Lazăr, Istoria filologiei române, Bucureşti 1892

Vuia, Romulus, Originea jocului la călușari, în Dacoromania II

Zawadski, Władysław; Kossak, Juliusz, Obrazy Rusi Czerwonej, Poznan 1869

Wright, Dudley, The Eleusinian Mysteries & Rites, Fort Newton, USA, London, 1905

 

Obiceiuri păgânești la Români, în Dumineca, Anul VII, No. 31, 3 august 1930

 

Ţărancă din judeţul Vâlcea

 

[1] „Elveţianul Franz Joseph von Sulzer, însurat cu o Săsoaică, publica rezultatul experienţelor sale de câţiva ani în principatul muntean, unde era preceptor şi om de afaceri, în Istoria Daciei transalpine, pe care, după jertfa tipăririi a trei volume, n-o putu continua” – Iorga, Nicolae, Istoria comerţului românesc, Bucureşti 1925, p. 67

[2] Şăineanu, Lazăr, Istoria filologiei române, Bucureşti 1892, pp. 31-34

[3] Informaţia lui Lazăr Şăineanu, dar în Lexiconul lui Herman Mendel, din 1878, este trecut ca an al morţii 1790, iar ca loc, Viena – Mendel, Herman, Musikalisches Conversations-Lexikon. Eine Encyklopädie der gesammten musikalischen Wissenschaften. Für gebildete aller Stände, Berlin 1878, pp. 27, 28

[4] Şăineanu, Lazăr, Istoria filologiei române, Bucureşti 1892, p. 103

[5] „Învăţatul Samuel Klein, din Transilvania, presupunea în acest obicei popular persistența ceremoniilor vernale ale preoților salieni din Roma, al căror colegiu era numit Salii Collini” – Collini Salii, Căluşari? – Paris, 1867 / Odobescu, Al., I., Opere complete, Volumul II, Bucureşti, 1908, p. 351

[6] Alte denumiri, notate de Sulzer, în p. 412: Kolluchäry, Kölöschery, Kalutschany sau Kalausen, în partitura din Tabula I folosind denumirile „Kalushar oder Boritschantanz”, datorită celor doi pimniceri, numişi boriceni – n. n.

[7] Oprişan, Horia Barbu, Căluşarii, Bucureşti 1969, pp. 32, 33

[8] Petrisoru, Teodoru profesoriu, Cărţile săteanului român, Gherla, februarie 1876, pp. 20, 21

[9] „Acest dans, care trece drept o reminiscență a răpirii Sabinelor, este jucat numai de bărbați, care se angajează, la sunetul muzicii, în mișcările cele mai iuţi și mai dezordonate; apoi, în mod neașteptat, dansul se oprește brusc și dansatorii se năpustesc asupra fetelor pe care curiozitatea le-a adunat în jurul lor și le duc în brațe. Unii autori susțin că acest dans, căruia i se acordă un anumit caracter religios și sacru, era cel al vechilor preoți salieni, care îl practicau sub îndrumarea unei „vates” (bard, în latină – n. n.). De obicei țiganii formează taraful, în timpul acestei ceremonii originală şi caracteristică” – Rosny, Léon de, Romains d’Orients aperçu de l’ethnographie de la Roumanie, Paris, 1885, pp. 127, 128

[10] „Dansul-ritual al Căluşarilor români este cel mai bine conservat dintre ritualurile antice ancestrale. Părul lor scurt este acoperit de o legătură de usturoi, în sine o protecție puternică împotriva răului, și ornat cu panglici. Ei poartă pene, cu care, atunci când încep ritualul, se lovesc reciproc pe corp și, în timp ce bat cadenţa cu tălpile picioarelor, mătură răul din cerc și solidarizează dansatorii. Odată ce cercul este închis, doi bărbați mascaţi îşi fac curte, mimând logodna pe ritmul muzicii. Năvălesc, apoi, pe neaşteptate, unul spre altul și, după o luptă, unul se prăbuşeşte, dar omul ucis este adus din nou la viață. Grupul de dansatori se deplasează apoi, repetând ritualul, în timp ce merg în cerc, dând noroc și dansând cu mâna asupra bolnavilor din preajmă, pentru a-i vindeca. Ziua se încheie cu o bucurie generală, în timpul căreia întreaga comunitate, în special fetele necăsătorite, încearcă să se atingă de „Fairies” (zâne, în latină – personajele mitice din cerc, Mutul şi Muta, cum li se zice la noi, deşi reprezintă Cerul şi Pământul – n. n.) pentru a dobândi o parte din magia puternică generată în ritual. Rusaliile bulgare și iugoslave îndeplinesc o funcție similară. Dansul minunat de interesant al acestora din urmă este realizat cu sabia și, prin urmare, dobândește un aer războinic” – Lawson, Joan, European folk dance, London, 1953, p. 6

[11] Eliade, Historie des croyance et des idées religieuses

[12] Charles-Roux, Jules, Nimes, Paris, 1908, p. 35

[13] Paget, John, Hungary and Transylvania, London, 1855, p. 115

[14] Sinopsis adecă adunare de mai multe învăţături, tipărit cu osteneala şi toată cheltu­iala a preosfinţitului Mitropolit al Moldaviei Kir Iacov întru a sa tipografie în Iaş în anii de la naşterea lui Hristos 1757, p. 51

[15] Rasican, Arch. G, Obiceiuri superstițioase din popor, în Transilvania, Anul XI, Nr. 16, Brașov 15 august 1878, p. 185

[16] Obiceiuri păgânești la Români, în Dumineca, Anul VII, No. 31, 3 august 1930, pp. 2, 3

[17] Hasdeu, Cuvente den bătrâni, p. 46 – apud Bobulescu, op. cit., p. 175

[18] Ivireanul, Antim, Didahiile, vol. II, p. 386

[19] Coresi, Diaconul, Carte cu învăţătură, 1581, editată ulterior de Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici, vol. I, p. 123

[20] Odobescu, Al., I., Opere complete, Volumul II, Bucureşti, 1908, p. 181

[21] Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Bucureşti 1967, p. 208-210

[22] J. F. Sulzer — Geschichte des Transalpinischen Dnciens, Wien, 1782, t. II, pp. 405-412

[23] Alte denumiri, notate de Sulzer, în p. 412: Kolluchäry, Kölöschery, Kalutschany sau Kalausen, în partitura din Tabula I folosind denumirile „Kalushar oder Boritschantanz”, datorită celor doi pimniceri, numişi boriceni – n. n.

[24] Oprişan, Horia Barbu, Căluşarii, Bucureşti 1969, pp. 32, 33

[25] Bojinca, Damaschin, Anticele Romanilor, Buda 1832, tom. I, p. 179, nota 1

[26] Sulzer, Frant Joseph, Geschichte des Transalpinischen Daciens, Wien 1782, tom II, pp. 405 și urm.

[27] Sulzer notează dansul, în Tabula I, piesa numărul 1, drept dans haiducesc sau boricean – n. I. D.

[28] De circa 2 mp (stânjenul având, funcţie de regiune, între 1,96 şi 2,23 m) – n. I. D.

[29] Jurământul nu există şi nici că a putut exista, în sensul lui Dosza, „pe cel necurat”. Era aceea o simplă promisiune, o parolă a jucăuşilor de a nu cocheta, sub decursul jocului, cu fetele privitoare, parte spre a nu greşi ei înşişi în joc, parte spre a le feri pe acestea ca să nu cadă în boala cea grea „de arsură a dorului, văpaia focului”. Există însă şi astăzi simbolizarea acestui jurământ. E regulă, adică, ca jucăuşii, înainte de a începe jocul, să lovească unul, cu altul, în dreapta şi în stânga cu bâtele lor.

 

 

[30] Codreanu, Turturel, Căluşerul, în Observatorul, Sibiu 14/26 martie 1879

[31] Lepturariulu lui A. Pumnulu.

[32] Petrisoru, Teodoru profesoriu, Cărţile săteanului român, Gherla, februarie 1876, pp. 20, 21

[33] Cf. DEX: Numele a două plante erbacee cu tulpina întinsă pe pământ și cu frunze persistente lucioase, una cu flori albastre (Vinca herbacea), cealaltă cu flori albastre, roșii sau albe (Vinca minor). – Din maghiarul szászfü

[34] Bariț, George, Căluții sau Călușerii, în Catile Sateanului Romanu, Cartea VII, An. VII, Juliu 1882, pp. 72-76

[35] Pentru a s e dovedi cât de greu e acest danţ, începătorii trebuie să se bage într-un butoi, pentru a prinde bine măsura săriturii ce o vor face în aer şi care nu se cade să fie mai largă decât o gură de butoi desfundat. Se zice chiar că dascălul îşi cunoaşte elevii buni de joc şi de săltări numai după partea trupului ce rămâne afară.

Wilhelm Schmidt, op. cit., p. 13, crede mai lesne că această înfundare în butoi a ucenicilor căluşari, pentru a-i deprinde cu măsura paşilor şi rotunjimea săriturilor, este un basm, pe care el nu l-a putut dovedi. Totuşi, există o credinţă generală că adică numai prin puternica mijlocire a diavolului, pe care o capătă fiecare dănţuitor, se poate juca jocul acesta.

[36] Wilhelm Schmidt, op. cit. p. 13. – Curierul român, 1843, nr. 41.

[37] Obiceiul acesta est e foarte comun între Românii din Ardeal şi, când eram copil, mi-aduc aminte că un guvernor din partea locului ne învăţase jocul acesta, destul de primejdios. În viaţa şi aventurile lui Don Quichotte, aşa-ceva se întâmplă lui Sancho Pansa , când nu are cu ce plăti, la cârciumă, o cheltuială făcută.

[38] Anticile Romanilor, Buda 1883

[39] Ollanescu, D. C., Căluşarii (Teatrul la Români),în Familia, Anul XXXIII, Nr. 37, 14/26 septembrie 1897, pp. 435, 436

[40] Ionescu-Gion, G., I., Doftoricescul meşteşug în trecutul ţărilor române, Bucureşti, 1892, pp. 35, 36

[41] Amintiri din trecut / Jocurile noastre naționale / „Învârtita”, „Romana și „Călușerul” – în „Gazeta Transilvaniei”, LXXXVII, numerele 31, 32, din  21, 23 martie 1924

[42] Lübeck, K. L., Die Krankheitsdämonen der Balkanvölker, în Wrinhold. Karl, Zeitschrift des Vereins für Volkskunde, Berlin 1899, pp. 295-302

[43] „ragman” sau „rugman” este numele vechi al Blajinului, al „Gigantului” revenit în ţinuturile boreale din migrarea iniţială spre Asia – n. n.

[44] Schley Duggan, Anne; Schlottmann, Jeanette; Rutledge, Abbie, Folk Dances of the British Isle, New York 1948, pp. 36, 37

[45] Sharp, Evelyn, Here We Go Round, London 1928, pp. 40, 41

[46] Sharp, Evelyn, Here We Go Round, London 1928, pp. 42, 43

[47] Sharp, Evelyn, Here We Go Round, London 1928, pp. 53-55

 

[48] Sharp, Evelyn, Here We Go Round / The Story of the Dance, London 1928, pp. 35-39

[49] Duggan, Anne Schley; Schlottmann, Jeanette; Rutledge, Abbie, Folk Dances of the British Isles, New York 1948, p. 36

[50] Moffat, Alfred (Edward), Dances of the Olden Time, London 1912, p. VII

[51] Delzangles, Fernand, La danse, Paris, 1914, p. 2

[52] Delzangles, Fernand, La danse, Paris, 1914, p. 3-5

[53] Delzangles, Fernand, La danse, Paris, 1914, p. 5

[54] Maspéro, Archéologie ѐgyptienne – nota lui Delgangles, p. 11

[55] F. de Menil, Histoire de la Danse, p. 8; Alcide Picard et Kaan éditeur, Paris – nota lui Delgangles, p. 11

[56] Psaums 149-150 – nota lui Delgangles, p. 11

[57] Delzangles, Fernand, La danse, Paris, 1914, pp. 8-12

[58] Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, Bucureşti 1988, pp 388

[59] Hasdeu, B. P., Studii de folclor, Ed. Dacia 1979, p. 62

[60] Nume de şarpe

[61] Marian, Simion Florea, Însemnătatea „alunului” la poporul român, în Aurora Română, nr. 1/1882, p. 2

[62] Marian, Simion Florea, Sărbătorile la Români, Bucureşti, 1898, pp. 94-98

[63] Nicolau, Irina, Ghidul sărbătorilor românești, Humanitas 1998, pp. 89 și 90

[64] Nicolau, Irina, Ghidul sărbătorilor românești, Humanitas 1998, p. 89


Căluții şi Călușerii în Europa Boreală (V)

Un simbol deslușit corect de români

 

În prefaţa cărţii De la Zalmoxis la Genghis-Han (Humanitas 1955), Mircea Eliade îşi mărturisea intenţia mai veche de a redacta „două mici monografii, una despre Colinde şi sărbătorile de iarnă, şi cealaltă despre Căluşari şi dansurile cathartice”, tratând dansurile purificatoare, dar mai ales „ceremonialele iniţiatice la români” în „volumul III din Historie des croyance et des idées religieuses, convins fiind că „exegeza materialelor româneşti şi sud-europene înlesneşte analiza tradiţiilor religioase populare” din celelalte civilizaţii regionale ale lumii. În treacăt trebuie precizat că De la Zalmoxis la Genghis-Han nu reprezintă o construcţie recuperatoare, Eliade adunând tot felul de studii, chiar şi fără respectarea cronologiei apariţiei lor, cu intenţia realizării unui paralelism între civilizaţiile carpatice şi indiene, dar fără a propune nici măcar un sincronism şi, cu atât mai puţin, o cronologie de tip Sulzer, care intuia că în istoria miturile carpatice poate fi desluşită istoria întregii spiritualităţi româneşti. Eliade descoperise, în evoluţia căluşarilor, „simboluri şi ritualuri ale unui dans cathartic”, în sensul conceptului estetic aristotelian, care definea „efectul „purificator” al artei, în special al tragediei, rolul acesteia de a-l elibera pe om de pasiuni (josnice), prin trăirea unui sentiment de maximă tensiune”, catharsisul însemnând, de fapt, tentativele de „purificare a spiritului cu ajutorul artei prin participare intensă la fenomenul artistic”. Iar printre simboluri se numără, cu un rol extrem de important, numărul căluşarilor, întotdeauna impar, pentru că unul dintre ei, Unu, simbolizează Soarele, iar ceilalţi doisprezece, aşa cum atenţiona Simion Mangiuca, zodiacul, care „devine, în solstiţii, curmat în două jumătăţi (emisfere). O jumătate, de la Berbec, până la Cumpănă, cuprinde în sine cele şase luni de vară (în vechime au împărţit popoarele anul numai în vară şi iarnă), care se ţin de emisfera luminată de miază-noapte (nordică) a puterilor luminate, binefăcătoare. Cealaltă jumătate, de la Cumpănă, până la Berbec, cuprinde cele şase luni de iarnă, care se ţin de emisfera întunecată de miază-zi (sudică) a puterilor întunecate şi răutăcioase”[1].

 

Mărturiile de care avem ştiinţă (cu siguranţă mai există şi altele), dau numărul jucătorilor dansurilor de „aproape de eres”, de 7, 9 sau 11[2], numere preluate şi de Sulzer[3], cel care „nu a neglijat, în naraţiunea sa, şi partea mu­zicală”[4], parte care, aşa cum aveam să aflăm, printr-o simplă interpretare a „Zicălaşilor”, înseamnă bucăţi din dansul românesc al călăreţilor voievodali, jucat, în 1502, la Krakowia şi notat de călugărul Jana z Lublina (Ion din Lublin); în 1897, la Ollanescu, căluşarii „sunt şapte, nouă, unsprezece sau doisprezece flăcăi, îmbrăcaţi cu iţari albi strâmţi, cămăşi albe până deasupra genunchilor, legaţi cu basmale mari roşii după gât şi peste umeri, cu ciomege lungi în mâini, zurgălăi la glezna opincii, încinşi cu chimir de piele bătut cu ţinte şi nasturi de metal şi pe cap cu pălărie mică, rotundă, neagră, cu cordele (multicolore) şi cu flori sau pene”[5], dar deja vorbim despre vremurile în care, precum observa Macedonski, căluşarii „sunt reduși să opereze prin sate, dar și acolo numai dacă sunt fete bolnave sau fete care vor să se mărite în cursul anului”[6].

 

În România, dar şi în toate celelalte ţări balcanice, „numărul celor care participă la dansurile ritualice, în timpul Săptămânii Rusaliilor (Elfenwoche) trebuie să fie întotdeauna impar: 3, 5, 7, 9 etc. Cel mai frecvent număr este șapte. Trei sau cinci dansatori nu au nici o putere de vindecare, nu reprezintă încă acea horă căluşerească (Kaluscharenkreis) corectă și eficientă. În special, șapte sau unsprezece dansatori au putere magică“ [7], o altă mărturie, de data asta a lui George Bariţ, cel care spunea că Ardealul „este patria căluşarilor“, făcând diferenţa faţă de Căluţii moldovenilor, spunea că „se învoiesc câțiva feciori, însă totdeauna fără soț, că cu soț nu e bine, așadar 7 sau 9, ca să se dea în călușari”[8]. Numai că, vorba aceluiaşi Macedonski, mărturiile acestea vin dintr-o epocă în care s-a cam uitat că „datinile și obiceiurile, frumoase sau urâte, întocmesc între naționalități granițe caracteristice, șanțuri adânci și, câteodată, adevărate prăpastii, ce înghit invaziile, ce apără țările cele mai mici de primejdia de a fi cucerite”[9].

 

În judecarea acestor mărturii, ar trebui să ţinem cont că, în perioada feudală, satele din cele trei provincii româneşti aveau până la maximum 20 de bordeie şi că puţine dintre aceste „pagane” („sate”, în latină) mai puteau ridica sub steagul căluşeresc 13 tineri şi neprihăniţi jucători magici, doar numărul impar s-a păstrat peste tot, dată fiind sacralitatea lui Unu, adică a Soarelui. O mărturie pe care mulţi cărturari ardeleni aveau să o pună la îndoială, după o primă reacţie entuziastă, în 1891, când Valeriu Branişte o scotea la iveală[10], este cea a scriitorului „ungro-secui Dozsá Daniil, care, în opul istoric Kornis Ilona, Pesta 1859, ne vorbeşte despre vechimea jocului căluşarilor, cu ocazia descrierii unei serbări măreţe, ce a dat Zigmund Bathory, principele Transilvaniei, la 19 octombrie 1599, în onoarea Beatricei, fiicei celei mai mari a lui Mihai Vodă, şi la care fusese de faţă Doamna Munteniei, cu două fiice, Beatrice şi Florica, şi cu Pătraşcu, fiul lui Mihai. Locul acestei serbări a fost valea între Cricău (Krako) şi Alba Iulia, sub ruinele de pe Piatra Caprei”. Doszá, de parcă ar fi vrut să confirme teoria „stâlpilor zodiacali”, lansată de Simeon Mangiuca, confirmă, pentru anul 1599, numărul 13 (12 plus 1) al căluşarilor şi statutul de „călătorie pe cer”, de „iluzie că dansatorii zboară prin aer”, formulată, mult mai târziu şi de Mircea Eliade[11]:  „Într-un cerc mai larg erau aşezaţi 12 stâlpi, pe vârful cărora se aflau table de un stânjen[12] pătrat. Pe fiecare se postase câte un jucăuş, în costum de aceiaşi croitură roman­tică, cum îl poarta şi astăzi jucăuşii poporali munteni, numai din stofă mai fină, din lăuntrul stâlpilor se afla o pânzătură orientală de ţesătură foarte tare, de la care se întindeau 12 sfori de mătase, la vârful stâlpilor, în mâinile celor 12 ju­căuşi, postaţi pe stâlpi. În jurul stâlpilor, stăteau înşiraţi una sută de căluşari, rezemaţi, după datina poporului, cu mâinile şi cu capul pe bâtele lor ghintuite cu argint. Pe cap aveau căciuli de miel negru, împănate cu betele şi pene aurite. Purtau cămeşi albe, până la genunchi, care se contrageau în creţe fantastice, prin un brâu de piele (şerpar) în­cărcat cu medalii şi bumbi. Opincile erau legate după da­tina romană, cu curele roşii, şerpuite peste pulpe, până la genunchi, şi prevăzute cu zurgălăi (clopoţei) de argint, formând un contrast pitoresc cu cioarecii de pănură albă, croiţi pe corp.

 

Triunghiul celtic, pe mormântul lui Luca Arbure

 

În centrul cercului de căluşeri se postă vătavul şi îi blestemă pe căluşeri (Dosza zice că în numele celui necurat!) de a nu se însura şi de a nu participa la lucruri sfinte, până ce nu vor fi dezlegaţi de acest jurământ. Nu ştiu – zice Dosza – mai există şi acum jurământul acesta? Pe timpul copilăriei mele se mai vorbea de el şi, dacă l-a ţinut popo­rul până acum, apoi păstrează suvenirea de două secole a lui Novac Baba, care se zice că ar fi fost urzitorul acestui jurământ[13].

 

Vătavul era un muntean, cu numele Florean, cel mai renumit căluşer al ţinutului, un ţăran frumos, de muscu­latură şi tărie enormă. Dar şi cei 12, de pe vârful stâlpilor, erau toţi vătavi de la deosebite despărţăminte de căluşeri. Sosind Principele şi Doamna Munteniei, la un semn al lui Florean, începu muzica şi cei 100 de căluşeri, din jurul stâlpilor, porniră jocul, recitând, unul după altul, strofe da poezii (adică chiuind). Jocul e surprinzător, la prima vedere. Se află expresiunea unui timp antic în jocul acesta.

 

La alt semn, întinseră vătavii de pe vârful stâlpilor sforile şi ridicară pânzătura dimpreună şi pe Florean aşa de sus, încât, pe sub pânzătură, jucau şi săltau ceilalţi 100 de căluşeri. Aici, întru înălţime, pe pânzătura cea întinsă de mâinile musculoase ale vătavilor de pe stâlpi, începu şi vătavul Florean jocul şi saltul său măiestrit.

 

Chiuiturile curgeau neîncetat, încât se părea că un cor lin acompaniază, solo-aria unei filomele din înălţime. Publi­cul remunera cu dese aplauze salturile surprinzătoare ale lui Florean, a căror frumuseţe naturală întrecea toată arta baletiştilor trimişi de principele Etruriei. Dar mai mare sur­prindere cuprinse pe privitori, când, plecându-se vătavii de pe stâlpi, sloboziră pânzătura ceva mai în jos şi apoi, smuncind-o cu celeritate de fulger, aruncară pe Florean în aer, care, învârtindu-şi bâta împletită cu betele, se dete în aer peste cap şi bătând de vreo 10 ori în pinteni, căzu în picioare, pe pânzătură, unde şi urmă mai departe jocul. Aceasta se repeţi de trei ori; iar a patra oară nu mai căzu Florean pe pânzătură, ci pe unul din stâlpi, sărind, în tot acel moment, vătavul de pe stâlp, în mijlocul pânzăturii. Şi acesta îşi pro­duse salturile sale pe pânzătură şi în aer şi aşa se schim­bară, pe rând, 12 vătavi de pe stâlpi, iar dedesubtul lor, în cercul stâlpilor, curgea jocul cu bravură şi dexteritate rară.

 

Ajungând rândul iar la Florean, fu aruncat mai sus decât toţi ceilalţi, până acum, atunci deodată încetă muzica, iar Florean strigă sus, în aer, cu voce sonoră: „Trăiască Bathory Zsigmund, principele Măria Sa!”. Aruncat, a doua oară, aduse un „Să trăiască principesa Maria Cristina!”; aruncat a treia oară, într-o înălţime teribilă, esclamă, în răsunetul munţilor, „Trăiască Mihai Vodă, eroul de la Nicopole!”, apoi Doamna Munteniei şi, în fine, boierul Novac Baba”[14].

 

Bogdana

 

Stâlpii sau strămoşii coincid, de regulă, în mitologia primordială, cu fenomenele din univers, probabil şi datorită faptului că iniţiatorii, „şamanii, şi-au luat dreptul divin şamanic direct de la spiritele cereşti; numai azi ei îşi primesc tradiţia de la strămoşi”[15], într-o epocă atât de îndepărtată şi de neprecizată, încât, în istoria culturii s-au produs dispute ideologice, folosindu-se calapodul epocilor arheologice, care diferă de la un continent la altul, ba chiar de la o suprafaţă continentală la alta. Arhimandritul basarabean Ermoghen opta pentru „sfârşitul epocii paleoliticului”[16], în vreme ce Mircea Eliade, căzând în aceeaşi capcană a catalogărilor aparent ştiinţifice, se pronunţa în favoarea „mezoliticului european”[17], deşi sesiza că, în acel trecut îndepărtat şi aproape imperceptibil, „cultul strămoşilor era justificat prin rolul lor în fertilitate”, identificând, drept „alte elemente caracteristice” cultului strămoşilor, „şamanismul şi dezvoltarea artei (muzică, dramă culturală, măşti de societăţi secrete, figurări plastice ale strămoşilor)”[18]. Fără îndoială, printre formulele de manifestare a sacrului, odată cu spiritele străbunilor, se numără şi structurile zodiacale ale Universului, dar şi cele vegetale, prin care „semnificăm Viaţa în toate modalităţile ei, Natura în neobosita şi rodnica ei lucrare”[19], cu precizarea că „structura hierofaniilor[20] vegetale” nu provoacă ritualurile, „ci, dimpotrivă, ritualul e cel care semnifică, cel care dă o semnificaţie aparte” acelor structuri”, în cadrul cărora „simbolismul şi ritualul sunt cele care fac transparente regenerarea Naturii şi începutul unei „vieţi noi”, adică repetarea periodică a unei noi Creaţii”[21]. Citatul întreg din Mircea Eliade, care intră într-un conflict vag cu teoriile „păgâniste”, lansate de Augustin şi continuate cu intoleranţă de către scriitorii bisericeşti din toată lumea şi de până astăzi, pornesc de la constatarea că, „uneori, este chiar greu de deosebit elementele vegetative de elementele culturale în legătură cu Mama-Glie sau de Eros, cultul strămoşilor, Soarele, Anul Nou etc., în expunerea noastră le-am ales şi prezentat izolat, pentru a evidenţia mai bine structura hierofaniilor vegetale. Dar, aşa cum este întotdeauna cazul cu experienţa religioasă arhaică, aceste diverse hierofanii (vegetaţie, Mama-Glie, Eros etc.) se prezintă laolaltă şi deja organizate într-un sistem. Folosind „simbolurile” vegetale şi slăvind un „semn” vegetal, semnificăm Viaţa în toate modalităţile ei, Natura în neobosita şi rodnica ei lucrare. Aceste referinţe la Viaţă şi Natură nu trebuie înţelese ca o experienţă panteistă, ca o luare mistică de contact cu viaţa cosmică. Căci, aşa cum am avut prilejul să constatăm, nu fenomenul „natural” al primăverii, evenimentul în el însuşi este cel care provoacă ritualurile de primăvară, ci, dimpotrivă, ritualul e cel care semnifică, cel care dă o semnificaţie aparte primăverii; simbolismul şi ritualul sunt cele care fac transparente regenerarea Naturii şi începutul unei „vieţi noi”, adică repetarea periodică a unei noi Creaţii”.

 

Cultul strămoşilor, localizaţi „în Ceruri” de către toate religiile vechi, drept palier de trinitate cosmică, în firească interdeterminare, iarăşi nu a fost luat în discuţie decât din perspectiva ideologilor de după Civitas Dei[22], care au susţinut şi încă mai susţin că „rămâne de explicat cum de au fost imaginate spirite corespunzătoare altor fenomene din univers şi cum de s-a constituit, alături de cultul strămoşilor, un cult al naturii… Faţă de spiritele cosmice, omul s-a aflat într-o stare de dependenţă încă şi mai evidentă decât faţă de spiritele strămoşilor”[23].

 

În vechea poezie elină, s-au dat răspunsuri convingătoare, din perspectiva metaforică a mitologiei, Mama-Glie, sinonimă Naturii şi, în mod esenţializat, Primăverii, fiind „Umbrita glie, maica zeilor din cer”[24], „iscusita mamă, zămislitoarea lumii întregi”[25], „bună mamă de zei şi oameni muritori”[26], pentru că, „cu Cerul, împreună, Glia mai zămisli şi alţi copii”[27], în afară de muritorii care o omagiau prin ritualurile fertilităţii şi prin incantaţiile care au străbătut mileniile, dar fără să fie întâmpinate cu bună-cuviinţă şi cu înţelegere, aşa cum s-ar cuveni.

 

Cultul strămoşilor, combătut atât de aprig de Augustin, care considera că este o stupizenie să „te închini unor oameni morţi” şi că însuţi Sfântul Soare şi-a recunoscut înfrângerea, şi în plan iniţiatic, şi în cel al ceremoniilor şi misterelor, datorită bigotismului feminin[28], sesizat, în toată măreţia eficienţei lui, şi de Strabon, afirmând că „mai ales femeile trezesc în om teama de divinitate”[29], cultul strămoşilor, deci, probat de relicvele ceremoniale ale dansurilor ritualice drept imensă bucurie, avea să fie justificat, ulterior, drept „a doua formă de păgânism” şi drept efect al „fricii, generată de apariţiile demonilor sub forma răposaţilor şi mijlocul de protejare contra acestora”[30]. Atât mai lipsea, ca străbunii din Ceruri ai neamurilor omeneşti să capete identitate demonică, într-un nonsens stupid şi grosolan de negare implicită şi a „Tatălui Nostru”, nume pe care îl purta inclusiv Odin[31], nu numai „Anu Yahve” („Tatăl Nostru care eşti în Ceruri) al bunului nostru Iisus Cristos.

 

Între cele 12 nume ale lui Odin, al treisprezecelea, cu valoare de număr absolut, fiind acela de „Tatăl Nostru” sau de „Tatăl Tuturora”, semnifică, vorba lui Mircea Eliade sacralitatea zodiacală, prin care răzbate Soarele, din Leu, înapoi (acum ne aflăm în Peşti, iar Iisus a vestit Omul cu ulciorul), iar în dansurile noastre căluşereşti despre această sacralitate zodiacală se semnifică. Prin urmare, susţinerea că „relaţiile dintre oameni şi spirite (în cultul spiritelor) şi cele dintre oameni şi „strămoşi” (în cultul „strămoşilor”) erau determinate, cu mici excepţii, de frică: oamenii se temeau de spirite şi de „strămoşi” şi se apărau de aceştia cu toate mijloacele posibile”[32] mi se pare măcar răutăcioasă, dacă nu chiar iresponsabilă. Pentru că în străvechile ritualuri cu măşti, care au conturat primele făptuiri artistice din istoria omenirii, „măştile sunt legate de societăţile secrete ale bărbaţilor şi de cultul strămoşilor”[33], deci de o intimitate creatoare de cerc restrâns, de „zodiac” al iniţiaţilor, în care se ştia că strămoşii, „cei vieţuind odinioară, / Fii semizei ai stăpânilor zei”[34], se trag, în sens metaforic şi nu numai, din uriaşi, din „copii falnici născuţi din Glie şi din Cer, / Voi, bunii şi străbunii noştri, stând pe tărâmul celălalt, / Sortiţi Tartarului”[35], ei fiind „obârşia şi începutul ancestralei omeniri”[36], deci şi „părinţii oricăror neamuri de pe lume”[37].

 

Sesizaţi, în aceste din urmă antice mărturii, vreo frică de strămoşi, sau optaţi pentru „Cereasca lege planetară, însemnul sigur al dreptăţii şi temelie a naturii”[38], în care „Cu bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”[39], ştiut fiind faptul că „Puzderia de legi o cântă, glorifică înţeleptele datini, / Cinstite de nemuritorii slăviţi, cu minunatele glasuri”[40]?

 

in şi iang, la Biserica Sf. Dumitru din Suceava

 

[1] Mangiuca, Simeon, Colinda. Originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică, în Foaia Diecezană, Anul XVII, Nr. 51, Caransebeş, 22 decembrie calendar vechi 1902, p. 6

[2] Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Bucureşti 1967, p. 208-210

[3] Oprişan, Horia Barbu, Căluşarii, Bucureşti 1969, pp. 32, 33

[4] Oprişan, Horia Barbu, Căluşarii, Bucureşti 1969, pp. 32, 33

[5] Ollanescu, D. C., Căluşarii (Teatrul la Români),în Familia, Anul XXXIII, Nr. 37, 14/26 septembrie 1897, p. 436

[6] „Ce este mai trist este că disprețul nostru pentru ce este național nu s-a oprit cel puțin aici. N-a fost datină și obicei – afară poate de cele urâte – pentru care să punem piept, pe care să le păstrăm neștirbite. Cele mai multe, strâmtorate și micșorate zilnic, sub cuvânt de ordine publică, au dispărut de la orașe. Bunăoară, cine mai vede prin Bucureștii de astăzi călușari? Dacă s-ar ivi, ar fi un scandal. Ei sunt reduși să opereze prin sate, dar și acolo numai dacă sunt fete bolnave sau fete care vor să se mărite în cursul anului. Nu că nu s-ar așterne drumul spre a nu fi călcate de crucile de voinici (expresia se referă la „misionarii Soarelui”, în religiile străvechi Soarele fiind cruce, trupului stricăcioasă, cum se spune în Upanișade – n. n.) și multe fete bucureștene, dar pas de vorbește despre călușari în capitala unei țări, unde chiar morții încep să fie îngropați pe nemțește” – Macedonski, Alexandru, De pe culmea vieții, în Literatorul, No. 3, 28 februarie 1892, p. 13

[7] Lübeck, K. L., Die Krankheitsdämonen der Balkanvölker, în Wrinhold. Karl, Zeitschrift des Vereins für Volkskunde, Berlin 1899, pp. 295-302

[8] Bariț, George, Căluții sau Călușerii, în Catile Sateanului Romanu, Cartea VII, An. VII, Juliu 1882, p. 74

[9] Macedonski, Alexandru, De pe culmea vieții, în Literatorul, No. 3, 28 februarie 1892, p. 13

[10] Transilvania, No. 8 din 15 august 1891, p. 230

[11] Eliade, Mircea, Istoria ideilor și credințelor religioase, București 2019, Vol. 1, 2, 3, publicate în 1976, 1978 și, respectiv, 1983, pp. 673-675

[12] De circa 2 mp (stânjenul având, funcţie de regiune, între 1,96 şi 2,23 m) – n. I. D.

[13] Jurământul nu există şi nici că a putut exista, în sensul lui Dosza, „pe cel necurat”. Era aceea o simplă promisiune, o parolă a jucăuşilor de a nu cocheta, sub decursul jocului, cu fetele privitoare, parte spre a nu greşi ei înşişi în joc, parte spre a le feri pe acestea ca să nu cadă în boala cea grea „de arsură a dorului, văpaia focului”. Există însă şi astăzi simbolizarea acestui jurământ. E regulă, adică, ca jucăuşii, înainte de a începe jocul, să lovească unul, cu altul, în dreapta şi în stânga cu bâtele lor.

[14] Codreanu, Turturel, Căluşerul, în Observatorul, Sibiu 14/26 martie 1879

[15] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas 1983, p. 77

[16] „Cultul „strămoşilor” a apărut la sfârşitul epocii paleoliticului, în zonele unde „strămoşii” îi deranjau în mod deosebit pe oameni” – Ermoghen (Adam), Arhimandritul, Creştinismul şi religiile păgâne, Ediţia a II-a, Mănăstirea Noul-Neamţ 2006, p. 22

[17] „Dacă este adevărat că ideea de strămoş mitic şi cultul strămoşilor domină mezoliticul european… importanţa acestui complex religios se explică prin amintirea epocii glaciare, când strămoşii îndepărtaţi trăiau într-un fel de „paradis al vânătorii”, într-un paradis terestru, în care vânatul abunda şi în care noţiunile de bine şi rău erau necunoscute” – Eliade, Mircea, Istoria ideilor și credințelor religioase, București 2019, Vol. 1, p. 33

[18] Eliade, Mircea, Istoria ideilor și credințelor religioase, București 2019, Vol. 3, p. 647

[19] Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, Ediţia a II-a, HUMANITAS 1992, p. 257

[20] Termen născocit de Mircea Eliade diversele forme sub care se manifestă sacrul

[21] Eliade, Tratat…, p. 647

[22] Augustin, Comunitatea lui Dumnezeu împotriva păgânilor, Cambridge University Press, 1998

[23] Durkmeim, Émile, Formele elementare ale vieţii religioase, POLIROM, Iaşi 1995,  p. 59

[24] Solon, Legiuitorul, în Antologia poeziei greceşti, p. 30

[25] Orfeu, Naturii, în Antologia poeziei greceşti, p. 191

[26] Orfeu, Zeiţei pământului, în Antologia poeziei greceşti, p. 201

[27] Hesiod, Teogonia, p. 9

[28] „Veţi fi mai în măsură, poate, să scrieţi durabil pe apă sau pe lumină, să deschideţi aripile şi să zburaţi prin aer ca o pasăre, decât să vă aduceţi înapoi soţia, spurcată şi profană în firea ei. / Lăsaţi-o să continue, căci îi place perseverenţa în iluziile ei deşarte, cântând lamentaţii pentru un Dumnezeu care a murit el însuşi înşelat: un Dumnezeu care a fost condamnat de judecători drepţi şi condamnat cu cruzime să moară de cel mai rău dintre decese” – Augustin, Comunitatea lui Dumnezeu împotriva păgânilor, Cambridge University Press, 1998, p. 954

[29] Strabon, Geografia, II, III, 4, p. 165

[30] „A doua formă de păgânism este, deci, cultul răposaţilor sau, cum mai des mai este numit acesta, cultul „strămoşilor”, provenit din frica de defuncţi, generată de apariţiile demonilor sub forma răposaţilor şi mijlocul de protejare contra acestora – modul şi locul de înhumare a defuncţilor, jertfele aduse acestora etc.” – Ermoghen (Adam), Arhimandritul, Creştinismul şi religiile păgâne, Ediţia a II-a, Mănăstirea Noul-Neamţ 2006, p. 17

[31] El este numit „Tatăl tuturor”, în limba noastră, dar în antica Agard (Grădina Raiului) el avea 12 nume… Odin este numit Tatăl Tuturor pentru că este tatăl tuturor zeilor” – Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 16

[32] Ermoghen (Adam), Arhimandritul, Creştinismul şi religiile păgâne, Ediţia a II-a, Mănăstirea Noul-Neamţ 2006, p. 24

[33] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas 1983, p. 164

[34] Simonide din Ceos, Veşnica trudă, în Antologia poeziei greceşti, p. III

[35] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207

[36] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207

[37] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207

[38] Orfeu, Legii, în Antologia poeziei greceşti, p. 218

[39] Theognis, Către Apollo, în Antologia poeziei greceşti, p. 44

[40] Hesiod, Teogonia, p. 5


Pagina 2 din 1512345...10...Ultima »