DATINA ROMÂNILOR | Dragusanul.ro - Part 2

Cântecele marţiene şi venusiene ale românilor

 

Cântecele româneşti ale veacurilor XVI-XVIII, cu partituri păstrate de maghiari şi de germani, ba chiar şi de un francez, Domnul de Guisse, şi aduse în notaţie modernă de Edward Jones[1], ba chiar şi de un italian, Canzler Cav. De Frerio, care le-a dăruit Bibliotecii landului Karlsruhe, de unde au fost preluate de Otto Heilig[2], au răsunat, astăzi, în zori, în sala de repetiţii a orchestrei Ansamblului „Ciprian Porumbescu”, iar la interpretare, ca şi la notare, „intenţionat s-a păstrat ortografia manuscrisului, chiar şi în cazul în care aceasta este în mod clar eronată, tocmai pentru că autorii au menţionat că sursele scrierilor au folosit aceste versiuni de interpretare, iar autenticitatea este problema care se pune aici”[3], chiar dacă în două cântece ritualice de căluş (marţiene, închinate, deci, paznicul muntelui altar), Bătuta, culeasă de Franz Jozef  Sulzer, şi Arnăuţeasca, variantă moldovenească de Alunel, după cum spunea Bogdan Petriceicu Hasdeu, există măsuri în 3, care le-au dat mult de furcă Zicălaşilor Petrică Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Adrian Pulpă, Narcis Rotariu şi Ionuţ Pulpă, care mi-au făcut şi o imensă bucurie: m-au ajutat să ascult, pentru prima dată în viaţă, cântecul lui Dumitrache Bondoliu Du-i, du-i, du-i la mănăstire, care ar trebui să devină imnul alegătorilor români faţă de ce-i pe care îi vor alege, sperând Să-şi vină nebunii-n fire.

 

 

În toate miturile ancestrale ale omenirii[4], Marte a fost paznicul templului Muntele Soarelui (Go Ra sau Ho Ra), iar Venus – marea preoteasă[5], trimisă de Dumnezeu „să boteze pământul” [6], dar nici un mit nu a păstrat melodiile şi incantaţiile ceremoniale, acestea supravieţuind doar în munţii Carpaţi, drept dovadă a unei continuităţi lingvistice. Pentru că limba zeilor, numită, cândva şi latina vulgară, îşi păstrează colindele şi horele doar în limba română şi cu o astfel de stăruinţă, încât, la pierderea turmei, care îşi află în Iisus un alt Mare Păstor – solar, dar un altul, păstoriţa sau fata de român, pierzându-şi turma, plângând o caută între munţi[7], dar şi păstoriţa Venus avea să fie ulterior, redefinită mitic drept Sfânta Vineri, Venera sau Parascheva, apelându-se la misterul unui cuvânt străin, „cuvântul grecesc paraschevi care înseamnă pregătire în vederea întâmpinării sau trăirii unui eveniment, sau a unei sărbători (pentru Sfânta Parascheva, viața toată a fost o pregătire spre sfințenie). În terminologia grecească, Parascheva înseamnă ziua a cincea a săptămânii, care este vinerea”[8]. Şi astfel, mitica Venus supravieţuieşte mileniilor, dar drept imanent care coboară şi se estompează în „cultul sfintei Vineri”, care „este vechi la poporul nostru și se pare că în veacurile trecute era și mai accentuat decât astăzi”[9]. „Că legenda sfintei Vineri a trebuit să fie, în timpuri vechi, foarte răspândită în popor, se vede și din faptul că ea a împrumutat material până și pentru colindele populare”[10], dar şi textele acestor colinde, în care rudimentele totemismului şamanic supravieţuiesc, sunt „băsmuite”, sunt „genuncheate” – cum zice Cartojan – până la statut de poveste numai bună de ars lungul şi frigurosul timp iernatic.

 

 

Colindul Sfintei Vineri, falsificat pe la 1580, cum stabilesc Hasdeu şi Cartojan, este aproape identic cu Rugăciunea Sfintei Vineri, publicată de Marian, cu deosebirea că Venus, ca timp al anului Fecioarei Cereşti, este Sfânta Vineri şi nu, ca la Marian, Maica Domnului, dar descântecul păgân străvechi este acelaşi:

 

„Și ieși sfânta Vinere din rai

Și ni zisă

Și ni râsă:

Cine poate spune povestea sfintei Vineri

S-o zică:

Joi sara de două ori,

Vineri dimineață de trii ori,

Că l-oi scoate din lăcuri,

Din păcuri

Și l-oi duce

Une-o hi mesă-ntinsă,

Făclii aprinsă,

Izvoare răci și fântâni curate

Și l-oi scăpa de păcate”[11].

 

respectiv:

 

„Luminile s-au aprins,

Raiul s-a deschis,

Cristos a învins,

Maica sa a râs

Şi din gură-a zis:

„Cine-a şti şi-a spune

Astă rugăciune

A prea sfintei Vineri

Totdeauna Joi, seara,

Câte de trei ori,

Şi Vineri, dimineaţa,

Câte patru ori,

Scos îi va fi sufletul

Din negură,

Din păcură,

Din văpaia focului,

De sub talpa iadului,

Din viţă

În viţă

Până într-a şeptea viţă”[12].

 

Cântările venusiene, după cum mi s-a confirmat şi prin repetiţia de astăzi a „Zicălaşilor” sunt brâie şi se horeau (ritualuri ceremoniale ale Muntelui Soarelui Go Ra, numite Ho Ra) în sinusoidă (dovadă că fertilitatea era un atribut lunar), dar au fost notate, de către ştiutorii de muzică maghiari, germani, francezi, drept arcane, sârbe, ciobăneşti,  ba chiar şi tarantela română, pe baza considerentului că vechile melodii etrusce pe tema Marelui Păstor se numeau tarantele. Cântările totemice şamanice sau marţiale, numite căluşereşti sau mocăneşti, deci munteneşti, au fost categorisite şi drept bătute, alunele  sau chiar arnăuţeşti, drept variante moldoveneşti, în ipoteza lui Hasdeu, ale alunelului  valah şi transilvan.

 

 

„Zicălaşii” intenţionează să fonotecheze, în intimitate, fără alt spectator în afară de mine, 300 de cântece vechi, majoritatea pierdute şi doar vreo câteva cântate doar de zicălaşi, dar reluate pentru comparaţie. De pildă, Alivenicile lui Hasdeu şi Alivanca lui Voievidca, Ardeleanca lui Hasdeu, numită şi de el Tarantela română, şi Tarantela română, publicată de medelnicerul Carp, în 1851, la Iaşi[13]. Vor mai fi şi altele, probabil, deşi ţinta principală a „Zicălaşilor” o reprezintă „harta” muzicală a Bucovinei, pe ţinuturi lăutăreşti. Nu folclorice, ci lăutăreşti. Ocazie cu care se va proba că „salvgardarea patrimoniului imaterial” de către proşti e mai nocivă chiar şi decât harnica falsificare a cântecului naţional românesc, în ultimele şapte-opt decenii.

 

 

[1] Edward Jones, Lyric Airs: consisting of Specimens of Greek, Albanian, Walachian, Turkish, Arabian, Persian, Chinese, and Moorish National Songs and Melodies; (being the first selection of the kind ever yet offered to the public:) to which are added Basses for the Harp, or Piano-Forte. Likewise are subjoined a few explanatory notes on the figures and movements of the Modern Greek Dance; with a short dissertation on the Origin of the Ancient Greek Music, Printed for the Author, London, n. d. [1805]

[2] Slovakische, griechische, walachische und türkische, Tanzer, Lieder u. s. w / După un manuscris publicat de Otto Heilig, în Sammelbände der internationalen Musikgesellschaft, Leipzig, 1902-1903, pp. 293-302

[3] Numărul 93 al departamentului Praktische Musik al Bibliotecii landului Karlsruhe

[4] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009

[5] În compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”, unul dintre cele mai bine păstrate texte literare hurriene (caseta 1), „Kumarbi, tatăl tuturor zeilor”, „Puternicului Dumnezeu”  (p. 147), „zeiţele Soartei şi Mama zeiţelor” (p. 153), „toţi zeii (care) au coborât din cer ca păsările” (p. 153) asistă la naşterea fiului lui Kumarbi, cel „care îi va construi templul de piatră şi statuile” (p. 159) şi căruia trebuia să-i dea un nume, prin care „să-l închine”, ca „să fie văzut”, „Soarelui, Zeul Cerului” şi „Zeiţei Lună” (p. 153), şi să poată locui în „Casa Zeilor” (p. 154), pe care el o va dura. Fiul Cosmic a fost luat de Irsirras (Pământul întunecat – p. 155), care l-a aşezat „pe genunchii lui Enlil”, care, „cândva a fost divinitate vie, dar corpul său din piatră a fost făcut” (p. 157). Apoi, „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat… a mers la Puternicul Dumnezeu” (p. 159), ca „să-l arunce deoparte”, iar în bătălia cosmică, „puternică este lupta, puternică este lupta! Vacarmul cerului aduce foamete şi moarte pe pământ” (p. 159). Puternicul Dumnezeu acceptă, în finalul confruntării cosmice, ca Soarele să aibă un templu în munte, cu „scaunele şi masa lui” (p. 161), care-l simbolizează (în fond, asta este şi Masa Tăcerii, desluşită de Brâncuşi).

[6] Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească / Epoca influenței sud-slave, București 1974, p. 203

[7] Alexici, Gheorghe, Poezia noastră poporană, în Luceafărul, anul II, nr. 22, 15 noiembrie stil nou 1903, pp. 366-371

[8] Necula, Nicolae D., Biserică și cult pe înțelesul tuturor, București nedatat, p. 106

[9] Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească / Epoca influenței sud-slave, București 1974, p. 201

[10] Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească / Epoca influenței sud-slave, București 1974, p. 2013

[11] Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească / Epoca influenței sud-slave, București 1974, p. 203

[12] Marian, S. Fl., Nascerea la Români, Bucuresci 1892, pp. 187, 188

[13] Calendar pentru Romăni / pe anul 1851, Anul X, Iaşii, Institutul Albinei


Simbolistica totemică străveche, în Ortodoxie

Totemuri străvechi, la Moldoviţa

Multă vreme am fost de părere că neamul nostru românesc a păstrat străvechea simbolistică totemică după regula lui „așa am apucat”, dar se pare că m-am înșelat, în bună parte, pentru că simbolistica străveche, și ca element de artă plastică, și ca „limbaj al iluminării”, a fost conservată, prin reformulări și confiscări, de ortodoxie, care a considerat, după regula lui Augustin („religia pe care o numim creștinism a existat dintotdeauna”) că și „cetatea comunității lui Dumnezeu” trebuie păstrată intactă, cu aceleași flamuri (crucea – cerul zilei, floarea în șase colțuri – Venus, floarea în opt colțuri – Dumnezeu-Timpul, dubla natură a vieții și a inițierilor – suprapunerea rombului peste pătrat, sfințenia – rombul, terestrismul – pătratul, coloana celestă sau stâlpii – desfășurarea de romburi pe verticală etc.).

 

Românii, în ornamentația tradițională, au folosit simbolurile văzute în frescele și frizele de prin biserici, fără să mai știe nimic, în absența inițierilor, despre semnificațiile totemice străvechi. Exista, desigur, și un presentiment totemic în folosirea acestor decorațiuni – nici vorbă să mai însemne totemism – iar înțelegerea mai lesnicioasă o favorizează o incantație străveche, adresată planetei Venus și zilei pe care o tutelează și astăzi, numită, chiar și pe la 1890, „Rugăciunea Sfintei Vineri”, în care „Vinerea” înseamnă, de fapt, „Venera”, deci Venus, drept atribut al Timpului Lunar numit „Ma”, adică Primăvara, adică atunci când „omenirea a privit zeul Soare în poarta răsăritului”[1].

 

Ar fi o naivitate să ne imaginăm că, atunci când reproducea steaua sau floarea în șase colțuri sau petale, meșteșugarul conștientiza că omagiază Timpul Lunar al Primăverii, atunci când zeii au „hirotonit zeiţa Lună, după ce au creat-o, oracol al Cerului şi al Pământului”[2], deși ceremoniile Ma Go Ra (primăvara, pe muntele Soarelui) încă se mai păstrau, dar tot fără semnificații inițiatice, iar rugăciunea adresată Venerei, care este „la față tinerea”, și celorlalte trei anotimpuri „surioare” (Maria Malina – fântâna rodniciei, Mădălina – Rodul, și dalba Rusalina – vremea zăpezilor), preia o străveche desprindere de atribute, sumeriana Ishtar[3] cedând atributele fertilității Inannei, deci primăverii cerești.

 

Sacralitatea Desăvârşită la Moldoviţa

 

Că folosirea simbolisticii totemice ancestrale de către Biserica Ortodoxă, în scopul obturării memoriei strămoșești, a determinat folosirea acelor „modele” în lucrărilor meșteșugărești din casa țăranului român din Bucovina o dovedesc și lucrările iconografice de la cumpăna veacurilor XIX – XX, românești și străine – cele românești încredințate spațiului spiritual german, cu care ilustrez acest text („Rugăciunea Sfintei Vineri” o reproduc în final), respectiv:

 

Bachmann, Jos., Des Erzebirge nach seinen Siedlungen und der Baschäftigung seiner Bewohner, în „Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1906, pp. 45-55

 

Weslowski, Elias, Die Möbel des rümanischen Bauernhauses in der Bukowina, în Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1906, pp. 55-60. În 1912, publica la Viena un studiu complet, sub titlul Das rumänische Bauernhaus in der Bukowina. Veslovschi era, în 1906, „k. k. Fachsculleiter (Specialist), Kimpolung”[4].

 

Charles Holme, îl dă drept „Herr Elias Weslowski, Director of the K. K. Fachschule, Kimpoulung”[5]

 

 

Rugăciunea Sfintei Vineri:

 

Sfânta Vineri, Vinerea,

Ce-eşti la faţă tinerea,

Inima-ţi încărunţea,

Nime nu se pricepea,

Numai trei fete fecioare

A lui Lazăr surioare:

Una Maria Malina,

Una blânda Mădălina

Şi-una dalba Rusalina.

 

Ele, cum mi te-au văzut,

Îndată s-au priceput

Şi în câmp că mi s-au dus,

De la Rusalim spre apus,

Pe la revărsat de zori

Să găsească nouă flori,

Nouă flori bune de leac.

Ele, flori bune ce leac,

 

Orişicât

S-au trudit,

N-au găsit,

Ci-au găsit

Pe la-nserate

Nouă lumânări curate.

Luminile s-au aprins,

Raiul s-a deschis,

Cristos a învins,

 

Maica sa a râs

Şi din gură-a zis:

„Cine-a şti şi-a spune

Astă rugăciune

A prea sfintei Vineri

Totdeauna Joi, seara,

Câte de trei ori,

Şi Vineri, dimineaţa,

Câte patru ori,

 

Scos îi va fi sufletul

Din negură,

Din păcură, Din văpaia focului,

De sub talpa iadului,

Din viţă

În viţă

Până într-a şeptea viţă”[7].

 

 

[1] Legge, James, The Sacred Books, Crearea Soarelui şi a Lunii, Oxford 1879, p. 70

[2] Ibidem

[3] „Zeita Ishtar, ca marele zeiţă-mamă, este zeiţa vegetaţiei şi a fertilităţii printre oameni şi animale. Se spune că ea petrece jumătate de an pe pământ, când natura este în floare şi animalele nasc puii, în timp ce în jumătatea de an rămasă, când natura pare moartă, ea este închisă în lumea inferioară, cunoscută sub numele de Aralu. Mitul coborârii ei în Aralu simbolizează trecerea de la vară la iarnă, în timp ce eliberarea ei sugerează trecerea de la iarnă la vară. Povestea pare să aibă ca sugestie principală posibilitatea reînvierii morţilor; se poate să fi fost compus în legătură cu un ritual în cinstea zeului sumerian vechi Tammuz sau Dumu-Zi-Apsu, „copilul spiritului (sau viaţa) din Deep”, „zeul-soare al primăverii, a cărui plecare a fost jelită şi a cărui întoarcere a fost salutată cu ceremonii adecvate. În alte povestiri, Tammuz este prezentat ca iubit al zeiţei Ishtar, ucis de zeiţă, din cauza respingerii lui de dragostea ei” (The Sacred Books, Coborârea zeiţei Ishtar în lumea adâncurilor, notă de subsol, p. 235)

[4] Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1906, p. 106

[5] Holme, Charles, Peasant in Austria and Hungary, London, Paris, New York 1911, în Prefatory Noty, p. III

[6] Himka, John-Paul, Galicia and Bukowina, Alberta 1900, pp. 178, 213

[7] Marian, S. Fl., Nascerea la Români, Bucuresci 1892, pp. 187, 188


Călușarii, „jucători zeloși ai diavolului”, în 1846

 

O notiță, semnată de „Tincu” în paginile „Foii” lui George Bariț, din 1846, despre „jucătorii zeloși ai diavolului”, deci despre reminiscența ceremoniilor totemice solare ancestrale, probează, deși nu-și propusese asta, înrudirea dintre jocurile solare călușerești și cele ale pițărăilor („pitar”, în sanscriti, înseamnă „tată”), și unii, și ceilalți fiind plătiți, pentru evoluțiile lor ceremoniale, doar cu „mâncări și băutură”. Diferența este dată doar de durata slujirii: 3, 5 sau 7 ani – la călușari, luna solstițială de iarnă – la pițărăi, dar ambele trupe solare colindă „prin țară și prin sate” cu sugestii de port ceremonial, „întru cel mai frumos ornat”. Chiar dacă este ușor evazivă, mărturia lui „Tincu” se alătură celor care, de la Dimitrie Cantemir încoace, consemnează datina anatemizată a slujirii Soarelui. Drept pentru care am și copiat-o, schimbând buchiile „sfintei” limbi liturgice slavone cu „diavoleștile” litere ale latinității.

 

 

Cei mai zeloși jucători se află între români, căci între aceștia există o datină de tot proprie, în privință spre joc. Un număr de bărbați tineri se dau – cum zic ei – la diavol, pe un timp de trei, cinci sau șapte ani (numărul trebuie să fie fără pereche, altminteri nu are valoare tocmeala), pentru care ei se îndatorează, peste întreg timpul acesta, fără încetare a juca, afară, firește, când dorm. Cumpărătorul sufletelor lor trebuie să-i caute cu bucate și să-i facă suferiți la frumoasele țărănci. Deci, întru cel mai frumos ornat, pornesc zeloșii jucători, de la locul de naștere, și joacă ca din carte prin țară și prin sate. Pretutindeni se primesc cu brațele deschise, precum de juni și bărbați, așa și de fecioare și femei, și toți se întrunesc întru a înzestra de prisos pe acești jucători ai dracului cu mâncări și cu băutură, și așa nu e de mirat de ce se fac ei așa bucuroși sclavi acestei tocmeli nevoioase. Dacă a trecut timpul lor, se întoarnă la locul de naștere și se fac țărani pașnici pentru tot celălalt timp al vieții lor” (Foaie pentru Minte, Inimă și Literatură, No. 49, luni 2 decembrie 1846, p. 392).

 


Sărbătorile BaBelor, de la sacru, la băşcălie

 

Dintotdeauna şi pentru toate neamurile lumii, BaBa a definit strămoşii iniţiali, „taţii” sau „stâlpii” – cum încă se mai păstrează perechea de monosilabe totemice în limbile turcice, sau „bunicii”, în sensul iniţial de strămoşi – în limbile balcanice. Mai târziu, odată cu „semnificația nouă religioasă, pe care o capătă emblemele totemice, când ele se transformă în înseși imaginile diferitelor zeități”[1], Baba, mutaţi în ceruri, devin însăşi Dumnezeirea, Babylon, de pildă, înseamnă „zidit de Dumnezeu”[2], deşi, în cel mai vechi text de pe pământ, „Locust Charm”, cu şase tablete[3], şi în inscripţiile de la Gudea[4], care reprezintă cea mai veche carte a Creaţiei, BaBa sunt, ca şi la egipteni, ca şi la greci, Cerul şi Pământul, Luna fiind „hirotonită… oracol al Cerului şi al Pământului”[5].

 

În spaţiul românesc, în vremurile în care OM era doar Dumnezeu – de unde Vârful Omul, din Carpaţi, iar Cerul şi Pământul reprezentau… BaBele, Primăvara suprapunea cele „şapte ceruri”, cojoace cosmice pentru Planeta Mamă. Apoi, pentru că mai toate neamurile vedeau în zeificarea Cerului şi a Pământului doar strămoşii din care se trăgeau ele (şi Odin spunea că lui i se spune „Tatăl tuturor”, în sensul acestor descendenţe), s-a pornit la satanizarea strămoşilor („ei se închină unor oameni morţi”[6]), BaBa nu a mai însemnat în limba română, sub influenţa limbii şi puterii ruşilor decât femeie bătrână, adică babă. S-au lăsat greu românii de cultul străbunilor, dar când Gheorghe Asachi a năvălit cu proze şi cu poezele despre „Baba Dochia” (în traducere corectă ar fi Mama Tera, adică „Fecioara Neagră” de la… Sagrada Familia din Barcelona), iar feţele bisericeşti au răspândit cu hărnicie această „mitologie daco-romană”, străbunii au fost repede uitaţi, datorită şi sfătoşeniei femeilor, care, încântate de băsmuire, au încredinţat-o urmaşilor drept adevăr absolut, pentru că, de la Apollo citire, „veţi fi mai în măsură, poate, să scrieţi durabil pe apă sau pe lumină, să deschideţi aripile şi să zburaţi prin aer ca o pasăre, decât să vă aduceţi înapoi soţia, spurcată şi profană în firea ei. Lăsaţi-o să continue, căci îi place perseverenţa în iluziile ei deşarte, cântând lamentaţii pentru un Dumnezeu care a murit el însuşi înşelat: un Dumnezeu care a fost condamnat de judecători drepţi şi condamnat cu cruzime să moară de cel mai rău dintre decese”[7].

 

Nu ştiu de ce scriu acest material, câtă vreme nu mai există nici o speranţă să ne reamintim măcar de străbunii din cele 7 Ceruri (Moşii, inclusiv cei de primăvară, numiţi Rahmani, adică Blajini) şi să încercăm o intrare în armonie cu ei; nici nu cred că avem vreo şansă, omenirea golindu-se de metafizică în proporţia totală a câştigului în civilizaţie.

 

 

Vlahuţă: BaBele de pe Omul

 

[1] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 85

[2] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 91

[3] Ibidem, p. 47

[4] Ibidem, p. 50

[5] Ibidem, p. 70

[6] Augustin, Comunitatea lui Dumnezeu împotriva păgânilor, Cambridge University Press, 1998, p. 8

[7] Ibidem, p. 954


Ion Ghica: Nunta bucureşteană, în vremea lui Caragea

 

Mai întâi peţitorii, şi colăcerii cu aldămaş; după ei, logodnă cu arhiereu, cu diaconi, cu preoţi, cu cântăreţi, cu 1ăutari şi cu ziafet toată noaptea, până la luceafărul de zi. Cu câteva zile înainte de nuntă, dacă mirele şi mireasa erau de neam de boier, se făcea „cherofilima” (sărutare de mână) la Curte, unde tinerii, cu toate rudele lor, erau duşi cu alai, spre a săruta mâna lui Vodă şi a Doamnei, cerându-le binecuvântare.

 

Când se apropia ziua nunţii, mahalaua se împodobea cu brazi, de la casa ginerelui, până la casa miresei. În ajunul nunţii, cam după-amiază, porneau „călţunăresele”, tot cucoane alese dintre rudele cele mai frumoase ale ginerelui, în trăsuri înhămate cu armăsari de preţ. Întâia călţunăreasă intra la mireasă, purtând o căţie de argint cu flori suflate în aur, din care ieşea fum de udagaciu şi de curse; ea mai purta şi o stropitoare, din care arunca apa de trandafir, semnul curăţeniei, şi ura miresei să fie totdeauna spălată şi parfumată. O a doua călţunăreasă ducea, pe tava de argint, florile cu care se împodobeau cununiile. A treia călţunăreasă aducea o tavă cu peteală, semnul bogăţiei. Veneau în urmă celelalte călţunărese cu zece, douăsprezece tăvi încărcate cu tot felul de daruri: şaluri, giuvaere, stofe scumpe, bani, cofeturi etc. Mulţime de fete înconjurau pe mireasă şi lăutarii ziceau din viori şi din gură cântecul vechi: „Astăzi cu fetele, / Mâine cu nevestele”.

Ion Ghica şi Vasile Alecsandri, în „Luceafărul” nr. 11/1905, p. 239

 

După ce fetele deschideau boccelele şi admirau darurile, ele tăbărau pe tăvile cu peteală şi pe flori; unele împleteau cununiile: cruce întreagă pentru ginere şi cruce jumătate pentru mireasă. Celelalte desfăşurau jurubiţele de peteală, le depănau şi făceau o urzeală lungă de trei coţi, podoaba miresei, un râu de aur în care se putea ascunde copila logodită din cap până-n picioare. Din vreme în vreme, fetele trăgeau cu coada ochiului şi aruncau flori sau noduri de peteală în partea flăcăilor; aceştia le ridicau şi le aninau de fermenele; pe când fetele, ca unele ce împărţeau, îşi făceau şi ele parte, agăţându-şi la piept, în dreptul inimii, snopi de peteală.

 

După clacă, se puneau cu toţii la jocuri: de-a ineluş-învârtecuş, de-a baba-mija, de-a gaia, de-a cârpa, şi aceste se încheiau printr-o horă mare. Astfel, mireasa îşi „lua ziua bună” de la fete şi surate; iar bătrânii şi babele, bărbaţii şi nevestele petreceau toată noaptea pe ziafet, pe bere şi pe mâncare, în sunetul necurmat al lăutarilor.

 

Dar a doua zi mai cu seamă era ce era! Nunta începea chiar din zori; nuntaşii nu mai osteneau întruna, de la casa ginerelui, la casa miresei. Cununia se celebra la amiază la biserica enoriei, de unde apoi mireasa nu se mai întorcea la căminul părintesc. Ea, împreună cu mirele, se punea în trăsură cu cei care purtau gevrele şi luau la trăsură lumânările aprinse, înfipte într-o pâine. Iar dacă cununia era a se face acasă la ginere, una din rudele cele mai de aproape ale acestuia, mama, sora sau mătuşa, pleca de lua pe mireasa şi o aducea acasă la mirele ei, cu aşternut, cu zestre, cu tot. Trăsura era încunjurată de toţi flăcăii, rude şi amici ai ginerelui, care îşi cabrau caii, aducând ştire că soseşte mireasa.

 

Momentul despărţeniei de părinţi era solemn pentru mireasă, însă ea, când păşea pragul casei părinteşti, trebuia să tragă din picior pentru ca să se mărite şi celelalte fete. Obiceiul cerea ca să o podidească plânsul, în acel moment, şi lăutarii cântau:

 

Taci, mireasă, nu mai plânge

Căci la mă-ta mi te-i duce

Când a face plopul pere

Şi răchita vişinele… etc.

 

După cununie, masă mare cu zaharicale de la becerul Manolachi şi cu cofeturi de la vestitul Pascu; cu vin de Drăgăşani, cu pelin de Dealu Mare şi cu vutcă de vanilie şi pe curse. Lăutari şi horă, toată noaptea, iar în ziuă se trimiteau nunii, socrii şi nuntaşii pe la casele lor cu lăutari.

 

Acest chef, la cei de jos, ţinea trei zile, iar la boieri ţinea şapte zile şi şapte nopţi, „după legea Domnilor şi a Împăraţilor”. O nuntă se isprăvea şi zece începeau, încât Bucureştii într-o sărbătoare o ducea (Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, pp. 28-31).


Pagina 2 din 1112345...10...Ultima »