DATINA ROMÂNILOR | Dragusanul.ro - Part 2

Nicolae Densuşianu: Columna Boreală

Franz Jaschke: Demsus Dacisch Römisches Denkmal im Hatzeger Tal in Siebenbürgen

 

„În poema geografică ce, în comun, se atribuie lui Scymnus din Chio, se face amintire despre o columnă colosală, ce se înălţa pe culmea unui munte de lângă Istrul de jos, şi care purta numele de Co­lumna boreală. Textul acestui important pasagiu pentru geografia preistorică a Daciei vechi, este următorul:

 

„În părţile cele mai estreme ale celţilor există o Columnă, ce se numeşte boreală. Ea este forte înaltă şi culmea munţilor, pe care se află, se întinde către marea cea plină de valuri. În apropiere de această columnă locuiesc cei mai depărtaţi dintre celţi şi care se estind numai până aci. Mai locuiesc, în vecinătatea acestei Columne, şi eneţii, precum şi istrienii de jos, care de aici se întind înăuntru, spre Adrian”[1].

 

În timpurile din urmă, diferiţi autori au cercat să stabilească poziţiunea geografică a acestei columne, unii lângă strâmtorea de la Gibraltar, alţii în Alpi, în Pirinei, ori pe colţul estrem al peninsulei numite Bretagne[2]. Însă toate aceste localizări prezintă dificultăţi enorme, geografice şi etnografice, pentru părţile de apus ale Europei.

 

Oricât de misterioase ne apar astăzi monumentele cele primitive şi co­losale din timpurile ante-homerice, ele însă sunt vestigii importante ale civilizaţiunii unei lumi dispărute, şi noi nu vom pute evita niciodată sarcina ce ne-o impune istoria, de a studia pe cele ce mai subzistă astăzi, de a fixa poziţiunea celor enigmatice şi de a pune în lumină caracterul şi însemnătatea lor primitivă.

 

În vechea literatură geografică, faimosul monument al lumii preistorice, despre care ne vorbeşte Scymnus, purta numele de „Columna boreală”. Ea se afla, aşadar, situată în acele părţi ale continentului european, pe care vechia geografie le considera ca regiune a nordului.

 

John Paget și Arrin Smith, 1836: Templul de la Densuș

 

Ephor, unul din istoricii greceşti, care cercase să aducă o lumină asupra timpurilor ante-homerice, rezumă astfel ideile celor vechi despre diviziunile geografice şi etnografice ale pământului.

 

„Regiunea orientală o locuiesc indienii, cea meridională ethiopii, cea occidentală o ţin celţii, iar regiunea boreală o ocupă scythii. De altmintrelea, nu toate părţile aceste sunt egale în mărime unele cu altele, fiindcă regiunile ce le ocupă scythii şi ethiopii sunt mai întinse, iar ale indienilor şi ale celţilor mal mici”[3].

 

Columna boreală se afla, aşadar, în regiunea geografică a scythilor, însă în părţile de apus ale acestora, în apropiere de Celţi, după cum scrie Scymnus. Despre situaţiunea acestei gigantice Columne a lumii vechi mai aflăm încă o indicaţiune importantă geografică, la Scymnus. După cum ne spune acest autor, culmea de munţi pe care se înălţa Columna boreală se întindea înainte, spre marea cea plină de valuri, sau către marea cea furtunoasă. O singură mare furtunoasă, prin excelenţă, era cunoscută de grecii cei vechi şi acesta era marea inospitalieră sau marea neagră de astăzi. Aceeaşi mare figurează la Hesiod, sub numele de marea cea furtunoasă sau mânioasă[4], iar la Herodot, sub numele de marea boreală[5]. Rezultă, aşadar, că aşa numita Columnă boreală se afla pe una din înălţimile munţilor ce se întindeau în partea de apus a Pontului Euxin, numit de altmintrelea şi marea boreală.

 

Rămâne să examinăm acum datele etnografice ce ni le prezintă Scymnus, cu privire la poziţiunea geografică a acestui important monument preistoric. După Scymnus, trei popoare cunoscute în istoria etnografică a lumii vechi se aflau stabilite în vecinătatea Columnei boreale. Cei dintâi, pe care îi aminteşte autorul acestei geografii, erau celţii extremi sau celţii cei mai depărtaţi de trupina lor şi care, zice dânsul, se estindeau numai până aci.

 

După Diodor Sicul, celţii erau răspândiţi, în vechime, în grupe mai mult ori mai puţin considerabile, până lângă Scythia[6]; iar după Stephan Byzantinul, Agathyrsii sau Tursenii cei avuţi de aur, ce locuiau lângă râul Maris (Mureş, din Transilvania), erau consideraţi ca un popor celt[7].

 

O a doua grupă etnică, ce locuia în apropiere de Columna boreală, poartă, la Scymnus numele de eneţi. Despre aceşti eneţi mai aflăm, la Scymnus, încă o importantă notiţă geografică: ei erau vecini cu thracii numiţi istrieni[8]. De asemenea, ne spune Scylax, că eneţii erau stabiliţi lângă Istru şi lângă istrieni[9]. După Herodot, eneţii locuiau dincoace de Istru, în nordul Thraciei, şi erau vecini cu Sigynnii[10], iar la Eustathiu, eneţii erau vecini cu tri­balii[11], ce locuiau lângă râul Oescus (Isker) din Mesia de jos.

 

Ziguratul de la Densuş, împrumutând contururile vârfului Toaca din Ceahlău

 

Avem, aşadar, aici o certitudine absolută istorică, că eneţii, de care ne vorbeşte Scymnus în textul de mai sus, erau un popor de lângă Istrul de jos[12]. Numele etnic al eneţilor preistorici, a lăsat, încă până astăzi, amintiri neşterse în topografia română. În părţile de apus ale României de astăzi, unele sate mai portă şi acum numele de „Vineţi”[13].

 

În fine, un al treilea popor, ce locuia în apropiere de Columna boreală, erau aşa numiţii istri (Iστροτ). Sub numele de istri ne apar aici amintiţi locuitorii din părţile de jos ale Istrului şi nu sunt de a se confunda cu Iστρταυοί[14], locuitorii oraşului celui avut şi puternic numit Iστρος, situat lângă gura cea veche a Istrului[15].

 

Aceşti „Istri”, după cum ne spune Scymnus, făceau parte din familia cea mare şi importantă în istoria a thracilor[16], şi ei se întindeau „înlăuntru” spre Adrian[17]. Formau, aşadar, o grupă etnică considerabilă, omogenă şi omoglotă, cu locuitorii din regiunea pe care Scymnus o numeşte Adrian.

 

Expresiunea geografică de „înlăuntru”, ce o aflăm la Scymnus, desemna, după sensul natural al cuvintelor, un teritoriu mai depărtat de regiunea ceea deschisă a apelor mari, un teritoriu închis, din toate părţile, cu munţi înalţi, în forma unei incinte.

 

Jornande, istoricul geţilor şi al goţilor, aplică, de asemenea, acelaşi termen de „intorsus” (înlăuntru) pentru regiunea interioară a Daciei, pentru Ardealul de astăzi[18]. Cestiunea geografică devine astfel şi mai clară. Regiunea, pe care Scymnus o numeşte „înlăuntru[19], Adrian ori Andrian, şi care se afla într-o continuitate etnică cu istrienii de jos, nu putea să fie alta decât regiunea centrală a Daciei Traiane, „ad coronae speciem arduis Alpibus munita, sau Ardealul de astăzi[20].

 

Scymnus însă nu este singurul autor al antichităţii, la care zona cea muntoasă din nordul Istrului de jos figurează sub numele de Adrian. Sub aceeaşi numire geografică, de Aδρίαν şi de Aδρας, ne apare acest complex de munţi, de văi, de dealuri, la Theopomp[21], la Eratosthene[22], în istoria lui Alexandru cel Mare[23], şi chiar la Herodot[24].

 

Se presintă acum cestiunea principală istorică, despre ce însemnătate a avut în credinţele celor vechi aşa numita Columnă boreală.

 

După ideile cosmografice ale Hyperboreilor, universul (χόσμος, mundus) era considerat ca o sferă concavă, în centrul căreia, sc afla pământul[25]. Firmamentul, cu toate stelele sale, se învârtea necontenit în jurul pământului.

 

Biserica din Densuş, „Familia”, nr. 19, din 1865

 

Osia (axis), în jurul căreia se învârtea ceriul sau universul, se considera că trece prin centrul pământului. Aveau, aşadar, aceeaşi osie comună, ceriul şi pământul[26].

 

Părţile estreme ale osiei dintre pământ şi ceri se numeau Cardines mundi (ţâţânile lumii), cele de nord, Septentrio sau axis boreus, cele de sud, Meridies[27]. Ele atingeau, de o parte şi de alta, suprafaţa globului te­restru şi reprezentau astfel anumite puncte ale geografiei celeste şi terestre.

 

După ideile astronomice şi geografice ale antichităţii clasice, polul nordic, numit şi axis boreus sau cardines mundi, în jurul căruia se învârtea sfera universului, atingea pământul lângă Istrul de jos, pe teritoriul hyperboreilor[28] sau al geţilor, în particular pe munţii Rhipaei.

 

Poetul Ovidiu, exilat la Tomis, se plânge, în una din elegiile sale, că dânsul trebuie să-şi petreacă viaţa sub axis boreus, pe pământul din stânga Pon­tului Euxin[29], iar în altă sensoare, adresată amicului său Macer, din Roma, Ovidiu ne spune că dânsul se află chiar sub Cardinele lumii, şi că adese­ori în idee vorbeşte cu amicul său sub osia boreală (axis gelidus), în ţara geţilor[30].

 

La Marţial, acelaşi punct geografic şi astronomic este numit Geticus polus[31], la Statiu, Hyperborei axes[32], la Virgiliu, Hyperboreus septentrio[33]. Acelaşi Virgiliu ne mai spune că polul nordic se află în Scythia, pe munţii Rhipaei, de unde se ridică în sus, în forma unui pisc de stâncă[34].

 

După cum vedem din textele ce le-am reprodus aici, termenii astro­nomici şi geografici de axis boreus, Geticus polus, Hyperborei axes, cardines mundi (apud Hyperboreos) erau expresiuni identice şi ele indicau că în regiunea Istrului de jos se află acel punct însemnat geografic, în jurul căruia cei vechi credeau că se învârteşte sfera cerească.

 

Aceeaşi idee geografică ni se prezintă şi sub altă formă, la autorii antichităţii. După gramaticul Apollodor din Athena, titanul Atlas, din ţara hyperboreilor, susţine polul universului[35]. La Virgiliu, gigantul Atlas învârteşte pe umerii săi osia cea înstelată a cerului[36]. Iar la Ovidiu, Atlas încă se munceşte, el de-abia susţine pe umerii săi osia cea albă şi strălucitoare a cerului[37].

 

Această osie septentrională a universului, numită şi polus Geticus, ce o susţinea titanul Atlas pe umerii săi, era, astfel, identică cu Columna cerului de pe muntele Atlas, la Eschyl[38], sau, după cum se exprimă Homer, cu „columnele cele lungi, ce le suportă Atlas, şi care ţin cerul în jurul pământului”[39][40].

 

 

[1] Anonymi vulgo Scymni Chii Orbis Descriptio, în Geographi graeci minores, Ed. Didot, Vol. I, v. 188-195 – apud Densuşianu, p. 380

[2] A se vedea: Müllerus, Geographi graeci minores, I. pp. 202, 203. Bertrand, La Gaule avant les Gaulois, pp. 299, 300 – apud Densuşianu, p. 380

[3] Ephori, Fragmentul 38, în Fragmenta Hist. graec., I, p. 243. De asemenea, şi la Scymnus, regiunea geografică a nordului aparţine scythilor – apud Densuşianu, p. 390

[4] Hesiodi, Theog., v. 131-137 – apud Densuşianu, p. 390

[5] Herodoti, lib. IV, c. 37 – apud Densuşianu, p. 390

[6] Diodori Siculi, lib. V, c. 32 – apud Densuşianu, p. 391

[7] Stephanus, Byz. – apud Densuşianu, p. 391

[8] Scymui, Orbis Descriptio, v. 391 – apud Densuşianu, p. 391

[9] Scylacis, Periplus, c. 20 – apud Densuşianu, p. 391

[10] Herodoti, lib. V, 9; cf. Apollonii Rhodii, lib. IV, 320 – apud Densuşianu, p. 391

[11] Eustathii ad Hom. II, v. 852 – apud Densuşianu, p. 391

[12] Homer (II, II, 852) face amintire de eneţii din Paphlagonia, ca aliaţi ai Troienilor. De origine troiană erau consideraţi şi veneţii, din Italia, o mică grupă separată din tribul cel mare al eneţilor (Venetos Trojana stirpe ortos, auctor est Cato. Plinii, I. III. 23. 3). Aceleaşi idei le aflăm şi la Strabo (XII, 3, 8). „Eneţii din Paphla­gonia”, scrie densul, „după distrugerea Troiei, se răspândiră prin Tracia şi, rătăcind, au ajuns până la Veneţia (Cf. Scymnus, v. 889 seqq.). Însă cu totul altmintrelea ni se prezintă în istoria curentul migraţiunilor dintre Europa şi Asia mică. Este un fapt pozitiv că toate triburile pelasge, ce le aflăm stabilite în Asia mică, cum erau brygii, Bithynii, Mysii, troienii, lelegii, cauconii etc., imigraseră acolo din peninsula Hemului şi din părţile Dunării de jos. Se pare, astfel, că şi eneţii din Paphlagonia, ce lo­cuiau lângă ţărmurii mării negre, în strânsă vecinătate cu aşa numiţii caucones, erau numai un fragment din grupa cea mare a eneţilor de lângă Istru – apud Densuşianu, p. 391.

[13] Vânăta, sat, Tismana, jud. Gorj; Vânăta, cătun, Roşiuţa, jud. Mehedinţi; Vineţi, sat, Ceptura de jos, jud. Olt; Vineţi, sat, Mirceşti, jud. Olt; Vineţii de jos şi de-sus, sate, Spinenii de sus, jud. Olt; Vineţeşti, sat, Olteneşti, jud. Fălciu, după cum se vede, emigraţi din Oltenia; Vânăta, sat, Mărgineşti, jud. Ialomiţa; Vânăta, moşie, Mălăieşti, jud. Prahova; Vineţia, două sate, ţara Făgăraşului – apud Densuşianu, p. 391.

[14] Memnonis, Fragm. 21, în Fragmenta Historicorum graecorum, Ed. Didot, Vol. III, p. 537; Herodoti, lib. IV, c. 78 – apud Densuşianu, p. 392.

[15] Herodoti, lib. II, 33; Arriani, Periplus Ponti euxini, c. 35; Anonymi, Periplus Ponti euxini, c. 69; La Pliniu, IV, 18, 5, şi Mela, II, 2, Istropolis – apud Densuşianu, p. 392.

[16] Scymul Kilogram, v. 391; La Mela, sub numele de istrici se înţelege întreaga populaţiune de la Dunărea de jos, începând de lângă fluviul Tyras sau Nistru. (Axiaces proximus intra Callipidas Axiacasque descendit. Hos ab Istricis Tyras separat, surgit in Neuris. Melae, De situ Orbis, lib.II. c. 1). Aceiaşi istrici figurează la Trog Pompeiu şi sub numele general de Istriani (Justini, lib. X, 2: Erat co tempore rex Scytharum Atheas, qui, cum bello Istrianorum premeretur, auxilium a Philippo per Apollonienses petit, in successionem cum regni Scythiae adoptaturus. Quum interim Istrianorum rex decedens, et metu belli, et auxiliorum necessitate Scythas solvit – apud Densuşianu, p. 392.

[17] În Periegesa lui Scymnus ni se prezintă, de trei ori, numirea geografică de Aδρίαυ (ca acuzativ). Tot astfel, şi la Theopomp (Frag. 143). Exista, aşadar, o raţiune ştiinţifică, ce ne pune în evidenţă că adevărata numire a teritoriului din cestiune nu era nicidecum Aδρίας, ci o formă orecare apropiată de modul de exprimare grecesc Adrian ori Andrian, după cum spune o variantă. Autorii greci şi romani au cercat adeseori, şi exemple avem numeroase, ca să asimileze diferite numiri personale şi geografice ale barbarilor cu formele gramaticale ale limbii în care scriau. În nici un caz, însă, sub termenul geografic de Adrian sau Andrian, pe care Scymnus îl aduce în legătură cu Istru şi cu Columna boreală, nu se pot înţelege ţinuturile din părţile de nord-est ale mării adriatice, precum nici oraşul Adria, de pe şesurile râului Padus (Po) în Italia – apud Densuşianu, p. 292.

[18] Jornandis, De Getarum origine, c. 5: Introrsus illi (Danubio) Dacia est, ad coronae speciem arduis Alpibus munita – apud Densuşianu, p. 393.

[19] Această expresiune mai este şi astăzi în uz la poporul român. Cei care călătoresc din România, ca să meargă în Ardeal, spun că se duc „înlăuntru” – apud Densuşianu, p. 393.

[20] Hyperboreii, după cum ştim, locuiau în părţile de nord ale Istrului de jos, ale Pontului Euxin şi dincolo de munţii Ripaei sau de Carpaţii meridionali. În cele mai vechi fântâne geografice, însă, în loc de Ripaei figura numele de Adria (Aδρίας). „Cei dintâi care au descris regiunile pământului, ne spune Strabo (XI. 6. 2), numeau sauromaţi şi arimaspi pe hyperboreii ce locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei”. Este evident că, şi aici, sub numele de Adrias nu se înţelege teritoriul de lângă marea Adriatică. Nimeni nu aminteşte de arimaspi şi sauromaţi în părţile acele. O suburbie a Filipopolei era numită, pe la anul 227 după Christos, vicus Ardilenus (C. I. L., VI, nr. 2799). Foarte probabil că locuitorii acestui vicus au fost emigraţi ori strămutaţi acolo din părţile de nord ale Istrului, din Ardeal; în pasagiul lui Scymnus, relativ la Columna boreală, se mai spune, în ultimul vers: „De aici (din ţinuturile istrienilor) se începe, după cum se zice, cursul Istrului”. Însă sub aceste cuvinte nu sunt nicidecum de a se înţelege izvoarele, ci ca­taractele Istrului. După Strabo (VII.3.13), Dunărea se numea Istru numai de la ca­taracte, în jos – apud Densuşianu, p. 393.

[21] Theopompi, Fragm. 143, în Fragm. Hist. graec. I, p. 303 – apud Densuşianu, p. 393.

[22] Strabonis, lib. VII, 5, 9 – apud Densuşianu, p. 393.

[23] Strabonis, lib. VII, 3, 8 – apud Densuşianu, p. 393.

[24] Herodoti, lib. V, 9 – apud Densuşianu, p. 393.

[25] Platonis, Axioxus, Ed. Didot, Vol. II, p. 561 – apud Densuşianu, p. 393.

[26] Strabonis, Geogr., lib, II, c. 5, 2 – apud Densuşianu, p. 394.

[27] Vitruvii, De architectura, lib. IX, 1, 4: „Id (coelum) volvitur continenter circum terram utque mare per axis cardines extremos. Namque in his locis naturalis potestas ita architectata est collocavitque cardines tanquam centra, unum a terra et a mari in summo mundo ac post ipsas stellas septentrionum, alterum… sub terra in meridianis partibus”. Isidori, Originum, III, 32, 1, 2: „Sphaerae motus duobus axibus involvitur, quorum unus est septentrionalis, qui nunquam occidit, appellaturque Boreus; alter Auslralis, qui nunquam videtur et Austronotius dicitur. His duobus polis moveri sphaeram cocli dicunt”. Ibid. III, 36: „Poli… Horum alter est sep­tentrionalis… appellaturque Boreus; alter Australis”. Ibid. III, 37: „Cardines coeli extremae partes sunt axis. Et dictae cardines eo, quod per eos vcrtitur coelum”. Ibid. XIII, 1, 8: „Cardines autem mundi duo, Septentrio et Meridies, in ipsis enim volvitur coelum” – Densuşianu, p. 394.

[28] Plinii, H. N., IV, 26, 11: „Pone eos montes (Ripaeos)… gens felix (si credimus) quos Hyperboreos appellavere, fabulosis celebrata miraculis. Ibi creduntur esse cardines mundi, extremique siderum ambitus – Densuşianu, p. 394.

[29] Ovidii, Trist., lib. IV, 8, 41-42: „Vita procul patria peragcnda sub axe Boreo, / Qua maris Euxini terra sinistra jacet – Densuşianu, p. 394.

[30] Ovidii, Pontica, lib. II, 10, 45-50: „Ipse quidem extremi quum sim sub cardine mundi… / Te tamen intueor, quo solo, pectore, possum, / Et tecum gelido saepe sub axe loquor… / Inquc Getas media visus ab urbe venis” – Densuşianu, p. 394.

[31] Martialis, Epigr., lib. IX, 46: „Miles hyperboreos modo, Marcelline, Triones, / Et Getici tuleris sidera pigra poli” – Densuşianu, p. 395.

[32] Statii, Thebaid., lib. XII. v. 650, 651: „Qualis Hyperboreos ubi nubilus institit axes Jupiter” – Densuşianu, p. 395.

[33] Virgilii, Georg., III. v. 381 – Densuşianu, p. 395.

[34] Virglii, Georg., I, v. 240, 241: „Mundus ut ad Scythiam Rhipeasque arduus arces Consurgit… / Hic vertex nobis semper sublimis”. Sub numele de „vertex” este amintită osia sau polul ceresc şi la Pliniu (II, 13, 15; 64, 1) – Densuşianu, p. 395.

[35] Apollodori, Bibl., lib. II, 5, 11, 13 – Densuşianu, p. 395.

[36] Virgilii, Aen., IV, v. 482: „maxumus Atlas Axem humero torquet stellis ardentibus aptum” – Densuşianu, p. 395.

[37] Ovidii, Metam., lib. II, v. 297: „Atlas en ipse laborat; Vixque suis humeris candentem sustinet axem” – Densuşianu, p. 395.

[38] Aeschyll, Prom. vinct., v. 349 – Densuşianu, p. 395.

[39] Homeri, Odyss., I, v. 53, 54 – Densuşianu, p. 395.

[40] Densuşianu, Nicolae, Dacia Preistorică, capitolul Columna Boreală, Bucureşti 1913, Editura Arhetip 2002, pp. 389-395

 


Gr. G. Tocilescu: Dacia înainte de Romani

 

Zalmoxis. Acum, după ce cunoaştem cultul lui Sabazius la thraci, charactrul său funebru unit cu al imortalităţii, vom putea înţelege mai bine cele ce antichitatea ni le-a lăsat despre religiunea geţilor. Să ascultăm, mai întâi, pe Herodot, cea mai însemnată, ca să nu zicem unica fântână de urmat în chestiunea aceasta:

 

„Însă trebuie să spun cum geţii se cred nemuritori. Ei au convingerea că nicidecum nu mor, ci că apucă drumul către Zamolxis, pe care unii îl ţin drept Gebeleizis[1]. Din cinci în cinci ani, ei trimit la el, ca sol, pe unul dintr-înşii, tras la sorţi, şi-i dau sarcina de ce le face îndeobşte trebuinţă. Unii din ei se puneau la rând, ţinând câte trei suliţe în mână; iar alţii, apucând de mâini şi de picioare pe solul lor către Zalmoxis, îi făceau vânt în sus, deasupra suliţelor, şi dacă el murea înţepat, ei credeau că zeul le este priincios; dară dacă nu murea, îi spunea batjocuri şi-l dojeneau ca pe un om rău. În fine, după ce 1-au insultat bine, trimit zeului un altul, şi-i dau acea sarcină, pe cât timp el se afla încă cu viaţă. Aceşti thraci trag contra cerului darde şi săgeţi, când tună sau fulgeră, ameninţând pe zeul lor şi crezând că nu mai este unu altul.

 

 

Eu, cum aflai de la grecii care locuiesc la Hellespont şi marea neagră, acest Zalmoxis a fost sclav în Samos şi a robit lui Pythagoras, fiul lui Mnesarcu; apoi, fiind liberat şi strângându-şi bogaţii mari, se întoarse în ţara sa. Thracii trăiau, atunci, în mare ticăloşie şi foarte aspru; el, însă, care învăţase chipul de trai al ionienilor şi obiceiuri mai blânde, ca unul ce frecventase pe greci şi convorbise cu Pythagoras, care nu era mai puţin învăţat dintre ei, puse să se facă şi să se gătească o cameră unde primea, la bere şi mâncare, pe căpeteniile Thracilor, şi, asupra mesei, îi învăţa precum că nici el, nici dânşii, nici urmaşii lor, nu vor muri deloc, ci că vor merge la locul unde, trăind pe vecie, se vor bucura de toate bunurile. El săpă, în această locuinţă, o chilie sub pământ, pe care, isprăvind-o, nu se mai arătă thracilor. Scoborât acolo, trăi trei ani, prea mult căit de ei, fiindcă-l socoteau mort. La alu patrulea an, el ieşea de acolo şi se arăta ca mai înainte: aceasta fu cauza de-i făcu să creadă cu siguranţă că lucrurile ce dânsul le spusese lor erau adevărate. Ei povestesc toate „aceste mystere”.

 

 

Cât pentru mine, nici cred, nici nu contest aşa mult ceea ce priveşte persoana pomenitului Zalmoxis, nici cele ce spune ei despre locuinţa lui de sub pământ; însă îmi dau bine cu părerea că el a fost cu mulţi ani înaintea lui Pythagoras. Şi, în cele din urmă, fie că o fi fost om, fie că o fi fost vreun spirit protector al geţilor, să le fie de bine!”.

 

Eu, în această naraţiune, trebuie să deosebesc două elemente: primul, care se pare datorat geţilor proprii, şi este conţinut în § 94; cel de-al doilea, cuprins în § 95, şi e datorat coloniilor grece de la Marea Neagră şi Hellespont.

 

Din primul rezultă învederat că geţii credeau:  a) în nemurirea sufletului; b) că cei răposaţi se duc la Zalmolxis, pe care unii geţi îl ţineau drept o altă divinitate a lor, anume Gebeleizis[2]; e) că dogma nemuririi era la ei atât de generală, atât de puternică, încât în sacrificiul quinquenal al lui Zalmolxis, cei care nu puteau muri[3] se socoteau ca nişte criminali: zeul refuzând să-i primească în locaşul său, arăta cu aceasta că voieşte a-i pedepsi, lăsându-i în viaţă şi lipsindu-i de fericirile eterne ale celeilalte lumi; şi, în fine, d) geţii obişnuiau, în semn de ameninţare a divinităţii, a răspunde cu săgeţi la fulgerele şi trăsnetele Cerului.

 

Fiecare dintre aceste trăsături ale cultului lui Zalmolxis ne duce de-a dreptul la cultul dionysiac al thraco-phrygianului Sabazius.

 

Văzurăm, mai înainte, concepţiunea vieţii viitoare la thraci, dedusă din cultul lui Bacchus; la geţi, aceeaşi concepţiune o aflăm în legătură cu zeul Zalmolxis. Thracii, murind, credeau că se duc la Bacchus, ca să fie asociaţi la pompele bachice şi, schimbaţi în satyri, să intre în trupa zeului. Geţii de asemenea cred că, părăsind pământul, ei se duc să se aşeze la banchetul fericirii fără sfârşit al lui Zalmolxis. Thracii adorau pe Bacchus şi ca zeu al Soarelui; geţii azvârleau, după obiceiul altora popoare barbare, săgeţi contra nuorilor furtunoşi, care voiau să întunece pe zeul lor Zalmolxis, adică pe Soare. La thraci, Bacchus era zeul uni­versal, care însufleţeşte lumea, fiind, în acelaşi timp, Zeus, Hades, Soare şi Dionisos; la geţi, Zalmolxis pare a fi avuta o identică universalitate. În fine, sacrificiile umane, oferite periodic divinităţii gete, amintesc caracterul sălbatec şi barbaria primitivă, ce, în unele părţi ale Greciei şi Thraciei, le păstrase cultul lui Dionysos Infernalul, amintesc acele imoralităţi crude şi sângerase, făcute anual, în onoarea beoticului Dionysos Omestes[4] şi perpetuate sub numele de Omopbagii şi Agrionii[5] la Orchomene[6], Chios, Tenedos[7], Lesbos[8] şi Creta[9]; ele recheamă pe Sabazius, thraco-phrygianul, la care partea funebră era mai accen­tuată şi căruia chrestonii şi toţi thracii îi sacrificau pe morminte fiinţe umane; în fine, pe thracicul Zagreus, zeu al morţilor[10], marele vânător, care îi împinge înaintea lui şi îi loveşte pe cei ce el i-a hotărât pentru imperiul său (265)[11], întocmai precum Zalmolxis primeşte la sine pe cei ce i-a ales ca să sfârşească în suliţe.

 

O altă asemănare între ambele culte ne prezintă, mai departe, al doilea element din naraţiunea lui Herodot (IV, § 95): retragerea temporară a lui Zalmolxis în chilia subterană, în timp de trei ani, pentru a reapare la al patrulea, este, din punct în punct, legenda misterioasă despre scoborârea lui Dionysos în infern (pentru ca să o caute pe mama sa, Semele, pe care o smulge şi o duse în mijlocul zeilor, în Olymp, cu numele de Tbyone sau Dione[12]), care nu era decât forma îndulcită şi eufemică a morţii trecătore a lui Bacchus, urmata de învierea sa, odată cu venirea primăverii[13].

 

Astfel, dară, religiunea lui Zalmolxis este în fond religiunea lui Bacchus-Sabazius, cu characterul său infernal şi cu ferocitatea sa primitiv[14]. Fiindcă ge­ţii o îmbrăţişaseră cu ardoare, ea pătrunse în viaţa zilnică şi în organizaţiunea so­cială a naţiunii mai mult decât la ceilalţi thraci. Credinţa în viaţa viitoare era, la dânşii, atât de pronunţată, încât scriitorii antici arătau mirare, amestecată cu ironie, după cum se vede din cuvântul αδαντζοντες[15], pe care Herodot îl crea într-adins, spre a califica pre geţi[16] şi a-i caracteriza faţă de restul thracilor.

 

Cât despre numele ce îl ia cultul sabazic la geţi, unul, Gebeleizis, nu este cunoscut decât lui Herodot, pe când celălalt, Zalmolxis, este numele cel obişnuit la toţi scriitorii. Dacă acestea sunt numele a două divinităţi deosebite sau a uneia singure şi aceiaşi, autorii moderni se găsesc în dezacord. Bessel[17] presupune sau că Zalmolxis, pe care îl deduce greşit, de la zend. zem sskr. Gam = gr. γη; zemar = sub pământ, era numai un epitet al zeului Gebeleizis, a­dică Gebeleizis care locuieşte sub pământ[18]; sau că în religiunea getă exista dualismul, ideea binelui şi a răului, reprezentată prin numele dublu Zalmoxis şi Gebeleizis. Rösler şi Cless[19] consideră pe Zalmolxis ca un preot al lui Ge­beleizis; iar Goos[20] admite că Zalmolxis, zeu al războiului, nu este decât forma mai tânără şi mai renumită a lui Gebeleizis, zeu al Soarelui, care fac loc celei dintâi, precum Chronos face loc lai Saturnus, şi acesta lui Zeus; sau că Zalmolxis este numai ipostaza lui Gebeleizis. Socotim mai probabil că în Sabazius getic se adora două forme ale zeului, una mystică: Gebeleizis, cealaltă ordinară: Zalmolxis; şi, precum Dionysos lydian se numea Bassareus, de la nu­mele hainei lungi: bassara sau bassaris, ce o purta el si menadele din Lydia şi Thracia (bassarae sau bassarides), tot astfel Sabazius get se pare că-şi luase numele de Zalmolxis, de la mantaua ce o purta; căci, după cum am arătat în § 14, cap. VIII, de mai sus, Zάλμολξις (= Zαλμολξι-ς) înseamnă „purtător de piele sau de mantie”, epitet care se da şi în mitologia germana lui Wodan: hakul-brand, „purtător de mantie”[21].

*

Aceste raporturi constatate între religiunea getă şi Dionysos-Sabazius par a nu fi rămas neîntrevăzute, deşi în mod confuz, nici celor antici. Deja Herodot relata, după cum văzurăm, că grecii de la Marea Neagră şi Hellespont ţineau pe Zalmolxis, fie în semn de batjocură, fie poate mai mult în înţeles euhemeristic, de un fost sclav al lui Pythagoras, de la care învăţând doctrina acestuia, o răspândi la geţi şi, prin înşelătoare minuni, câştigă chiar vaza zeiască. Deşi părintele istoriei se îndoieşte, cu drept cuvânt, despre acesta, zicând că Zalmolxis este mai vechi cu mult decât Pythagoras, şi că ar putea să fie o divinitate a geţilor, δαιιμωυ Γέτηωυ Ϩπιχώιος, aceeaşi povestire din ce în ce mai amplificată o găsim însă la scriitorii posteriori, începând[22] cu Strabon, care ne spune: că un om din naţiunea getă, anume Zalmolxis, fiind ca sclav în serviciul lui Pythagoras, castigă de la dânsul cunoştinţe astronomice, cum şi în Egypt, unde de asemenea călătorise. Întors în patria sa, se bucura de o mare consideraţiune din partea poporului şi a căpeteniilor acestuia, pentru ştiinţa lui de a predica după stele şi după semnele cereşti. În fine, el reuşi să facă pe rege a-l asocia la domnie, ca pe un organ al voinţei zeilor. Deşi, la început, trecea numai de preot al zeului, cu timpulu însă deveni zeu însuşi: retrăgându-se într-o peşteră din muntele sacru Kogeonul, departe de orice contact cu oamenii, nu primea la sine decât pe rege şi pre miniştrii lui. El fu de mare ajutor regelui, care câştiga supunerea oarbă a poporului cel neascultător, până atunci, şi făcu să creadă că ordinile sale sunt înşişi ordinile zeieşti.

 

Să analizăm principalele puncte din această naraţiune:

 

1). „Zalmoxis a fost sclavul lui Pythagoras” este o opiniune de origine cu totul greacă, care se explică atât prin asemănarea, desigur numai aparentă, dintre doctrina pytagoreică a metempsycosei, şi doctrina nemuririi sufletului, a lui Zalmoxis[23], cât şi prin faptul că ideea vieţii viitoare se găseşte nu numai la Pythagoras, dar şi la Pindar, Empedokles, Platon, reunită cu o continuă purificare întru plecarea sufletului[24].

 

 

Imortalitatea însă getă a sufletului, ca şi cea druidică la celţi[25], diferă esenţial şi de concepţia greacă a vieţii viitore, şi de metempsycosa pythagoreică, ea constând în credinţa unei adevărate materiale învieri dincolo de această lume, în continuarea reală într-altă lume a vieţii duse pe pământ, moartea fiind pentru geţi mijlocul unei lungi existenţe, şi aceştia necunoscând nici rai, nici infern, nici purificarea sufletului, ci numai resurecţiunea.

 

2). „Zalmolxis a călătorit până la Egypt”. Fiindcă se susţinea că însăşi Pythagoras învăţase doctrina metempsychosei în Egypt, nimic mai natural decât a face şi pe pretinsul său discipol Zalmolxis să călătorească în acea ţară, de unde se credea, în genere, că vine toată ştiinţa şi înţelepciunea.

 

3). „Întors în ţara sa, Zalmolxis se bucură de stima celor de căpetenie”. Aceasta aminteşte pe Herodot. Strabo mai adaogă că „din cauza prezicerilor ce ştia să le tragă din starea cerului” ceea ce nu se află în Herodot; însă opiniunea că Zalmolxis fu pri­mit mai întâi în societatea regelui, apoi făcut sacerdot şi, în fine, zeu, se tine strâns de relatarea herodotiană: că unii considerau această fiinţă drept om, alţii drept zeu (Gebeleizis).

 

4). „Retras într-o peşteră neapropiată, el trăia acolo… în muntele care trece drept sacru şi se numeşte Kogaeonum”. Aci găsim o nouă proba despre caracterul sabazic al lui Zalmolxis; acel munte sacru Kogainon[26], unde se adora Zal­molxis, aminteşte pe deplin altarele rotunde si oraculele[27] de pe vârfuri de munţi şi dealuri ale lui Sabazius în Thracia, de care am vorbit mai sus.

 

Datele celorlaţi scriitori, despre fiinţa lui Zalmoxis, sunt şi mai contrazicătoare şi mai nesigure”[28].

 

 

[1] Gebalie înseamnă, în limbile vechi, inclusiv în cele semitice actuale, Muntean – n. n.

[2] Nu era o altă divinitate, ci un supranume al ei, Munteanul – n. n.

[3] La aruncarea în suliţe – n. n.

[4] Plutarch, Themistocol. 13; Pelopid. 21; Aristid, 8; Orph. Hymn. LI, v. 7.

[5] Plutarch, Quaest. Graec., 38; Sympos 8. Antonim, lib. 10. Ovid, Metam. 4, 390 seq.

[6] O. Müller, Kl. Scriften, t. II, p. 28.

[7] Porphyr, De abstin. Carn., II, 55; Aelian, De nat. anim., CII, 34; Plut., De defect. orac., 14; Arnob., Adv. gent., V, 19.

[8] Clem. Alex., Protrept., p. 36; Aelian, Var. hist., XIII, 2.

[9] Iul., Firm., p. 9.

[10] Diodor, I, 62, 64: Hesych, Heraclit, ap- Clem. Alex.

[11] G. Hermann, Aesch., trag, 1, p. 331:

[12] Cf. Pindar, Olymp., II, 25; Pyth., XI, 1; Apollod., III, 5, 3; Paus., II, 31, 2; Horat., Od., II, 1, 29.

[13] Plutarch, De el ap. Delph., 9. Cf. Preller, t. I, p. 564.

[14] În acest sens vedi Heuzey, Comptcs-rendus de l’Acad. des inscript., 1865, p. 374; idem, Mission archèol. de Macédoine, p. 131 seq.; C. de la Berge, Essai sur le règne de Trajan, Paris 1877 p. 31; Fr. Lenormant, Revue archéologique 1874 şi 1875.

[15] Her., IV, 98-94, cf. Heuzey, Miss. arch. de Macèd., p. 131 seq.

[16] Cuvântul αδαντζοντες, Herodotu IV, 94, îl şi explică. După Bessel, De rebus Geticis, 50, αδαντζοντες înseamnă a muri aşa că nici corpul, nici sufletul nu rămân. Scriitori antici, posteriori lui Herodot, înţeleseră însă că geţii atribuiau nemurirea numai nunţiului (solului – n. n.) trimis la Zalmolxis, din care cauză, din αδαντζοντες făcură vorba απαδαναζειν (Arrian, Anab., I, 3, cf. Rhusop., De Zamolxide secundum veterum auctoritatem., Götting, 1852, § 33), pe care unii o explică prin aceea că geţii puneau în numărul zeilor ori pe cine le plăcea (Lucian, Conc. deor., 9), απαδαναζειν, cei ce zeifică, făcători de nemurire. Acest cuvânt îl aplică geţilor Plato, Lucian şi Diodor.

[17] op. cit. pp. 44, 45.

[18] După unii, Gebeleizis ar însemna zeu al muntelui sau al munţilor, sf. Guignaut I. D., Religions de l’antiquité, t. II, part. III, Paris 1819, p. 1067; I. Grimm, Ueber Jornandes und die Geten, p. 25. După alţii, Gebeleizis ar fi dătător de repaus. Vedi Bähr ap. Herodot. 94. Chardon de la Rochette, Mèlanges, p. 69 seq. Rösler, Rum. Studien, 1871, p. 60, zice că Gebeleizis, din motive etimologice, este zeul Soarelui.

[19] Rösler, Das Vorrömische Dacien, Wien, 1864, 8. Cless, Pauly, Real-Encyclopädie, VI, 2, Zamolxis.

[20] Skizzen zur vorrömischen Culturgeschichte der mittlern Donaugegenden, în Archiv des Vereines für siebenbürgische Landeskunde, N. F. XIV, 124.

[21] Forma Zάλμολξις se găseşte la Hellanic, Plato, Lucian, Mnaseas, Diodor Sicul, Strabo, Diogeniu Laertiu, Porphyriu, Jamblich, Suidas (care dă şi varianta Zάλμολξις) etc. Iar la Herodot, Zάλμοξις mai decât Zάλμολξις;. Cf. Rhusop., De Zamolxide, § 10 seq. Bötticher, Rudimenta My­thologien Semiticae, Berlin 1848, p. 15. Lorenz Diefenbach, Origines Europaeae, p. 68, Frankf. Am Main, 1861. Porphirius, în Viaţa lui Pythagoras, zice că namele de Zάλμολξις vine de la pielea de urs, care s-a pas peste zeu la naşterea lui. Vedi Hehn, Kulturpflanzen und Hausthiere, III aufl. Berlin 1877, pp. 485, 486, despre această falsă etimologie. Am arătat mai sus că, după un scriitor antic, Alexandru Polihistor, citat de Macrobius, I, 18, 11, altarul de căpetenie al lui Dionysos-Sabazius era în Thracia, pe colina Zilmissus. Se pare că apropierea între acest nume şi Zalmolxis este numai din întâmplare, fără nici o legătură între ele. Dl Tomaschek (Über Brumalia und Rosalia, p. 358) vede în prima parte a cu­rentului Zilmissus numirea thracică a vinului. Rösler, Rum. Studien, esplică Zal-moxis prin „cu piele închisă, brună” şi adaugă: „Er hiess vielleicht auch Aβροξελμης, welches wir als thrakischen Personennamen Kennen” („El a fost numit și Aβροξελμης, nume pe care îl cunoaștem ca numele personal tracic” – n. n.).

[22] Hellanicus, care cel dintâi, după Herodot, vorbeşte despre Zalmolxis, dar se servea, pare-se exclusiv, din Herodot, după cum urmează din comparaţiunea textelor:

 

 

[23] Fabula despre condiţiunea de sclavie a lui Zalmolxis se putea lesne naşte la greci, care aveau un mare număr de sclavi geţi. Vezi Strabo VII. Influenţa lui Pythagoras asupra doctrinei lui Zalmolxis se atribuia şi abţinerii geţilor de a mânca animale. La Hermippus Callimachus, fragm. III, 41, Pythagoras se indica ca θράχώυ ϐόεας ϣμουμευος, si ca atare el îşi făcu o locuinţă subterană, Porphyrius, De vita Pythagorae, susţinând că Zalmolxis a fost la Pythagora. Asemenea şi Iamblichus, De vita Pithagorae, Kuster, p. 146.

[24] Lehrs, Populäre aufsätze aus dem Alterthum, II aufl., Leipzig 1875, p. 303 seq.

[25] Celţii credeau în nemurirea sufletului tot aşa ca şi geţii. Ei aruncau scrisori în flăcările care consumau cadavrul, crezând că mortul are să le ducă amicilor sau rudelor lor mai înainte morţi (Diodor, V, 28); ba chiar împrumutau bani, cu condiţiunea ca să fie plătiţi după moarte, în cealaltă lume, apud inferos (Valer, Maxim, II, 10; Mela, III, 2.

[26] Bessel, De rebus Geticis, p. 46, crede că legenda despre muntele Κωγαιουο şi-a luat naşterea de la cuvântul xαταγιο din Her., IV, 95, care cuvânt ar fi identic, prin însemnare, cu Zάμολεις, „locuitor sub pământ”, ceea ce nu e de admis. Rösler, Vorröm. Dacien, întreba dacă nu cumva cuvântul lui Herodot nu vine dintr-o confuziune produsă de asonanţa identică de nume a muntelui Κωγαιουο, mai ales că lângă acesta se afla şi o subterană.

[27] Cf. Suidas, Barth, Deutschl. Urgesch., I, 173: V. 26. § 8.

[28] Tocilescu Gr. G., Dacia înainte de Romani (operă premiată de Societatea Academică Română la 1877 din Fondul Odobescu), Annalele Societatei Academice Romane, Sessiunea annului 1877, Tomulu X, Bucuresci 1877, Bucuresci 1880, pp. 680-687.

 


ZICĂLAŞII 2019/2020: Concertul STEAUA SUS RĂSARE

Concertul de cântece de stea şi colinde precreştine, cu o prezentare de început, interpretate de trupa ZICĂLAŞII, în 16 decembrie 2019.


Dicţionarul limbii monosilabice a iluminării

Prehistoric drawings in the Magura cave Bulgaria

 

Limbajul totemic primordial, folosit de pământeni în epoca în care Soarele răsărea din constelaţia Leu, era monosilabic, iar combinaţia silabelor în expresii de tip propoziţie, dar fără verb, avea să se soldeze, în timp, cu crearea unor cuvinte, deci a unui limbaj articulat, ulterior dansului şi cântecului, care au reprezentat, în istoria civilizaţiei pământeşti, primele semne de limbă ale devoţiunii, singurele care pot fi identificate cu ajutorul cuvintelor care încă mai există în mai multe limbi, cu suspiciunea falsă a unor contaminări lingvistice, deja consacrate de etimologişti şi folclorişti ca adevăruri „ştiinţifice” de tipul „colindele românilor se trag din calendele romanilor”, când ambele cuvinte au o origine comună în expresia Naşterea Luminii Întărite, sau „originea căluşarilor trebuie căutată în ritualul roman Coli Salii”, când amândouă aceste ceremonii se trag din Naşterea Limbii Credinţei, desigur cu păstrarea subconştientă, în misterul dansului, a şamanului care a impus acest limbaj coregrafico-muzical.

 

Această stupidă eroare se datorează faptului că nimeni nu şi-a putut vreodată închipui că ar fi existat, anterior civilizaţiilor egipteană, feniciană, sumeriană, akkadiană, hitită, elină şi latină, o civilizaţie la fel de temeinică, în care îşi au rădăcinile toate celelalte, deşi mitologiile respective vorbesc despre un tărâm „Luana”, din care au plecat străbunii lor „piromis”, păstoriţi de Anu, sau de fiul acestuia, Enlil. Şi, deşi în toate aceste mitologii Anu era definit drept „Zeul Cerului”, tărâmul „Luana”, situat în zona Vrancea, nu a fost identificat drept cel al „limbii cereşti”, deci al „limbii zeilor”, în care s-au şi săvârşit primele ritualuri ceremoniale ale „Nuntirii Cosmice”, acolo unde pământul atinge cerul, deci pe culmea înălţimilor sacre, măgurile sau colinele cu statut de munţi sacri, statut preluat, în culturile celor plecaţi, de zigurate şi de turnurile templelor şi bisericilor, care, pentru a putea beneficia de statutul de „cort al lui Dumnezeu” (asta înseamnă templu sau biserică), deci de reproduceri în miniatură ale cerului celor trei ceruri supra-pământene, aveau nevoie şi de turnurile care să simbolizeze şi să concretizeze concreteţea muntelui sacru.

 

Prin Datină, care nu înseamnă doar ceea ce ne-a fost dat (pe limita comună a Europei şi Asiei, încă mai există provincia şi populaţia Datina, cu un dialect atât de interesant, încât a fost temeinic cercetat de lingvişti englezi, francezi şi germani, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea), ci mult mai mult, adică un mesaj limpede al moş-strămoşilor despre Întărita (Da) Cântare (Ti) Cerească, mesaj confirmat de Aristotel şi de Iulius Cezar, care spuneau că, la populaţiile nord-dunărene, „legile se cântau, ca să nu se uite”. Deci, Întărita Cântare Cerească desemna Legea (Ler), adică Religia, care se cânta, ca să nu se uite, cântarea ceremonială fiind finalizată cu formula sacramentală „Ler, Oi, Ler”, adică „Legea, Doamne, Legea” să garanteze veşnicia străvechilor litanii. Dar, atunci când s-a ajuns la o religie, aceeaşi ca şi creştinismul, după cum spunea Augustin, limbajul monosilabic primordial deja despărţea, prin asamblare în cuvinte, limbile (efectul „turnului Babel”), individualizându-le, în ciuda păstrării unui uriaş fond lexical comun din moştenirea „ariană”, cuvântul născocit de Max Muller şi care a produs atâta dispută, mai ales după politizarea lui, însemnând, de fapt, „Credinţa Căii Cereşti”, care, ca perspectivă a iluminării prin cântări ceremoniale, a fost numită şi „Daina” (Întărita Cale Cerească), termen care însuma toate cântările devoţionale care constituiau credinţa.

 

Un prim dicţionar al cuvintelor monosilabice sacre, în baza cărora s-au format terminologiile mistico-mitice ale popoarelor moderne, arată astfel:

 

AN – cer

ANU – zeul cer

AR – credinţă

AT – primit

BA – bătrân, strămoş

BEL – războinic

CA – naştere

DA – întărit

DE – zeu

DI – stea, lampă, iluminare, Lună

EN – fiu

GA – zidit

GO (scris, uneori, KO) – munte

IA (YA) – cale

IO – ştiutor

KA – împământenit

KI – pământ

LA – mireasă

LER – lege

LI ­– lumină

LIN – lumina cerului

LO – negru, întunecat, furtunos

LU – limbă

MA – primăvară, mamă

NA ­– iubire, cerească,

OI – invocarea lui OM

OM (se scria AUM) – Dumnezeu

PI – taţi

RA – Soare

TA – închinare, omagiere

TI – cântec

UR – roată

UT – început

VA – puternic

 

Fără îndoială că în cuvintele limbajului uzual aceste mono-cuvinte şi-au pierdut sau banalizat înţelesul iniţial şi iniţiatic, dar ele ne îngăduie să descifrăm înţelesul, cu adevărat etimologic, al unor frazeologisme (în fond, asta sunt combinaţiile de cuvinte monosilabice) străvechi ale tainelor (arcana) sacrelor ceremonii primordiale:

 

ARCANACredinţa Născută Ceresc, cuvânt care înseamnă „taină” în sanscrită, latină şi engleză;

CALINDA (CALENDE) – Naşterea Luminii Întărite, cuvânt care, în limbile semitice, înseamnă „colină”;

CALOIANNaşterea Întunecatului Cer, cu sensul de „furtunos”:

CĂLUŞAR Naştere Limbii Credinţei, cu trimitere la şamanul care îl întruchipa pe Marte;

COLINDA (KOLYNDA) – Muntele Luminii Întărite, pe care se cântau melodiile devoţionale, iar la alte popoare, cu înţelesul de cântările devoţionale interpretate pe colină;

DAINA (DOINA, DAIANA) – Întărita Cale Cerească a Zilei, cea a tuturor cântărilor devoţionale; ulterior, la scandinavi şi la baltici, prin „daina” se înţelegea doar cântecul vocal;

DAINU – Întărita Cale Cerească a Nopţii, cu semnificaţia de spirit al îngheţului;

DATINA Întărita Cântare Cerească, deci „legile care se cântau ca să nu se uite”;

DAVA Întăritură Puternică, cu sensul de „cetate”;

DEVA Zeul Puternic;

DI Zei, în sensul de întemeietori ai luminii cereşti;

GORA, HORA Muntele Soarelui, în unele limbii, iar în altele ceremonia de pe Muntele Soarelui, deci fenomenul horal;

LĂUTAR Mireasa Începutului Credinţei, în sensul de „Cântecele Miresei”; ulterior, sensul avea să fie acela de interpret al muzicii instrumentale;

MĂGURĂPrimăvara pe Muntele Soarelui, desemnând, acum, în multe limbi, înălţimea cu vârful nivelat manual

NANA – Fecioara Iubită, dar şi zeiţa dragostei şi a fertilităţii;

NATALĂ – Cereasca Închinare a Miresei, adică fertilitatea;

PIŢĂRĂI  – Taţii Începutului Credinţei, adică Rahmanii sau Blajinii

VARA Puternicul Soare, în înţelesul de anotimpul, dar şi de ţinutul însorit.

 

Dicţionarul acesta poate fi completat, dar niciodată întregit, pentru că multe cuvinte sacre nu au lăsat vestigii şi în limba română; de exemplu, Arcana Dïpikä[1], în care Dïpikä se traduce, de către specialiştii englezi în limba sanscrită, drept „lampa care luminează”, deci „lampa cerească”, adică Luna, Arcana înseamnând mister, taină, misterul cosmic putând fi accesat prin revelaţie, dobândită de săvârşirea „celor nouă procese ale serviciului devoțional”[2], s-ar putea traduce, în româneşte, prin expresia Credinţa Născută Ceresc din Zeii Taţi Împământeniţi sau din Zeii Născuţi Taţi, dacă luăm în calcul că monosilabicul cuvânt KA (împământenit) s-ar fi scris Ca (născut). Dar avem cu toţii şansa de a profita de o nouă daenā („focul inimii bune” [3], dar şi de un nou punct de vedere, de „viziunea, sinele interior, conștiința, religia” [4] la care suntem îndreptăţiţi), pentru a încerca, după puteri, rădăcinile spiritualităţii pământeşti, în care cea românească încă ocupă locul celei mai onorante şi mai depline îndreptăţiri.

 

Prehistoric drawings in the Magura cave Bulgaria

 

[1] Sharma, Dr. Narinder, Arcana Dïpikä, Mathurä 1887

[2] „Titlul acestei cărți Arcana Dïpikä, înseamnă „lampa care luminează arcana”. Termenul arcana semnifică onoare sau închinare. Ca unul dintre nava-lakșana, cele nouă procese ale serviciului devoțional se referă la închinarea formei zeității Domnului. Arcana Dïpikä ne învață exact cum este îndeplinită această slujbă și cum să-L mulțumim pe Domnul prin aceste proceduri de cult” – Sharma, Dr. Narinder, Arcana Dïpikä, Mathurä 1887, p. IX

[3] Hertel, Johannes, Die Arische Feuerlehre, Leipzig 1925, p. 159

[4] Shenkar, Michael, Intangible Spirits ang Graven Images: The Iconography of Deities in the Pre-Islamic Iranian World, Leiden-Boston 2014, p. 94


Colindele „Naşterii Luminii Întărite” (II)

Ardeleni, în 1838 – desen de Stephen Catterson Smith

 

Că primele cântece închinate, cu onoare şi demnitate, „Naşterii Luminii Întărite” (Ka Lin Da) au fost instrumentale o probează, pe lângă mărturiile psaltice („psalom” sau „psalm” definea, în hebraică „harfa”, instrumentul cu zece coarde, de care se folosea David, cel care folosise, în faţa lui Saul, harfa, pentru a slobozi „cântarea gonitoare de draci”, cântarea care „potoleşte turburarea gândurilor, îmblânzeşte mânia sufletului” [1]), de mărturiile dintr-un poem pierdut al lui Pindar, dar citat de Homer[2] şi astfel salvat parţial, în care se spunea că, „la toate ceremoniile lor, hyperboreii se folosesc de scripci, cobze şi naiuri”, dar şi cuvintele vechi ale limbilor primordiale, care nu sunt decât expresii de tip propoziţie, dar fără verb, care, ca şi în cazul expresiei „kalynda”, din care provine şi „calenda” romanilor, dar fără a fi rădăcină etimologică, ci doar „derivaţiunea unei vorbe”[3], deci un oarecare sinonim adaptat într-o limbă complementară. Există, de pildă, în limbile scandinave şi în unele limbi baltice, cuvântul „lätar”, lăutar – în română, cu trimitere directă la „cântecele luminii”, pentru că „Lä ut’Ar” înseamnă „credinţa venită de la Venus”, Venus fiind atestată drept preoteasa muntelui-templu, în care, cu acceptul lui Dumnezeu[4], „Soarele şi-a aşezat scaunele şi masa lui”, în cea mai veche scriere hitită, „Cântecul lui Ullikummi”[5]. În aceeaşi serie de mărturii, se spune că, după oamenii s-au salvat, din calea marelui diluviu, plecând cu „arca Vara”[6], „Ar Ca Va Ra” însemnând „credinţa născută de puternicul Soare”, expresii similare aflându-se în „Deva-yana”, deci „calea venusiană spre puternicii zei” (partea superioară a Columnei Cereşti), „Dava” – „puternica întăritură”, „călugăr” (cu trimitere la chaldeeni), „Ca Lu Ga Ar” însemnând „naştere limbii zidită de credinţă”, limba religioasă fiind un produs lingvistic articulat, spre deosebire de semnele de limbă anterioare, care ţineau de ritualuri ceremoniale, reprezentate de dans, de muzică şi de scandări aparent onomatopeice.

 

 

Cel mai vechi imn dedicat „zeiţei” Venus datează din anii 2300 înainte de Hristos, deci din perioada sumeriană Kassite[7], în vreme ce primul imn creştin închinat Naşterii-Crăciun datează din secolul IV de după Hristos, fiind compus de episcopul Milanului, Ambrozie[8]. În general, pe teritoriul întregii Europa, „până la sfârșitul secolului al XIII-lea, nu întâlnim poezie solstiţială de Crăciun importantă. Versurile trubadurilor (troubadours and trouvères – n. n.) din Franța secolului al XII-lea au avut puțin de-a face cu creștinismul; melodiile lor erau, în mare parte, despre păcătoasa iubire pământească. Menestrelii (Minnesingers) germani din secolul al XIII-lea au fost, într-adevăr, pioși, dar cântările lor devoratoare au fost adresate Fecioarei ca Regină a Cerurilor (deci, ancestralei Fecioare Cereşti, adică Venus – n. n.), femeii ideale, ținând glorios Copilul divin în brațele ei, mai degrabă Babe și Mama Sa, în mare smerenie şi în Betleem”[9]. Şi, pentru că veni vorba, acest Babe sau Bel, întemeietorul cetăţii Babylon – în traducere: „zidit de Dumnezeu”, era, conform inscripţiilor din Gudea[10], nu o zeitate nouă, ci numele nou al Fiului Muntelui, dar şi al Cerului Anu (Enlil), primul Mare Păstor, care a trăit „300 de ierni şi apoi a murit”, dar căruia Sfântul Cer i-a încredinţat Legile[11], înainte de a le dărui lui Spitama Zarathustra. Schimbarea numelui lui Enlil în Bel s-a făcut, prin anii 1000 înainte de Hristos, la „festivalul de Anul Nou”, în care s-a înlocuit un dumnezeu cu un altul, „pe care poporul îl va onora cu libaţii”[12].

 

Gândirea, 1 aprilie 1925, p 374

 

Într-o splendidă colindă românească, mitul naşterii Pruncului Sfânt din „Maica Sfântă Vinerea”[13], deci din Venus, Fecioara Cerească (Maria înseamnă Fântână şi desluşeşte, pe Pământ, concreteţea Celui Veşnic, după cum scria Sfântul Ioan Damaschin) s-a petrecut într-o primăvară, la începutul perioadei (capul) în care Soarele răsărea din constelaţia zodiacală a Taurului[14], care marca locul Soarelui în echinocţiul de primăvară. În acea perioadă, a patra generaţie de oameni vorbitori, „cu mult mai dreaptă şi mai bună, / divină seminţie de oameni-eroi, numiţi semizei”[15], închinată planetei Venus, a existat în timpul zodiacal al Taurului, ultimii ei eroi fiind Moise (care „distrugea” Taurul, anunţând era în care Soarele va răsări din Constelaţia Berbecului – „mielul” biblic) şi Osiris, ultimul Osiris fiind Rhamses al II-lea, sau Sesostris, cum îl numeau grecii, noi adăpostindu-l în tradiţii drept Ostrea Novac-Jidovul. Iisus făcea parte din următoarea generaţie de „oameni din vârsta a cincia” – „asta-i seminţia de fier”[16], închinată lui Marte, a existat în timpul zodiacal al Berbecului, fiind urmată de generaţia modernă, din care facem parte, închinată lui Jupiter şi existând, sub semnul lui Iisus Hristos, în timpul zodiacal al Peştilor, însuşi Iisus anunţând „omul cu ulciorul”, deci generaţiile „New Age”, închinate lui Saturn, când soarele va răsări în Constelaţia Vărsător.

 

Dar colindele populare nu au beneficiat de mărturii scrise, represiuni bisericeşti, cele mai multe dintre fiind „numeroasele reminiscenţe tradiționale care, deși uneori sunt „colorate” de creștinism, nu au nici o legătură cu Nașterea Mântuitorului. Această suită de obiceiuri a fost deseori, în special în primul mileniu din epoca noastră, condamnată de către ecleziaşti și reprezintă vechiul păgânism, pe care creștinismul nu a reușit să-l stingă. Biserica a jucat un dublu rol, pe de o parte, prin antagonismului său acerb, forțând obiceiurile păgâne să treacă în umbră, iar pe de altă parte, prin adaptare, botezându-i în Hristos, dându-le nume şi interpretări creștine, adesea prin modificarea formei lor”[17].

 

Supravieţuirea colindelor, în formulele mistico-mitologice primordiale doar la români, probează, fără putinţă de tăgadă, că limba românilor este continuatoarea limbii totemice în care au fost create, aşa numita „limbă a zeilor”, în care muzica a fost şi este „un instinct al naturii, o necesitate a inimii, ce înveselește singurătatea și încântă societatea, animează deodată răzbelul și amorul, ne face viața câmpenească mai plăcută”[18]. Iar păstrătorii anonimi ai colindelor, mărturisitori ai trecerii prin „centrul a tot ceea ce este nemuritor” şi de înzestrare cu „lumina cunoaşterii”[19], au trăit mereu repetabila naştere şi renaştere a spiritului şi a materiei,  la echinocţiul de primăvară, atunci când ei urcau, căci şi „Dumnezeu Se suie în mijlocul strigătelor de biruinţă” [20], generaţie după generaţie, pe „măgura sfântă” sau colină şi se împărtăşeau, mărturisindu-se „Domnului în alăute” [21], din „bucuria a tot pământul” [22], odată cu revelaţia că spiritul materiei, Fecioara Cerească, „tot coase şi chindoseşte, / cu fir verde împleteşte, / cu cel galben isprăveşte[23]… basma lui Dumnezeu”[24], „şi-mi cântă un cântecel / şi-mi lucră firicel / … / de trei ori până la zori / şi-o dată-n cântători / versul ei în nuori s-ascunde, / nime-n lume n-o aude”[25].

 

„Unde mai este spirit, acolo mai este încă şi viaţă”[26], pentru că şi „sufletul nostru este alcătuit în trup după armonia muzicii”, pentru că „şi Planetele Cerului, mişcându-se, fac un glas cu mare armonie, care din pronia dumnezeiască s-a oprit a nu se auzi de oameni, fiindcă, din dulceaţa acestei armonii nu s-ar fi putut oamenii a se mai mişca, rămânând pururi ascultând-o” [27].

 

Mutarea cântărilor de pe kalinda (colină) echinocţiului de primăvară în cetăţile solstiţiului de iarnă s-a făcut „la Roma, cam pe la mijlocul secolului al IV-lea, iar respectarea zilei de 25 decembrie s-a răspândit, din Vest, până la Biserica răsăriteană, care, anterior, fusese obișnuită să păstreze 6 ianuarie ca pomenire comună a Nașterii și a Botezului Mântuitorului. Prima mențiune despre o sărbătoare a Nașterii Domnului în 25 decembrie se găsește într-un document roman, cunoscut sub numele de Calendarul Filocalian, datând din anul 354, dar care cuprinde un document mai vechi, aparținând anului 336. Nu se știe la ce an se face referința Nașterii, dar după anul 336, toate evenimentele sărbătoririi pot fi urmărite. Din Roma, Crăciunul s-a răspândit în tot Occidentul, odată cu convertirea barbarilor”[28], deşi „religia practică a analfabeţilor creştini, după cum spune un alt istoric bisericesc, Dr. W. R. W. Stephens, a fost, în multe privințe, doar o supraviețuire a vechiului păgânism, discret deghizat. Pentru ei predomina credința în vrăjitorie, în magie, în sortire, în vrăji, farmece, talismane, credinţă în care se amestecau, în moduri ciudate, idei și închinări creștine” [29].

 

Gândirea, 1 aprilie 1925, p 377

 

Dar „festivalurile” păgâne, deci săteşti, „pagan” însemnând sat, au continuat, cale mai lungă sau mai scurtă, în toată lumea creştină. „Epifanie (secolul al IV-lea), relata o ciudată ceremonie păgână, sau poate, în realitate, un rit gnostic, ținut la Alexandria, în noaptea de 5 spre 6 ianuarie. În templul lui Kore (Fecioara Cerească), ne spune el, închinătorii au petrecut noaptea cântând din fluiere, iar în zori au adus, dintr-un sanctuar subteran, o statuetă de lemn a unei fecioare, așezată dezbrăcată pe o litieră. Avea semnul crucii, în aur, în cinci locuri: pe frunte, pe mâini și pe genunchii. Această statuetă a fost purtată de șapte ori, în jurul încăperii centrale a templului, cu cântece de fluier, de tobe și imnuri, apoi a fost dusă înapoi în camera subterană. În explicația acestor ritualuri ciudate, se spunea: „Astăzi, la această oră, Kore (Fecioara Cerească) l-a născut pe Aeon (Io-Anu – ştiutorul de cer – n. n.)”. Există o legătură între acest festival și misterele eleusine? Cea din urmă era o sărbătoare nocturnă, cu multe lumini aprinse, iar strigătul era „Sfânta Brimo (Fecioara Cerească) a născut un copil sacru, Brimos”. Detaliile date de domnișoara Harrison, în „Prolegomena”, despre închinarea copilului Dionysus prezintă un interes extraordinar, iar o comparație minunată a acestui cult cu cea a Copilului Hristos ar putea duce la rezultate remarcabile”[30].

 

Care alte „rezultate remarcabile”, în afară de cel al „Nașterii divine în sufletul credinciosului”, prin care „sufletul intră în unire imediată cu Dumnezeu prin „nașterea Fiului” în sine; Hristos istoric este simbolul umanității divine, la care ar trebui să se ridice sufletul, căci atunci când sufletul îl va naște pe Fiul, sufletul va fi mai fericit decât Maria”[31]?

 

 

[1] Predoslovie la Psaltirea întru care să cuprind cathismele, cântările şi psalmii aleşi împreună cu rânduelele lor, Vienna 1793, pp. 2-6

[2] Herodot, Istorii, III, XXXVIII, p. 241

[3] Petriceicu-Hasdeu, B., Etymologicum magnum romaniae / Dicţionarul limbei istorice şi poporane a Românilor, Tomul I, Bucureşti, 1887, pp. XIX, XX

[4] „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat… a mers la Puternicul Dumnezeu” – în Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009, p. 159

[5] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009, p. 161

[6] Au călătorit cu corabia Vara (Soarele), spre spaţiul luminos, spre sud (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 13). Acolo, el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Vara, adică în Ţinutul Soarelui – în Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 19

[7] Black, Jeremy; Green, Anthony, Gods, Demons and Symbols of Ancient Mesopotamia, Illustrations by Tessa Rickards, The British Museum Press 2012, p. 109

[8] „Crăciunul, așa cum am văzut, a avut începutul la mijlocul secolului al patrulea, la Roma. Noua sărbătoare şi-a aflat rapid un imn, care să întruchipeze, în nemurirea latină, emoțiile retrăirii Nașterii Domnului. Veni, redemptor gentium este unul dintre cele mai timpurii imnuri latine, unul dintre puținele care ne-au rămas de la părintele cântecului bisericesc, Ambrozie, Arhiepiscopul Milanului (d. 397)” – în Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 31

[9] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 36

[10] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 50

[11] Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta — The Sacred Books of Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East, American Edition, 1898.). Edited by Joseph H. Peterson, Zend-Avesta, pp. 11, 12

[12] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 53

[13][13] Tocilescu, Gr. G., Materialuri folkoristice, I, Bucureşti 1900, p. 1460

[14] „Dară unda ce aduce? / Lucru mândru, ce străluce: / Legănior topit de aur, / Ce mi-l poartă-n cap un taur” – în Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1866, p. 57

[15] Hesiod, Munci şi zile, pp. 46

[16] Hesiod, Munci şi zile, pp. 47

[17] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 161

[18] Burada, Theodor Th., Conservatorul de musică din Iași,  în Almanahu musicalu 1875, Iași 1874, p. 25

[19] „Eu sunt poetul care alătură cele două Căi (Deva-Yana – Calea Zeilor şi Pitr-Yana – Calea Părinţilor – n. n.), eu sunt poet, eu sunt poetul! Eu sunt primul născut din dreptate. Înainte de zei am fost în centrul a tot ceea ce este nemuritor. Cel care îmi dă dreptate, el singur mă păstrează. Am străbătut lumea şi am înzestrat-o cu lumina cunoaşterii. Cel care ştie acest lucru atinge toate acestea” – în The Upanishads, I / Katha, Isa, Kena şi Mundaka, traducere din sanscrită de F. Max Muller, Oxford, 1884, Taittirîyaka-Upanishads, p. 69

[20] Cornilescu, Dumitru, Biblia sau Sfânta Scriptură / a Vechiului şi Noului Testament, Oradea 2007, Psalmii, p. 580

[21] Psaltirea întru care să cuprind cathismele, cântările şi psalmii aleşi împreună cu rânduelele lor, Vienna 1793, p. 30

[22] Psaltirea de la Alba Iulia 1651, Alba Iulia 2001, pp. 270-273

[23] Bârseanu, Andrei, Cincizeci de colinde, Braşov 1890, p. 26

[24] Bârseanu, Andrei, Cincizeci de colinde, Braşov 1890, p. 27

[25] Marienescu, Marianu At., Legănuţul în Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, pp. 143

[26] Marienescu, Marianu At., Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, p. V

[27] Predoslovie la Psaltirea întru care să cuprind cathismele, cântările şi psalmii aleşi împreună cu rânduelele lor, Vienna 1793, pp. 2-6

[28] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 20

[29] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 36

[30] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, notă de subsol, p. 21

[31] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 43


Pagina 2 din 2212345...1020...Ultima »